Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 31 ianuarie 2007

Dictatura nepăsării

Reprezentanţii Partidului Democrat nu obosesc să vorbească, referindu‑se la modificarea Legii referendumului, despre o aşa‑zisă schimbare a regulilor în timpul jocului. Adică, vezi Doamne, dacă pe vremea când a fost ales preşedinte domnul Băsescu o reglementare funcţiona într‑o anumită formă, oricât de proastă, ea n‑ar putea fi clintită nici cu un paragraf până la încheierea mandatului domniei sale. Sau, de ce nu?, a mandatelor, dacă o fi să fie. Chestie valabilă, desigur, numai în privinţa acelor amendamente care socotesc democraţii că l‑ar defavoriza, într‑un fel sau altul, pentru că, altminteri, orice modificări sunt binevenite. Conform acestei logici, orice lege ar trebui să intre în vigoare nu la data publicării ei în Monitorul Oficial, ci când se încheie mandatul, de orice natură, al oricui ar face, oricât de tangenţial, obiectul prevederilor ei.

Ce nu înţeleg eu cu nici un chip este de ce pentru noi toţi, muritorii de rând, regulile se pot schimba oricând pe mandatul vieţilor noastre, fără ca cineva să protesteze la fel de vehement. Exemplul cel mai recent este acela al noutăţilor aduse de Codul fiscal în privinţa contractelor de leasing. “Regulamentul de joc” s‑a schimbat, brusc, chiar pe durata “partidei” dintre clienţi şi bănci, aşa încât plata impozitului cade acum în sarcina beneficiarului autovehiculului, ceea ce îi creează cel puţin disconfortul pierderii timpului pe la cozile Direcţiilor de Impozite şi Taxe. Dar situaţii similare pot fi găsite cu duiumul.

Revenind acum la organizarea de “referendume”, cum spunea zilele trecute domnul deputat Cristian Boureanu, înhăitat întru siluirea limbii române cu Marian Vanghelie şi ale sale “almanahe”, părerea mea este că orice fel de reglementări care în fond obligă cetăţenii să iasă la vot sunt absurde. Am sperat că după decembrie ‘89 am scăpat o dată pentru totdeauna de blestemul “unanimităţii”. Ne amintim scenele tragi-comice din 2003 când cetăţenii paşnici erau fugăriţi cu urnele mobile pe străzile patriei, prin pieţe, gări şi parcuri, pentru a fi convinşi să‑şi dea cu părerea şi votul în privinţa modificării Constituţiei, cu chiu cu vai, şi poate nu tocmai legal, reuşindu‑se obţinerea unei participări de peste 50% necesară validării scrutinului. Sau situaţiile la fel de bizare când, pentru orice fel de alegeri se ajungea aproape obligatoriu la un al doilea tur, primul neputând fi declarat valabil din cauza absenteismului.

În orice democraţie adevărată, votul este de trei feluri: pentru, contra şi abţinere. Oricine are dreptul să nu aibă vreo părere într‑o privinţă, ori să fie nemulţumit de toate alternativele, fără ca asta să însemne că tocmai aceşti oameni, chiar şi majoritari fiind, ar trebui să dicteze regulile. Or, impunerea unei anumite rate de participare pentru validarea unui scrutin înseamnă practic instaurarea unei absolut nefireşti dictaturi a nehotărâţilor sau, mai rău, a celor dezinteresaţi.

marți, 30 ianuarie 2007

Când doi se ceartă, al treilea... pierde!

A început nebunia sondajelor de opinie! Deocamdată, judecând după cifrele publicate, am putea crede că întregul scandal al bileţelelor schimbate între Palatele Victoria şi Cotroceni a fost orchestrat de nişte strategi geniali ai Alianţei, totul fiind de fapt numai o uriaşă înscenare, o megapiesă de teatru, cu Tăriceanu şi Băsescu, prieteni la... Cataramă (sau Patriciu) în culise, distribuiţi în rolurile principale; altfel pare de neînţeles cum din toată această povestea a pierdut procente electorale... PSD! N‑ar fi exclus ca în urma unor cercetări sociologice profunde să se fi ajuns la concluzia că numeroşii nehotărâţi care apar de ani de zile în mai toate sondajele şi care acum par să se fi împuţinat în mod spectaculos, aparţin unui bazin electoral cu vagi simpatii de dreapta sau cel puţin ostil social‑democraţilor, pe care agitaţia din ultima vreme l‑a mobilizat şi l‑a polarizat în jurul protagoniştilor şi al partidelor care‑i sprijină. Sau poate că pur şi simplu sondajele sunt prost făcute!

Cert e că ne vom dumiri pe de-a-ntrgul în luna mai, la alegerile pentru Parlamentul European, cu atât mai mult cu cât democraţii s-au decis să ia taurul de coarne şi să candideze pe liste separate, obligându‑i şi pe liberali să facă acelaşi lucru, ceea ce până la urmă nici nu este atât de rău, din perspectiva unei foarte necesare, în contextul actual, limpeziri a apelor. În fond, miza reală a europarlamentarelor o reprezintă, dacă stăm să ne gândim, câţiva oameni în plus sau în minus trimişi la Bruxelles şi Strasbourg. Socotind că toate aceste procente se referă deocamdată la cei 35 de deputaţi la care România are dreptul, observăm că socotelile PD, de pildă, au în vedere obţinerea a cel mult 2-3 reprezentanţi în plus în cazul în care merg singuri. Cu 29% (în varianta optimistă) din 35 asta înseamnă cam 10 europarlamentari, în timp ce, dacă participând sub egida Alianţei, nu ar fi reuşit să‑i determine pe liberali să accepte o altă pondere în liste decât la paritate, ar fi beneficiat de jumătate din cele 47-48 de procente (tot varianta optimistă) cu care încă este creditată ADA, respectiv 24% din total, tradus în vreo 8-9 deputaţi. Diferenţă nesemnificativă. În schimb, dacă, aşa cum unele sondaje încă mai consemnează, o scindare a Alianţei va îndepărta ceva electorat de ambele partide, pierderea ar putea să fie chiar mai mare. Ca să nu mai vorbim că, dacă raţiunea ar fi învins şi în tabăra liberală şi li s‑ar fi acceptat democraţilor un raport de 1,5-1,6, dacă nu chiar 2, la 1, lucrurile ar fi stat şi mai roz pentru Boc şi ai lui. Plus că semnalul de unitate, atât de necesar după toate cele întâmplate, ar fi putut compensa, prin percepţia pozitivă în ochii electoratului de dreapta, orice fel de pierdere din partea oricăreia dintre cele două partide.

Până una alta, însă, cel mai trist lucru este că, dacă sondajele nu greşesc, peste o cincime din primii parlamentari europeni aleşi de români vor aparţine unor formaţiuni extremiste. Ceea ce ar trebui să ne dea serios de gândit!

luni, 29 ianuarie 2007

Curat neconstituţional!

Un termen foarte la modă zilele acestea, folosit până la saturaţie în controversele politice de toate felurile este acela de “neconstituţional”, orice gest, orice atitudine şi chiar multe dintre articolele de lege existente sau în proiect, fiind catalogate ca atare, în funcţie de interesele imediate ale părţilor adverse. Avem, fără doar şi poate, cea mai interpretabilă şi, prin urmare, inevitabil – că aşa suntem noi românii, chiţibuşari – cea mai interpretată Constituţie.

Sâmbătă, de pildă, l-am auzit pe preşedintele PD, Emil Boc, numind cum altfel decât “neconstituţional” un eventual amendament adus Legii referendumului, conform căruia Preşedintele României să poată fi destituit printr-un vot al majorităţii simple a celor care se prezintă la o consultare populară, în loc să fie nevoie de majoritatea celor înscrişi pe liste, aşa cum se prevede acum. Cu fariseismul caracteristic, domnia sa invoca nerespectarea principiului juridic al simetriei, acela de a-i conferi dreptul celui care numeşte pe cineva într-o funcţie să-l şi revoce, aducând drept argument articolul 81, alineat (2) din Constituţie, care stipulează într-adevăr că Preşedintele este ales prin “majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale”, dar omiţând, cu bună ştiinţă, să sublinieze că este vorba numai despre primul tur de scrutin, şi că la alineatul următor se ia în considerare şi situaţia când nu este întrunită această majoritate. În treacăt fie spus, părinţilor Legii noastre fundamentale se pare că nici nu le-a trecut prin cap că s-ar putea întâmpla vreodată ca pentru funcţia supremă în stat să avem un singur candidat; un al doilea tur de scrutin, într - astfel de situaţie – tur suplimentar practic obligatoriu de vreme ce chiar şi concurând de unul singur un candidat ar cam ieşi pe locul doi, dacă nu se prezintă mai mult de jumătate din totalul alegătorilor de pe liste – ar putea fi şi el declarat neconstituţional, fiindcă la alineatul (3), de care vorbeam, se are în vedere numai organizarea unui al doilea tur “între primii doi candidaţi [...]”. După litera Constituţiei ne-ar fi cam greu să “alegem” având un pretendent unic!

Paradoxal mi se pare că, la ora aceasta, în conformitate cu prevederile Legii referendumului, nouă, ca simpli cetăţeni, ne este mult mai uşor să schimbăm o Constituţie, care teoretic ar trebui să aibă un “termen de valabilitate” de zeci, dacă nu, ca în cazul celei americane, sute de ani, decât să destituim un vremelnic preşedinte, ales, uneori, la mustaţă în faţa contracandidatului. Şi asta pentru că tocmai acum principiul simetriei nu este respectat. Mai firesc ar fi ca şi scrutinul pentru destituire să se desfăşoare tot în două tururi: în cazul când nu s-ar pronunţa, într-un fel sau altul, din primul tur, jumătate plus unul dintre alegătorii înscrişi pe liste (ca în prevederile actuale), s-ar organiza un al doilea, în urma căruia să fie suficientă o majoritate simplă din cei, oricâţi, prezenţi, exact ca şi la alegerea lui.

vineri, 26 ianuarie 2007

Un sondaj degeaba

Spuneam zilele trecute că toată lumea politică aşteaptă cu sufletul la gură primele sondaje de opinie realizate după scandalul bileţelului. Iată că ele au şi început să apară. Cei mai grăbiţi se pare că au fost cei de la BCS. Atât de grăbiţi, încât studiul, efectuat în perioada 13-19 ianuarie, adică în plină desfăşurare a ostilităţilor, nu are practic nicio relevanţă, fiind greu de crezut că de‑a lungul unei săptămâni cu răsturnări de situaţie de la o oră la alta şi “dezvăluiri incendiare”, câte trei‑patru pe zi, toată suflarea intervievată şi‑a păstrat intacte opţiunile. Îmi şi imaginez câţiva bieţi subiecţi dându‑şi palme fiindcă au apucat să‑şi declare adeziunea faţă de un partid sau altul, ori faţă de o anume personalitate politică, pentru ca în aceeaşi seară, asistând la vreo ediţie specială a televiziunilor, să se răzgândească, măcar în sensul scârbirii totale, dacă nu al schimbării favoritului.

Pe de altă parte – dar poate şi din cauza prezentării destul de lapidare în presă a rezultatelor – personal nu înţeleg tocmai exact următoarea formulare (sursă “Jurnalul Naţional”): “dacă partidele Alianţei ar candida separat, PD ar obţine 56%, faţă de PNL cu 36%, 6,5% fiind nehotărâţi, iar în ipoteza că mâine Alianţa D.A. s-ar destrăma, PD ar primi 53% din voturi, iar PNL 33%”. Probabil dacă n‑ar vota decât simpatizanţii Alianţei. În orice caz, ADA ar obţine, unitară, 45,7%, iar pentru alegerile europarlamentare, mergând pe cont propriu, dar în competiţie şi cu celelalte partide, PD ar întruni 28% din sufragii, iar PNL 17,2%. Celelalte formaţiuni importante sunt PSD cu 19,8%, PNG – 11,5% (!), PRM – 7%, PLD - 5,8% şi UDMR – 5,3%. Nehotărâţi s‑au declarat numai 28%, ceea ce ar fi încă bine, având în vedere că la ultimele alegeri prezenţa la urne n-a depăşit 60% din cei cu drept de vot.

Deşi, cum spuneam, rezultatele nu pot spune mare lucru, trebuie observate ascensiunea formaţiunii lui Gigi Becali - beneficiar, probabil, tocmai al mediatizării mai reduse şi a aparentei lipse de implicare în conflict - scăderea aproape proporţională a PRM, dar şi, dacă bine‑mi amintesc rezultatele sondajelor mai vechi, o diminuare a procentului PSD, care însă a ieşit la rampă abia spre sfârşitul intervalului măsurat. Alianţa îşi păstrează o cotă surprinzător de bună, în care însă raportul PD – PNL este numai de circa 1,6 la 1, departe de acel 3 la 1 de la care visau democraţii să pornească discuţiile pentru eventuala participare pe liste comune la alegerile pentru Parlamentul European. De remarcat este şi faptul că dacă, printr‑un miracol, PD, PNL şi PLD s‑ar alia, ar obţine peste 50% din sufragii, ceea ce naşte întrebări interesante în legătură cu electoratul atras de formaţiunea domnului Stolojan, în condiţiile în care, cel puţin PNL apare la un nivel chiar peste aşteptări.

“Ne tragem Parlament, mânca-v-aş!”


Ca şi cum ţigăneala de pe scena politică românească n‑ar fi fost de ajuns, la orizont se prefigurează o nouă problemă: cea a rromilor. Supuşii rregelui Cioabă s‑au gândit că n‑ar strica să se joace şi ei de‑a Parlamentul, asemenea conlocuitorilor majoritari, dar unul mai şmecher, pe model american, că prin Europa tot sunt huştiuiţi de colo‑colo într‑o veselie, intitulat pompos Camera Reprezentanţilor (care mai de care mai tuciuriu). Aflaţi în avangarda ideilor politice autohtone, ei au optat pentru o formă de organizare parlamentară unicamerală, umplându‑i de invidie pe politicienii români care militează de ani de zile pentru aşa ceva, urmând să‑şi aleagă un număr de 435 de deputaţi, câte zece pentru fiecare judeţ, plus municipiul Bucureşti. Deocamdată nu a fost stabilit sediul instituţiei, negăsindu‑se un cort cu dimensiuni adecvate, însă presupun că s‑au început demersurile pe lânga Administraţia Naţională a Penitenciarelor, pentru a le fi pusă la dispoziţie în exclusivitate vreo anexă corespunzătoare pe la Rahova sau Jilava, unde primii reprezentanţi sunt deja găzduiţi în urma alegerilor anticipate din scrutinele parţiale de pe străzile patriei, organizate de către caraliii mai neînfricaţi care au îndrăznit să se pună şi cu alte elemente turbulente în afara bătrânelelor manglitoare de lumânări din biserici şi a puştilor gălăgioşi, amatori de manele la volum maxim.

Organismul suprem de conducere al rromilor va avea drept scop dezbaterile pe teme de actualitate în sânul etniei, cum ar fi: noi metode rapide şi silenţioase de deschidere a portierelor maşinilor străine, proceduri subtile de sustragere a portofelelor din buzunarele călătorilor de pe liniile RATB, variante nedureroase de smulgere a lănţişoarelor de la gâturile delicate ale femeilor din schimbul doi, surprinse de orele târzii ale nopţii în afara apartamentelor de reşedinţă, o atenţie specială acordându‑se elaborării de mijloace moderne şi eficiente de protecţia muncii, precum retragerea fulgerătoare de la locul faptei şi camuflarea la adăpostul întunericului.

Până acum, rregele Cioabă nu a făcut precizări legate de eventualele prerogative legislative ale noului for de conducere, însă e de presupus că printre cele dintâi legi promulgate va fi şi una care să consfinţească, odată pentru totdeauna, dreptul propriilor cetăţeni de a se căsători de la vârsta de 6 ani. Cât despre autonomia pe criterii etnice sau culturale, după modelul maghiar, nu cred să facă obiectul vreunei iniţiative, dată fiind răspândirea relativ echilibrată a blonzilor pe teritoriul ţării.

De altfel, o problemă va fi chiar prezenţa la urne, pentru desemnarea “congresmenilor”, câtă vreme, socotind după statisticile oficiale reieşite în urma celui mai proaspăt recensământ, populaţia de origine rromă nici nu prea ar exista, mai toţi declarându‑se români sau maghiari, germani fiind mai puţin plauzibil. Pe de altă parte, este regretabilă discriminarea pe criterii etnice operată de organizatorii scrutinului, la el neputând participa decât rromii get‑beget, celelalte minorităţi, precum şi majoritatea, neavând nici drept de reprezentare în Cameră. Sper ca forurile europene să se autosesizeze!

În încheiere, aş vrea să propun liderilor de etnie rromă organizarea unor alegeri separate, obligatoriu decalate faţă de cele “parlamentare”, pentru a nu se crea confuzii, în urma cărora să fie desemnaţi şi câţiva reprezentanţi - desigur, într‑o proporţie mai mică, de cel mult 5-6 pe judeţ, dacă se adună suficienţi candidaţi - care să frecventeze, pe cât posibil regulat, cursurile obligatorii ale şcolilor generale. Ar fi un început promiţător.

joi, 25 ianuarie 2007

Afacerea “Bileţelul” – scurt bilanţ pseudoistoric

După lupte seculare, care au durat fix două săptămâni, de la amintirile în direct ale doamnei Udrea, scena politică românească arată ca un câmp de luptă, după o mare bătălie, unde când şi când se mai aude câte un foc de puşcă rătăcit, tras într‑o doară spre tranşeele adverse în care combatanţii îşi refac forţele şi îşi stabilesc stategia viitoarelor atacuri. Speriat de amploarea luată de operaţiuni, Traian Băsescu, pentru care scandalul bileţelului, întors spre surpriza domniei sale împotriva‑i, tinde să reprezinte un fel de război din Kosovo al preşedintelui Constantinescu, respectiv un moment de cotitură, marcând începutul unei scăderi drastice de popularitate, bate în retragere, repliindu‑şi trupele încă fidele ale democraţilor şi platformiştilor. Până şi domnul Stolojan, victimă oarecum colaterală, implicat în povestea ALRO, unde faptul că deţine câteva acţiuni chipurile “nesemnificative” nu‑l scuteşte de neplăcuta postură de a se fi aflat într‑un conflict clar de interese atunci când în calitate de consilier prezidenţial milita activ pentru obţinerea de către societatea din Slatina a câtorva găleţi de energie mai ieftină, şi‑a temperat discursul antiliberal, văicărindu‑se mai curând patetic de beţele în roate care i se pun pentru înregistrarea la tribunal a noii sale jucării preferate PLD. În rolul tânărului încă entuziast, neîmpăcat cu înfrângerea a fost distribuit zilele trecute domnul Berceanu, care însă în încercarea sa de a stabili o ierarhie între Palatele Cotroceni şi Victoria, bazată pe circumstanţa că locatarul primului a fost ales, spre deosebire de celălalt doar numit şi încă de primul, ne‑a demonstat numai că nu prea înţelege cum stă treaba cu separaţia puterilor în stat şi atribuţiile diferite, dar egale ca importanţă, ale preşedintelui şi premierului.

De cealaltă parte a baricadei, liberalii îşi râd oarecum satisfăcuţi în barbă, îmbătaţi de succesul de moment, dar încă nehotărâţi dacă e cazul să treacă şi Nistrul, asemenea mareşalului Antonescu de odinioară, alături de aliatul vremelnic germano‑pesedist, în tentativa de a anihila total, până la suspendarea din funcţie, noile forţe ale răului.

Între timp, întrucâtva atipic din punct de vedere strict istoric, se pare că asistăm la o nouă creştere a Imperiului Social‑Democrat, ceea ce n‑ar trebui să fie motiv de satisfacţie pentru nimeni. Aliate cu triburile peremiste şi conservatoare, noile şi mai vechile căpetenii PSD s‑au pus în fruntea jihadului împotriva dreptei, profitând de dezbinarea aliaţilor şi de semnele de trădare, deocamdată timide, manifestate în sânul acestora. Conducând cu dibăcie ostilităţile, fără a se pronunţa limpede pe cine vor ataca mai întâi, pe tiranul Băsescu sau pe despotul luminat şi o idee mai civilizat, Tăriceanu, strategii roşii, beneficiari ai experienţei în lupte antidemocratice a bătrânului hatman, proaspăt ridicat la rangul de “edec”, Iliescu, îi joacă pe degete pe încă naivii liberali şi democraţi, aflaţi prea multă vreme sub jugul stângii pentru a înţelege ce li se întâmplă. Se anunţă un război pasionant, o mineriadă de bătrâneţe a fostului inamic al “golanilor”, dacă ar fi să‑l credem pe domnul Băsescu, dusă de această dată, având în vedere specificul adversarilor, nu cu cocktailuri Molotov, ci de‑a dreptul cu Bloody Mary, Amaretto Colada sau Scotch Holiday.

miercuri, 24 ianuarie 2007

Liniştea dinaintea sondajelor

Interviul acordat luni de preşedintele Traian Băsescu postului naţional de televiziune continuă să fie întors pe toate feţele de către analişti şi politicieni, principala nedumerire a acestora fiind acum legată de furibundul atac al şefului statului la adresa “bătrânului edec” (sic!) Ion Iliescu.

Explicaţia constă, după părerea mea, în teama reală a domnului Băsescu de procedura de suspendare iniţiată de PSD. Simţind că‑i fuge mandatul de sub scaunul de la Cotroceni, domnia sa a lansat practic, conform zicalei “bate şaua, să priceapă iapa”, un pe cât de subtil pe atât de disperat strigăt de ajutor către aliatul, între timp renegat în repetate rânduri, PNL, încercând să‑i convingă nu doar pe politicienii, ci şi, mai ales, pe alegătorii acestuia că la originea întregului demers al social‑democraţilor nu stau relativ noile şi cât de cât “europenele” figuri ale unor Geoană, Oprescu, Corlăţean, Ponta sau chiar Adrian Năstase, cu care peneliştii, de‑a lungul timpului, cel puţin în opinia sa, au fost tentaţi să încheie diferite alianţe ori înţelegeri mai mult sau mai puţin secrete, ci însuşi inamicul public numărul unu dintotdeauna, eternul adversar, “bolşevicul” Nea Nelu. În această logică, nici rememorarea mineriadelor (de care, la urma urmelor, însuşi Băsescu, în calitate de ministru al Transporturilor în 1991 nu este atât de niznai pe cât se face) nu a fost deloc întâmplătoare. Cu alte cuvinte, PNL ar trebui să înţeleagă la ce risc este supusă fragila noastră democraţie, dacă, într‑un gest “iresponsabil”, ar vota alături de PSD pentru suspendarea preşedintelui pe care, una peste alta, l‑a susţinut în campania electorală. Ironia sorţii – “atotputernicul” Băsescu a ajuns la mila oamenilor lui Tăriceanu!

Frica prezidenţială a răzbătut din plin şi din felul în care a abordat Preşedintele problema modificării Legii referendumului, vorbind chiar despre o lovitură de stat pusă la cale de PSD! Domnia sa se preface însă a uita că, în urmă cu numai vreo zece zile, prima pagină a ziarelor consemna faptul că el însuşi o consideră neconstituţională, din cauza prevederii conform căreia sunt interzise consultările populare cu mai puţin de 6 luni înaintea alegerilor, motiv pentru care numai ce o trimisese pachet, înapoi în Parlament. Pe atunci, “schimbarea regulilor în timpul jocului” nu părea să fie atat de greu de conceput! Paradoxul face că “preşedintele‑jucător”, cel atât de hotărât să copleşească poporul cu referendumuri a ajuns acum să se teamă de ce ar ieşi din urne în cazul unui eventual vot pentru reconfirmarea sau nu în funcţie. În paranteză fie spus, nu mi se pare normal ca un preşedinte ales de maximum 4-5 milioane de alegători, uneori cu doar câteva zeci sau sute de mii mai mulţi decât contracandidatul, respectiv jumătate plus unul din cei care s‑au prezentat la urne, să nu poată fi destituit decât de 8-9 milioane, adică jumătate plus unul din cei înscrişi pe listele electorale, acelea pe care continuă să apară cetăţeni decedaţi de ani de zile, sau plecaţi prin ţări în care, ce e drept, teoretic şi‑ar putea exercita dreptul de vot, dar practic este greu de crezut că ar face‑o într-un procent semnificativ.

Între timp, pe scena politică pare să se fi instalat o relativă acalmie, cel puţin în Alianţă, semănând însă mai curând cu liniştea din ochiul unui ciclon. Probabil că, după agitaţia din ultimele săptămâni, toată lumea îşi trage sufletul în aşteptarea sondajelor de opinie ce cu siguranţă nu vor întârzia să apară pentru a cuantifica efectele gâlcevii la nivel înalt. Personal sunt înclinat să cred, judecând după cuminţenia democraţilor din ultimele zile, că astfel de sondaje, de uz intern deocamdată, au şi apărut, iar datele nu‑i încântă din cale‑afară. Altminteri par greu de explicat atipicele lor apariţii publice, foarte “responsabile”, şi mai ales faptul că, după cum scrie chiar presa de astăzi, se arată gata să accepte propunerea liberalilor de a mearge pe liste comune la alegerile pentru Parlamentul European. Ceva trebuie să fie la mijloc!

marți, 23 ianuarie 2007

Preşedintele derutat

După o săptămână de scandaluri şi acuze reciproce, aduse în special prin ricoşeuri succesive între pereţii palatelor Victoria şi Cotroceni, liderilor PD şi PNL le‑a venit mintea cea de pe urmă şi, în urma şedinţelor de ieri, au ajuns la concluzia că este reciproc avantajos să pună batista pe ţambal şi să‑şi vadă împreună de guvernare. Nici măcar ulterioara apariţie televizată a preşedintelui Băsescu, despre care vreau să vorbesc, nu a mai fost ce era odată...

Am văzut aseară, la TVR 1, un preşedinte, dacă nu speriat de‑a dreptul, aşa cum li s‑a părut multora, cel puţin derutat. Când toată suflarea românească aştepta o ripostă dură la adresa premierului, care numai ce‑l acuzase de porniri autoritariste, şeful statului a adoptat o poziţie mai curând defensivă, puţinele izbucniri, dictate doar de temperamentul său vulcanic, adesea imposibil de stăpânit, îmbrăcând haina unor dojeni sentimental‑paterne, o dată cu evocarea amintirilor, nu din copilărie, ci din campania electorală, când, pe atunci candidatul Băsescu îl purta de mânuţă pe sfiosul Tăriceanu şi‑l înghioldea de la spate pentru a se arăta şi el în public, cu vorbe blânde precum “Hai, măi Căline, du‑te să te cunoască lumea...”. Iar acum, nerecunoscătorul...

Cât despre partea serioasă a interviului, am asistat, în opinia mea, mai întâi şi‑ntâi la un autodenunţ cu accente penale! Referindu‑se la povestea, cam a la Haralamb Zincă, vorba domnului Berceanu, de spionaj şi trădare în care este implicat fostul ministru al Economiei, Codruţ Şereş, Băsescu a mărturisit că, într‑o şedinţă de Guvern, domnia sa i‑a avertizat pe membrii Cabinetului despre faptul că telefoanele unor afacerişti şi intermediari în diversele procese de privatizare sunt puse sub supraveghere, astfel că ar fi mai înţelept din partea oficialilor români s‑o lase mai moale cu convorbirile lungi şi pline de substanţă. Cu alte cuvinte, dacă, de pildă, domnul Şereş l‑ar fi ascultat şi, în loc să pună ţara la cale prin telefon, ar fi făcut‑o şi el, ca tot omul, la o băută, astăzi Parchetul şi DNA nu ar fi avut probe împotriva lui! Păi dacă pornim de la ideea că nu iese fum fără foc, şi că fostul demnitar (negustor cinstit, desigur, până la proba contrarie, conform prezumţiei de nevinovăţie) ar fi avut, cât de cât, conştiinţa nu tocmai curată, cum par procurorii convinşi, ar fi putut scăpa numai şi numai fiindcă i‑a ţinut Preşedintele de şase! Ceea ce aduce pe undeva cu complicitatea, ori cu favorizarea infractorului. De cercetat, nu‑i aşa? Se autosesizează cineva?

Revenind acum la scandalul bileţelului, atins cam în treacăt, domnul Băsescu ne‑a arătat numai limitele pregătirii sale în domeniul logicii. Într‑o tentativă disperată de a trage restul de spuză rămas pe turta lui cam nedospită, s‑a străduit să ne convingă că, dacă n‑ar fi prezentat în faţa opiniei publice răvaşul, vechile practici moştenite de la PSD ar fi continuat nestingherite şi în era... Tăriceanu. Numai că el a fost scos de la naftalină la aproape doi ani de la consumarea faptelor, timp în care, cu toată acribia de care‑l putem crede în stare, domnia sa nu a reuşit să mai adune nicio altă probă despre eventuale nelegiuiri similare, după cum a recunoscut. Aşa încât, chiar şi admiţând că este vorba de o dovadă clară de amestec al premierului în treburile Justiţiei, adăugată la “dosarul” scandalului cu telefonul dat fostului procuror general şi convocarea doamnei Macovei la o întrevedere informală între patru ochi, asupra căruia însă Consiliul Superior al Magistraturii s‑a pronunţat deja, o putem considera o stângăcie de început de mandat, nerepetată din fericire, semn că măcar Tăriceanu, spre deosebire de alţii, a fost în stare să înveţe din greşeli. Iar povestea bileţelului, adusă abia acum în prim plan, are valenţe de ciocănit la o uşă gata deschisă.

luni, 22 ianuarie 2007

Ofensiva liberală



După un scurt armistiţiu de două zile, încălcat numai de declaraţiile premierului, făcute de la tribuna Congresului PNŢCD, conform cărora preşedintele Băsescu ar fi tentat să instituie în România un regim autoritarist după modelul lui Lukaşenko din Belarus, războiul din Alianţă se va relua, fără îndoială astăzi, o dată cu şedinţele forurilor de conducere ale celor două partide combatante. Rămâne de văzut dacă se va trece la operaţiuni concrete, de gherilă, sau vom asista numai la ameninţări şi încordări zgomotoase de muşchi.

Surpriza ultimelor zile a constituit‑o, desigur, poziţia mult mai tranşantă decât până acum o săptămână adoptată de liberali. Mişcare inteligentă, care le permite să meargă la două capete. Cel mai rău lucru care s‑ar putea întâmpla, din punctul lor de vedere, ar fi ca PD, după un scenariu verificat şi în vremea guvernării CDR, să‑şi retragă miniştrii din Guvernul Tăriceanu, pentru a provoca fie căderea sa, fie asumarea de către liberali a unui guvern minoritar. Faptul că până acum oamenii lui Boc nu s‑au grăbit, aşa cum mulţi se aşteptau, să apeleze la acest gest drastic, ne demonstrează că şi ei sunt conştienţi că, dată fiind situaţia din Parlament şi încâlcitele căi ale Constituţiei, probabilitatea de a se ajunge la mult visatele alegeri anticipate ar rămâne în continuare mică, astfel încât mai curând un guvern monocolor PNL, sau bicolor, presupunând rămânerea în el a reprezentanţilor UDMR, ar avea mari şanse de supravieţuire.

Pe de altă parte, aşa cum am mai arătat cândva, nici pentru liberali alegerile anticipate nu ar reprezenta tocmai o nenorocire. În orice formulă s‑ar menţine la putere, este de presupus că în următorii aproape doi ani de guvernare popularitatea PNL nu ar avea cum să crească, indiferent de succesele repurtate, oricum mai puţin spectaculoase decât acela al aderării la UE, care, până una alta, nu a adus cine ştie ce câştig electoral, după cum arată sondajele. În schimb, între timp, alternativa “liberală” reprezentată de platformiştii lui Stolojan ar avea tot timpul să se pună la punct, inclusiv pentru a realiza substituirea PNL în cadrul unei eventuale “Alianţe D.A. 2008” (vă amintiţi de "CDR 2000", nu?).

În orice caz însă, între alternativa de a rămâne într‑un guvern în care activitatea miniştrilor liberali şi în primul rând a premierului este subminată permanent, din interior, de pedişti şi aceea a constituirii unui cabinet monocolor, cu siguranţă mai coerent şi mai puţin predispus conflictelor cu impact de imagine profund negativ, peneliştii o preferă, pe bună dreptate, pe cea de‑a doua. În plus, o atitudine “războinică” a domnului Tăriceanu nu poate fi decât pe placul alegătorilor, atât al celor care constituie nucleul dur al votanţilor PNL, cât şi al celorlalţi, ştiut fiind că românii sunt în general admiratori ai virilităţii în politică... şi nu numai. Ca să nu mai vorbim că a da acum înapoi ar însemna pentru premier recunoaşterea prezenţei unei muşte pe căciula sa în privinţa acuzaţiilor aduse de domnul Băsescu. Atacând, atacând şi iar atacând ar demonstra, în schimb, că nu are a se teme de nimic, nici măcar de dosarele care se zvoneşte că îi sunt fabricate. Deocamdată, aşa cum s‑a văzut şi în acest week-end, time‑out‑ul a fost cerut de “antrenorul” echipei democrate, pusă pentru prima oară cu adevărat în dificultate.

vineri, 19 ianuarie 2007

Piua!

Marea răvaş-eală de pe scena politică autohtonă continuă. Ieri, neastâmpăratul ex‑ministru al Economiei, Codruţ Şereş, însoţit la şedinţa cu presa de tăticul Voiculescu a prezentat o nouă copiuţă, scrisă de această dată de însăşi cea dintâi mânuţă în stat, aceea care cu numai o zi înainte flutura triumfătoare dovada frăţiei într‑ale “intereselor oligarhice” dintre premier şi magnatul de Dobrogea, Dinu Patriciu. La fel de incriminatoare, sau nu, în funcţie de peluza de la care galeriile celor două echipe privesc meciul de pe terenul afacerilor oneroase.

Între timp, şefii galeriilor, atât cei ai echipelor din liga Puterii, cât şi din cea secundă, a Opoziţiei, s‑au întrunit, separat, ajungând fiecare la propria concluzie, astfel încât avem acum mai multe decizii şi direcţii de acţiune decât partide. Cum‑necum însă, în ciuda faptului că peneliştii şi pediştii, în primul rând, au păreri complet diferite despre ceea ce s‑a întâmplat, Guvernul merge înainte în aceeaşi componenţă. Bunăoară, liderii PNL şi‑au declarat solidaritatea cu prim‑ministrul Tăriceanu, condamnând cu vehemenţă practicile preşedintelui Băsescu, câtă vreme mai‑marii PD au produs o rezoluţie perfect identică, dar de semn contrar, transpunând, ştiinţific, şi în politică, unul dintre principiile fundamentale ale fizicii, acela al acţiunii şi reacţiunii.

Din punct de vedere matematic, în schimb, ecuaţia Opoziţie-Putere este întrucâtva neclară. Avem la ora actuală, grosso modo, cam şapte partide în Parlament, distribuite după cum urmează: şase la Putere şi cinci în Opoziţie! Astfel, Guvernul este sprijinit, de la caz la caz, de PNL, PD (când în prim‑plan se află propriii miniştri) UDMR, PLD (când Stolojan e în toane bune), PSD (dacă interesele partidului o reclamă) şi PC (când e mângâiat pe creştet de liberali), în Opoziţie fiind, în general, oarecum constant PRM, PLD (când se supără Stolojan), PD (care nu poate tolera practicile premierului) PSD (dacă interesele partidului o reclamă) şi PC (ca reacţie la vreun atac al democraţilor). Preşedintele, ca factor de Putere, se bucură de o susţinere mai mică, dar mai viguroasă, din partea PD şi PLD, iar când este rezonabil şi a PNL, în Opoziţie fiind toţi ceilalţi, poate cu excepţia UDMR, relativ neutru, cărora însă li se adaugă şi PNL, mai ales dacă domnii Antonescu şi Orban s‑au trezit cu feţele la cearşaf sau au fost călcaţi pe coadă. Vi se pare că sunt confuz?

Electoratul, laolaltă cu presa, nu poate fi decât zăpăcit, pe bună dreptate. Dacă de multe ori jurnaliştii sunt suspectaţi că pentru ei o asemenea tevatură reprezintă o adevărată mană cerească, oferindu‑le din plin material de lucru, zilele acestea observ şi în cazul lor o iritare şi îngreţoşare crescândă. Parcă toată lumea este în aşteptarea cuiva care să apară, la televizor, în direct şi la o oră de vârf şi să strige, ca în copilărie: “Piua!” Şi asta cât mai curând, până când spirala declaraţiilor, atacurilor şi invectivelor reciproce nu va ajunge într‑un punct fără putinţă de întoarcere. Oi fi eu mai panicos din fire, însă deja am început să mă tem ca nu care cumva să facem una nefăcută (o trăsătură cu specific naţional, altminteri) şi să‑i punem chiar şi pe cei din Uniunea Europeană în situaţia de a fi obligaţi să recurgă la un gest fără precedent, poftindu‑ne înapoi pe uşă afară (că tot suntem abia prin hol, încercând să ne dezlegăm şireturile de la opinci şi să ne descălţăm ca să nu murdărim covoarele pe‑acolo), exasperaţi şi ei de acuzele de corupţie pe care şi le aduc unii altora cei mai înalţi factori de răspundere din ţară. Doamne fereşte! Ptiu, ptiu, ptiu!

joi, 18 ianuarie 2007

S-a spart buba!




Telenovela bileţelului trimis de premierul Tăriceanu a continuat ieri cu un episod‑cheie: dovada! S‑a demonstrat limpede cel puţin un lucru şi anume că şeful Executivului este, dacă nu de‑a dreptul un mincinos, cu siguranţă nu tocmai bogat cu duhul. Chiar dacă, analizând cu atenţie declaraţiile sale ambigue, presărare cu referiri biblice am constata că, la urma urmelor, nu a negat explicit existenţa vreunui mesaj către preşedintele Băsescu, faptul că nu a preîntâmpinat explozia rozaliei‑şi‑nu‑prea bombe de hârtie recunoscând, asemenea destinatatarului ei, că “ceva‑ceva a fost”, dar că nu se poate vorbi despre vreun amestec în treburile justiţiei, arată naivitatea sa monumentală; probabil că a mizat până în ultima clipă pe o tăcută complicitate din partea fostului frate de cruce portocaliu din perioada campaniei electorale. Pe principiul, “după Congres, potopul”, Tăriceanu a mers, atât cât a putut, pe burtă, sperând că, o dată reales în fruntea partidului pe care acum îl târăşte după sine într‑un scandal care îi face pe Brătieni să se răsucească prin mormintele lor venerabile, va putea să‑l înfrunte cu mai multe şanse de izbândă pe diabolicul său adversar.

La rândul său, preşedintele‑regizor ne‑a arătat o dată în plus calităţile sale desăvârşite de intrigant. Beneficiind de o distribuţie de excepţie în care capetele de afiş sunt, fără discuţie, doamna Udrea, inegalabilă în rolul de subretă ingenuă care, deşi abia dacă‑şi mai amintea de culoarea răvaşului, a reieşit în cele din urmă că ne cita practic cuvânt cu cuvânt textul lui şi Teodor Stolojan, un nu tocmai june, dar prim, care deşi chipurile nu avea habar despre bileţel – chit că, la vremea respectivă, era taman consilier pe probleme economice, iar afacerea Petromidia‑Rompetrol ar fi trebuit să‑i fie cunoscută sub toate aspectele, dacă ar fi fost măcar pe jumătate atât de competent pe cât îi place să se creadă – l‑a catalogat prompt drept “o porcărie”, domnia sa a pus în scenă o poveste în care se îmbină perfect elemente de teatru caragialesc, suspans hollywoodian şi întorsături telenovelistice sud‑americane. Chiar şi apariţia de ieri a fost o adevărată capodoperă: după ce ne‑a plictisit vreo douăzeci de minute cu problemele fraţilor de peste Prut în obţinerea vizelor de intrare în patria‑mumă, brusc, asemenea unui Iosefini ceva mai pleşuv, a scos, nu din pălărie, ci din buzunarul doldora de documente numai bune pentru şantajat premieri neascultători, mult‑discutata, în contumacie, fiţuică. Ca politician responsabil ce se pretinde, a încercat să ne facă să credem (prostindu‑ne de fapt în faţă) că n‑a dat în vileag toată tărăşenia la vremea când cerneala era încă proaspătă numai gândindu‑se la biata ţărişoară care risca să nu mai intre în UE, o dată ce s‑ar fi demonstrat fără putinţă de tăgadă ce prim‑ministru corupt până‑n măduva oaselor are în fotoliul de la Palatul Victoria, asta după ce tot domnia‑sa a fost la originea dezvăluirilor despre telefoanele date de Tăriceanu în acelaşi caz Patriciu şi după ce timp de mai bine de un an şi jumătate ne‑a înnebunit cu alegerile anticipate, al căror rezultat ar fi fost fără doar şi poate tot amânarea aderării.

Una peste alta, concluzia nu poate fi decât una singură: cum e turcul, şi pistolul. Singurii câştigaţi sunt cei din opoziţie, pesediştii, dar, din nefericire, aşa cum s‑a văzut şi pe vremea prăbuşiri CDR, mai cu seamă peremiştii, soarele ieşind în fine şi pe strada lor, iar apa începând să le acţioneze cu multă energie morile. Iar dacă până acum Tăriceanu şi ai lui se credeau feriţi de pericolul anticipatelor, dată fiind şubrezenia din sondaje a PSD, o dată cu noua turnură a evenimentelor, n‑ar fi deloc exclus ca social‑democraţii să‑şi reconsidere şansele în cazul unui scrutin devansat şi să ajungă la concluzia că... se poate! Va urma...

miercuri, 17 ianuarie 2007

Miniştri multifuncţionali

Cuprinşi de febra bileţelelor de amor, dacă nu parfumate, cel puţin viu colorate, cu care se joacă cei mai importanţi oameni în stat (!), românii par să uite de toate celelalte scandaluri apărute în ultima vreme în presă. Nimeni nu mai pare interesat de contractele cel puţin stranii ale doamnei Udrea cu RAAPPS, de acuzaţiile de spionaj şi trădare aduse fostului ministru al Economiei, Codruţ Şereş, sau de salariile fabuloase obţinute de vajnicii miniştri ai actualei Puteri strecuraţi prin comisiile de privatizare ale societăţilor cu capital de stat.

Chiar înainte ca noua Elenă fatală a politicii dâmboviţene să lanseze bomba deja fâsâită a răvaşului roz bonbon, aflam cu stupoare despre pleiada de membri ai Executivului numiţi în nou‑înfiinţata comisie de privatizare a Daewoo Automobile România, revenită în “proprietatea întregului popor”, după falimentul societăţii coreene. Între timp, cu caracteristicul instinct demagogic despre care am mai vorbit, aripa pedistă s‑a retras în acorduri de surliţe şi trâmbiţe, domnii Radu Berceanu şi Gheorghe Barbu lăsând impresia că fuseseră puşi acolo împotriva voinţei lor, numai ca să iasă paritatea cu liberalii Vlădescu şi Vosganian. Destul de iute de picior, ultimul s‑a scos şi el, anunţând că, deşi nu renunţă la marea responsabilitate cu care a fost învestit îşi va dona salariul către nu ştiu ce cămin de pe strada lui, în timp ce epicurianul‑pe‑banii‑contribuabililor ministru al Finanţelor s‑a făcut că plouă, prea dedulcit pare‑se la veniturile de acest gen cu care şi‑a rotunjit conturile şi anul trecut; dezvăţul ar fi prea dureros.

Însă de departe cea mai neruşinată atitudine a avut‑o în toată această poveste însuşi premierul Tăriceanu. Cu un tupeu pe care nu l‑am depistat în confruntările cu preşedintele Băsescu, domnia sa a pus la zid presa, şi, de ce nu, întreaga opinie publică, revoltată de aceste practici, pe care a acuzat‑o de mentalităţi comuniste, fiindcă, vezi Doamne, ar dori ca bieţii miniştri să presteze muncă volutară în respectivele comisii. Ce n‑am înţeles nici eu şi nici mulţi alţii este însă următorul lucru: în cazul în care într‑adevăr activitatea de privatizare intră în atribuţiile directe ale membrilor Cabinetului, aceştia nu sunt oare plătiţi, ca miniştri? După toate aparenţele, a face parte dintr‑o comisie de privatizare este pentru ei un fel de al doilea job, dar tot pe banii noştri. Asta în condiţiile în care o instituţie întreagă, cu o organigramă completă, AVAS, a fost înfiinţată tocmai pentru a privatiza ce a mai rămas de privatizat. Există acolo, cel puţin teoretic, angajaţi de toate genurile, tehnicieni, specialişti, jurişti, care‑şi iau salariile tocmai pentru a ne scăpa de societăţile de care, din diferite motive, statul vrea să scape. Asta pe lângă eventualii consultanţi de la marile firme specializate, remuneraţi şi ei corespunzător. La rigoare, pot înţelege că este necesar şi un funcţionar de rang mai înalt, precum un ministru, în calitate de supervizor, de “curea de legătură” cu Guvernul; în niciun caz însă câte patru-cinci! Nici în privinţa competenţei superioare nu am cum să fiu convins, câtă vreme pe lista sinecuriştilor ministeriali o regăsim şi pe doamna Oana Marinescu, purtătorul de cuvânt al Cabinetului, şi nu în privatizarea vreunei instituţii de presă.

Şi chiar dacă nici ideea ca, în cazul unei comisii a cărei activitate s‑a soldat cu... neprivatizarea, ca în cazul CEC, plăţile să lipsească cu desăvârşire nu mi se pare fericită (pot admite că rezultatul unei lungi şi complicate demonstraţii matematice poate fi... zero) propun ca reprezentanţii Guvernului să primească o indemnizaţie proporţională cu valoarea contractului încheiat, luându‑se ca reper maximal sumele obţinute pentru BCR, oricare ar fi fost acelea la vremea respectivă, chiar dacă atunci criteriul era altul, respectiv un salariu fix.

marți, 16 ianuarie 2007

Tăriceanu faultat din nou de Boc

Întrunită ieri, conducerea Partidului Democrat a făcut o nouă demonstraţie de demagogie şi populism. La numai câteva zile după ce ministrul democrat al Mediului, Sulfina Barbu, apăruse efectiv cot la cot cu cel liberal al Finanţelor, Sebastian Vlădescu, pentru a ne explica necesitatea taxei de primă înmatriculare a autovehiculelor şi a ne spulbera orice speranţă că s‑ar putea renunţa la ea, pediştii, în frunte cu clona ceva mai mică şi mai îndesată a preşedintelui Băsescu, “Traian” Boc, au simţit că au o nouă ocazie de a lua faţa peneliştilor cu o propunere care să ungă pe suflet masele şi au propus nici mai mult nici mai puţin decât suspendarea ei (a taxei, nicidecum a ... Sulfinei!). Este pentru a nu ştiu câta oară când, fie Traian Băsescu, fie vocea sa de ventriloc, “tizul” Boc, vin cu soluţii miraculoase de rezolvare a unor probleme care, prin felul cum sunt înfăţişate, par a fi urmarea nemijlocită a incompetenţei, rea‑voinţei sau intereselor (de grup) ale liberalilor. Care liberali se arată de fiecare dată incapabili să gestioneze situaţia astfel încât povara guvernării (adesea făcută după ureche, nu‑i vorbă) să se repartizeze într‑un mod mai echitabil pe umerii celor doi parteneri de Alianţă.


Un alt punct de maximă importanţă pe agenda de lucru a democraţilor a fost modalitatea de organizare a referendumurilor! Semănând puţin, la prima vedere, cu procuparea babei pentru propria‑i coafură în timpul unui incendiu de proporţii naţionale, subiectul s‑ar putea să ascundă anumite intenţii ale mânuitorului din umbră (şi din plină lumină, de altfel) al sforilor care‑l acţionează pe liderul democrat. Ce vreau să spun este că nu m‑ar mira ca imprevizibilul nostru preşedinte să se fi trezit într‑una din dimineţile din urmă cu vreo idee năstruşnică a cărei ducere la împlinire să necesite organizarea unui referndum. Aştept cu sufletul la gură continuarea...


Şi pentru că tot se afla în vizită prin Bucureşti, domnul Boc s‑a gândit că n‑ar fi rău deloc să purceadă şi la un mic tur al televiziunilor centrale, prilej cu care a mai aplicat câteva lovituri discrete la ţurloaiele şi‑aşa pline de vânătăi ale premierului. Nu numai că a garantat în privinţa onestităţii duduii Udrea, părând gata să‑şi bage mânuţa în foc pentru existenţa bileţelului care de zile întregi bântuie coşmarurile, sau, după caz, visele frumoase ale naţiunii, dar, întrebat dacă este de acord cu afirmaţiile domnului Stolojan, conform cărora orice premier va mai veni de acum înainte, de‑a lungul istoriei, la cârma Guvernului României, nu are cum să fie unul mai rău decât Tăriceanu, mai‑marele democrat abia dacă a rostit, cu jumătate de glas, un “să nu uităm, totuşi, şi unele realizări ale actualului Cabinet”, lăsând mai curând impresia că numai sufletul din cale‑afară de bun şi milos al domniei sale îl împiedică să izbucnească în urale şi aplauze la o asemenea butadă născocită de platformistul‑şef. Halal solidaritate guvernamentală!

luni, 15 ianuarie 2007

Nu e linişte pe uliţa liberalilor!

După un Congres Extraordinar menit să limpezească apele în partid, acestea par cel puţin la fel de tulburi ca şi până acum. Victoria câtorva reprezentanţi ai aripii radicale, precum Ludovic Orban, Crin Antonescu sau Norica Nicolai, în defavoarea apropiaţilor domnului Tăriceanu, în frunte cu Bogdan Olteanu şi Radu Stroe constituie premisa unor noi frământări. Domnul Stroe şi‑a anunţat deja demisia din funcţia de secretar general al Guvernului, în timp ce preşedintele Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu, şi actualul ministru de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, sunt hotărâţi să se prezinte în faţa noului Birou Politic rezultat din alegeri pentru a cere reconfirmarea în demnităţile deţinute, ceea ce, chiar dacă nu va produce surprize majore, constituie un semn evident al îngrijorării respectivilor vizavi de soliditatea propriilor scaune. În acelaşi timp, un personaj aflat zilele acestea în miezul scandalului din jurul preconizatei tranzacţionări a castelului Bran, preşedintele Consiliului Judeţean Braşov, Aristotel Căncescu, a reuşit să se strecoare şi el în forul de conducere al PNL, pe când un liberal altminteri foarte vocal, invitat cvasipermanent al emisiunilor de televiziune, Paul Păcuraru, a rămas “fără coledzi”. La toate acestea, se adaugă şi atitudinea “împăciuitoare” a proaspătului vicepreşedinte pe probleme internaţionale, Adrian Cioroianu, care s‑a trezit vorbind iarăşi despre o apropiere de platformiştii ce, în viziunea domniei sale, ar trebui să se îndrepte către o fuziune cu partidul‑mamă din care abia s‑au desprins!
Dar bomboana de pe colivă este, desigur, afacerea în plină desfăşurare a bileţelului pe care premierul Tăriceanu i l‑ar fi trimis sau nu preşedintelui Băsescu. În sine, toată această poveste reprezintă o grea lovitură de imagine dată PNL. Indiferent dacă răvaşul va apărea sau nu în cele din urmă, indiferent de conţinutul său în cazul în care se va dovedi că, aşa cum ne lăsa a înţelege domnul Băsescu, “ceva‑ceva există”, răul a fost deja făcut. De câteva zile, toţi ”întelepţii” presei şi ai politicii autohtone încearcă să pescuiască piatra aruncată de... extravaganta doamnă Udrea, pe principiul “calomniază, calomniază, că ceva tot o rămâne”. Mă tem că dacă lucrurile continuă în aceeaşi manieră, se va ajunge în punctul în care conţinutul unui asemenea mesaj nici nu va mai conta. Va fi suficient să ni se fluture prin faţa ochilor orice fel de fiţuică purtând semnătura premierului, cu atât mai mult una care să conţină vreo referire la Rompetrol sau la numele de Patriciu, pentru ca soarta şefului Executivului şi implicit a partidului pe care îl conduce să fie pecetluită. Nu va mai conta nici măcar dacă – precum în ştirea de la Radio Erevan cu motocicleta oferită lui Ivan, care de fapt nu era motocicletă, ci bicicletă şi nu i se dăduse, ci i se luase – Tăriceanu i‑ar fi cerut preşedintelui să NU intervină în proces. E limpede că unui partid al cărui preşedinte abia reales, şi încă în urma unui Congres Extraordinar, ar fi târât într‑un scandal, oricât de nebulos, de trafic de influenţă, de amestec în treburile Justiţiei sau ceva de felul acesta, numai bine nu‑i poate fi!

sâmbătă, 13 ianuarie 2007

Micul tsunami

Sâmbătă dimineaţa, în timp ce coastele Japoniei erau lovite de “un tsunami de mici dimensiuni”, pe meleagurile noastre s-au anunţat rezultatele oficiale la alegerile din cadrul Congresului PNL. Cea mai mare surpriză, după părerea mea, a fost aceea a victoriei lui Ludovic Orban pentru ocuparea funcţiei de vicepreşedinte pe probleme de comunicare şi relaţii publice, în detrimentul preşedintelui Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu, cu un scor chiar mai puţin strâns decât ar fi fost de aşteptat (peste 250 de voturi diferenţă). Dacă mai adăugăm că şi Crin Antonescu, fără contracandidat, ce e drept, a câştigat cu numai foarte puţine voturi împotrivă postul de vicepreşedinte pe probleme politice, observăm că reprezentanţii aripii celei mai dure din PNL şi‑au adjudecat două dintre funcţiile esenţiale în partid. Ceea ce înseamnă că e de aşteptat ca, de acum înainte, să asistăm la un discurs mult mai tranşant al liberalilor în confruntările politice cu adversarii, dar şi cu “aliaţii” lor democraţi. Până acum, domnii Orban şi Antonescu, remarcaţi drept cei mai aprigi critici ai preşedintelui Băsescu şi ai liderilor PD nu aveau, practic, funcţii pe măsura valurilor provocate: în timp ce primul era numai un preşedinte de filială (chiar dacă al celei din Bucureşti), celălalat nu avea practic niciuna pe linie politică, fiind doar lider de grup în Camera Deputaţilor. Pe de altă parte, victoria lui Adrian Cioroianu în confruntarea cu Mihai Răzvan Ungureanu nu ar fi exclus să provoace, mai devreme sau mai târziu, dezertarea actualului ministru de Externe către formaţiunea domnului Stolojan. Trebuie însă remarcat un lucru deosebit de interesant. Nu doar că Orban l‑a învins fără drept de apel pe Bogdan Olteanu, unul dintre apropiaţii cei mai fideli ai lui Călin Popescu‑Tăriceanu, dar Crin Antonescu a obţinut, în valoare absolută, un număr mai mare de voturi decât acelea contabilizate în favoarea fostului şi actualului preşedinte! Şi chiar dacă socoteala este relevantă numai până la un punct, având în vedere funcţiile diferite pentru care au candidat, mă întreb ce s‑ar fi întâmplat dacă domnul Antonescu, aşa cum, de‑a lungul timpului s‑a mai zvonit prin culise, şi‑ar fi luat inima în dinţi şi ar fi intrat în cursa pentru funcţia supremă în PNL? Nu cumva liberalii au pierdut de fapt momentul unei cotituri radicale în linia politică a partidului? Înlocuirea lui Tăriceanu cu un om care, cel puţin până acum, s‑a ţinut departe de orice suspiciune privind afilierea la vreun “grup de interese economice”, fiind văzut în general drept un personaj căruia dincolo de intransigenţa discursului nu i se pot aduce mari reproşuri, ar fi închis multe guri, inclusiv pe cele ale platformiştilor, lipsiţi, subit, de calul de bătaie care practic le‑a asigurat însăşi raţiunea de a exita.

vineri, 12 ianuarie 2007

Răvaş de la Călin


Joi seara, la Antena 3, am asistat la una dintre cele mai bizare ediţii ale emisiunii “Sinteza zilei”. Timp de o oră şi jumătate, doamna Elena Udrea, într‑o stare care ar fi reclamat, poate, efectuarea unui test de suflat în fiolă, a turuit despre câte‑n lună şi‑n stele, arareori întreruptă de domnii Ion Cristoiu şi Mihai Gâdea. Chemată de fapt, din câte am dedus, să dea socoteală despre propriile‑i afaceri cu RAAPPS, blonda şi tot mai durdulia doamnă a contracarat prompt, lansându‑se într‑un atac dur la adresa adversarilor politici. Din noianul de poveşti confuze, care i‑a pus pe amfitrionii emisiunii în hilara situaţie de a nu pricepe absolut nimic, după cum a reieşit mai târziu, când practic s‑au arătat incapabili să pună vreo întrebare logică invitatului următor, Răzvan Petrovici, una dintre victimele furiei pedistei, s‑a desprins aceea a unei “scrisori”, adică a unui “carneţel (ceva cu antet)”, sau mai precis “un bileţel”, dacă nu cumva “ceva, aşa, ca o carte de vizită mai mare”, de o culoare incertă, între roz şi galben, pe care cândva domnul Tăriceanu i l‑ar fi adresat preşedintelui Băsescu în încercarea de a‑l determina să intervină în favoarea lui Dinu Patriciu. Misterele selectivei memorii feminine nu au fost dezlegate pe deplin, doamna Udrea nelămurindu‑ne nici cum de nu şi‑a amintit de respectiva... nu se ştie ce (personal aş fi tentat să cred că era, de fapt, o foicică dintr‑aceea lipicioasă, de birou, aşa‑zisele “sticky papers”) mai demult, în contextul interminabilelor discuţii despre amestecul lui Tăriceanu în cazul Patriciu, iniţiate tot de dumneaei, nici ce s‑a întâmplat cu răvaşul şi nici măcar ce fel de adresare folosea premierul (să fi fost vorba despre “Dragă Băse”?). Probabil că la momentul acela, tensiunile între palate nedezlănţuindu‑se încă, doamnei consilier, pe atunci, nu i s‑a părut nimic neobişnuit într‑un asemenea demers. Cert este că amintirea apare într‑un moment cât se poate de nimerit, în preziua Congresului PNL. Numai că efectul s‑ar putea să fie invers decât cel scontat, liberalii fiind mai curând tentaţi să se adune “strâns uniţi în jurul conducătorului iubit”, care apare mai mult ca oricând drept victimă a unei cabale prezidenţiale cusute cu aţă galbenă. Sau roz.

joi, 11 ianuarie 2007

Guvernul ne încurajează să ne păstrăm rablele!



Faptul că România a intrat în Uniunea Europeană cu stângul nu poate fi o surpriză prea mare pentru nimeni. După nici două săptămâni, ne confruntăm deja cu două mari scandaluri... europene: taxa de tranzit prin vămile patriei şi cea de înmatriculare a autoturismelor la mâna a doua. În privinţa celei din urmă, dincolo de neconformitatea ei cu regulile UE, lucru care ne va atrage – iată – şi niscai sancţiuni usturătoare, sau de ideea că ar avea numai menirea de a‑i face fericiţi pe marii importatori printre care se numără şi potentaţi cu influenţe politice notorii, mi se pare că justificarea sa de către autorităţile române este ilogică. Teoretic, o taxă mai mare pentru un autovehicul vechi ar trebui să‑i stimuleze pe cetăţeni să‑şi achiziţioneze numai maşini nou‑nouţe, nepoluante şi sigure. La prima vedere, preocuparea faţă de mediu şi de siguranţa traficului pare îndreptăţită. Numai că, în condiţiile în care, conform statisticilor, nu mai puţin de 70% din parcul auto autohton este alcătuit din maşini care nu respectă nicio normă “euro”, ca să nu mai vorbim despre cele tehnice, fiind practic nişte hârburi este absurd să‑şi imagineze cineva că posesorii lor vor deveni peste noapte atât de înstăriţi încât să‑şi poată cumpăra o maşină nouă, de cel puţin 8-10 mii de euro. În schimb, descurajaţi de noua taxă, care practic ar dubla preţul unei maşini aduse din Germania sau Spania, nu‑şi vor mai permite nici măcar una decentă, a unui constructor cu renume, chiar la mâna a doua fiind, veche de câţiva ani, dar cu euro 2, 3 sau chiar 1 (introdus încă de acum 15 ani!), fiind obligaţi, prin urmare, nu să‑şi ia una nouă, ci să rămână fideli vechii rable, vreo Dacie sau vreo Lada de prin anii ’70!

miercuri, 10 ianuarie 2007

Dracul îşi vâră coada în tranzacţia castelului Bran


După campania furibundă de retrocedări ale castelelor patriei către foştii proprietari (altminteri, firească), statul român se vede în situaţia de a începe să le răscumpere, rând pe rând. Primul pe listă pare a fi Branul. Urmaşii lui Dracula, băgând ei de seamă, probabil, că a fi proprietar de castel în secolul XXI nu este tocmai o afacere de succes (în ciuda faptului că preţul unui bilet de intrare a ajuns, brusc, similar cu acela al vizitării Luvrului!), s‑au hotărât, după numai câţiva ani, să‑l înstrăineze. Atitudine legitimă şi de înţeles. Mai greu de explicat este însă aceea a preşedintelui Consiliului Judeţean Braşov, Aristotel Căncescu, devenit peste noapte un veritabil agent imobiliar al lui Dominic de Habsburg, actualul deţinător. Visându‑se, presupun, de mic, mare castelan, domnul Căncescu pare a ţine la vehiculatul preţ de 60 de milioane de euro, mai mult decât vânzătorul însuşi. Fără a rosti măcar o dată termenul de “negociere”, mai marele braşovean e hotărât să se facă luntre şi punte pentru a intra, într‑un fel sau altul în posesia Branului. Ba mai mult, s‑a lansat într‑o polemică acidă cu ministrul culturii, Adrian Iorgulescu, care a îndrăznit să înainteze o altă sumă pentru ipotetica tranzacţie, respectiv 15 milioane de euro. Ideea ca un edificiu de importanţa istorică a Branului să revină în patrimoniul statului mai curând decât să intre pe mâna vreunui mare amator de cultură şi artă gen Gigi Becali este desigur salutară. Chestiunea preţului însă, în orice afacere de vânzare‑cumpărare este una supusă negocierilor. În schimb, prin comportamentul său, domnul Căncescu a validat orbeşte suma propusă de proprietari, lucru ce nu poate naşte decât suspiciuni (să fie vorba iarăşi despre comisioane?). Asta pe lângă dificultăţile sporite pe care le va întâmpina Ministerul Culturii în cazul în care s‑ar hotărî până la urmă să facă uz de dreptul său de preempţiune.

marți, 9 ianuarie 2007

Taxa de tranzit din Vama Giurgiu a fost suspendată

După îndelungi negocieri şi dezbateri, pe alocuri absurde, taxa de tranzit din Vama Giurgiu a fost suspendată. Asta pâna ce autorităţile competente vor analiza mai pe îndelete legalitate şi oportunitatea ei. A se citi, până ce vor găsi o formulă de a o reinstala sub altă formă sau denumire. În fond, singura problemă la Giurgiu este că prăfuitul orăşel se găseşte din întâmplare pe graniţă. Altminteri, două taxe cel puţin la fel de aberante, cea de la intrarea în staţiunea Mamaia, şi cea din Cheile Râşnoavei, continuă să funcţioneze nestingherite. Mă aştept ca, o dată ce consilierii locali din Giurgiu vor înţelege, într‑un târziu, că de la 1 ianuarie 2007 România este membră a UE, astfel încât o taxă ca aceea inventată de strălucitele lor intelecte devine ilegală chiar şi dacă ar fi fost altfel până atunci, să‑şi scormonească din nou creierele pentru a scoate altceva din pălării. Iar o consultare cu primarul Constanţei, Radu Mazăre, le‑ar putea fi de mare folos, nu‑i aşa? Pe de altă parte, să nu uităm că, spre deosebire de alte ieşiri din ţară, cea de la Giurgiu se face trecând Dunărea, iar taxele de pod sunt perfect legale (precum cea de la Vadul Oii, de pildă), aşa încât n‑am nicio îndoială că rebotezată, redefinită, reîncadrată juridic, taxa va reapărea cât de curând, eternizându‑se.