tag:blogger.com,1999:blog-19924895704371681772024-03-16T19:03:12.902+02:00e-XtremaBlogziar despre lucruri care nu mai interesează pe nimeni: politică, rock, teatru, film, literatură...e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.comBlogger1834125tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-75953267774885805952024-03-16T19:01:00.001+02:002024-03-16T19:02:41.499+02:00MODELUL „ȘUCU”<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Pentru că tot l-am auzit la un moment dat, pe la
începuturile carierei sale de finanțator, (co-)patron, acționar majoritar sau ce-o mai fi el la
Rapid, pe domnul Dan Șucu mărturisind sau pretinzând, oricum cu aer insinuant,
că nu înțelege „modelul de business” al omologului său de la CFR Cluj (al cărui
nume îmi scapă și mi-e lene să-l caut, dar chiar n-are nicio importanță), iar
ceva mai de curând plângea cu lacrimi de crocodil de grija celor de la Dinamo, care nu fuseseră de acord să le vândă giuleștenilor mai multe bilete decât cota obligatorie în calitate de oaspeți pe Arena Națională,
astfel încât, vezi Doamne, pierduseră o căciuliță de bani care le-ar fi prins
tare bine ca echipă în insolvență și-așa mai departe, ceea ce demonstra că încă
nu înțelesese nici altceva, nu doar „modelele de business” ale altora, și anume
că în fotbal există și lucruri mai importante (în special pentru suporteri)
decât banii făcuți grămadă, a venit rândul meu să-mi exprim nelămuririle în
legătură cu propriul lui „model de business”, după ce l-am auzit declarând că, în
calitate de finanțator, (co-)patron... etc., „sponsorizează” cu o sumă consistentă
fiecare deplasare a galeriei rapidiste prin țară.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Ce aș vrea eu să mai aflu este dacă domnul Șucu plănuiește cumva
ca pe viitor biletele de pe stadionul Giulești să fie oferite susținătorilor
echipei nu contra cost și eventual nici măcar în mod gratuit, ci de-a dreptul
însoțite de sume (consistente) de bani oferite „cumpărătorilor”, mai ales
că, se știe, suporterii rapidiști sunt în general oameni de condiție materială
modestă și oricum reprezintă al doisprezecelea jucător, care trebuie remunerat
ca atare, asemenea oricărui Krasniqi, Rrahmani sau Săpunaru. De asemenea, produsele
„promoționale”, de genul tricourilor, treningurilor, fularelor, căciulițelor
etc., cu însemnele clubului să fie donate, în limita stocurilor disponibile
(dar, firește, suplimentabile), la casele de bilete și în magazinele deschise
cu mare tam-tam, precum cel din Gara de Nord. După care, firește, domnul Șucu
să vină prin tot felul de emisiuni să ne dea lecții de economie de piață și
succes în afaceri. </b></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-46213796289621462162024-03-15T20:53:00.000+02:002024-03-15T20:53:15.626+02:00PREMIILE... CELORLALȚI<p class="Normal12pt" style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cu prilejul anunțării nominalizărilor pentru, se pare,
prestigioasele și râvnitele premii „Observator cultural”, domnul Stelian Tănase a scris, în caracteristicul
său mod îndoielnic din punct de vedere stilistic și deficitar ca punctuație și
ortografie, pe Facebook, următoarele: „Marea provocare la atribuirea premiilor
literare pentru membrii juriilor este : măcar să ajungă să frunzărească
titlurile în cauză. Premiile sunt o pură întîmplare. Se preferă jocurile de
culise. La lansările de carte același fenomen. Cine citește cărțile despre care
se face vorbire? Aproape nimeni. Farsa nu pare să deranjeze pe cineva.”</b></span></p><p class="Normal12pt" style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Dat fiind că domnul Tănase este, pe de-o parte, un foarte
cunoscut scriitor, realizator TV, fost președinte al televiziunii publice,
(fost) politician, om de cultură și așa mai departe, care se presupune că e la
curent cu toate dedesubturile vieții literare din România, dar, pe de alta, se
pare că a rămas (și anul acesta) pe dinafară în privința nominalizărilor, îmi
vine foarte greu să decelez, în calitatea mea de simplu frustrat, complexat,
nemulțumit de tot și de toate, dacă domnia sa are perfectă
dreptate, așa cum aș fi tentat să cred și să-i dau, cu atât mai mult cu cât eu
însumi aș fi putut să scriu la fel de bine (în privința sensului, nu ca stil)
cele de mai sus, bazându-mă pe nenumărate argumentexemple, printre care unul apărut chiar în timp ce concepeam acest text, iar un membru al juriului unui concurs aproximativ literar de pe Facebook se lăuda prostește, fără să realizeze ce gogomănie face, că unul dintre premianți i-a fost </b><b>–</b><b> coincidența dracului! </b><b>–</b><b> cursant la un modul de „scriere creativă”, ori postarea cu pricina e (tot) doar o formă de defulare prin care autorul își manifestă propriile idiosincrazii și frustrări
mai vechi și mai noi.</b></span></p><p class="Normal12pt" style="text-align: justify;">
<span lang="EN-US"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Ceva similar am tot întâlnit la domnul Cutare,
care practic alternează, fără jenă și simț al ridicolului, postările în care se
erijează într-un tip obiectiv, lucid, echilibrat, mai presus de orice interese
și amestecuri în cloaca literaturii românești contemporane, înfierând modul abject
în care se acordă aceste premii, strict în funcție de interese și cumetrii, așa
cum se promovează și autorii sau autoarele, uneori chiar pe bază de favoruri...
de toate felurile, cu cele în care se laudă cum scriitorii care au frecventat
cursurile lui de „scriere creativă” sunt unanim recunoscuți în aceeași lume
literară abia făcută praf, sunt publicați de cele mai prestigioase edituri și
au parte de lansări fastuoase, nominalizări și așa mai departe, totul, firește,
pe merit, nu în funcție de proaspăt devoalatele interese, favoruri și cumetrii,
tot așa cum, în altă ordine de idei și încă și mai recent, dar cu același tip
de schizoidie, într-o bună zi oarecare, stârnit de ce postări mai citise și –
sunt sigur, că e foarte activ – comentase, s-a apucat să dea de toți pereții
virtuali cu cei care, după câte o dispută pe Facebook, își blochează, pur și
simplu, eventual cu vreo explicație publică în care îi și demască drept
mărginiți, adversarii, acuzându-i (domnul Cutare pe cei care blochează) că se
retrag în bula lor ca niște lași și „abandonează nevricos realitatea”,
incapabili de dialog și dornici să-și vadă dușmanii ideologici chiar dându-și
obștescul sfârșit, dacă se poate, doar pentru că nu le împărtășesc opiniile, pentru
ca în fix a doua sau, cel mult, a treia zi oarecare, după ce el însuși a
încasat niște scatoalce (tot virtuale) în tentativa temerară, dar cam patetică
și nerealistă, pe multiple planuri, de a-și apăra ceva prieteni (reali sau
virtuali) acuzați de pedofilie și/sau hărțuire sexuală, și-a luat angajamentul
ferm de a se... retrage în propria bulă aurită cu fason de turn de fildeș, de
unde să posteze numai glumițe și poze cu pisici, deplângând amarnic, dar tot cu
aere de maximă superioritate și înțelepciune omniștientă, halul în care au
decăzut Facebook-ul, societatea, dialogul și în general spița umană, în frunte
cu adversarii lui.</b></span></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-43347322854925933422024-03-14T21:00:00.000+02:002024-03-14T21:00:09.017+02:00CARTONAȘUL DE APOI<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Poate și fiindcă toată lumea o fi știind ceva ce eu încă n-am aflat, deși
parcă-mi amintesc că se vorbea la un moment dat în acest sens, dar chiar și
așa, tocmai pentru că interzicerea lui este sau, dacă nu, ar fi o inițiativă
mai mult decât proastă, dăunătoare, de câte ori se analizează, la un canal de
sport, o fază în care un jucător a comis un fault „criminal” (cu, dar uneori
chiar și fără ghilimele), dar nu a fost sancționat cu cartonaș roșu (iar uneori
nici măcar cu unul galben) în ciuda faptului că, pe lângă o întreagă brigadă de
„cavaleri ai fluierului” din teren, avem, deja de ceva vreme, și ditamai
sistemul VAR, iar analiștii din studio se aolesc și se întreabă, pe bună
dreptate, desigur, dar retorico-inutil, cum e posibil așa ceva, eu sunt (din ce
în ce mai) siderat cum de nu se găsește niciunul, nici măcar dintre cei care oricum
pomenesc de inconștiența, violența etc. agresorului, care să ridice și o altă
problemă esențială, din punctul meu de vedere, și anume cum de nu sau de ce în
România nu există un mecanism prin care un astfel de fotbalist să fie pedepsit,
respectiv suspendat sau ceva, măcar după meci, în urma analizării fazelor de către
vreo comisie de disciplină care să utilizeze, de ce nu?, chiar imaginile
înregistrate de către VAR, asta cu atât mai mult cu cât îmi amintesc bine, mai
ales pentru că, dacă nu mă înșel, am mai și scris, că în Premier League exista
această procedură încă dinainte să se inventeze sistemul de arbitraj video, și
nu de puține ori aflam, chiar și la zile bune după „ultimul fluier al partidei”,
că un jucător care a făcut un gest nesportiv, uneori scăpat cu totul din vedere
de către arbitrii, astfel încât în timpul jocului centralul nu acordase nici
măcar un fault sau henț, darămite vreun cartonaș, e suspendat chiar și câte
trei sau cinci etape întregi.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Prostia cu „înregistrările video nu pot constitui probe”, care se practică,
din cu totul alte considerente de posibilă trucare, prin sistemele judiciare,
nu cred că are vreo acoperire logică de bun-simț, mai ales, cum spuneam, de
când tehnologia înregistrărilor de orice fel, de la „goal-line” la „semi-automated
offside,” face de ceva vreme regulile în fotbal, adeseori chiar acordând sau,
dimpotrivă, anulând goluri care altădată ar fi fost anulate sau, dimpotrivă,
acordate pe nedrept, așa încât o sancționare binemeritată a unui cotonogar sau
huligan care a fost „iertat” în timpul partidei nu cred să fie vreo gaură-n
cer.</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-69321189132940101602024-03-11T10:14:00.000+02:002024-03-11T20:14:24.167+02:00DUPĂ OSCAR<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b> Pe (trei) puncte:</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>1. Cu precizarea că, spre deosebire de ce au înțeles sau, în orice caz, ar
fi putut să înțeleagă eventualii cititori dacă ar fi existat, atunci când
<a href="https://e-xtrema.blogspot.com/2024/03/premiile-oscar-2024.html"><span style="color: #01ffff;">vorbeam</span></a> despre urâțirea Emmei Stone în pelicula „Poor Things” nu mă refeream la scenele în care era de-a
dreptul sluțită, dar în condiții absolut de înțeles, în timpul operației sau
când avea vreo criză, ci la înfățișarea ei din momentele
normale, când se presupunea că e fermecătoare, țin să-mi retrag criticile și
să-mi cer scuze față de realizatori: nu ei au urâțit-o din misterioase
considerente artistice, ci s-a urâțit singură, din cauze naturale sau de gust în a se dichisi, după cum s-a
văzut și la ceremonia decernării premiilor Oscar.<o:p></o:p></b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>2. Iată că prigonirea actrițelor frumoase și blonde a continuat chiar și la
gala finală a Oscarurilor, când singura reprezentantă a filmului „Oppenheimer”
la o categorie majoră, respectiv „cea mai bună actriță în rol secundar”, lăsată
fără premiu a fost Emily Blunt, aflată într-o companie foarte „diversă”, cu
două contracandidate de culoare și una hispanică, în timp ce premiile pentru
cel mai bun actor principal (Cillian Murphy), cel mai bun actor secundar
(Robert Downey Jr.) și cea mai bună regie
(Christopher Nolan) au fost adjudecate de colegii ei de platou.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>3. Sigur că și mie mi-a plăcut „Oppenheimer” și mă bucur pentru premiile
obținute, în frunte cu cel pentru filmul anului, cu atât mai mult cu cât se
putea incomparabil mai rău, respectiv să-l fi bătut vreun alde „Past Lives”,
„Barbie” sau chiar „Poor Things”. Ceea ce m-a făcut să nu-l trec chiar în
fruntea listei mele de preferințe a fost un sentiment neplăcut care m-a însoțit
de la un moment dat pe durata proiecției, și anume că... îl mai văzusem cândva,
asta, firește, dată fiind izbitoarea asemănare, în multe puncte, cu pelicule pe
aceeași temă, ca, de pildă, „Fat Man and Little Boy”.</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-90613865962174857862024-03-10T18:50:00.001+02:002024-03-10T19:21:32.605+02:00PREMIILE OSCAR 2024<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Tot în (pen)ultima clipă (mai precis zi) și la fel de (tot mai) greu ca de
obicei în ultimii ani, am izbutit s-o scot la capăt și de data asta cu filmele
nominalizate la principalele categorii ale premiilor Oscar, până și
tradiționala singură peliculă ratată ultimele dăți fiind acum doar una pe care a
trebuit s-o urmăresc numai fără subtitrare, în original, ceea ce n-a avut vreun
mare impact negativ asupra aprecierii manierei de interpretare a unicei actrițe
remarcate de membrii Academiei, și cu atât mai puțin a altor capitole, oricum
ignorate complet de ei, altminteri pe bună dreptate, așa încât pot să-mi exprim
în cunoștință de cauză opțiunile și câteva mărunte considerațiuni pe marginea
selecției.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Pe lângă obișnuita „diversitate” cu orice preț adoptată în ultima vreme de către
„selecționeri”, care face, practic, să nu mai existe categorie fără măcar doi
protagoniști de culoare, sau măcar unul așa și unul asiatic sau hispanic, ceea
ce nu prea are cum să respecte nici măcar adevărul cinemato-demografic și cu
atât mai puțin pe cel valoric, prigonitele ignorate de-acum fiind, după cum am
mai remarcat și cu alte ocazii anterioare, actrițele frumoase și, mai ales,
blonde, precum Amy Adams de odinioară și Margot Robbie de-acum, protagonista
și, efectiv, parcă la propriu, sufletul altminteri polinominalizatului, chiar
și dincolo de puterea mea de înțelegere, „Barbie”, am descoperit o tendință
încă și mai bizară, aceea de a trece la categoria „cel mai bun film” pelicule
care, conform acelorași „selecționeri”, nu mai sunt bune la (mai) niciun alt
capitol – actori, regizor, scenariu, costume măcar... –, așa cum se întâmplă cu
absolut ternul „Past Lives”, nominalizat, ce-i drept, și DOAR pentru banalul
spre clișeist-plagiatorul scenariu „original”, care se poate rezuma într-o
propoziție sau, cel mult, frază – „un băiat și o fată despărțiți în copilărie
se mai tot regăsesc (pe Facebook) din 12 în 12 ani și descoperă că încă se îndrăgesc, dar fata devenită femeie toantă apucă la un moment dat să se mărite
cu altul, fiindcă după primii 12 ani de tihnită singurătate i se par prea lungi
câteva luni până la o posibilă revedere cu vechiul prieten de care tocmai
descoperise că s-a (re)îndrăgostit dureros și se îndrăgostește
mecanic-fulgerător de altul” –, singura scuză fiind (tot) că s-a rezolvat
dintr-un foc și problema (de „diversitate”) cu asiaticii, care domină
distribuția, dar pesemne nu mai aveau (destul) loc la categoriile individuale,
sau pur și simplu „academicienii” au făcut la un moment dat confuzia pe care
tot am și eu tendința s-o fac, între „Past Lives” și „Poor Things”. Tot cam pe-aici
l-aș încadra și pe „The Zone of Interest”, care, cumva, rezolvă și el o problemă,
și anume cu comemorarea Holocaustului, dar care, pe de altă parte, deși
personal am tot ațipit pe parcurs, e, într-adevăr, tulburător și redă foarte
bine atmosfera unor împrejurări aparent mărunte pe fondul atrocităților produse
efectiv peste gard.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cert e că, în aceste condiții, dacă aș fi fost reprezentant al celor de
culoare chiar aș fi protestat vehement, cu acuze ferme de rasism la adresa
membrilor Academiei, pentru că un film cu mult mai potrivit la categoria
aceasta ar fi fost „Rustin”, și el nominalizat doar la o alta, „cel mai bun
actor în rol principal”, deși ar fi meritat mai mult, pe lângă că ar fi
rezolvat și el „în bloc” problema „diversității”... principale.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b><span style="mso-spacerun: yes;"> </span><o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Iată, așadar, favoriții mei:<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><o:p><span style="font-family: times; font-size: large;"><b> </b></span></o:p></span></p>
<p class="Normal12pt" style="text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cel mai bun actor în rol
principal: Bradley Cooper – „Maestro” (dar nu m-aș supăra să ia Paul Giamatti,
pentru „The Holdovers”)<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cel mai bun actor în rol
secundar: Robert Downey Jr. – „Oppenheimer”<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cea mai bună actriţă în
rol principal: Annette Bening – „Nyad” (urmată de Sandra Hüller în „Anatomy of
a Fall”)<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cea mai bună actriţă în
rol secundar: Emily Blunt – „Oppenheimer”<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cel mai bun regizor: Martin
Scorsese – „Killers of the Flower Moon”<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cel mai bun film: „The Holdovers”<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cele mai bune efecte
speciale: „The Creator”<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cel mai bun scenariu
adaptat: „American Fiction” – Cord Jefferson<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cel mai bun scenariu
original: „The Holdovers” – David Hemingson (sau „Anatomy of a Fall” – Justine
Trier și Arthur Harari)</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-85968072336911607722024-03-09T22:23:00.001+02:002024-03-15T20:23:30.585+02:00SĂRMANE (CU DUHUL) CREATURI<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>De parcă nu mi-ar fi fost de-ajuns stupefacția pe bază de profundă scârbă
provocată nu atât de clipul și textul piesei „Macarena” în sine, cât
de reacțiile favorabile stârnite de ele în cercurile intelectuale (și) elitiste,
din care am înțeles că bietele femei marginalizate, umilite și prigonite din
România tânjeau de secole să le fie respectat cu sfințenie dreptul primordial
și inalienabil de a putea fi la fel de vulgare și libidinoase ca oricare
cocalar (semi)analfabet, zilele trecute am dat, întâmplător, peste o postare a
unei „prietene” de pe Facebook, care, exprimându-se în termeni elogioși despre
filmul „Poor Things” – care, într-o lungă paranteză fie spus, dincolo de jocul
actoricesc relativ convingător al protagoniștilor, în frunte cu Emma Stone (pe
care, însă, nu știu de ce realizatorii au ținut morțiș s-o urâțească
semnificativ, deși, chiar și ținând cont că era un soi de monstru al lui Frankenstein feminin
realizat nu chiar din bucăți, dar cam ca o (aceeași) mașină recuperată de la
fiare vechi, după o tentativă (reușită!) de suicid prin aruncare de la mare
înălțime, se presupunea că e irezistibilă, de vreme ce toți bărbații se
îndrăgosteau iremediabil de ea, iar o „soră” de-a ei fabricată mai târziu de același
savant mai degrabă nebun s-a dovedit absolut adorabilă) și, mai cu seamă, Mark
Ruffalo, dar cu mult sub evoluții de-ale lor care nici măcar nu le-au adus
nominalizări la Oscar, precum acestea, pe mine m-a lăsat relativ rece, în
sensul că am apreciat (doar) câteva replici inspirate, dintre care una de-a
dreptul genială și perfect aplicabilă unei mulțimi de oameni pe care-i știu
(„lucrarea dumitale dezvăluie semnele promițătoare ale unei minți convenționale
care se străduiește din greu să se apropie de mediocritate”), am râs la mai
toate scenele amuzante, care, de altfel, alcătuiesc întregul trailer oficial al filmului, lăsându-te să crezi că e vorba despre o comedie în toată regula, și nu cred să-mi
fi scăpat cu totul nuanțele „profunde”, pline de înțelesuri „adânci” etc. –, găsea
că, pe lângă consistenta lui încărcătură „filosofică” și, în mai mică măsură, dar
orișicât, „poetică”, se constituie într-o „teribil de frumoasă odă adusă
libertății și puterii feminine”, asta în condițiile în care, pentru cei care
n-au văzut filmul și dacă n-oi fi înțeles eu greșit întregul fir epic, Bella
Baxter, eroina [pe care „prietena” mea o asemuiește cu un... Pinocchio feminin,
deși vă asigur că nu era nici de lemn (nici la propriu și cu atât mai puțin la
figurat) și nici chiar mincinoasă, ba mai curând dimpotrivă, genul care spune
totul verde în față neavând conștiința conveniențelor sociale], este, în fapt,
mai presus (sau prejos) de orice, pur și simplu o nimfomană, recte o femeie cu
o sexualitate exacerbată, care sfârșește, sau, în fine, pentru acribie, devine
la un moment dat, pentru o bună bucată de vreme, nici mai mult nici mai puțin
decât efectiv curvă, prostituată, angajată la un bordel, unde, în scene redate
dezgustător de NEvoalat, la nudurile goale și așa mai departe, dar apreciate
drept foarte adecvate, „cu toate obscenitățile plasate fix acolo unde trebuie”
(chestie de gust, în fine), de către „prietena” mea, și-o trage în și din toate
pozițiile (mai puțin în grup, ceea ce consider o scăpare din partea realizatorilor
și poate a autorului cărții după care s-a făcut ecranizarea, asta dacă n-oi fi
ratat eu momentul, pentru că la asemenea scene fierbinți de umplutură eu îmi
mai fac de lucru cu telefonul sau ceva, plus că nici sânii minusculi ai
altminteri simpaticei actrițe, arătați cu îndârjire în nenumărate prim-planuri,
nu sunt chiar genul de pe care să nu-mi pot dezlipi privirile) cu personaje
dintre cele mai grotești și de orice sex pentru a se reface financiar după un
faliment provocat de naiva ei bunătate sufletească de a dărui unor oameni
sărmani întreaga avere a... celui căruia nu apucase să i-o pape toată în aventura
pe care o avuseseră în jurul lumii, unde se și emancipase de la stadiul de,
cumva, retardată (avea, de fapt, creierul propriului ei copil nenăscut, transplantat
de către savantul ăla mai degrabă nebun în încercarea de a o resuscita după amintitul
suicid) la cel de, cum spuneam, efectiv curvă, devenită chiar și după ce
evoluase într-atât din punct de vedere intelectual încât deja citea cărți de
filosofie, dar, animată de înțelepciune, noblețe și aspirații înalte cum era ca femeie liberă și-așa mai departe, a realizat că e mai complicat să
facă bani ca spălătoreasă ori hangiță (că doctoriță sau avocată era mai greu să
devină în epoca fantezist-victoriană în care pare a fi plasată acțiunea
filmului/cărții).</b></span></p><p class="Normal12pt" style="background-attachment: initial; background-clip: initial; background-image: initial; background-origin: initial; background-position: initial; background-repeat: initial; background-size: initial;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b><o:p></o:p></b></span></p>
<span style="font-family: times; font-size: large;"><div style="text-align: justify;"><b>Prin urmare, alături de celălalt mare deziderat al femeilor... feministe,
despre care aminteam în debutul articolului, îl descopăr acum și pe cel de a fi
nu atât (sau doar) lăsate să se prostitueze, cum de altfel au fost lăsate
dintotdeauna, iar mulți bărbați chiar s-au bucurat de așa ofertă generoasă din
partea lor, cât (sau ci) de-a dreptul apreciate și respectate, dacă nu de-a
dreptul venerate când îmbrățișează cea mai veche meserie (cumva vocațională)
din lume, gest socotit de-acum înainte drept o alegere voluntară din partea lor,
asumată perfect lucid și cu bucurie, ca o manifestare glorioasă a libertății
și, desigur (asta chiar și fără ironie), după cum spunea „prietena” mea, puterii
(de seducție?) femeii secolului XXI... XXII... Să fie... sănătoase și cât de
cât curate!</b></div></span>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-25761669105950073372024-03-07T21:06:00.001+02:002024-03-07T21:50:33.070+02:00MAI RAR ȘI MAI ÎNCOLO!<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>E doar o simplă constatare puțin spus amară, datorată adesea inadecvatei
mele lucidități (prea) reci, pe alocuri îngrijorător (chiar și pentru mine) și,
presupun, deranjant (pentru alții) de asemănătoare cu cinismul, dar începând de
marți, 5 martie 2024, în mod oficial, pe număratelea, se poate spune că am luat parte, de-a lungul vieții, la mai multe înmormântări decât nunți ale
prietenilor mei.</b></span></p><p class="Normal12pt" style="background-attachment: initial; background-clip: initial; background-image: initial; background-origin: initial; background-position: initial; background-repeat: initial; background-size: initial;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b><o:p></o:p></b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background-attachment: initial; background-clip: initial; background-image: initial; background-origin: initial; background-position: initial; background-repeat: initial; background-size: initial; text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Firește că, măcar într-o oarecare măsură, asta e și deoarece, pe lângă că un procent
neobișnuit de însemnat dintre apropiații mei sunt în continuare celibatari, nici
în general n-am participat la prea multe nunți, preferând să-mi asum și
însușesc drept pe deplin meritate toate boscorodelile protagoniștilor pricinuite de
refuzurile mele extrem de politicoase, dar absolut ferme, ceea ce, în mai
degrabă întunericul decât lumina ultimelor evenimente tragice, e funest de
paradoxal și, ca să fiu sincer, mă și pune puțin pe gânduri la o autoanaliză
severă, cum de asemenea îmi stă în obicei să(-mi) fac, fiindcă nu doar că,
iată, m-am ferit toată viața, și mai ales în tinerețe, ca ăla negru de tămâie
de petreceri și alte manifestări în principiu de bucurie, în timp ce acum, la nu
încă de-a dreptul bătrânețe, dar sigur deplină maturitate, sunt, practic,
nelipsit de la exact opusul lor, dar, spre deosebire de primele, unde ar fi
funcționat chiar și un soi de principiu al reciprocității, relativ răspândit în
societate, acum nici măcar nu am argumentul că mă duc la înmormântarea cuiva ca
să-l oblig, moralicește, să vină și el la înmormântarea mea. Pur și simplu
constat că mi se pare de neconceput să nu fiu alături de el pe ultimul drum.<o:p></o:p></b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background-attachment: initial; background-clip: initial; background-image: initial; background-origin: initial; background-position: initial; background-repeat: initial; background-size: initial; text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cele mai recente două astfel de momente dureroase au avut loc la nici trei
luni distanță între ele, iar întâmplarea face ca unul dintre cei doi prieteni
să fi fost cu aproximativ fix un an mai mare decât mine, iar celălalt cu
aproximativ fix un an mai mic, asta în timp ce, tot ca un element inedit, pe
primul îl cunoșteam încă din adolescență, adică de vreo patruzeci de ani, iar o
vreme am fost chiar nedespărțiți, dar acum nu mai vorbiserăm de peste un
deceniu, în schimb pe celălalt îl cunoșteam, propriu-zis, de mult mai puțin
timp, dar am petrecut împreună ultimele două concedii superbe, câteva reuniuni
de familie și, mai cu seamă, revelionul parcă abia trecut, ceea ce e, cumva,
filosofic de tulburător și derutant în privința sentimentelor mele față de
pierderea lor.<o:p></o:p></b></span></p>
<span style="font-family: times; font-size: large;"><div style="text-align: justify;"><b>În orice caz, ca să parafrazez o replică zguduitoare dintr-un recent
film de Oscar greu de privit din mai multe puncte de vedere, i-aș ruga și eu fierbinte
pe prietenii mei, indiferent de cât timp ne cunoaștem sau de când nu ne-am mai
văzut/auzit, să nu mai moară așa de curând și des.</b></div></span>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-34014066689155819862024-02-29T20:06:00.000+02:002024-02-29T20:06:47.454+02:00CUM SĂ (NU) AJUNGI SĂ SCRII CA SHAKESPEARE<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cred că se întâmplă, într-o formă sau alta, dintotdeauna, dar eu resimt mai
acut de la o (multă) vreme, probabil (și) odată cu
înaintarea (mea) în vârstă, că, în România, absolut orice dezbatere care
„împarte țara în două” este purtată de, într-adevăr, două tabere, dar care de
fapt susțin cu îndârjire (două, dacă nu și mai multe) lucruri pe cât de
antagonice unul cu altul, pe atât de aberante și în sine, luate separat,
exemplul simplist, dar edificator, care îmi vine în minte fiind o ipotetică discuție
despre cât fac doi plus doi, în care o tabără e de părere că 2+2=8, iar
cealaltă, cu mult mai numeroasă, că 2+2=miercuri, și în care, firește, cel
puțin până se potolesc, într-un fel sau altul, spiritele (de obicei cu victoria,
măcar aparentă și prin tranșare „la vot”, „democratic”, indiferent dacă e vorba
de vreun scrutin propriu-zis, politic, sau nu, celei din urmă) și se trece la chestiuni
de amănunt, puținii oameni de bun-simț se plasează de partea celei dintâi, care
măcar admite că e strict o chestiune de aritmetică, adică numai cu cifre, și
unde o zi a săptămânii nu-și are nicidecum locul în ecuație, cam așa ceva întâmplându-se,
de (o altă) pildă, în sinistra epocă a băsescului, când până și eu însumi, ca
(fost) simpatizant al liberalilor (mai) adevărați, în frunte cu Crin Antonescu,
Tăriceau sau Orban din vremurile lor mai bune, când nu deveniseră la fel de penibili
ca orice alt politician, mă vedeam obligat să accept o alianță, la propriu și
la figurat, cu pesediștii doar fiindcă ped(el)iștii erau încă și mai absurzi,
dar știam că va veni curând vremea când nici răspunsul „8” la adunare nu mai e
unul suficient de aproape de realitate și acceptabil pentru o ființă cu
adevărat rațională, așa că va (re)începe, mai devreme sau mai târziu, și un
război cu foștii vremelnic „aliați”.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Ceva de genul acesta se petrece și acum, în cercurile în principiu (mai)
elitiste, sau cel puțin de nișă, respectiv printre scriitori, critici literari
și simpli chibiți cu veleități în domeniu, pe marginea celebrelor (tot printre
ei) cursuri de „creative writing”, în exprimarea celor mai mulți dintre ei,
atât de mari iubitori ai limbii române încât și postările de pe Facebook le fac
într-o dezgustătoare romengleză (dar despre asta voi scrie un material
separat), sau, mai în graiul nostru strămoșesc, „scriere creativă”, formulă
care, oricât de barbar ar suna, mai cu seamă deoarece creativ s-ar presupune că
trebuie să fie scriitorul, nu scrierea, măcar subliniază exact că nu e vorba de
unele de dactilografie sau (alt)ceva.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Sigur că, tot la fel ca în oricare altă polemică sau dezbatere, unul dintre
principalele criterii după care trebuie să te orientezi când judeci combatanții
este elementul INTERES, care adeseori falsifică și eclipsează logica și
bunul-simț, așa încât susținătorii necondiționați ai acestor cursuri sunt în
special cei care le organizează sau o parte dintre cei care le-au frecventat (cealaltă
parte, lucru lesne de înțeles la o analiză mai profundă, fiind, dimpotrivă,
printre cei mai înverșunați contestatari!), dar cum eu am pornit dintotdeauna
de la premisa că în general oamenii sunt mai degrabă pur și simplu proști decât
cu adevărat ticăloși, dovadă că și argumentele celor, cum spuneam, interesați
sunt mult mai subțiri decât ar putea să aducă dacă ar avea și o inteligență pe
măsură, mă voi mărgini să constat că, de câte ori se discută pe Facebook despre
asta, cel puțin la început cei „pro” pun problema de parcă cei „contra” ar
susține nu doar (sau atât) că un scriitor „se face” exclusiv prin lecturi și
alte forme de studiu autodidactic, ci (sau cât) de parcă s-ar declara împotriva
oricărei forme de școlarizare și ar pretinde că, de vreme ce n-ar avea nevoie
de un asemenea curs, aspirantul la glorie literară poate la fel de bine să fie
și analfabet, inclusiv acest tip de exagerare și reducere la absurd în
propriile minți mărginite ale celor care apoi combat de fapt o teorie pe care
n-a promovat-o nimeni, ci au „emanat-o” ei înșiși, în (și din) creierele lor,
fiind tipic pentru societatea românească actuală.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Personal, ca de cele mai multe ori, deși nu mă aștept ca preopinenții mei să
înțeleagă vreodată nuanțele unei poziții, am una mai degrabă moderată, pornind
de la ideea că orice formă de școlarizare este binevenită, iar dintr-un astfel de
curs, cei care-l urmează, dacă au o inteligență corespunzătoare și o
personalitate formată, pot foarte bine să învețe și ce NU trebuie să facă din
ceea ce li se propovăduiește drept... literă de lege de către cei care le țin,
indiferent care ar fi titulatura lor, deoarece, iată, așa cum cei care-l
urmează sunt „cursanți”, nicidecum „elevi” sau „studenți”, presupun că nici cei
care „predau” nu pot fi numiți chiar „profesori”, ci, eventual, cel mult,
„îndrumători”, aceasta fiind și una dintre nu neapărat obiecțiile, ci
îndoielile mele la adresa lor, respectiv ce fel de calificare (fie și în sensul
peiorativ de „patalama”) au cei care le organizează, fiindcă, de unde
principalul lor argument în favoarea învățării „meseriei” de scriitor este o
comparație oricum absurdă cu ingineria, arhitectura, medicina sau chiar artele
frumoase dar tehnice, de genul celor plastice [deși, pe lângă responsabilitatea
(inclusiv pentru viața altora) presupusă în cele dintâi spre deosebire de
literatură, la cursurile de scriere creativă presupun că nu se învață cum să
amesteci cerneala sau ce unelte (diferite, respectiv când pix, când creion,
când stilou, în funcție, poate, de genul literar abordat la un moment dat) să
folosești pentru a scrie, așa cum se învață în pictură și/sau sculptură],
atunci când vine vorba de „profesori” aceștia nu au, în general, practic nicio
altă atestare decât cele dobândite prin „experiență” sau – ironia sorții – „citit”,
adică, în limbajul lor, „după ureche”, ori, cel mult, ca absolvenți
de facultăți cu profil umanist (nici măcar neapărat Litere), ceea ce-i
recomandă, în cazurile fericite, fiind statutul lor de poeți sau prozatori
„consacrați”, uneori mai degrabă în vremurile de tristă amintire ale regimului
comunist, cam așa cum eu însumi, ca absolvent al unei facultăți particulare de
jurnalism, înființată în primii ani nouăzeci, aveam două mari categorii de
profesori, pe de-o parte ziariștii formați pe timpul lui Ceaușescu, care
firește că nu puteau fi modele de mare nădejde, iar pe de alta cei (sau
aceiași) formați de unii singuri, imediat după Revoluție, așa cum mă formasem,
de altfel, și eu, care deja publicasem prin presa vremii, așa că pot depune
mărturie din propria experiență ce înseamnă o formă de școlarizare din care nu
ai mare lucru de învățat în plus față de cât ai învățat și continui să înveți
de-a lungul „carierei” de unul singur.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Așa se face că, după ce resping cu îndârjire și spume la tastatură drept
nefondat argumentul, altminteri hâtru și vădit incontestabil, că s-o mai fi
găsind în istoria literaturii și câte un (mare) scriitor (clasic) care să nu fi
urmat niciun astfel de curs și uită cu desăvârșire și tot dinadinsul că, fără
nicio îndoială, mai bine de 99% dintre „oamenii de litere” români, inclusiv
contemporani, și inclusiv (dintre) cei care acum le țin, au ajuns până aici tot
fără ele, de vreme ce, în special la noi, reprezintă o modă apărută mai de curând,
cei care le susțin <s>ne</s>condiționat le asimilează „cercurilor” și
„cenaclurilor” literare de odinioară sau pun un soi de semn de egalitate între
ele și relațiile de tip mentor-discipol, existente, în diferite forme, dintotdeauna,
făcându-se că nu înțeleg nici măcar diferența simplă, dar, pe undeva, esențială
că acestea din urmă erau pe bază de generozitate, oferite în mod dezinteresat, pe
când cursurile astea sunt pe bani, putând duce cu gândul, mai ales în cazul
unora dintre ele, ținute de te miri cine, la mici găinării sau șarlatanii,
unii, mai răi de gură, asemuindu-le cu niște cursuri de băut apă sau de mers pe
stradă, pe lângă alte asemenea baliverne întâlnite la tot pasul pe net, mai cu
seamă că, după cum am remarcat, pandemia le-a dat ideea genială promotorilor de
a le organiza (exclusiv) online, fără să trebuiască să-și mai bată capul cu
numărul limitat de locuri în vreo sală sau cu achitarea chiriei ei, așa că,
vorba americanului, cerul (sau măcar capacitatea serverelor) e limita
câștigurilor și a cursanților ce pot lua parte la fiecare „modul”,
toate astea, firește, cu argumentul suprem de tip corolar din partea lor că
trăim, dom’le, în capitalism, unde totul se plătește, nu mai suntem în
nenorocitul ăla de comunism cu „gratuități” de toate felurile, adus inclusiv de
unii care se pretind un fel de salvatori ai literaturii
române (contemporane) din mlaștina mediocrității perpetue, figuri
providențiale fără de care bieții scribălăi care le-au trecut pe la ore ar fi
eșuat lamentabil în ratare, pe când așa, numai și numai datorită lor, au ajuns
să publice pe la marile edituri, dar, firește, o astfel de misiune nobilă nu
poate să rămână neremunerată în mod corespunzător, 700 de lei zece ședințe,
așadar mai ieftin, totuși, decât la psiholog sau dentist.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background-attachment: initial; background-clip: initial; background-image: initial; background-origin: initial; background-position: initial; background-repeat: initial; background-size: initial; text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Pe de altă parte, adevărata utilitate a lor, recunoscută, mai degrabă
indirect și/sau din câte o scăpare într-o dezbatere aprinsă, de către cei care
le (sus)țin, este că tinerii sau mai puțin tinerii aspiranți la gloria
literară (că la bunăstarea oferită de „meseria” de scriitor nu prea speră
nimeni întreg la cap din România) au ocazia să intre în gașca potrivită, să fie
citiți de cine trebuie și cine știe către ce „stil” de scriitură și
încotro să-i îndrume ca să fie publicați de un editor care agreează fix acel „stil” etc.,
adică efectiv să li se pună pună niște proptele, într-o lume plină de clici,
facțiunii, interese (politice) (meschine) și așa mai departe, după cum ei
înșiși, susținătorii, admit și se acuză reciproc că e, doar că de obicei în
alte contexte și discuții, mai ales când se ceartă între ei (fiindcă așa sunt
oamenii de genul ăsta, uită repede, încât ai senzația că se nasc din nou de
câte trei ori pe zi și nu mai țin minte ce susțineau fie și cu numai câteva ore
înainte, dacă nu cu doar două propoziții mai sus în același text), așa încât până
la urmă totul se cam rezumă la un serviciu (de marketing) pe bani, în sensul că
respectivii cursanți plătesc pentru a fi promovați în revistele, pe site-urile
și pe conturile de Facebook proprii ale îndrumătorilor sau ale prietenilor ori
asociaților lor pentru a fi recunoscuți, publicați și premiați, ca ulterior aceștia
din urmă să se laude cu realizările lor și să atragă alți cursanți pe care să-i
promoveze... și așa mai departe, ceea ce – să nu fiu înțeles greșit –, dacă „maeștrii” sunt împăcați cu ei înșiși și nu au mustrări de conștiință că ar practica un
soi de prostituție culturală, cum îi mai acuză unii, e până la urmă OK, într-o
lume capitalistă și așa mai departe, doar că ar fi mai onest să se recunoască adevărata
natură a îndeletnicirii, pentru că, de pildă, în termeni de presă
(audio-vizuală), una e publicitatea onestă, pe față și pe bani fiscalizați, și
alta așa-numita reclamă mascată, chiar și pornind de la prezumția de
nevinovăție că pentru sumele obținute din acele cursuri cei care le organizează
plătesc impozite și ce mai e de plătit.<o:p></o:p></b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Pe de altă parte, dacă ar fi să-mi exprim rezerva cea mai mare față de
astfel de forme de școlarizare inevitabil standardiza(n)te, cu „profesori”
având idei (uneori puține și fixe) precise despre ce înseamnă „literatura” și,
mai ales, ce NU înseamnă ea, și care nici măcar nu sunt organizate într-un
mediu academic (deși, la drept vorbind, în România asta ar putea să însemne
ceva și mai rău!), ea este aceea că ele pot avea chiar efecte dăunătoare, de
nivelare a valorilor și de suprimare sau măcar diminuare tocmai a...
creativității cursanților, iar teama aceasta nu e una nelămurită, ci se bazează
pe exemple concrete pe care le-am descoperit inclusiv la unul dintre cei mai
cunoscuți și în principiu respectați astfel de mentori profesioniști (adică pe
bani, nu amatori), domnul Cutare, care are (dez)avantajul de a fi și foarte
activ pe Facebook, unde îl urmăresc și unde, de pildă, pe lângă multe alte
episoade similare, am asistat la un moment în care, criticându-și un inamic
de-al său în ale scrisului, îi imputa vehement o formulă retorico-stilistică
folosită într-un roman, și anume sintagma „atât de ciudat de emoționată”,
folosită însă într-un context bine definit, respectiv când povestitorul,
întruchipat de un elev, își văzuse în această stare învățătoarea, care tocmai le relatase despre un recent mare miting organizat de către
„Partidul Comunist Român în frunte cu tovarășul Nicolae Ceaușescu”, astfel
încât, copilul, care, mă gândesc eu, probabil o mai văzuse la fel de emoționată
pe „tovarășa” și când le citise „Moartea căprioarei” sau poate când le dăduse
trista veste că mama unuia dintre colegi se îmbolnăvise sau își pierduse viața,
era acum nedumerit, de unde și „ciudățenia” acelei emoții, numai că bravul
profesor de „scriere creativă” opina că ar fi fost suficient un „atât de
emoționată” sau „foarte emoționată”, adică exact cum s-ar fi exprimat și un
elev (nu în calitate de narator al romanului) de clasa a patra într-o compunere
sau într-o scrisoare către mama sa, redactată din tabăra de la Năvodari, însă
și despre tendința aceasta bolnăvicioasă a unor „literați”, în frunte cu cel
pomenit, de a milita pentru „simplitate” în exprimare, pentru un stil „minimal(ist)”,
în care autorul să nu divagheze, să scrie doar „la obiect” și, DOAMNE FEREȘTE!,
să nu cumva să folosească prea multe adjective, care sunt „câh!”, de parcă un
roman ar fi un articol de ziar (acolo ne învățau pe noi profesorii să fim
„obiectivi”, fără considerații personale și înflorituri stilistice, dar tot ei se
extaziau în fața unor texte colorate și marcate de amprenta autorului), voi
vorbi mai pe larg cu altă ocazie.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>În final, ca un soi de glumă, dar tot... pilduitoare, aș vrea să dau un
răspuns pe care unul dintre prietenii mei de pe Facebook l-a ratat sau a considerat
că nu merită să se expună și mai mult dându-l în cadrul unui schimb de
replici-comentarii la o postare pe această temă, când unul dintre fanii
înfocați ai aceluiași domn Cutare (care, în paranteză fie spus, se apărase și
el cu înverșunare, pretinzând, printre altele, că 90% dintre cei care parcurg
un text nu înțeleg ce citesc, așa că e nevoie să le fie „tălmăcit” de unul ca
el, în cadrul respectivului curs, doar că, din polemica iscată, demonstrase că
e mult mai priceput să RĂStălmăcească vorbele – tot scrise –<span style="mso-spacerun: yes;"> </span>celor care aveau altă părere decât a lui,
nicidecum să tălmăcească ceva), ca un soi de concluzie la teoria – vezi Doamne
profund eronată, pe care doar un ignorant sau un frustrat o putea emite – că un
scriitor este în primul rând un autodidact și că „meseria” de scriitor nu e
chiar cea mai potrivită pentru a fi predată de la catedră, îl întreba, vădit
retoric și închipuit nostim, ceva de genul „să înțeleg că, după părerea dvs., e
suficient să-l citești pe Shakespeare ca să ajungi să scrii ca el?”: „Sigur că
nu. Mă tem, însă, că există o mică eventualitate ca nici urmând cursul domnului
Cutare să nu ajungi să scrii ca Shakespeare”. Cam despre asta e vorba.</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-76500367816666939252024-02-27T21:07:00.001+02:002024-02-28T14:57:06.306+02:00INVERS, VICEVERSA ȘI PE DOS<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Știu că în general e doar un fel de-a spune, dar mie chiar mi se pare
absolut fascinant cum, în România, din când în când, parcă la intervale bine
stabilite de cineva și oarecum egale, se ivește (ca) din senin prin presă ori pe rețelele sociale câte un subiect de tip enormitate –
fie un (fel de) cântec pe YouTube sau chiar o poezie prezentată la un mare
festival de literatură; fie un (alt fel de) personaj scabros, libidinos, care
face sau măcar declară ceva abject; fie vreo acuzație (neîntemeiată) de rasism sau sexism la adresa cuiva (important); fie (doar) vreo măsură economică sau strict
politică a unui partid, eventual de guvernământ... –, moment în care eu, de
pildă, mă aștept să apară instantaneu luări de poziție cvasiunanime care să
condamne sau, dimpotrivă, să apere ceea ce, după toate regulile de bun-simț, e
de condamnat sau, dimpotrivă, de apărat, doar ca să am mereu naiva stupoare
monumentală de a descoperi că, de fapt, într-adevăr apar instantaneu luări de
poziție cvasiunanime, însă... exact contrare, covârșitoarea majoritate a
opiniei publice, în frunte cu „prietenii” mei de pe Facebook, selectați, de la
o vreme, din elita cel puțin culturală a țării, luând partea... ursului,
respectiv a porcăriei, a kitsch-ului, a imbecilului, a aberației, a celor care
fac acuzații absurde și așa mai departe; înțelegeți ideea.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Sigur că, până la urmă, chestia asta, pe lângă că mă tot învață minte să nu-mi mai fac iluzii deșarte că trăiesc într-o lume aproape normală
la cap, are și o componentă de binevenită salubritate, mai separând puținul
grâu de munții de neghină din lista aia de prieteni de pe Facebook și nu numai,
în care, pe de altă parte, trebuie să recunosc că oricum păstrez cu un soi de...
nu sfințenie, ci mai degrabă dimpotrivă, diabolism și cele mai penibile figuri,
deoarece sunt un izvor nesecat de neprețuite exemple de prostie crasă și
inspirație pentru personaje literare caricaturale pe care altfel mi-ar trebui o
imaginație cu adevărat ieșită din comun, supracaragialească, să le inventez.</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-91137389845121505522024-02-22T21:05:00.003+02:002024-02-22T23:23:44.977+02:00LIBERTATE, EGALITATE, VULGARITATE<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Văzând vehemența sau, după caz, entuziasmul cu care în special reprezentantele
sexului frumos îi atacă pe „detractorii” lu Erika (sic!) sau, dimpotrivă, laudă
curajul, inteligența, inventivitatea, dacă nu chiar geniul „artistei”, ai zice
că principalul drept pentru care luptă femeile încă de pe la mișcarea
sufragetelor încoace este acela de a fi egale cu bărbații în... vulgaritate și țopârlănie,
având nu doar aceleași drepturi ca și cei mai scabroși dintre ei, ci parcă și obligația
de a-și băga și a-și scoate ce, unde și de unde vor, și chiar dacă nici măcar
nu au.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>În plus, de remarcat cum toți acești noi apostoli, de ambe sexe, ai
mișcării de emancipare a femeii de sub jugul bunului-simț au pus botul la
mesajul ferm împotriva exploatării nudității feminine exprimat elastic și
absolut deloc subtil de către cântăcioasă prin folosirea... nudității ca mijloc
de atragere a atenției și mai cu seamă popularității, cam pe același model de
psihologie retrogradă inversă (adică directă) pe care, odinioară, Teo Trandafir
o folosea pentru a lupta împotriva prostului gust al amatorilor de manele, invitând
în emisiune tot felul de Salami și Copii Minune pentru a le lua interviuri și a
le difuza mizeriile, chipurile ca să-i facă de râs în fața telespectatorilor
elevați, după care, însă, văzând probabil că telespectatorii ăia elevați oricum
nu se uitau la emisiunile ei, dovadă că audiențele creșteau invers
proporțional cu numărul probabil de cetățeni de condiție bună dintr-o țară ca
România, a lăsat la o parte mascarada și a început să-i invite pur și simplu,
doar ca să-i promoveze pe față lăudându-le talentul și capodoperele, într-o
sarabandă de pupături reciproce în dos, întinsă de-a lungul a ediții întregi.</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-70797583900271078112024-02-20T22:24:00.001+02:002024-02-21T20:55:03.571+02:00MĂGĂRENA<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Unii vor spune că probabil eram încă dinainte, în mod sub- sau inconștient,
ori refuzând să recunosc, din ipocrizie, iar eu n-am cum să le dovedesc că se
înșală amarnic, fiindcă, desigur, nu pot să fiu decât subiectiv atunci când,
fie și jurându-mă pe roșu sau ceva, declar cu mâna pe inimă că, dimpotrivă,
sunt suficient de lucid și de obiectiv cât să mă pot analiza cu detașare și
să-mi recunosc, ba chiar atribui în plus, toate defectele pe care le am sau mi
le arog, însă, așa cum exagerările grotești din ultimii ani în privința „corectitudinii
politice”, a apologiei „diversității”, a cruciadei împotriva discriminărilor (adesea mai degrabă inventate
sau, cel puțin, exacerbate) de tot felul, culminând, cel puțin din punctul meu
de vedere, că-s pasionat, pe lângă obligativitatea ca, de aici înainte, în
orice producție cinematografică hollywoodiană, deci inclusiv despre, să zicem,
vikingi, să fie distribuiți un anumit procent (semnificativ) de actori din
rândul minorităților coloristice (iar în curând, probabil, și sexuale!), cu aberațiile care se petrec la ceremoniile
de decernare a premiilor Oscar, unde nu mai există categorie la care să nu fie
nominalizați, iar adesea pur și simplu inventați, că n-au de unde să-i ia, cel
puțin câte doi-trei (din cinci!) reprezentanți ai artiștilor de culoare, care, atunci
când câștigă (cum e musai să se întâmple!), mai au și discursuri care te fac să
crezi că ne aflăm într-una din epocile când sclavia se afla la apogeu, sau
măcar prin anii cincizeci ai secolului trecut în America sudistă, aproape m-au
făcut să devin sau, fie, dacă cei de care pomeneam la început au dreptate,
măcar să-mi conștientizez și, categoric, în caz că eram, accentuez „rasismul”,
un mesaj „feminist” precum cel al noii vedete a așa-zisei muzici românești,
Erika (Isac), plin de vulgarități, înjurături, mahalagisme și așa mai departe, mă face
să mă întreb dacă nu cumva mă paște riscul să devin (sau... etc.) (și) de-a
dreptul misogin, pentru că, de unde sunt un tip care, atunci când mă gândesc la
o femeie, mi-o reprezint ca pe un exemplu de frumusețe, gingășie și puritate (chiar
dacă, desigur, știu că și aici am tendința să exagerez, în sensul idealizării),
începând de zilele trecute, de când, cu o întârziere explicabilă tocmai prin încercările
mele disperate din ultimii ani de a mă „ascunde”, pe cât pot, de asemenea
manifestări așa cum se ascund, prin filme, puținii supraviețuitori ai vreunei
misterioase epidemii planetare de cei care s-au transformat deja în zombi, astfel
încât nu sunt la curent cu ce se mai difuzează pe canalele de știri sau se
etalează prin emisiunile „muzicale” ori în serialele de mare succes la
<strike>retardați</strike> public de pe canalele comerciale, am aflat și eu de „Macarena” (?),
nu am cum să-mi scot din minte și urechi glasul și rostirea „artistei”, astfel
încât mă tem că-mi vor rămâne vii în memorie și mi le voi zugrăvi automat și pentru totdeauna în cadrul
oricărei discuții cu și despre reprezentantele sexului frumos (sau slab), care
trebuie sau NU trebuie să fie apărate de (către) cineva sau (de) ceva.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Sincer, chiar îmi vine peste puteri să înțeleg de ce – dincolo de piesa pur
și simplu mizerabilă, aparținând unui gen NEmuzical gustat, în opinia mea, la
fel ca și manelele, doar de indivizi care se află cu cel puțin două trepte mai
jos decât restul umanității pe scara evoluției (simțului estetic) – toți
apărătorii cântăcioasei cred că un mesaj în principiu,
firește, demn de salutat, nobil și așa mai departe e mai „puternic” dacă este
gângăvit cu un accent cocălăresc, de persoană neșcolarizată, încărcat cu
obscenități, vulgarități și tot felul de cuvinte neregăsite nici în
dicționarele de argou și cu atât mai puțin în DEX, asta chiar și pornind de la premisa,
altminteri mai mult decât plauzibilă, că el trebuie să fie înțeles fix de
categoriile social-infracționale, de genul violatorilor, cuțitarilor, bătăușilor
etc., predispuse să nu-l înțeleagă altfel decât dacă e rostit pe limba lor,
fiindcă, din fericire, ele reprezintă, totuși, o minoritate, așa că nu trebuie
să sufere toți ceilalți, începând, de pildă, chiar cu niște (mulți) minori care
sigur au acces la mijlocele de difuzare – fie și limitate în principiu, cum e,
tot în principiu, YouTube – ale porcăriei.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Poate cea mai reprezentativă pentru absurditatea situației create în
ultimele zile e o „prietenă” de-a mea de pe Facebook, care, după ce făcea elogiul
„artistei” și al aproape „capodoperei” pe care a scremut-o, exprimându-și
speranța ca tot mai mulți tineri la început de carieră să-i urmeze exemplul
(adică să lanseze texte cu „pula”, „pizda”, „fut” etc., ca să fiu și eu mai
explicit și să arăt că nu e mare scofală să utilizez astfel de termeni, altfel
neuzuali pentru mine), explica, în finalul postării, că toți cei care o critică
sunt, cumva, complici cu profesorul sau antrenorul care chiar recent „a agresat
sexual o fetiță de șapte ani”. Ei bine, dincolo de imbecilitatea intrinsecă a
ideii, ce n-am înțeles dacă ar fi fost s-o înțeleg în schimb pe Erika e de ce
doamna fană înrăită a ei nu s-a exprimat la fel ca idola (că trebuie să găsim un feminin și la „idol”, pentru egalitatea de șanse ș.a.m.d.), spunând ceva de genul
„... curvarul degenerat care a futut o (sau, în fine, în funcție de specificul
agresiunii sexuale respective, „i-a pus mâna la pizdă sau pe cur...”) fetiță...”.
De ce această dublă măsură, doamnă sau cucoană?! Riscați să nu vă faceți
înțeleasă dacă vă exprimați revolta (altminteri perfect justificată) într-un
mod prea decent sau elevat!</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-41399167372643467122024-02-15T21:00:00.006+02:002024-02-22T21:13:16.905+02:00S... S... SPIRIT ȘI T... T... TRADIȚIE<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Al 28.364-lea exemplu elocvent, din cele numărate personal doar de
mine, bob cu bob, pentru epidemia de schizoidie care bântuie de multă vreme în
România, la toate nivelurile, îl reprezintă toți analiștii, experții și așa mai
departe de la canalele de sport care, uneori nu doar în aceeași emisiune, ci și
în aceeași intervenție, dacă nu chiar frază, elogiază, pe de-o parte,
performanțele fenomenale, imposibil de atins vreodată de către o echipă
românească, ale unor formații ca Manchester City, Real Madrid, Arsenal, Bayern
Munchen etc., după care, pe de alta, înfierează cu sfântă mânie proletară și (de)plâng
cu lacrimi de crocodil faptul că la Dinamo s-au transferat, mai ales în ultimii
ani, o mulțime de jucători străini, care, dacă ar fi să-l citez doar pe unul
dintre cei mai vehemenți în această privință, „nu au cum să... să... să
înțeleagă ă... ă... spiritul lu... lu... lui Dinamo, ce înseamnă a... a...
acest club, ce reprezintă el pen... pen... pentru Ro... România”, cu alte
cuvinte, mai puțin bâlbâite, care nu au cum să fie impresionați și stimulați de
glorioasa lui tradiție de vreme ce n-au mâncat pe-aici salam cu soia din
vremurile imemoriale în care clubul bucureștean mai câștiga măcar câte o cupă,
acolo, toate astea de parcă, de pildă, însuși Guardiola, dimpreună cu alde Haaland,
De Bruyne și toți ceilalți au copilărit nu doar în Manchester, ci chiar în
cartierul din care se trage City, nicidecum prin al rivalior de la United, așa
că au fost crescuți din fragedă pruncie fix în „spiritul «cetățenilor»”.</b></span></p><p class="Normal12pt" style="background-attachment: initial; background-clip: initial; background-image: initial; background-origin: initial; background-position: initial; background-repeat: initial; background-size: initial;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b><o:p></o:p></b></span></p>
<span style="font-family: times; font-size: large;"><div style="text-align: justify;"><b>Sigur că în această lumină (stinsă), ar fi de preferat ca în Ștefan cel
Mare să nu poposească în veci vreun Messi, Ronaldo sau cine știe care dintre
urmașii lor într-ale talentului fotbalistic din Europa și din lume, care n-au
cum să fie pătrunși de „a... a... adevăratul spirit dinamovist”, așa cum ar
avea șanse mult mai mari să fie niște unii transferați de pe la echipele neaoșe,
strămoșești, gen Danubiana, Metaloglobus, Academica Clinceni sau Voința Crevedia,
poate „dinamoviști adevărați” încă de mici.</b></div><div style="text-align: justify;"><b><br /></b></div><div style="text-align: justify;"><p class="Normal12pt" style="background: transparent;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><b><br /></b></span></p><p class="Normal12pt" style="background: transparent;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><b>ACTUALIZARE: În urmă cu doar câteva minute, unul dintre ceilalți mari
(foști) dinamoviști care nu contenesc să deplângă absența „spiritului...” la
jucătorii străini transferați la clubul bucureștean lăuda cu maxim entuziasm
același „spirit” care s-a creat, de ceva vreme, la... Rapid, alt club împănat
cu jucători la fel de străini ca și cei de la Dinamo, doar că, pesemne, pur și
simplu mai valoroși, pentru că lucrul pe care par să-l scape din obtuza lor vedere
toți acești schizonaționaliști este că problema (lui Dinamo) nu ține de
meleagurile – autohtone ori alogene – de pe care e adus un fotbalist sau altul,
ci de cât e acesta de bun sau slab. </b><o:p></o:p></span></p><b></b></div></span>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-10612539367240289942024-02-07T20:46:00.003+02:002024-02-07T21:25:53.257+02:00VOLUPTATEA BĂLĂCITULUI ÎN COMODA MEDIOCRITATE<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Pentru că nici în general n-are prea multe idei, iar mai toate sunt fixe,
unul dintre cei doi cunoscuți [cel puțin pentru fostul meu cititor fidel, din
paginile (sau ce sunt ele) acestui blog] realizatori de emisiuni vesperale de
la Digi Sport, după ce a dedicat, de-a lungul timpului, ediții întregi pentru a
deplânge, cam pe bună dreptate, faptul că jucătorii români de fotbal ajung, în
ultimii ani, doar la echipe de mâna a șaptea din Europa, în cazurile rare și
fericite, iar în cele mai dese și mai triste prin campionatele din China,
țările arabe sau Statele Unite (cam singurul domeniu în care să ajungi acolo
poate să fie ceva de rușine!), unde sunt atrași exclusiv de câștigurile
materiale, astfel încât „e bine doar pentru ei și familiile lor”, dar
catastrofal pentru fotbalul românesc și, mai cu seamă, pe cale de consecință
oarecum logică și directă, echipa națională, s-a trezit vorbind, alte ediții în
șir (deși te-ai fi așteptat ca măcar de la un moment dat încolo să realizeze
ridicolul absolut în care se afunda tot mai adânc, inclusiv în ochii mai
tuturor invitaților perindați prin studio, care se abțineau cu greu să-i dea
replici pe cât de acide ar fi meritat și, n-am nicio îndoială, simțeau nevoia
lăuntrică s-o facă), fix în aceiași termeni și despre transferul lui Horațiu
Moldovan, fostul portar al Rapidului și titularul naționalei, la... Atletico
Madrid, argumentele realizatorului analist și specialist fiind că – practic la
fel ca și cei ajunși la echipe infinit mai modeste, care, dacă nu se întorc
pachet la echipele de la care au plecat, freacă banca luni sau chiar ani de
zile – acolo are toate (ne)șansele să rămână multă vreme la statutul de rezervă
a deja legendarului Oblak, ceea ce va fi extrem de păgubos pentru naționala
României în perspectiva Euro 2024, ex-rapidistul fiind, așadar, înfierat cu
aceeași mânie proletară cu care îl înfiera, de pildă, în urmă cu ceva vreme, pe
Nicolae Stanciu când se transfera prin țările arabe, iar ulterior în China, sau
pe Alexandru Mitriță când a plecat de la Universitatea Craiova în SUA și apoi,
desigur, tot prin Arabia, și anume că ar pune meschinele lui interese materiale
mai presus de cele ale naționalei și că ar ține mai mult să se umple de bani,
bani și iarăși bani decât să aibă o carieră desfășurată la cel mai înalt nivel!</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Trecând peste absurdul contradicției în termeni și antagonismul propriilor
lui opinii, pentru că Atletico Madrid este, inclusiv pentru un fan al lui Real
sau al Barcelonei (că doar de de-ăștia dai pe stradă și la televizor, eu
rămânând, pesemne, singurul simpatizant din România al echipei lui Simeone, așa
că oi fi subiectiv?!) definiția unui club de mare anvergură, chiar (mult) peste
Tottenham-ul lui Radu Drăgușin, față de al cărui transfer realizatorul cu pricina
n-a avut nimic de obiectat, imaginându-și probabil că românul va fi acolo, din
prima, vedeta echipei, noul Kane etc., deși crunta realitate ne arată că nici
vorbă de așa ceva, cel puțin deocamdată, și exprimându-mi opinia proprie și personală
că Moldovan ar fi fost cel mai prost cetățean, sportiv sau nu, de pe planetă
dacă n-ar fi acceptat să plece la Atletico fie și pe un salariu de câteva zeci
de ori mai MIC decât la Rapid, nu mai mare, cum firește că are, doar pentru
satisfacția profesională de a fi ajuns la un colos al fotbalului mondial, (de)
unde are șansa să progreseze enorm chiar și numai fiindcă se antrenează și împarte
vestiarul cu vedetele de-acolo, l-aș întreba, retoric, desigur, pe cunoscutul
realizator dacă el, în schimb, e atât de... cu minte puțină încât, dacă, de
pildă, ar primi o ofertă de lucru de la ESPN sau Sky Sports, cu un salariu
corespunzător (adicătelea, îmi închipui, olecuță mai mare decât are acum), dar
cu condiția ca, măcar în prima fază, să modereze o emisiune matinală sau pusă
în grilă la o oră mică a nopții, însă cu perspectiva ca, dacă se dovedește atât
de bun pe cât își imaginează el că este, să poată avansa, ar refuza-o cu trufie
pe motiv că preferă să rămână pe salariul actual de la Digi Sport, unde, în
schimb, har Domnului!, realizează o ditamai emisiunea de maximă audiență, în
prime-time, și mai e și ceva șefuleț de departament. Mă tem că da.</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-73640596171565318872024-02-06T21:07:00.001+02:002024-02-06T21:07:34.284+02:00EXECUȚIE ÎN DIRECT<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Dacă domnul Radu Naum, realizatorul de emisiuni (și, am impresia, ceva mai
mult decât atât, oareșice șefuleț) de la Digi Sport, ar fi fost redactor-șef
al unei publicații (adicătelea din presa scrisă) sportive, n-am nicio îndoială
că, analizând pe îndelete, cu asupra de măsură și uluitor de aberant, așa cum a
făcut aseară timp de aproape jumătate din ediția de „Fotbal Club”, declarația
unuia dintre fotbaliștii de la FC Voluntari, conform căreia arbitrul Szabolcs
Kovacs, fratele mult mai cunoscutului Istvan, i-ar fi spus, în timpul partidei
cu FC Hermannstadt, în urma unui schimb de replici, „dacă nu te potolești, te
execut!”, și-ar fi intitulat editorialul de azi „Jucător amenințat cu moartea
de către arbitru!”, fiindcă în mod evident în acest sens a interpretat el vorbele
cavalerului fluierului.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>După îndelungi dezbateri în studio, mult prea arareori temperate, aproape deontologic, de unul dintre invitați, care, deloc surprinzător, nici
măcar nu era ziarist, dar care cerea să se aștepte și un drept la replică din
partea arbitrului, care poate ar fi
avut un alt punct de vedere, a intervenit lămuritor și împăciuitor Ion
Crăciunescu, care, cu sau fără dreptate, s-a exprimat în sensul că, în opinia
domniei sale, totul ar porni de la cunoașterea cam aproximativă a limbii române
de către domnul (ba chiar ambii domni) Kovacs, care a vrut de fapt să spună doar
„... te elimin!”.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Acum, ca un, în schimb, dimpotrivă, fin cunoscător al celor mai alambicate
taine ale aceleiași limbi române, cum se pretinde, cu mult mai puțin temei
decât realizează, domnul Naum, cel care, de pildă, nu contenește să îi, dar,
ce-i drept, și să SE corecteze atunci când el sau invitații utilizează termenul
„cifre” în contexte în care ar fi vorba mai degrabă de valori mari, de genul
„numerelor”, deși, dacă ar fi avut curiozitatea să se uite în oricare dicționar
explicativ, ar fi descoperit – cu nețărmurită mirare, desigur – că, la punctul 2,
termenul „cifră” poate desemna fără nicio problemă „volume”, „sume” sau „cantități”
reprezentate prin cifre (de-o pildă simplă, pe înțelesul dumnealui, „cifra de
afaceri” nu înseamnă obligatoriu una între 1 și 9... lei, ci poate să desemneze milioane, chiar și fără a fi necesară utilizarea unei sintagme stupide, gen
„număr de afaceri”!), la fel cum, tot conform dicționarelor explicative,
termenul „olimpiadă” are și înțelesul de „jocuri olimpice”, nu doar pe cel de
interval dintre ele, ca la vechii greci, ar trebui să fie cu mult mai
circumspect, pe viitor, și când folosește verbul „a elimina”, în sensul de „a acorda un cartonaș roșu”, deoarece, mai ales în anumite (alte) contexte,
el chiar e sinonim cu „a executa”.</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-22965921403833587092023-09-14T10:11:00.007+03:002023-11-14T13:53:56.756+02:00GLOABELE ȘI GLOBALIZAREA<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Spre deosebire de multe alte situații, cu bătaie spre absolut toate, în
cazul episodului de marți, când meciul de fotbal din preliminariile EURO 2024, dintre
România și, din punctul de vedere oficial al țării noastre, inexistentul stat
Kosovo a fost întrerupt zeci de minute din cauza unui banner care susținea...
fix poziția, cum subliniam, oficială a autorităților românești, și anume
„Kosovo e Serbia”, chiar nu găsesc vreo mare vină huliganilor din altminteri sinistra grupare „Uniți Sub Tricolor”, autorii „reprobabilului” gest de a clama... un adevăr, conform
diplomației noastre (la fel ca și „Transilvania e România”, de pildă), de care primii care ar fi trebuit să țină cont erau
diriguitorii FIFA și UEFA, care puteau foarte bine să evite astfel de momente dacă, la fel ca în alte cazuri, pentru că precedente – din păcate sau din
fericire – există, gen echipele din Ucraina și, pe vremea când nu fuseseră încă
excluse cu totul din competiții, cele din Rusia, sau, cred, chiar Kosovo și
Serbia, ar fi organizat de așa natură tragerea la sorți încât statul-enclavă să
nu poată cădea în aceeași grupă cu vreuna dintre cele (doar) cinci țări europene care
nu-i recunosc existența, inclusiv – repet pentru a patra sau a cincea oară, să
priceapă și cei mai spălați pe creiere și îndobitociți cu „corectitudinea
politică” analiști/ comentatori/ jurnaliști (sportivi), cei care, după ce l-au bălăcărit și l-au făcut pe arbitrul Colțescu mai rasist decât îndrăzniseră să-l facă
jucătorii aceia de culoare de la care a pornit conflictul, amestecă și încurcă
acum borcanul ultranaționalismului lipsit de temei juridic, în care, de pildă,
unii unguri visează la Ungaria Mare sau niște rromânii își revendică Basarabia
ori Cadrilaterul, cu (iată că repet și a șasea sau a șaptea oară!) poziția
oficială a statului român, enunțată pur și simplu de niște spectatori – România.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>În aceste condiții, pe lângă că mi s-ar părea mai mult decât absurdă o
sancțiune din partea UEFA care să ne oblige, de pildă, să disputăm vreun meci
fără spectatori sau, și mai rău, după cum propovăduiesc, aproape jinduind, unii
și alții, să pierdem partida la masa verde, în mod logic cei care ar fi trebuit
să piardă cu 3-0, marți, ar fi fost nu ai noștri, ci fix kosovarii, care au
părăsit terenul de joc în mijlocul reprizei, deranjați, mai degrabă, din câte
am înțeles, nici măcar de bannerul acela, ci de scandările din tribună „Serbia,
Serbia!”, lucru ce mă face să mă gândesc că nici nu suntem prea departe de
momentul când orice fel de astfel de „discriminare”, în care niște oameni
afișează steagul și scandează numele unei anumite țări (proprii sau nu) vor fi
acuzați că îi marginalizează pe bieții adversari, din țara cealaltă, tratându-i
cu dispreț și făcându-i să se simtă jigniți, astfel încât se văd îndreptățiți
să-și ceară „drepturile” la un tratament egal și așa mai departe, fiindcă
într-o lume globalistă nu mai e loc de astfel de manifestări de „naționalism”.
Hai Mapamondu’!</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-18547513051479207472023-06-12T21:44:00.001+03:002023-06-12T21:44:59.025+03:00O VIAȚĂ MINUNATĂ<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Spre deosebire de situația din bancul acela cu „mi se pare mie sau tu nu
ești porcul de anul trecut?!”, la Digi24 pupincuriștii băsiști invitați să „analizeze”
știrile zilei sunt tot aceiași, în păr, la fel de incisivi și sentențioși, încă
din vremurile de glorie ale idolului lor cu dos(ar) (de Securitate) (ne)curat,
și doar opiniile ferme, principiile călăuzitoare și convingerile de-o viață li
se schimbă întruna în funcție de împrejurări.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Așa, de pildă, văzându-i cum plângeau de săreau cămășile de pe ei de mila
„dascălilor noștri dragi” cu prilejul grevei din învățământ, tocmai suspendată,
îmi zugrăveam aievea în minte, fără să fac un efort de imaginație deosebit, ci mai
degrabă un vag apel la memorie, din vremurile când bieții nerespectați de
astăzi tăceau mâlc după ce li se TĂIASERĂ, nu le crescuseră, salariile cu 25%, cam
ce poziție ar fi adoptat față de o asemenea manifestare de protest dacă
guvernul n-ar fi fost unul de coaliție, care să cuprindă ȘI pesediști din „ciuma roșie”, ci unul
monocolor, alcătuit doar din „adevărații liberali”, recte pedisto-pedeliștii de
tip Boc-Blaga-Flutur-Turcan, în frunte cu vreun Orban sau Cîțu (invitat și el,
acum, frecvent, pe post să-și dea cu neprețuita părere), iar pretențiile
profesorilor, ca – nu-i așa? – niște bugetari îmbuibați ce sunt, urcați în
cârca și hrăniți din sudoarea celor care trudesc la privat, ar fi fost, n-am
nicio îndoială, socotite drepte exagerate, aberante și așa mai departe, în timp
ce reținerile executivului în a le satisface ar fi fost văzute ca dovezi de
maximă responsabilitate, pentru a nu da peste cap bugetul și economia României; sau, dimpotrivă,
dacă guvernul ar fi fost unul exclusiv „de stânga”, iar cedările în fața
greviștilor ar fi fost catalogate drept o incontestabilă demonstrație de
populism cu vădit iz electoral, în perspectiva scrutinelor de anul viitor.</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-23626251169846773922023-06-05T19:43:00.000+03:002023-06-05T19:43:28.781+03:00NIMIC DESPRE POMPIERI<p class="Normal12pt" style="background-attachment: initial; background-clip: initial; background-image: initial; background-origin: initial; background-position: initial; background-repeat: initial; background-size: initial; text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Dacă aș (mai) fi nu neapărat jurnalist – pentru că asta, în principiu, prin
prisma studiilor (inclusiv superioare), (încă) sunt, doar că... retras, așa
încât nu (mai) e de datoria mea să-mi pierd vremea cercetând, deși, spre
deosebire de majoritatea celor aflați încă în activitate, aș putea s-o și fac –, ci reporter de teren, eventual la una din (prea) multele televiziuni unde se vorbește despre greva profesorilor, aș întreba, nu tendențios sau
ceva, ci din pură curiozitate, deoarece chiar nu știu, în ce (alte)
țări profesorii la început de carieră, debutanți, intră în sistem, din prima zi de lucru, cu salariul mediu pe economiile respective,
adică, de niște eventuale pilde, ale SUA, Germaniei sau Suediei,
așa cum cer sindicaliștii de la noi, în condițiile în care, dacă nu mă înșel
amarnic, „mediu pe economie” înseamnă că sunt luați în, efectiv, calcul și toți
salariații din IT, bănci, multinaționale de mare anvergură etc., cu tot cu
directorii lor de toate felurile, și având în vedere că, din ce mai văd și eu pe
ici, pe colo, în special prin filme, salariile din învățământul de pretutindeni
cam sunt subiect de glume și bancuri, pe de-o parte, și/sau compătimire, pe de
alta, în schimb, firește, se face și acolo apel la „devotament”, „dăruire”,
„vocație” și așa mai departe.<o:p></o:p></b></span></p>
<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cât privește treaba cu „respectul”... măsurat în bani și salarii
„decente”, care ar trebui acordat profesorilor, categorie socioprofesională mai
cu nu știu ce moț (că de pompieri nu prea mai are nimeni nevoie), mă întreb cum
ar arăta, dacă n-ar fi absurdă și, din păcate, oarecum caraghioasă, câtă vreme
în România ideea de sindicate e strict legată de salariații la stat, bugetari,
în timp ce la privat s-a dezvoltat un soi de exploatare a muncii (ne)demnă de secolul
XIX (o să scriu mai pe larg cu altă ocazie), o grevă a, să zicem, scriitorilor
din România, care sunt la fel de îndreptățiți să invoce noțiunea de „respect”,
fiindcă, la urma urmelor, sunt reprezentanții culturii unei întregi națiuni sau
ceva, iar ei, la fel ca și profesorii, sunt care mai buni, care mai slabi, care
mai geniali, care mai mediocri sau chiar catastrofali, unii descurcându-se
financiar într-un fel sau altul, poate chiar din roadele creației lor literare
(vreo doi sau trei), dar mai degrabă din tot soiul de „meditații”, gen scris
prin reviste sau apariții la televiziunile comerciale, dacă nu cumva chiar
prestând cu totul și cu totul alte activități, iar dacă ar fi să etalăm „salariile”
lor (sau orice altă formă de venit, cu tot cu sporuri... „de solicitare
neuropsihică” (?!) sau „de dirigenție” și tichete de vacanțe, cum au, totuși,
profesorii) pe la talk-show-uri, ar râde lumea în hohote înainte să izbucnească
în plâns, dar vocația e vocație și nu cred că scriu neapărat mai bine cei care
sunt plătiți mai mult (ci doar în cazurile fericite sunt plătiți mai mult cei
care scriu mai bine). </b></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-58212823395126875562023-06-01T17:27:00.000+03:002023-06-01T17:27:01.275+03:00SUPERSUPERLIGA<p class="Normal12pt" style="background-attachment: initial; background-clip: initial; background-image: initial; background-origin: initial; background-position: initial; background-repeat: initial; background-size: initial; text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Personal, ca unul care, asemenea multora loviți acum de o stranie amnezie
selectivă, eram viu, în putere și chiar interesat de fenomen (și) pe vremea
când România avea, „la fel ca marile campionate de fotbal din Europa”, un
sistem clasic, cu 18 echipe, dar cel puțin o treime din meciurile unei etape îl
reprezentau blaturile, iar de pe la jumătatea returului, când deja se cunoșteau
echipele retrogradate și, pe de altă parte, cele care urmau să joace în cupele
europene, măcar șapte-opt, dacă nu spre zece formații, cele dintre locurile, să
zicem, 5 și 15, bălteau, din lipsă de obiectiv, sau vindeau meciurile cui dădea
o valiză cu bani mai îndesată, sunt un susținător fervent al actualului sistem
cu doar 16 (era și mai bine când erau 14) echipe, cu play-off și play-out,
înjumătățire de puncte și baraje pentru cupele europene, inclusiv între o
echipă de play-off și una de play-out.<o:p></o:p></b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background-attachment: initial; background-clip: initial; background-image: initial; background-origin: initial; background-position: initial; background-repeat: initial; background-size: initial;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b><o:p></o:p></b></span></p><p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cu toate astea, și dincolo de schizoidia celor care, pe de-o parte, criticau
cu vehemență, de pildă, existența barajului dintre locurile 7 și 8 (1 și 2 din
play-out), dar, pe de alta, la fel de absurd, se arătau revoltați că unele
echipe nu au licență pentru Europa [ca și cum, de exemplu, femeile de serviciu
din instituțiile lor (de media) ar trebui să aibă studii (superioare) cu care să poată ocupa
oricând și funcția de director, altfel n-au ce căuta la muncă], astfel încât
unele meciuri care ar fi fost decisive pentru ocuparea respectivelor locuri cu
miză deveniseră... fără, mai degrabă amicale, mă amuzam zilele trecute amintindu-mi
de vremurile când DNA căuta tot felul de noduri în papură politicienilor pentru
a-i scoate de corupți, iar la un moment dat, un ministru era cercetat pentru că
nu angajase „cu contract” muncitorii care-i renovaseră apartamentul, făcându-mă
să-mi imaginez cât de în admirația noastră or fi fost cei de prin Germania și
Suedia, închipuindu-și că marile cazuri de corupție fuseseră demult rezolvate și
stârpite în România, de vreme ce se trecuse deja la chestii de o asemenea
finețe, cam la fel cum acum, dacă CS U Craiova, locul 7 din campionat, i-ar învinge azi la baraj pe cei de la CFR Cluj și ar ajunge în Conference League (cazul fiind
unul fericit, pentru că, în lipsa licențelor, putea să ajungă acolo ocupanta
locului 9 sau 10!), niște europeni mai naivi ar trage concluzia, caraghios de
eronată, că România are un campionat intern mai tare decât cele din Anglia,
Germania sau Spania, de unde, chiar și în tot felul de situații speciale
(ne)fericite, se califică în cupele europene doar cel mult locurile 5 și/sau 6. </b></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-35959989221093796112023-05-31T18:26:00.000+03:002023-05-31T18:26:27.745+03:00ENERGIA PROASTĂ<p class="Normal12pt" style="background-attachment: initial; background-clip: initial; background-image: initial; background-origin: initial; background-position: initial; background-repeat: initial; background-size: initial; text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>La fel ca mulți dintre „analiștii”, „experții” și „specialiștii” în domeniu,
Asociația Energia Inteligentă nu pare deloc așa, teoria vehiculată în ultimele
zile de toți aceștia și aceasta fiind că, deși pe „piața europeană” prețurile
la gaze și energia electrică au scăzut semnificativ, în România ele au rămas
nejustificat de mari, iar asta s-ar datora sau, mai degrabă, ar fi cauzată de
faptul că guvernul a plafonat tarifele,
astfel încât toate ofertele zecilor de furnizori de la noi se învârt în
apropierea acestui plafon, deși ar fi putut să scadă chiar și la jumătate.<o:p></o:p></b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background-attachment: initial; background-clip: initial; background-image: initial; background-origin: initial; background-position: initial; background-repeat: initial; background-size: initial;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b><o:p></o:p></b></span></p><p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Dincolo de idioțenia reală a guvernului, care într-adevăr a stabilit, în
2021, când prețurile începuseră să crească alarmant, plafonul la un nivel aflat
ATUNCI cu mult peste cel al pieței, oferind o „marjă” de care toți furnizorii
s-au grabit să profite cu nesimțire, ce nu s-a înțeles încă, nici măcar fix din
această experiență, este că pe meleagurile dâmbovițene funcționează o economie
de piață ROMÂNEASCĂ, un concept care ar trebui să fie introdus în tratatele de
economie din toată lumea și studiat ca o materie aparte în școli și facultăți
de profil, fiindcă, iată, inclusiv acum, absolut nimeni nu obligă furnizorii să
mențină tarifele la nivelul acelui plafon MAXIMAL, de vreme ce și-ar permite să
le scadă și cu 50%, iar dacă ar face-o cu vreo, de pildă, 25%, nu doar că ar
realiza oricum profituri generoase, dar ar câștiga și o bună cotă de piață, în
detrimentul celorlalți mai degrabă bișnițari de energie electrică și gaze care
continuă să le mențină prea sus, iar în clipa în care guvernul ar/va renunța la
respectivul plafon, n-am nicio îndoială că prețurile ar/vor exploda, depășindu-l în
secunda doi, pentru că, așa cum menționam anterior, „economia de piață
românească” funcționează pe criterii diferite de economia de piață pur și simplu,
specula și lăcomia fiind elementele aflate la baza ei. </b></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-92045844502579020922023-05-29T17:30:00.004+03:002024-02-27T21:14:15.304+02:00BANI DIN POM<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Dacă am înțeles eu bine situația cu greva din învățământ – ceea ce, la
drept vorbind, nu e deloc sigur, dat fiind că pare să n-o mai fi făcut nimeni
altcineva, lucru destul de greu de crezut, sau, mai degrabă, nu vrea s-o
recunoască în spațiul public –, la momentul acesta guvernul n-ar accepta
măririle de salariu cerute de profesori nici dacă ar găsi banii necesari
(strict pentru ei) pe stradă sau într-un copac, iar asta nu pentru că ar fi el hain
prin definiție, cum crede în general lumea, sau că, după cum se amintește de
fiecare dată în discuțiile pe această temă, „ar cere imediat și ceilalți
bugetari”, ceea ce, de fapt, deja se cam și întâmplă, câtă vreme și medicii, și
ceferiștii, ba până și polițiștii amenință cu diferite forme de protest, ci fiindcă
ar fi, practic, de-a dreptul obligat să crească toate celelalte salarii, având
în vedere „momentul prost” ales pentru greve, când „tocmai” (sigur, e un
„tocmai” care dăinuie de ani de zile) trebuie să intre în dezbateri Legea
salarizării (unice/unitare/bugetare) sau ceva, care prevede sau ar trebui să prevadă un echilibru
salarial între toate categoriile de angajați la stat, situație în care întreaga
procedură parlamentară ar fi, cumva, grevată, de vreme ce s-ar pornit de la o
ștachetă deja ridicată (prea sus) de către profesori.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Iată de unde și dorința guvernanților de a opri, pe moment, vacanța
prematură din școli cu acele carduri sau vouchere sau prime sau sume forfetare
sau cum le-or mai numi, care să-i îndestuleze pe greviști doar pe moment,
urmând ca grosul revendicărilor (salariale) să le fie satisfăcute (sau, mai
degrabă, ce-i drept, nu!) odată cu adoptarea legii și intrarea ei în vigoare,
în principiu pe la începutul anului viitor, dar, desigur, nimic (bun) nu e sigur
în România, de unde și altminteri justificata neîncredere a profesorilor, care
firește că și-ar dori să primească în mână, adică net, direct cioara de pe gard,
fără să mai fie duși cu vorba, preșul și vrabia.</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-4785318977699680482023-05-25T20:15:00.000+03:002023-05-25T20:15:40.096+03:00AMNEZIE, SPORURI ȘI PENSII SPECIALE<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Sigur că există în presă și în politică, la fel ca oriunde, oameni tineri,
care, din (ne)fericire pentru ei sau noi, prin forța împrejurărilor, n-au prins
în direct, conștienți, și vremurile mai vechi, cum ar fi anii nouăzeci sau
chiar începutul anilor două mii, însă uneori am senzația că mai toată societatea
românească este alcătuită din indivizi care, la fel ca în unele filme SF, se
trezesc în fiecare dimineață de parcă atunci s-ar fi născut, cu toate
amintirile șterse peste noapte, în timpul somnului.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cel mai recent episod care mi-a evocat această imagine este cel al
cardurilor „pentru dezvoltare profesională” sau „susținerea activităților
didactice”, propuse de guvern sindicaliștilor din învățământ, o formă de plată
foarte asemănătoare „sporurilor” de tot felul și cu denumiri dintre cele mai
bizare – „de praf”, „de calculator”, „de ventilator”, „de neon”... – pe care politicienii
le ofereau odinioară pentru aplanarea unor greve altminteri legitime, fiindcă
le era mult mai ușor decât să mărească salariile cu sume ce trebuiau impozitate
în fel și chip, intrau la calculul pensiilor, deschideau apetitul altor categorii
sociale de a cere și ele „tratament egal” etc., dar care sporuri, acum, după
25-30 de ani, sunt obiect de ironii și miștouri din partea „analiștilor”,
inclusiv a celor care trăiau și activau și pe atunci, dar care se arată acum
revoltați de existența lor și (se fac că) nu le (mai) înțeleg sensul, fenomen
similar cu discuțiile despre pensiile „speciale” sau salariile mari din, de pildă,
magistratură, care, și mai paradoxal, erau pe atunci oferite, practic la
cererea Occidentului, ca o măsură de stopare a corupției generalizate, când
sentințele în justiție erau date pe baza unor mite derizorii, gen trei găini și
patru ouă, astfel încât s-a încercat stimularea judecătorilor, punerea lor la
adăpost de asemenea „tentații”, dar acum aceiași oficiali europeni se arată
revoltați de existența lor, la fel ca și o parte însemnată a românilor, nu doar
amnezici, ci și, presupun, atinși de un soi de complex al săracului (inclusiv
cu duhul), care îi face să-și închipuie că toate neajunsurile lor, în special
de natură financiară, faptul că nu sunt plătiți, vezi Doamne, cât ar merita,
sunt cauzate de existența în lume a „bogătanilor”, așa încât sunt scandalizați, de
pildă, că un fost procuror general al României sau un președinte al Curții
Constituționale (funcții care, oricât de prost au fost îndeplinite de
respectivii – iar eu sunt primul care să spun că au fost îndeplinite catastrofal
și, spre deosebire de mulți care la vremurile respective, pe durata mandatelor,
îi pupau în cur, iar acum i-ar scuipa în față, m-am și exprimat, cu puterile
mele modeste, în acest sens –, nu înseamnă că nu sunt importante și, cumva,
puține și rare într-un stat, astfel încât trebuie răsplătite pe măsură) au nu
știu ce pensii „nesimțite”, în loc să se mulțumească și ei cu câteva sute de
lei, acolo, ca tot românul, fir-ar ea de capră rumenă și vie a vecinului!<span style="mso-spacerun: yes;"> </span><span style="mso-spacerun: yes;"> </span><span style="mso-spacerun: yes;"> </span></b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-58737899594933969712023-05-24T20:43:00.001+03:002023-05-30T12:37:27.587+03:00CIOCANE ȘI BORMAȘINI<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Oricât de greu mi-a venit și, de fapt, pe undeva, încă îmi vine, ca unul
care îmi desfășor activitatea în cu totul alt domeniu, dar, pe de altă parte,
am trecut în urmă cu niște ani printr-o amplă renovare a propriului apartament,
aproape am înțeles că există, sau, măcar, am reușit să identific, mai degrabă
imaginându-mi, niște proceduri șantieristice care să necesite utilizarea uneia sau
chiar mai multor bormașini simultan, timp de zeci de minute, iar uneori de-a
dreptul ore, în șir, continuu, fără absolut nicio pauză în afară de cea de masă
a muncitorilor, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în ultimele săptămâni la
etajul de sub mine.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Ce n-am reușit să dibui, însă, nici până în ziua de azi, deși mă
străduiesc, practic, de o viață întreagă de locuit într-un bloc de oameni
gospodari și cu iubire de frumos și noutate în viețile lor, dar cu venituri
modeste, care își schimbă periodic faianța, gresia, parchetul și culoarea
pereților, dar pe rând, o cameră acum, alta la anul..., iar între timp începe
renovarea și vecinul de la trei, și cel de la șase.., astfel încât niciodată nu
e cu adevărat liniște, iar eu, din (ne)fericire, îmi și petrec toată ziua și
toate zilele în camera de lucru, este de ce, așa cum se întâmplă și în ultimele
zile, în, presupun, alte multe faze ale lucrării, când doar se vopsesc
caloriferele sau se spoiesc pereții, muncitorii pornesc, încă de la prima oră
(legală, ce-i drept, conform prevederilor în vigoare), practic din clipa când se apucă de
treabă, un foarte scurt – chiar de până la cinci minute, dar prea destul cât să
dea deșteptarea generală în tot cartierul – concert asurzitor de ciocane și
bormașini, după care, în mod absolut surprinzător, nu mai au nevoie de respectivele
ustensile nici măcar o secundă până la sfârșitul programului, instalându-se o
altfel îmbucurătoare liniște relativă, enervantă doar prin contrast cu ce ar fi
putut să fie din capul locului, însă ritualul reîncepe a doua zi, când se
petrece fix același fenomen, uneori timp de alte săptămâni de-a rândul. Să fie
oare doar impulsul de a testa, prevăzători, niște scule de care de fapt nu au
neapărată nevoie, dar nu se știe niciodată? Sau e un fel de încălzire a
muncitorilor, similară cu a sportivilor înainte de competiții, un fel de intrare
în ritm, efectuată cu cele mai solicitante unelte?<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Sincer, aștept lămuriri din partea oricui e în măsură să mi le ofere, asta
și ca să nu rămân cu teama că doar sufăr eu de un fel de mania persecuției cu
accente de paranoia, ajungând să-mi închipui că e ceva făcut strict împotriva
mea, la fel cum am impresia că numai muncitorii din jurul meu lucrează, până la ore târzii, inclusiv în
weekenduri (da, cu tot cu duminici!) și în timpul sărbătorilor legale (gen
recentele Paște și 1 Mai), deși, de câte ori am apelat eu la unii, aveau, pe
lângă un program de bugetari, și tot felul de zile trecute cu roșu sau negru în
calendarele religioase, când nu veneau la treabă în ruptul capetelor.</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-52371392977399624372023-05-23T20:13:00.000+03:002023-05-23T20:13:07.031+03:00FARSENAL<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Oarecum paradoxal, dintre toate favoritele mele în acest final de sezon
fotbalistic, cea care a ilustrat perfect vorba neaoșă cu înecatul la mal a fost
cea mai mare și mai perenă dintre ele, Arsenal, care, după ce a condus, pe
alocuri aproape autoritar, mai toată actuala ediție de Premier League,
făcându-mă chiar să-i urmăresc toate meciurile de la cap la cap, după ce, în
vreo două-trei situații specifice, când „tunarii” au revenit miraculos pe
finaluri de partidă pentru a întoarce scorul, ajunsesem la concluzia că le port
noroc și trebuie să rezist altminteri caracteristicului meu impuls de a schimba
canalul când lucrurile se împut, dar asta, firește, până ce noua
(contra)superstiție nu s-a mai confirmat, ba dimpotrivă, fiindcă au pierdut
puncte decisive după ce au condus chiar și cu două goluri, a scăpat printre
degetele rare și țepene titlul în ultimele câteva etape, în timp ce, pe plan
autohton, unde zicala ar fi fost mai potrivită, Farul, pe care o simpatizez,
cumva, de mic, însă cu o pauză legată nu neapărat de vicisitudinile prin care a
trecut echipa din punct de vedere sportiv, ci cu schimbarea perspectivei mele asupra
orașului în sine, doar că acum prevalează slăbiciunea mea pentru Gheorghe Hagi
(ca și pentru mai toți reprezentanții „Generației de Aur”, din care, strict în
termeni de vârstă, practic fac și eu parte), a demonstrat o forță mentală
absolut necaracteristică nouă, românilor, revenind, în penultima etapă, de la
un 0-2 care pe mine, probabil spre deosebire de toți cei care și-au exprimat,
ulterior, convingerea sau, după caz, temerea că „marinarii” nu mai au nicio
șansă, chiar m-a făcut să închid televizorul, convins că, așa cum (până la urmă
greșit) prorocisem înaintea partidei, vor pierde, poate chiar la un scor-fluviu,
dat fiind că turul de forță al „Regelui” pe telefoanele canalelor de
televiziune, unde se omagia de unul singur, mi s-a părut că denotă mai degrabă disperarea
lui ca nu cumva, după meci, să nu mai aibă drept argument pentru afirmația
„suntem cei mai buni” poziția din clasament și statutul de favorită, Farul,
așadar, a întors rezultatul și a obținut titlul, „stricându-mi” doar modul de
abordare a prezentului material, pentru că deja îmi și imaginam cum îl scriu
făcând paralela perfectă între constănțeni și londonezi, lideri, și unii, și ceilalți,
tot campionatul, dar terminând pe locul doi, așa că am mai rămas doar cu
cazurile Dinamo, înecată și ea la mal în tentativa de a promova direct în
Superligă și ajunsă doar la baraj, unde șansele sunt destul de îndoielnice, și
Chindia, cu care oricum simpatizez vag, din motive oarecum istorice, ca „fan”
al lui Vlad Țepeș și al cetății lui de scaun, dar mi se părea și un adversar mai
accesibil la respectivul același baraj cu aceeași Dinamo, în timp ce acum,
fiindcă târgoviștenii au retrogradat direct în urma rezultatelor din ultima
etapă, voi avea emoții cu mult mai mari și mai neplăcute, dat fiind că, în
schimb, FC Argeș îmi este una dintre cele mai antipatice echipe din Superligă.</b></span></p><p class="Normal12pt" style="background-attachment: initial; background-clip: initial; background-image: initial; background-origin: initial; background-position: initial; background-repeat: initial; background-size: initial;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b><o:p></o:p></b></span></p>
<span style="font-family: times; font-size: large;"><div style="text-align: justify;"><b>Altfel, continuă să mă fascineze incompetența jurnaliștilor (sportivi,
dar nu numai) de la noi, care, chiar și... DUPĂ încheierea ultimei etape din
play-offul Ligii 2, nu știau cu siguranță dacă una dintre echipe, Unirea Dej,
avea sau nu drept de promovare în primul eșalon, asta după ce, de săptămâni
întregi, se contraziseseră unii pe alții prin emisiuni, invocând tot felul de
„surse” care ba le confirmau, ba le infirmau „informațiile”, deși ar fi fost
atât de simplu să afle direct de la Federație, unde cu siguranță acest lucru se
știa încă de când expirase termenul-limită pentru depunerea sau acceptarea dosarelor
de licențiere, iar dacă nu se știa, abia ăsta ar fi fost un ditamai subiectul
de presă, autentic, nu inventat sau tras de păr, în schimb acum se rățoiau
prostește la oficiali că „făcuseră publică” INexistența licenței respectivei
echipe doar cu o zi sau două înaintea ultimului meci, de parcă FRF are
obligația să emită comunicate pe orice temă nu sunt în stare s-o acopere
caraghioșii de jurnaliști, transformați în simpli clănțăi care comentează la televizor
zvonuri și ce au mai auzit ei prin tramvaie.</b></div></span>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-76413667588502404232023-05-18T12:03:00.000+03:002023-05-18T12:03:09.809+03:00ȘTIRI VIRTUALE<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>„Jurnalist: Ați reușit să acoperiți gaura de la buget?</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Ministru: Da, în urma măsurilor luate prin Ordonanță de urgență, situația a
fost remediată.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Jurnalist: Măsurile acestea sunt unele de austeritate, nu?<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Ministru: Nu neapărat, doar am reușit să tăiem unele cheltuieli care nu
erau foarte necesare.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Jurnalist: Și dacă va mai apărea o nouă gaură?<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Ministru: Sperăm să nu mai apară.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Jurnalist: Și dacă totuși apare, cum a apărut și prima, va trebui să tăiați
din nou cheltuielile, nu?<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Ministru: Sigur că da, nu putem să lăsăm găuri în buget.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Jurnalist (<i style="mso-bidi-font-style: normal;">triumfător</i>): Domnule
ministru, să știți că asta e o știre!”<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><o:p><span style="font-family: times; font-size: large;"><b> </b></span></o:p></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Probabil că titlul ei ar fi: „Ministrul ne anunță noi măsuri de
austeritate!”. În cazul unor publicații sau posturi de televiziune mai de
Doamne-ajută, poate undeva, într-un colț al paginii sau la coada
materialului, se va menționa, cât de cât, în treacăt, că s-a pornit de la o
situație ipotetică. Dar mai degrabă nu.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Atât este de ușoară meseria de jurnalist lipsit de bun-simț profesional și
deontologie, în stare să stoarcă „știri”... virtuale din orice. Nu trebuie decât să pună
întrebările INcorecte:<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><o:p><span style="font-family: times; font-size: large;"><b> </b></span></o:p></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b><span style="mso-spacerun: yes;"> </span>– Dacă va fi o nouă pandemie precum
cea din 2020, vor fi luate iarăși măsuri drastice de restricție?<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>– Sperăm să nu mai fie, dar dacă va fi, sigur că vom lua!<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>– Ne-ați dat o știre. („Vom fi din nou închiși în case!”)<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><o:p><span style="font-family: times; font-size: large;"><b> </b></span></o:p></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><o:p><span style="font-family: times; font-size: large;"><b> </b></span></o:p></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>– Dacă domnul președinte al țării se va dovedi, în instanță, un ucigaș în
serie sau violator, îl veți suspenda din funcție?<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>– Sigur că da!<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b><span style="mso-spacerun: yes;"> </span>– Ne-ați dat o știre! („Președintele
va fi suspendat din funcție!”)<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><o:p><span style="font-family: times; font-size: large;"><b> </b></span></o:p></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><o:p><span style="font-family: times; font-size: large;"><b> </b></span></o:p></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>– Dacă rușii aruncă o sută de bombe atomice asupra Capitalei, vom muri cu
toții?<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>– Da, vom muri.<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>– Ne-ați dat o știre cutremurătoare. („Toți locuitorii Capitalei vor
muri!”)<o:p></o:p></b></span></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Etc.</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1992489570437168177.post-30794491293125004332023-05-15T19:40:00.000+03:002023-05-15T19:40:57.501+03:00VAI ȘI VAR<p style="text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Cu toate că, în general, nu e deloc neobișnuit ca o problemă să suscite
două puncte de vedere diferite, uneori chiar diametral opuse, la noi ciudățenia
constă în aceea că ambele opinii sunt însușite, concomitent sau alternativ, de câte
unul și același individ.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span><b>Printre cele mai fascinante și elocvente (mai ales că poate fi
extins la orice alt domeniu, printre care, desigur, politica) exemple relativ
recente se numără atitudinea față de arbitrajele din fotbal, în speță cele
cu asistență VAR, când un același „analist” (replicat însă la covârșitoarea
majoritate a celor care apar pe la emisiunile de profil) ba e supărat că, deși
avem, în sfârșit, și noi, miraculosul sistem, după ce, dacă ar fi să-i crezi
pe unii, se introdusese deja până și în ligile inferioare din Sri Lanka și </b></span></span><b>Myanmar </b><b> (când în realitate încă mai există meciuri din cupele europene
fără, dar ce să ne mai luăm din nimicuri?), arbitrul vreunui meci nu l-a
consultat la cine știe ce fază în care ar fi constatat că a luat decizia
greșită și ar fi putut s-o îndrepte, ba e de-a dreptul scandalizat că, la o
altă fază, care la VAR-ul de-acasă al oricărui microbist, televizorul, e cât se
poate de limpede, „din prima clipă”, pentru oricine a văzut-o în reluare de 20
de ori, la 15 emisiuni, din 14 unghiuri și explicată de alți 18 experți,
arbitrul, în loc să ia decizia pe loc, pierde o grămadă de timp să discute cu
cei din cabină, să se uite pe imagini și așa mai departe, ceea ce – vezi Doamne
– nu face decât să întineze nobilele idealuri ale arbitrajului tradițional,
uman, fiindcă odată cu inventarea VAR bieții cavaleri ai fluierului parcă n-ar
mai ști pic de „meserie”.</b></span></p>
<p class="Normal12pt" style="background: transparent; text-align: justify;"><span style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: times; font-size: large;"><b>Acum, trecând peste faptul că nimeni nu pare să fi înțeles până acum care
sunt regulile cu arbitrajul video – când are „voie” să intervină și când nu, de
pildă – sau peste crisparea indusă oricum arbitrilor de la noi, hăituiți pe la
emisiuni de aceiași analiști și comentatori care tac mâlc la și mai
scandaloasele greșeli de prin campionatele străine sau din cupele europene,
toți acești cârcotași cu orice preț, avizi, poate, doar să se bage în seamă și
să facă audiențe pentru a fi chemați și pe viitor prin studiouri, unde să se
dea iarăși în stambă, ar trebui să aibă, totuși, un minim de decență și personalitate
unitară (recte nu multiplă, de tip schizoid) și să se hotărască odată ce vor.</b></span><o:p></o:p></span></p>e-Xtremahttp://www.blogger.com/profile/16033892357554042914noreply@blogger.com0