PLÂNGĂCIOSU’

Fără doar şi poate, cea mai penibilă scenă văzută vreodată (de mine) într-o sau, mă rog, imediat după o cursă de Formula 1, a avut loc la sfârşitul Marelui Premiu al Chinei, când Sebastian Vettel s-a trezit să-l admonesteze mai rău ca o ţaţă pe Daniil Kvyat, reproşându-i depăşirea efectuată în chiar debutul întrecerii, la start, unde, în conformitate cu spusele neamţului, pilotul de la Red Bull ar fi trecut (recte pe lângă el) “nebuneşte, ca o torpilă”.

Într-o lume perfectă, fără oameni proşti grămadă, care nu înţeleg ce văd chiar dacă se uită la nesfârşit ca mâţa-n calendar, viţelul la poarta nouă, raţa la portocale sau gâsca la napolitane, acesta n-ar fi fost nici măcar un subiect propriu-zis de discuţii, darămite de polemici, cu (două) “tabere”, printre care şi una care să-i dea dreptate germanului, alcătuită, ce-i drept, mai ales din caraghioşi (autohtoni) notorii, cum ar fi ăl mai jalnic (şi mai bătrân) dintre jalnicii comentatori de la Dolce Sport, care căşunase şi el (tot) pe Kvyat la ore şi chiar zile bune după ce până şi Vettel însuşi o lăsase mai moale, înţelegând (cam în al şaişpelea ceas, după ce o fi văzut imaginile video) că atitudinea de pilot adevărat o avusese tânărul rus şi nu el, care, de altfel, din punctul meu de vedere, s-a făcut cunoscut în lumea Marelui Circ mai puţin prin cele patru titluri de campion mondial obţinute (consecutiv) la volanul unui monopost (perfect) cu care ar fi câştigat până şi bunica lui Ştefan cel Mare, dacă s-ar fi întors din groapă, aşa decedată cum e de câteva sute de ani, ci prin atitudinea de babă plângăcioasă, mai preocupat(ă), (inclusiv) pe vremea când era la Red Bull, să dea cu pâra, văicărindu-se când coechipierul său de-atunci, şi-aşa mediocrul Mark Webber, se nimerea în faţa lui sau când nu era în stare să depăşească bărbăteşte, pe pistă, câte o maşină infinit mai slabă şi găsea tot soiul de pretexte puerile, aruncând vina pe pilotul acesteia. De altfel, cititorul meu fidel ştie la ce mă refer, pentru că am tot vorbit la vremea respectivă.

Trecând (dar nu prea repede, să nu-l speriem!) peste faptul că în singurul an cât l-a avut coechipier pe Daniel Ricciardo (întâmplător sau nu, actualul coleg al lui Kvyat) la aceeaşi Red Bull, doar că intrată în declin (dar înainte ca şobolanul să părăsească nava!), australianul l-a umilit pur şi simplu, atitudinea lui Vettel din China (al cărei impact va rămâne cu mult mai mare decât al relativelor scuze ulterioare) mi se pare de-a dreptul nocivă într-o competiţie care a pierdut deja extrem de mult la capitolul spectaculozitate, în primul rând din cauză că depăşirile (la vârf) sunt tot mai rare, majoritatea curselor transformându-se în adevărate procesiuni, aidoma paradelor auto de pe la diferite manifestări de gen, doar că la viteze ceva mai mari. Este simptomatic faptul că un, totuşi, cvadruplu campion mondial încercă să intimideze un tânăr pilot, acuzându-l că a venit “ca o torpilă” (?!), de parcă ar fi vorba despre o cursă ciclistică, nu una de Formula 1, şi se aştepta să-l vadă apărând tiptil. Sau poate că germanul ar fi vrut să fie claxonat în prealabil sau semnalizat cu flash-uri, ca să ştie şi el din timp ce are de făcut! 

Pe de altă parte, la ce să te aştepţi din partea unui mai degrabă şofer (efectiv de weekend!), care în cele patru sezoane câştigate nu cred să fi făcut mai multe depăşiri decât a reuşit Kvyat într-o singură cursă, cea din China, iar acum a ajuns la o vârstă poate prea matură pentru o asemenea competiţie, ce-i drept cam “nebunească”!

MARE E CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI (PROST)!

Cineva care nu ştie mai bine şi care vede subiectele derizorii dezbătute în mass-media şi pe versiunile autohtone ale reţelelor de socializare ar putea crede că în România s-au rezolvat deja toate problemele cu adevărat importante, iar standardul de viaţă e cel puţin la nivelul Elveţiei. După furtuna din paharele fumătorilor revoltaţi că nu mai au voie să-i otrăvească prin loc(al)urile publice pe cei lipsiţi de viciu, iată că a venit rândul unui videoclip cu conţinut chipurile muzical să suscite o polemică aproape la fel de stupidă.

În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc… cu smerenie că zile în şir am înţeles greşit titlurile referitoare la piesa trupei(?) (lui) Dan Teodorescu-Taxi şi la scandalul iscat în jurul ei, care defilau pe pagina mea de Facebook şi pe care, de fapt, nu le-am citit niciodată cu atenţie, fiindcă pur şi simplu nu mă interesau, ca fiind despre moscheea mântuirii altor neamuri, ce se prefigurează a fi ctitorită în Bucureşti, tot un subiect cam de doi bani, dar măcar actual. Abia azi, mai către prânzul dimineţii, într-un acces de plictiseală, am ascultat şi eu cântăciunea, constatând cu stupoare că e sau se vrea sau, dimpotrivă, doar s-a interpretat în mod cu totul eronat drept un “manifest” împotriva Catedralei Mântuirii Neamului, “protestatarii” – altminteri, cu vreo două-trei excepţii notabile, oameni în general onorabili – trezindu-se şi ei, ca soldatul japonez, să lupte vitejeşte cu megalomanul proiect parcă ceauşist abia după ce războiul s-a terminat, construcţia fiind pe jumătate ridicată şi nemaiputându-se face practic nimic, decât, eventual, vorba cuiva, să fie transformată din mers într-un ditamai mallul, că nici alea nu par să ne mai ajungă.

Se prea poate să fiu eu egoist, însă după ce locul ei a fost stabilit (aşadar definitiv, irevocabil şi cu fundaţia turnată!) într-o zonă a oraşului (natal) în care ajung mai rar ca la Dorohoi (unde n-am fost în viaţa mea!), aşa încât, cinstit vorbind, nici nu ştiam că au început lucrările, problema catedralei nu mă mai frământă câtuşi de puţin, deşi, dacă bine îmi amintesc, la un moment dat am semnat chiar o ceva petiţie CONTRA, pe vremea când se discuta să fie amplasată în Parcul Carol, unul foarte drag mie, unde îi prefer până şi monumentul acela comunist cu înţeles necunoscut sau, în orice caz, uitat (cel puţin de mine).

Cât despre Dan Teodorescu-Taxi, care şi el m-a interesat odată, demult, când avea inspiraţie şi piese reuşite, mi se pare trist că s-a transformat într-un soi de ţepar, ca să nu spun mai rău, ale cărui tot mai rare “hituri” (recte tunuri) – de fapt aceeaşi zdrăngăneală de chitară pe câte o relativ altă lălăială mai mult recitată şi cu versuri din ce în ce mai tembele – pornesc (în mare grabă!) de la evenimente selectate în aşa fel încât să-i asigure lui o vizibilitate maximă, cel mai mizerabil exemplu recent fiind balada funerară zămislită pe cadavrele şi trupurile mutilate ale victimelor de la Colectiv. Dar ce nu face artistu’ căzut în uitare pentru aproape 500.000 de vizualizări pe Youtube şi deja peste 1.200.000 la “Despre smerenie”?