NICIO VESTE DESPRE DRAGNEA

   (Continuare de aici)

    ... 10. Bine ar fi ca rușii să se sature odată de rezistența ucrainenilor (și să facă dracului drum întors către patria-ciumă) măcar cât m-am săturat eu să-i văd pe cei de la Antena 3 așteptând cu nerăbdare și sclipiri de lăcomie în priviri să se îndestuleze jurnalistic din ororile pe care le anticipează venind la pachet cu căderea Kievului, deși, pe de altă parte, recunosc că și eu sunt curios ce mare brânză o să facă, la modul concret, invadatorii, presupunând că mai au măcar o mână de neuroni funcționali la milionul de creiere și nu se vor deda chiar la atrocitățile din anii ’40: o să arboreze steagul Rusiei pe clădirile oficiale din Kiev?!; o să emită un comunicat către țară/țări trâmbițând că au eliberat Ucraina de sub nu știu ce jug?; o să-l aresteze pe președintele Zelenski?; o să-l – Doamne ferește! – execute?... Și de a doua zi ce?... Se așteaptă ca milioanele de ucraineni să-și vadă liniștiți de slujbe și vieți sub noua ocârmuire menținută cu câteva zeci de mii de soldați?! Cred că de fapt nici lui Putin nu-i e prea clar.

    11. Dat fiind că deocamdată n-au apărut informații conform cărora Dragnea ar fi fost zărit pe vreo turelă de tanc rusesc sau va fi impus ca înlocuitor al lui Zelenski, protestele anti-Putin de la București n-au decât o amploare jalnică, de câteva zeci de oameni, în locul sutelor de mii care s-ar fi putut mobiliza ca la un semn, cu tot cu copiii aferenți pe umeri.

    12. Nu știu dacă ține de teoriile conspirației cu iz SF sau doar de năzuințele mele lăuntrice, uneori prea puțin realiste, dar îmi imaginez că NATO ar putea sprijini Ucraina măcar din umbră, cu informații despre mișcările strategice ale rușilor, obținute prin satelit sau mai știu eu ce mijloace sofisticate, adică cele grație cărora, cu săptămâni în șir înainte de izbucnirea conflictului, ne tot dădeau de știre pe unde și câți ruși stau gata de invazie. Poate așa se și explică rezistența vecinilor noștri.

    13. Ușor confuze mesajele de zilele trecute ale autorităților ucrainene, care ba îi îndemnau pe oameni să se înarmeze care cum și cu ce pot și să-și apere țara, presupun că pe străzi și câmpuri (de luptă), ba le cereau să stea închiși în case, sub amenințarea cu acuzații de trădare, sabotaj și așa mai departe. În plus, sincer, nu m-am dumirit ce ar fi mai corect din partea președintelui: să rămână eroic pe poziții, cerându-le, practic, oamenilor să-l apere până la ultima picătură de sânge (a lui, dar și a lor), sau, la o adică, să facă orice pentru a opri vărsarea de sânge, deci inclusiv să se predea rușilor sau să plece în exil?

    14. Dacă m-ar întreba cineva, aș spune că n-am nici cea mai mică teamă că rușii sunt chiar atât de demenți încât să recurgă la arsenalul nuclear, așa cum se tot sugerează în ultimele ore. Pe de altă parte, recunosc deschis că, dacă m-ar fi întrebat cineva în urmă cu patru zile, aș fi spus că n-am nici cea mai mică teamă nici că rușii sunt chiar atât de demenți încât să pornească un război în Ucraina. Așa că...

PANDEMIE ȘI RĂZBOI

    În urmă cu, mai mult sau mai puțin, aproximativ fix precis doi ani, mă (pre)ocupam și eu, ca mai toată lumea, de începuturile unei pandemii care încă nici nu s-a încheiat, în ciuda unor înșelătoare aparențe și a faptului că momentan nu mai interesează pe nimeni, atenția fiind îndreptată spre un subiect care sper din toată inima să nu dureze tot atât, războiul din Ucraina, și despre care, tot ca atunci și din aceleași motive de comoditate și prea multe idei venite de-a valma, am să scriu pe puncte:

    1. Apropo chiar de introducere, și fără să țin morțiș să pornesc cu stângul unei glume proaste, constat, cu sentimente amestecate, că mai ascuțitul și grosul cui al războiului măcar l-a scos pe cel deja ruginit al pandemiei, dat fiind că desuetul covid nu pare să se mai transmită între sărmanii refugiați înghesuiți, fără măști, la metrou sau înșirați la cozile din vămi, unde nici nu le mai cere nimeni vreun certificat verde, fără de care, prin București, tot nu se poate intra în orice magazin.

   2. Conform statisticilor oferite de ministrul (nostru) de interne, în ciuda miilor de ucraineni în plus față de zilele obișnuite care trec prin vămi de la începutul războiului, doar câteva zeci au cerut statutul de refugiat, ceea ce ar putea duce la concluzia că restul fie se află în tranzit spre țările cu adevărat civilizate, unde speră să găsească măcar taberele pe care autoritățile române încă n-au fost în stare să li le pună la dispoziție, fie au venit la noi doar pentru turism, ceea ce pare destul de puțin probabil. De altfel, la ce birocrație e de presupus că întâmpină pe altfel ospitalierele plaiuri mioritice, câte sute de pagini de formulare or avea de completat ca să fie recunoscuți drept refugiați, aproape că n-ar fi de mirare ca unii dintre ei să prefere să facă drumul întors către chiar și așa mai primitoarele lor orașe vremelnic bombardate.

    3. Ca unul care – spre deosebire de mulți alții – n-am nicio problemă (eventual de memorie) în a recunoaște că NU sunt un pacifist desăvârșit, cine știe ce mare adept al mișcărilor gen „flower power”, și chiar am susținut, de pildă, intervențiile americanilor nu doar din Irak și (mai puțin, ce-i drept) Afghanistan, ci și din fosta Iugoslavie, când nici pomeneală să fi ieșit prin piețele bucureștene cu vreo țintă lipită pe piept sau spate ca să-l beștelesc pe președintele Emil Constantinescu fiindcă se comporta ca un aliat de nădejde al NATO-ului în care încă nu intraserăm (și probabil nici n-am fi făcut-o dacă ne-am fi comportat cum voia majoritatea electoratului de-atunci!), nu mă arăt nici acum cu adevărat uluit de scenele din Ucraina, ca și cum nu le-aș mai fi văzut în ultimii (zeci de) ani decât în filme, mai totul, din punctul meu de vedere, fiind o chestiune de (i)legitimitate a intervenției, fiindcă una e – de-o pildă istorică – intrarea nemților, din ceea ce avea să devină Al Doilea Război Mondial, în Cehoslovacia sau Polonia, și alta a americanilor, câțiva ani mai târziu, în Germania (încă nazistă), distincție pe care unii nu sunt în stare s-o facă, cel puțin când istoria e atât de contemporană cu ei încât se numește actualitate. (Doar) cu acestă precizare Vladimir Putin mi se pare un scelerat care a ordonat, fără niciun fel de justificare validă, invadarea unei țări suverane, independente și care nu atacase pe nimeni în prealabil și nici nu era în curs de a realiza vreo purificare etnică sau ceva (apropo de fosta Iugoslavie, zic).

    4. În aceste condiții, ceea ce mă terifiază cu adevărat acum este ca nu cumva – așa cum mi se pare că există deja nenumărate semnale –, atunci când războiul din Ucraina se va fi terminat, indiferent cu ce rezultat, dar mai ales dacă, să zicem, rușii se vor retrage oarecum pur și simplu, mimând vreo generozitate de ceas al paișpelea, sau motivând că și-au atins unicul țel de a distruge forța militară a unei țări pe care o considerau un pericol la adresa propriei securități, lucrurile să revină la normal, în sensul că Occidentul va ridica imediat sancțiunile abia aplicate (cu chiu, cu vai și cu aproape tradiționalele ezitări ale unor țări pe care n-am să le calific în scris, pe blog, cum o fac în particular, prin viu grai) și care nici nu-și vor fi făcut simțite efectele (și-așa discutabile și prea mici față de cât ar trebui); Putin va sta la masă cu alți șefi de stat, pe la diferite reuniuni, în loc să fie căutat cu mandat internațional pentru a fi judecat pentru crime de război, asemenea liderilor sârbi de pe la începutul anilor 2000; Rusia va fi reprimită în competițiile sportive, la festivalurile muzicale etc., în loc să trebuiască să plătească ani de zile despăgubiri de război pentru daunele produse fie și în cele doar câteva zile de când a început și, cum spuneam, sper cât mai puține câte va ține cu totul conflictul.

    5. Apropo de sancțiuni, poate doar din cauză că unii analiști n-au nicio tangență cu sportul sau muzica, și nu fiindcă sunt pur și simplu idioți, nu înțeleg rostul unor pedepse de genul schimbării locului de desfășurare al finalei UCL de la Sankt Petersburg la Paris, anularea Marelui Premiu de Formula 1 al Rusiei, suspendare de la Eurovision sau – încă trag nădejde – excluderea din barajul pentru calificarea la CM de fotbal, plus – așa cum de asemenea sper – scoaterea din orice altă competiție sportivă pentru cel puțin un ciclu olimpic. Ideea nu e să-l sperie pe Putin (cum glumeau prostește unii), ci acesta să-și piardă, pe cât posibil, sprijinul a milioane de fani ai sportului (cu Eurovisionul e mai discutabil) din Rusia, atinși acolo unde-i doare și unde înțeleg și ei câte ceva.

    6. Tot în această idee, susțin din toate puterile sancțiuni aplicate la nivelul fiecăruia și tuturor cetățenilor ruși, de la interzicerea intrării în orice țară (civilizată), până la expulzarea celor aflați deja prin străinătățuri. La violențe fizice împotriva lor n-o să incit, că e ilegal.

    7. Încă din primele momente ale izbucnirii conflictului am fost frapat și consternat până spre indignare că, indiferent de „termenii duri” în care s-au referit oficialii de pretutindeni la Putin și la acțiunile lui, nu l-am auzit pe niciunul dintre ei pomenind în aceeași propoziție sau măcar frază cu numele șefului de la Kremlin pe cel al lui Hitler, și nici amintind despre Curtea Penală Internațională, crime de război sau altele asemenea, ceea ce, e drept, poate fi și de teama unor represalii, inclusiv atomice, din partea unui individ vădit deranjat la mansardă.

    8. Poate cea mai șocantă imagine văzută (de mine) în ultimele zile, și care poate fi așezată chiar pe prima pagină a dosarului cu probe pentru acuzațiile de crime de război aduse lui Putin și soldaților lui, a fost aceea a unui tanc rusesc care pur și simplu se urcă, virând dinadins spre el, pe un autoturism condus de un civil. Pe de altă parte, nu m-am putut împiedica să remarc că scelerați de tipul celui aflat la comenzile tancului întâlnesc câte cel puțin doi-trei în fiecare dintre plimbările mele zilnice de (doar!) o jumătate de oră pe Calea Moșilor, singurele mici deosebiri fiind că aceștia din urmă se află la ghidonul câte unei trotinete electrice cu care gonesc pe trotuar printre pietoni și faptul că – pe lângă lipsa circumstanțelor favorizante pentru ei de a fi în mijlocului unui război în care să nutrească ferma convingere că ABSOLUT totul este permis – n-au nici măcar îndemânarea criminală a tanchistului, ei năpustindu-se către victime în linie dreaptă și înjurând victimele care abia reușesc să se ferescă din calea lor. (Asta ca un fel de paranteză deloc șăgalnică sau câtuși de puțin exagerată!).

    9. În schimb, oricât de impresionante au fost și pentru mine înregistrările cu cei treisprezece grăniceri de pe Insula Șerpilor uciși (în luptă? – că nu prea mai reiese) de militarii ruși de pe o ceva navă de război după ce refuză să se predea și ripostează cu vitejie înjurându-i cum se cuvine [ceea ce nu avea cum să nu-i facă eroi în ochii unui popor (român) specialist în așa ceva și care poate regretă doar că nu i-a văzut/auzit și scuipându-și inamicul de moarte care venise să pună laba pe o bucățică de pământ sfânt (românesc) apărată de ucraineni ca și cum ar fi fost a lor], mă tem că nu împărtășesc ideea că și aceasta este o crimă de război, dat fiind că grănicerii erau (sau trebuiau să fie) înarmați, membri ai unei armate regulate, nu simpli civili, ca șoferul de mai sus sau cei pieriți prin blocurile de locuințe lovite de bombe și rachete. Îmi cer iertare pentru această obiectivitate exacerbată, care n-ar fi pentru prima oară când mă bagă în bucluc și de care voi abuza și în zilele următoare, dar asta e.

ALTFEL, DAR (CAM) LA FEL

   La modul general, așa cum cred că am mai spus-o de câteva (zeci de) ori, dar nu încetez să mă minunez că tot se mai găsește câte un alde Faur sau Randi (de a cărui existență pe lumea showbizului tocmai ce-am aflat și eu!) s-o debiteze, poate cea mai mare imbecilitate auzită în noianul de imbecilități rostite cu prilejul oricărei (pre)selecții naționale a concursului Eurovision este aceea că n-avem nicio șansă dacă ne prezentăm cu o piesă în limba română, în loc de măcar franceză, italiană, spaniolă sau germană, dacă nu, desigur, omniprezenta engleză, graiuri aparținând „celor cinci mari” națiuni care se fac an de an de râs (excepția care confirmă regula – Italia anul trecut) pe scena edițiilor internaționale, unde se califică din oficiu, imbecilitate consfințită ca atare de faptul că, tot an de an, piese cântate în limbi infinit mai disonante decât româna termină cu mult înaintea alor noastre, oricât de corect ar fi ele lălăite în engleză, iar uneori (vezi cazul Serbiei) mai și câștigă.

    La modul particular, după semifinala de anul acesta, desfășurată în weekend, încă nu știu dacă să fiu mai scandalizat de faptul că juriul „de specialitate” – alcătuit, nimic de zis, din personalități (re)cunoscute în branșă, gen aceiași Faur (autorul piesei cel mai bine clasate, istoric vorbind, pentru România) și Randi (chiar dacă eu n-auzisem până acum de el), plus un Romcescu, indiferent care din ei – a căpăcit decisiv, excluzând din finală, „creația” (vorba vine) care obținuse de departe cel mai mare număr de voturi din partea publicului în faza precedentă, vreo zece mii, în condițiile în care a doua clasată nu adunase nici trei, situație care mi-a amintit de nenumăratele ediții când se întâmpla la fel, doar că atunci (cam spre deosebire de acum, după cum voi arăta), întâmplător sau nu, piesa persecutată de juriu chiar era cu adevărat (cea mai) bună, lucru de care de asemenea am scris de enșpe ori; sau (să fiu scandalizat) de frenezia cu care publicul acela numeros a votat și, ulterior, după anunțarea rezultatelor, a sărit în apărarea unei orori mult spus muzicale, un soi de manea cu influențe indiene, piesa „Malere”, interpretată de formația E-an-na, unul din principalele (contra)argumente ale nedreptățiților fiind că, în schimb, a fost preferată, dimpreună cu celelalte orori mai mici, o (altă) manea, „România mea” (în fine, a lor), cântată cu pregnante accente țigănești, nicidecum autentic folclorice (românești), de Cream, Minodora și Diana Bucșa, bieții de ei nesesizând ridicolul grotesc în care se pun arătându-se profund disprețuitori la adresa unei mizerii perfect înrudite, practic soră bună, cu aceea pe care o adoră. Unde au ei însă dreptate e când spun că o asemenea sinistră „capodoperă” ar fi avut mari șanse de a ne plasa undeva sus în ierarhia finală a competiției internaționale, dat fiind că, din (ne)fericire, nu doar publicul nostru are astfel de gusturi muzicale (și nu numai) pervertite.

    Una peste alta, tot răul spre bine, în felul acesta sporind șansele concurentei clasate chiar și de public pe locul doi, favorita mea de departe, Dora Gaitanovici, cu o piesă, „Ana”, etalon pentru ceea ce înseamnă „de inspirație” sau ”prelucrare” folclorică, recte NU bucăți de muzică populară (atunci când nu sunt de-a dreptul din folclorul... altor minorități) furate pur și simplu și lăsate în stare frustă.

    În conformitate cu trista noastră tradiție însă, nu m-ar mira ca, pe de-o parte, valurile de fani activi ai ororii/lor maneliste să-și îndrepte voturile din finală spre una din celelalte (orori), cum spuneam doar cu puțin mai mici și oricum de aceeași sorginte, propulsând-o în față, iar, pe de alta, juriul, altul sau același, să găsească o modalitate prin care s-o înfunde (în clasament) și pe Dora, pentru a favoriza cine știe ce artist/artistă/formație/nulitate cu mai multe proptele și trecere în aspra lume artistică mioritico-nepotistă.

DESPRE CENZURI

    (Ne)demni urmași ai – din punctul meu de vedere – celui mai sinistru președinte al Consiliului Național al Audiovizualului, răposatul Ralu Filip, cel care, de-o indelebil de stupidă pildă, justifica decizia CNA de a obliga televiziunile să difuzeze o biată piesă muzicală exclusiv după orele 22.00 prin faptul că „nerușinatele” versuri „Mă mănâncă, mă mănâncă, mă mănâncă... ce?.../ Mă mănâncă pielea...” ar ascunde un mesaj obscen, argumentând, într-o confruntare televizată cu compozitorul sau interpretul: „Știm noi ce voiați să spuneți de fapt...”, componenții de-acum ai instituției, în frunte sau la coadă cu alt fost președinte al ei de tristă amintire, actual doar ceva membru de rând, scriitorul (?!) Răsvan Popescu, au decis să – deocamdată doar – „recomande” televiziunilor ca, atunci când difuzează filme românești realizate înainte de decembrie 1989, fie să le însoțească, înainte sau după, de o (amplă) dezbatere despre „contextul istoric și cultural” în care au fost făcute, fie să afișeze în mod „static și lizibil” una dintre mențiunile: „film realizat în perioada comunistă, în care difuzarea era condiționată de o viză a cenzurii” sau „film realizat în perioada comunistă, în care funcționau cenzura și propaganda de stat”, asta deoarece, vezi Doamne, tinerii cretini (în opinia domnului Popescu) din ziua de azi „nu știu – nu au de unde – cum e să trăiești într-o țară fără libertate de exprimare, în care cenzura și propaganda falsificau realitatea, astfel încât deposedarea ţăranilor de pământ, de exemplu, prin colectivizare era un fapt pozitiv; la fel, naţionalizarea fabricilor, iar rezistenţa din munţi era privită ca un act de trădare naţională. Au fost doar câteva exemple care se regăsesc în cinematografia epocii”. 

    Acum, ca unul care n-am (încă) o vârstă într-atât de matusalemică încât să mă pot lăuda că am trăit pe viu epoca naționalizării fabricilor, sau cea a colectivizării, ori a rezistenței „legionare” din munți, pot depune mărturie că am aflat despre toate acestea, chiar și pe vremea comunismului, și cu atât mai mult în zilele noastre, adânc postrevoluționare, pline de (prea multe) libertăți, inclusiv de informare, dintr-o materie care se numește „Istorie” și care ne învață și multe alte lucruri de mare folos atunci când urmărești câte un film artistic, ca, de pildă, că nu e cazul să ieși pe stradă și să biciuiești sau să spânzuri de copaci oameni de culoare după ce tocmai ai văzut o peliculă despre sclavagism sau despre America sudistă... chiar din vremurile mai moderne ori să prigonești evrei după unul despre Germania nazistă, și – cel puțin până în viitorul apropiat în care lumea va înnebuni de tot – nici măcar nu e nevoie ca la finalul lor, când se derulează „creditele”, să figureze o mențiune similară celor de acum, când suntem liniștiți de către realizatori că „niciun animal nu a fost rănit pe durata filmărilor”, gen „nicio persoană de culoare nu a fost cu adevărat maltratată”.

    În plus, (tot) ca unul care, pe de altă parte, chiar aveam o vârstă suficient de coaptă cât să urmăresc filme și pe vremea comunismului, inclusiv sau mai ales pe cele americane, atâtea câte se difuzau, mai numeroase decât s-ar crede azi, inclusiv la TVR până la un moment dat, pot spune cu tărie că, spre deosebire de cenzura de-acum, cea comunistă nu a îndrăznit sau n-a avut indivizi atât de inventivi ca domnul Popescu (Răsvan) să decidă ca pe (micul sau marele) ecran să defileze vreo inscripție gen: „film realizat în odioasa orânduire capitalistă și imperialistă americană, în care lucrurile sunt prezentate deformat...”.