23 DE CHESTII ȘI CHESTIUNI DESPRE CORONAVIRUS

Fără nicio (sau, în fine, cine ştie ce, dat fiind că şi asta e un fel de) introducere şi fără prea mare ordine, am să consemnez în cele ce urmează, pe puncte (că e mai facil), cam tot ce (îmi amintesc că) mi-a trecut prin cap în zilele scurse de la precedentul articol:

1. Încep prin a spune/scrie că, dacă ar fi fost să aleg în ce film artistic SF horror de catastrofă, devenit peste noapte reality-show, să joc, n-aş fi optat niciodată pentru unul cu epidemii globale ucigaşe, ci le-aş fi preferat pe cele în care omenirea e atacată de o civilizaţie extraterestră sau Pământul e ameninţat de coliziunea cu un meteorit gigantic.

2. Tot la capitolul „ce aş fi ales dacă mi s-ar fi dat ocazia”, aş fi preferat ca oricare dintre chestiile de mai sus, deci şi cea cu care ne confruntăm cu adevărat, să aibă loc pe tura unor lideri ai lumii şi ai ţării mai întregi la minte şi mai destoinici decât alde Trump, Boris Johnson, Macron, Orban (al ungurilor), Putin… şi chiar Merkel sau Iohannis, cu menţiunea că, în ceea ce ne priveşte, nu mă pot gândi, cu evidentă deșartă nădejde, din toată istoria, decât la vreun Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare, iar al nostru de-acum oricum e o figură aproape luminoasă comparativ cu ai celorlalţi. În plus, mi-aş fi dorit ca şi în fruntea OMS să fie un cetăţean ales pe alte criterii decât al „diversităţii”, fiindcă principiul rotaţiei cadrelor tocmai ajunsese la… Etiopia (??), şi care, de pildă, să nu ne fi vorbit multă vreme despre pandemie în termenii copilăreşti ai unor jocuri precum „Regina pe furate”, „Cald și rece” sau „De-a v-aţi ascunselea”, cu „aproape că e...”, „încă puţin şi devine…”, „e pandemie fără trei sferturi… fără jumătate… fără un sfert… cine nu e gata îl iau cu lopata”. 

3. Apropo de Merkel, şi ca un soi de explicaţie tangenţială la punctul anterior, declaraţia ei cu cei 70% dintre nemţi care vor contracta COVID-19, mai degrabă profund iresponsabilă dacă n-o fi fost făcută într-un context atenuant neprecizat de presa noastră ca vai de mama ei (şi la care voi reveni pe larg), coroborată cu tot ce s-a (mai) întâmplat, m-a făcut încă de-acum câteva zile bune să mă întreb dacă nu cumva suntem deja în acest scenariu, chiar într-o fază avansată, în sensul că oricum epidemia are cu totul şi cu totul alte proporţii decât cele reflectate de cifrele oficiale cu „cazurile depistate”. De pildă, mi s-a părut încă de la bun început suspect cum foarte multe dintre încă puţinele (chiar şi-acum, dar mai ales atunci) cazuri de la noi sunt reprezentate de români întorşi din ţări care la vremea respectivă aveau, la rândul lor, chipurile, doar câteva (maximum zeci) de cazuri, nefăcând parte din „zona roşie” (sau măcar portocalie ori doar galbenă). Adicătelea, cât ghinion să avem şi noi, românaşii, dacă din, să zicem, (fie şi, maximum) 200 de cazuri (oficiale!) în Franţa, Israel, Germania, Austria,  Marea Britanie, SUA etc. se nimerea pozitiv şi câte unul de-al nostru… nedescoperit decât acasă?! Orice calcul probabilistic simplu pare să ducă la concluzia că în respectivele ţări, ca şi în multe altele, inclusiv (acum) la noi, cazurile erau/sunt cu mult mai numeroase, dar formele (benigne) de manifestare a bolii i-au făcut pe oameni să creadă că au avut un guturai sau cel mult o gripă banal-sezonieră.

4. Cam pe aceeaşi (i)logică, e foarte straniu cât de răspândită pare să fie – conform statisticilor oficiale – noua afecţiune în rândul personalităţilor: Tom Hanks şi soţia lui, de pildă, plus un membru al staffului echipei de Formula 1 McLaren, s-au îmbolnăvit în… Australia când acolo erau oficial doar câteva zeci de cazuri, iar antrenorul lui Arsenal (echipa mea favorită de fotbal, aşa cum McLaren e cea de F1) a fost „depistat” pozitiv când în Anglia nici nu se vorbea de epidemie. Plus că, acum, practic nu trece zi să nu mai aflăm că (măcar) un mare star de cinema, un fotbalist celebru, un politician de vârf etc., başca… favoritul meu Lewis Hamilton, e suspect sau deja pozitiv, încât totul începe să semene cu mişcarea aceea stupidă din urmă cu doi-trei ani, „#MeToo”.

5. Ca unul care oscilez constant între, pe de-o parte, panica ipohondră, apărută de fiecare dată când strănut sau tuşesc (inclusiv când mă înec cu vreo înghiţitură de gutuie!), că… am intrat şi eu în rândul personalităţilor enumerate, şi, pe de alta, convingerea, la fel de neîntemeiată ştiinţific, că sunt imun la orice fel de virus sau bacterie, am consemnat cele două puncte de mai sus ca pe un fel de speranţă că dracul nu e chiar atât de negru, nicidecum ca „dovezi” că ni se ascunde ceva şi suntem în vreun pericol mai mare decât se recunoaşte.

6. În aceeaşi notă, o întrebare la care mi-ar fi plăcut să mi se răspundă, încă de pe la începutul crizei din România, şi pe care deocamdată n-am auzit-o pusă specialiştilor, e aceea dacă n-ar fi posibil ca primele cazuri să fi apărut nu prin decembrie, ci, dacă nu cumva încă de prin iarna trecută (în sensul că vara e de sperat că nu, aşa cum acum sperăm să scăpăm de coronavirus în sezonul estival ce va să vie), măcar de pe la începutul toamnei, dar nimeni să nu-i fi dat atenţie, confundând ceea ce avea să devină temutul (sau temuta) COVID-19 cu răceala, gripa sezonieră, iar în cazurile mai grave, necesitând chiar spitalizare, vreo pneumonie „obişnuită”. [De altfel, în weekend chiar am citit mărturia unui pacient care, diagnosticat cu pneumonie, crede că a suferit de fapt de „gripa nouă” pe la începutul lui decembrie, (tot) în China (unde oficial a apărut la sfârşitul lunii), şi cea a unui medic italian care avansează exact teoria că aşa-numitul „pacient zero” ar fi (sau, mai degrabă, O fi) apărut în peninsulă prin noiembrie.]

7. Din păcate, dincolo de pericolul real reprezentat de coronavirus, constat cu îngrijorare schizoidia cvasigeneralizată ce bântuie cam la toate nivelurile societăţii, inclusiv (sau mai ales) în rândurile celor care, într-un fel sau altul, trebuie să gestioneze criza. O să le înşirui tot pe puncte, deşi acum probabil că ar trebui să fie nişte subpuncte ale punctului 7.

8. Tot weekendul, întreaga presă scrisă şi (mai ales) audiovizuală, plus reţelele de socializare, au fost pline de relatări despre „oamenii iresponsabili care…”. Respectiv, mai întâi, care ies în parcuri, păduri şi/sau la grătare în ciuda recomandărilor… şi aşa mai departe. Trecând peste pletora de fotografii şi clipuleţe postate (pe Facebook) de mii de oameni indignaţi că găsesc în astfel de locuri… mii de (alţi?!) oameni, chiar împărtăşesc această indignare, deşi cu anumite nuanţe, asupra cărora voi reveni. Schizoidia (presei) apare atunci când, exact în această categorie, a oamenilor inconştienți, îi plasează şi pe cei care… stau la cozi la hiper/supermarketurile cu produse alimentare şi/sau de igienă! Adicătelea, tot aşa, de o plăcere profund vinovată (iar în plus şi masochistă!) stau şi mai tinerii şi mai bătrânii aceia la cozi, cum altora le place în parc sau la iarbă verde cu prietenii şi copilaşii! Stupid.

9. Cam în aceeaşi ordine de idei, încă n-am înţeles raportul precis, conferit inclusiv de autorități, în frunte cu însuşi Raed Arafat (pe care îl respect la fel de enorm ca oricare alt român cu mintea întreagă), dintre îndemnul „#staţiacasă!” şi necesităţile de aprovizionare „cumpătată”. Ceva nu se leagă: dacă luăm doar „ce ne trebuie” (pe un sistem uşor comunistoid, că avem cu toţii aceleaşi nevoi), fără să facem stocuri, pentru că „nu mai ajunge şi pentru alţii”, înseamnă să ne vânturăm tot mai des la magazine. Adicătelea… să ieşim din case, şi anume fix în locurile cele mai aglomerate (chiar şi) în condiţiile respectării „recomandărilor” [fie şi devenite la un moment dat „ordine” (militare?!)] date de autorităţi. Înţelegeți ironia/paradoxul/schizoidia? Eu, dacă aş fi jurnalist (bine, în principiu chiar sunt, dar nu „practicant”), la toate îndemnurile acestea isterice cu „#staţiacasă!” n-aş pune decât, obsesiv, compulsiv, iritant, o singură întrebare, absolut deloc retorică: „Şi de mâncat?”

10. Am văzut vehiculată varianta unui soi de „raţionalizare” în magazine: două/trei… chestii (sticle de spirt, suluri/baxuri? de hârtie igienică…). Asta ce înseamnă pentru o familie cu (măcar) trei sau patru membri? Să meargă cu toții împreună la cumpărături?! Păi îndemnurile sunt să meargă doar câte unul (ceea ce are sens, fireşte, în contextul „#staţiacasă!”). Poate că o idee ar fi să cumpărăm „cu buletinul”, film pe care eu l-am mai văzut, că mi-s de-o vârstă cam spre categoria de risc (exagerez puțin), dar acum ar face sens.

11. Luat de val, însuşi domnul Arafat, aseară, într-o emisiune televizată, s-a codit la întrebarea unui telespectator dacă ar fi vreo problemă să iasă la „un tenis”. Că, vezi Doamne, sunt doar doi jucători (omul n-a precizat dacă vrea la dublu), la distanţe sigure… Bun, atunci să nu se mire domnia sa dacă următoarele cozi despre care vor relata posturile TV vor fi la închirat terenuri de tenis! Ce vreau să spun e că, dacă am înţeles eu bine [şi, fără falsă modestie, cred că am înţeles mai bine decât mulţi dintre reprezentanţii autorităţilor, care au înţeles propriile reguli (de fapt preluate din alte ţări) fix cât ceferistul ieşit la pensie şi care nu ştia de ce trebuise să lovească toată viaţa cu ciocanul în roţile vagoanelor], ideea e să stăm în case pentru a nu risca să ne înghesuim în cine ştie ce locuri unde am fi tentaţi să ne ducem tocmai pentru că ar fi mai liber… dacă toţi ceilalţi ar sta în case. Aşa, nici familia (cu indiferent câţi membri locuind în aceeaşi casă) care iese la grătar în pădure nu e mai expusă riscului de contaminare decât într-un autobuz sau într-un hipermarket… decât dacă încep să iasă şi toţi ceilalţi în aceeaşi pădure. (Cred că aşa ceva aveau de comentat şi cei luaţi la întrebări de poliţişti: „Păi nu vezi, domnule, că sunt la zeci de metri de alţi oameni?; ăştia de-aici sunt nevastă-mea şi copiii, cu care oricum stau într-un apartament de bloc cu două camere. Ce dreacu, că doar nu e după Cernobîl, să luăm ceva din aer!”) De-aia prin unele ţări s-au închis plajele (altminteri uşor pustii în acest anotimp, cam prin toată Europa), iar eu nu mă apuc să întreb dacă mai am voie cu bicicleta, pe care sigur nu-mi strănută nimeni în nas, dar, dacă mi s-ar da voie în mod oficial, mi-ar strănuta sute de alţi biciclişti. Se poate, domnu Raed?

12. Fiindcă am vorbit mai devreme de şeful OMS, tot uşor schizoide sunt şi apelurile practic concomitente ale dumnealui de a sta în casă şi oricum a nu cumpăra prea multe alimente ca să nu creăm o criză „artificială”, dar şi de a ne întări imunitatea hrănindu-ne bine şi practicând mişcarea… bine, n-a zis chiar în aer liber, ci tropăind prin apartament, spre disperarea vecinilor de dedesubt, că la dumnealui în ţară… nu vreau să insinuez cum o fi, dar nu cred să abunde blocurile.

13. Alt paradox: într-o ţară unde mai nimeni nu-şi face analizele medicale la zi, toată lumea vrea să se testeze pentru coronavirus, oricum neînţelegând că un rezultat negativ poate fi valabil fix până iese din cabinetul medical şi îi tuşeşte în faţă următorul aflat la coadă sau până „se coace” virusul, iar cu unul pozitiv, în condiţiile în care se simte bine, nu face decât să intre în panică degeabă, pentru că, mai ales de la un moment dat, cazurile se vor trata la domiciliu; iar dacă Doamne fereşte e grav, ajunge la spital şi fără test (e adevărat, însă, că ştie, ca să îi avertizeze pe medici, dar sigur nu de-aia vor toți disperaţii, inclusiv cei din curentul antivaccinare, să-şi facă teste.)

14. Fără nicio conotaţie critică sau măcar profetică, mă gândeam zilele trecute că, în câteva cel mult săptămâni, chiar şi dacă n-or să înceapă să curgă ştirile cu oameni care şi-au pierdut minţile din cauza izolării şi se aruncă pe ferestre sau fac cine ştie ce (alte) trăsnăi, o să asistăm la apeluri disperate din partea autorităţilor să IEȘIM din case, că se duce de râpă economia şi riscăm să murim (şi) de foame. (Bine, sper să nu ajungem şi în situaţia în care să nu mai vrea oamenii să iasă, nici obligaţi, exact cum acum nu vor să stea!)

15. Câte ceva despre sfaturile medicilor/specialiştilor. Vă mai amintiţi seninele vremuri din urmă cu două-trei săptămâni, când ni se spunea că pentru a ne feri de virus e suficient să stăm la o distanță de un metru de interlocutor şi să nu vorbim cu el mai mult de 15 minute?! Ei, ultimele descoperiri arată că nemernicul e mult mai rezistent decât credeam şi supravieţuieşte îndelung pe tot soiul de suprafeţe, telefonul mobil părând să se dovedească inamicul public numărul 2, fiindcă avem tendinţa să punem întruna pe el mâinile înmănuşate degeaba, dacă după aia îl ducem la ureche/buze. Iar între timp s-a lămurit și chestiunea cu părul, care de asemenea m-a frământat zile în șir (că nu punea nimeni întrebarea public), în sensul că, dacă încă îl ai, ar cam trebui să-l speli la fel de des ca pe mâini, până poate și scapi de el.

16. Treaba mai nasoală e cu alte sfaturi/recomandări. De pildă, un cetăţean medic şi (fost?) europarlamentar sau ceva ne-a comunicat la un moment dat la televizor şi apoi pe Facebook (sau invers) că scârbavnica entitate are o mare plăcere să se ascundă în covoare şi deci e preferabil să stăm în încăperi cu podele lavabile. Ca unul care am atât în birou cât şi, mai ales, în dormitor mochetă, inițial m-am socotit deja damnat, cu soarta pecetluită, fiindcă nu-mi venea să mă mut, de pildă, într-o sală de conferinţe sau de clasă, dar oarecum m-am liniştit (spre, mă tem s-o spun, NEliniştea paroxistică a celor bucuroşi până să lectureze aceste rânduri că au prin case doar gresie şi parchet), gândindu-mă că tare mi-ar fi plăcut să-l întreb pe Bunul Doctor cum e, de pildă, cu aşternuturile de pat sau cu canapelele, başca draperiile, fiindcă doar nu ne-o sfătui să dormim pe un „ţambal” de tip militar. Despre materiale textile e vorba, nu?

17. Un alt medic reputat ne spulbera speranţa că vom scăpa de belea la vară, dar nu bazându-se pe cercetări, ci aducând drept argument – aşa, ca pentru… neofiţi – faptul că există (câteva) cazuri şi prin ţările cu climă mai caldă (în această perioadă), fără să facă distincţie între cazurile izolate, aduse din exterior, şi o eventuală proliferare a virusului pe scară largă. Că aşa şi peştii trăiesc pe uscat, doar că tot cam atât cât sunt şi oamenii amfibieni. Din fericire, tocmai citeam declaraţia unui epidemiolog italian optimist, care chiar remarca faptul că sudul ţării (lui) pare să fie mai ferit decât nordul.

18. La capitolul „recomandări oferite cu mare bunăvoinţă, dar perfect utopice”, de genul „pentru a fi în siguranţă, pe durata pandemiei plecaţi pe planeta Marte”, le-aş încadra şi pe cele conform cărora bătrânii din familii, care locuiesc în acelaşi apartament, ar fi bine să fie izolaţi într-o cameră (?), să nu mănânce din vase comune, să-şi spele hainele separat, să primească mâncarea pe sub uşă etc. Despre ce lume vorbim oare? Sau, mai exact, pe ce lume trăiesc cei care le emit?

19. Deloc liniştitoare, şi cu atât mai puţin edificatoare, pentru oamenii de rând sunt controversele dintre specialişti: ba că masca e bună pentru oricine, ba că ar trebui s-o poarte doar cei suspecţi că sunt bolnavi (logică în care, preventiv, tot ar fi mai bine s-o poarte toți – desigur, dacă s-ar găsi); ba că trebuie să dezinfectăm inclusiv ambalajele produselor şi sacoşele în care le-am cumpărat [chestia cu să ne spălăm pe mâini după ce le-am adus acasă şi le-am depozitat are sens doar în măsura în care nu uiţi peste zece minute şi pui iarăşi mâna şi nu te speli imediat, sau te speli, dar pui mâna şi pe alt ambalaj tocmai adus (am lămurit mai sus că n-ar fi o idee bună să cumperi câte un produs la o ieşire din casă)… şi tot aşa], ba că e o risipă de dezinfectant, iar dacă am proceda toţi aşa nu s-ar putea fabrica în veci destul; spirtul ba e perfect ca dezinfectant, ba e nici măcar cât apa sfinţită şi ne trebuie cine ştie ce substanţe de negăsit (nici când nu e criză), cu denumiri de nereţinut…

20. În privinţa celor care se dau de ceasul morţii (deşi expresia e uşor nepotrivită în actualul context internaţional) că în România nu mai producem nimic, şi cu atât mai puţin din ce ne trebuie acum, trebuie să spun că, deşi până la un punct le împărtăşesc indignarea, de la un punct încolo îmi amintesc cum, ca mare adept al globalizării, integrării euro-atlantice etc., înţelesesem că, odată intraţi în UE, nu prea mai contează cine ce produce, şi că dacă un anume bun de (larg) consum e făcut în Bulgaria şi altul în Spania, e ca şi cum primul ar fi făcut la Focşani şi celălalt la Baia Mare. Plus că, am senzaţia, nici nemţii sau francezii sau oricare alţii (presupun că scandinavii nici atât) nu sunt mai liniştiţi, dat fiind că nici ei nu se omoară cu munca prin fabrici şi uzine, ci au lăsat asta în seama chinezilor, indonezienilor, vietnamezilor… Cert e că două din săpunurile mele favorite, aparţinând unor firme occidentale de profil gigantice, sunt „made în Turkey”. Poate de-aia şi criza de asemenea produse apărută deja în Marea Britanie.

21. E adevărat, chiar doar doi neuroni nu sunt suficienţi, dar nici cine ştie ce geniu de Einstein sau aptitudini de mare psiholog nu-ţi trebuie ca să înţelegi că dacă le spui (pe un ton tot mai țâfnos, semn că primii care-și pierd cumpătul, oricum prematur, sunt cei care ar trebui să și-l păstreze mai mult ca oricine) oamenilor că trebuie musai să stea trei sau chiar patru luni (adică până adânc în vară) în izolare, pornirea lor aproape firească e să-și bage picioarele şi să iasă de-acum, ca să nu mai prelungească suspansul, lipsiţi de orice speranță că s-ar putea să dureze ceva mai puțin. Mult mai raţional e să le ceri două săptămâni, sau măcar luna asta de stare de urgenţă, după care să le mulţumeşti pentru înțelegere şi că au rezistat atât şi să le mai ceri încă două săptămâni… A, stați, cam aşa fac alţii, mai deştepţi!

22. Mi-aş dori ca un superexpert în economie/finanţe/bănci să-mi explice de ce leul se tot devalorizează în raport cu euro. E chiar aşa bine prin Italia, Franţa, Spania…? Şi, în plus, puhoaile astea de diasporeni nu au venit cu valută, care, dacă înţelesesem eu cândva cum e cu economia de piaţă, de vreme ce ar abunda ar trebui să se ieftinească?

23. Cumva, mai ales când te gândeşti că s-ar putea să ne petrecem în propriile apartamente nu doar Paştele, ci şi toată primăvara, plus o parte din vară (eu am mare speranţă că nu va fi aşa, da’ specialistu’ e ferm pe poziţii), parcă nu mai pare că timpul zboară. Deja parcă această criză durează de o veșnicie!

Nu închei nicicum, pentru că, pe măsură ce-mi vor mai veni sau îmi voi mai aminti, am să înşir şi altele.