PANDEMIE ȘI RĂZBOI

    În urmă cu, mai mult sau mai puțin, aproximativ fix precis doi ani, mă (pre)ocupam și eu, ca mai toată lumea, de începuturile unei pandemii care încă nici nu s-a încheiat, în ciuda unor înșelătoare aparențe și a faptului că momentan nu mai interesează pe nimeni, atenția fiind îndreptată spre un subiect care sper din toată inima să nu dureze tot atât, războiul din Ucraina, și despre care, tot ca atunci și din aceleași motive de comoditate și prea multe idei venite de-a valma, am să scriu pe puncte:

    1. Apropo chiar de introducere, și fără să țin morțiș să pornesc cu stângul unei glume proaste, constat, cu sentimente amestecate, că mai ascuțitul și grosul cui al războiului măcar l-a scos pe cel deja ruginit al pandemiei, dat fiind că desuetul covid nu pare să se mai transmită între sărmanii refugiați înghesuiți, fără măști, la metrou sau înșirați la cozile din vămi, unde nici nu le mai cere nimeni vreun certificat verde, fără de care, prin București, tot nu se poate intra în orice magazin.

   2. Conform statisticilor oferite de ministrul (nostru) de interne, în ciuda miilor de ucraineni în plus față de zilele obișnuite care trec prin vămi de la începutul războiului, doar câteva zeci au cerut statutul de refugiat, ceea ce ar putea duce la concluzia că restul fie se află în tranzit spre țările cu adevărat civilizate, unde speră să găsească măcar taberele pe care autoritățile române încă n-au fost în stare să li le pună la dispoziție, fie au venit la noi doar pentru turism, ceea ce pare destul de puțin probabil. De altfel, la ce birocrație e de presupus că întâmpină pe altfel ospitalierele plaiuri mioritice, câte sute de pagini de formulare or avea de completat ca să fie recunoscuți drept refugiați, aproape că n-ar fi de mirare ca unii dintre ei să prefere să facă drumul întors către chiar și așa mai primitoarele lor orașe vremelnic bombardate.

    3. Ca unul care – spre deosebire de mulți alții – n-am nicio problemă (eventual de memorie) în a recunoaște că NU sunt un pacifist desăvârșit, cine știe ce mare adept al mișcărilor gen „flower power”, și chiar am susținut, de pildă, intervențiile americanilor nu doar din Irak și (mai puțin, ce-i drept) Afghanistan, ci și din fosta Iugoslavie, când nici pomeneală să fi ieșit prin piețele bucureștene cu vreo țintă lipită pe piept sau spate ca să-l beștelesc pe președintele Emil Constantinescu fiindcă se comporta ca un aliat de nădejde al NATO-ului în care încă nu intraserăm (și probabil nici n-am fi făcut-o dacă ne-am fi comportat cum voia majoritatea electoratului de-atunci!), nu mă arăt nici acum cu adevărat uluit de scenele din Ucraina, ca și cum nu le-aș mai fi văzut în ultimii (zeci de) ani decât în filme, mai totul, din punctul meu de vedere, fiind o chestiune de (i)legitimitate a intervenției, fiindcă una e – de-o pildă istorică – intrarea nemților, din ceea ce avea să devină Al Doilea Război Mondial, în Cehoslovacia sau Polonia, și alta a americanilor, câțiva ani mai târziu, în Germania (încă nazistă), distincție pe care unii nu sunt în stare s-o facă, cel puțin când istoria e atât de contemporană cu ei încât se numește actualitate. (Doar) cu acestă precizare Vladimir Putin mi se pare un scelerat care a ordonat, fără niciun fel de justificare validă, invadarea unei țări suverane, independente și care nu atacase pe nimeni în prealabil și nici nu era în curs de a realiza vreo purificare etnică sau ceva (apropo de fosta Iugoslavie, zic).

    4. În aceste condiții, ceea ce mă terifiază cu adevărat acum este ca nu cumva – așa cum mi se pare că există deja nenumărate semnale –, atunci când războiul din Ucraina se va fi terminat, indiferent cu ce rezultat, dar mai ales dacă, să zicem, rușii se vor retrage oarecum pur și simplu, mimând vreo generozitate de ceas al paișpelea, sau motivând că și-au atins unicul țel de a distruge forța militară a unei țări pe care o considerau un pericol la adresa propriei securități, lucrurile să revină la normal, în sensul că Occidentul va ridica imediat sancțiunile abia aplicate (cu chiu, cu vai și cu aproape tradiționalele ezitări ale unor țări pe care n-am să le calific în scris, pe blog, cum o fac în particular, prin viu grai) și care nici nu-și vor fi făcut simțite efectele (și-așa discutabile și prea mici față de cât ar trebui); Putin va sta la masă cu alți șefi de stat, pe la diferite reuniuni, în loc să fie căutat cu mandat internațional pentru a fi judecat pentru crime de război, asemenea liderilor sârbi de pe la începutul anilor 2000; Rusia va fi reprimită în competițiile sportive, la festivalurile muzicale etc., în loc să trebuiască să plătească ani de zile despăgubiri de război pentru daunele produse fie și în cele doar câteva zile de când a început și, cum spuneam, sper cât mai puține câte va ține cu totul conflictul.

    5. Apropo de sancțiuni, poate doar din cauză că unii analiști n-au nicio tangență cu sportul sau muzica, și nu fiindcă sunt pur și simplu idioți, nu înțeleg rostul unor pedepse de genul schimbării locului de desfășurare al finalei UCL de la Sankt Petersburg la Paris, anularea Marelui Premiu de Formula 1 al Rusiei, suspendare de la Eurovision sau – încă trag nădejde – excluderea din barajul pentru calificarea la CM de fotbal, plus – așa cum de asemenea sper – scoaterea din orice altă competiție sportivă pentru cel puțin un ciclu olimpic. Ideea nu e să-l sperie pe Putin (cum glumeau prostește unii), ci acesta să-și piardă, pe cât posibil, sprijinul a milioane de fani ai sportului (cu Eurovisionul e mai discutabil) din Rusia, atinși acolo unde-i doare și unde înțeleg și ei câte ceva.

    6. Tot în această idee, susțin din toate puterile sancțiuni aplicate la nivelul fiecăruia și tuturor cetățenilor ruși, de la interzicerea intrării în orice țară (civilizată), până la expulzarea celor aflați deja prin străinătățuri. La violențe fizice împotriva lor n-o să incit, că e ilegal.

    7. Încă din primele momente ale izbucnirii conflictului am fost frapat și consternat până spre indignare că, indiferent de „termenii duri” în care s-au referit oficialii de pretutindeni la Putin și la acțiunile lui, nu l-am auzit pe niciunul dintre ei pomenind în aceeași propoziție sau măcar frază cu numele șefului de la Kremlin pe cel al lui Hitler, și nici amintind despre Curtea Penală Internațională, crime de război sau altele asemenea, ceea ce, e drept, poate fi și de teama unor represalii, inclusiv atomice, din partea unui individ vădit deranjat la mansardă.

    8. Poate cea mai șocantă imagine văzută (de mine) în ultimele zile, și care poate fi așezată chiar pe prima pagină a dosarului cu probe pentru acuzațiile de crime de război aduse lui Putin și soldaților lui, a fost aceea a unui tanc rusesc care pur și simplu se urcă, virând dinadins spre el, pe un autoturism condus de un civil. Pe de altă parte, nu m-am putut împiedica să remarc că scelerați de tipul celui aflat la comenzile tancului întâlnesc câte cel puțin doi-trei în fiecare dintre plimbările mele zilnice de (doar!) o jumătate de oră pe Calea Moșilor, singurele mici deosebiri fiind că aceștia din urmă se află la ghidonul câte unei trotinete electrice cu care gonesc pe trotuar printre pietoni și faptul că – pe lângă lipsa circumstanțelor favorizante pentru ei de a fi în mijlocului unui război în care să nutrească ferma convingere că ABSOLUT totul este permis – n-au nici măcar îndemânarea criminală a tanchistului, ei năpustindu-se către victime în linie dreaptă și înjurând victimele care abia reușesc să se ferescă din calea lor. (Asta ca un fel de paranteză deloc șăgalnică sau câtuși de puțin exagerată!).

    9. În schimb, oricât de impresionante au fost și pentru mine înregistrările cu cei treisprezece grăniceri de pe Insula Șerpilor uciși (în luptă? – că nu prea mai reiese) de militarii ruși de pe o ceva navă de război după ce refuză să se predea și ripostează cu vitejie înjurându-i cum se cuvine [ceea ce nu avea cum să nu-i facă eroi în ochii unui popor (român) specialist în așa ceva și care poate regretă doar că nu i-a văzut/auzit și scuipându-și inamicul de moarte care venise să pună laba pe o bucățică de pământ sfânt (românesc) apărată de ucraineni ca și cum ar fi fost a lor], mă tem că nu împărtășesc ideea că și aceasta este o crimă de război, dat fiind că grănicerii erau (sau trebuiau să fie) înarmați, membri ai unei armate regulate, nu simpli civili, ca șoferul de mai sus sau cei pieriți prin blocurile de locuințe lovite de bombe și rachete. Îmi cer iertare pentru această obiectivitate exacerbată, care n-ar fi pentru prima oară când mă bagă în bucluc și de care voi abuza și în zilele următoare, dar asta e.