1. Ca mai niciodată, „criza” politică actuală s-a rezolvat,
cel puțin pe moment, într-un mod... favorabil, din punctul meu de vedere, în
sensul că, așa cum speram, Ciolacu a rămas, totuși, premier, ceea ce, dincolo
de părerea mea deloc grozavă despre el, înseamnă un oarecare semn de
stabilitate în raport cu partenerii noștri externi, după situația complicată
prin care am trecut și încă mai trecem, în condițiile în care, de pildă, abia
ce s-a văzut cu alde Viktor Orban și cetățenii aceia care ne-am primit, într-un
târziu, în Schengen și era destul de aiurea să apărem cu o figură (bizară) nouă
[adică e mai bine cu aceeași figură (bizară) veche], iar, pe de altă parte, în
privința candidatului comun pentru alegerile prezidențiale al coaliției
PSD-PNL-UDMR (una cu care eu m-am familiarizat încă de prin 2005-2006, când se
luptau, împreună, împotriva lui Băsescu, deci sunt împăcat), așteptările mele,
cumva, au fost chiar depășite, dat fiind că domnul Crin Antonescu este ultimul
candidat la președinție cu care am votat, respectiv în 2009, în primul tur
(că-n al doilea n-a mai ajuns, iar lui Geoană i-am zis, totuși, pas, chiar cu
riscul, materializat până la urmă, de a câștiga din nou Băsescu), așa încât,
dacă n-o să calce cu îndârjire în străchini până la alegeri, sunt toate șansele
să o fac și de data asta, îngroșând, în acest fel, rândurile votanților... PSD „compatibili”
cu domnia sa (ori, în fine, invers, în sensul că domnia sa e „compatibil” cu
electoratul PSD), dat fiind că din 1990 până în 2012, la ultimul exercițiu
electoral la care am participat activ până anul ăsta, am fost un votant asiduu al PNL, după care, în
urma fuziunii prin absorbție cu PD(L), care l-a și înghițit și i-a uzurpat titulatura, mi
s-a luat. Pe de altă parte, e adevărat că înaintea alegerilor de anul acesta mă
gândisem serios să votez cu Mircea Geoană, dar mi-a trecut pe parcurs, din
diferite motive, de la scăderile lui în sondaje, la lipsa mea de entuziasm tot
mai accentuată în privința ieșirii la vot, așa că,
după cum spuneam, rămâne de văzut ce se va mai întâmpla și cu Crin Antonescu,
care, pe de altă parte, mi-a recâștigat sau, mai degrabă, consolidat, momentan,
încrederea, când, revenind în atenția televiziunilor după zece ani, a avut o
poziționare față de actualul PNL (respectiv cel dinaintea alegerilor, cu Ciucă
președinte și Rareș Bogdan primvicepreședinte, de pildă) care m-a uns pe
suflet, coincizând, practic, perfect cu a mea, ceea ce, recunosc, a reprezentat
o mare ușurare pentru mine, dat fiind că am avut mari emoții când l-am ascultat
prima oară după atâta amar de vreme și mă temeam să nu se fi pedelizat și el.
În privința șanselor sale de a câștiga, însă, rămân mai mult decât rezervat,
dat fiind că are prea multe calități intelectuale și politice ca să fie pe
placul unei mase suficient de consistente de alegători (cu atât mai mult cu cât
nici în plină glorie n-a strâns mai mult de 20%!), iar cohortele de pupincuriști
băsiști au și început să se târască afară de pe sub bolovanii unde se
ascunseseră de ceva timp și îl atacă din nou... ca pe vremuri.
2. Încă n-am mai văzut pe nimeni care să fi remarcat asta,
dar mie mi se pare că PNL a reușit, cumva, să păcălească noua guvernare (așa
cum păcălesc unii fotbalul, mimându-l, asta vreau să spun), având în vedere că,
pe de-o parte, spre deosebire de vremurile când coalițiile serioase și
puternice se marcau prin faptul că președinții tuturor partidelor care le alcătuiau erau și vicepremieri, măcar fără portofolii, Ilie Bolojan (ca și
Kelemen Hunor, de altfel) s-a fofilat, preferând locul călduț și sigur din
fruntea Senatului, iar, pe de alta, în afara miniștrilor păstrați, gen Predoiu
și Burduja, au avut grijă să trimită la două ministere (din șase cu totul!)
oameni cam din afara partidului, respectiv Emil Hurezeanu și Daniel David, rectorul
UBB, și să-l mute de colo-colo pe antipaticul Marcel Boloș, deja suficient de
compromis în ochii multora cât să fi devenit la fel de ușor dispensabil, la o
adică, precum cei de strânsură. În același timp, faptul că două dintre ministerele
cele mai „grele” au revenit UDMR, care n-are probleme cu „erodarea la
guvernare”, mă face să am senzația că numai PSD-ul a pus mare preț pe actualul
executiv și trăiește cu iluzia că e unul... pe patru ani.
3. Oarecum în altă ordine de idei, vreau să spun că m-am
săturat de ideea asta stupidă cu „(nu) au înțeles mesajul dat de electorat”,
folosită, cu referire la clasa politică, atât de politicienii înșiși, cât și,
mai ales, de jurnaliști, și mă refer aici la cei „proeuropeni”, că de la
reprezentanții planetei maimuțelor georgiste n-am nicio pretenție. Așa, de
pildă, faptul că la guvernare au rămas PSD și PNL, plus UDMR (despre care unii
mai proști informați au impresia că a fost și în ultimii trei ani), și
în general cam cu aceleași figuri (că altele, și cu atât mai puțin mai bune,
n-au), e considerat, desigur, o dovadă că n-ar fi înțeles „mesajul...”,
pierzându-se din vedere un fapt cât se poate de elementar, și anume că
democrația e pe bază de majorități, respectiv de „jumătate plus unu” (sintagmă
de care n-am mai auzit de ceva vreme, deși era foarte la modă prin anii 90, așa
că mi-ar fi rămas întipărită în minte chiar și dacă n-aș fi știut, din propria
cultură generală, cum stă treaba cu ea). Cu alte cuvinte, nu știu ce „mesaj” au unii
impresia că ar fi dat electoratul, dar PSD+PNL+UDMR, deci chiar și fără USR
(despre care eu oricum cred că le stă mai natural în partea cealaltă a
baricadei și spectrului politic, alături de AUR, ȘOȘ și POT), alcătuiesc majoritatea în parlament, așa
încât abia dacă ar face guvernul AUR+POT+ȘOȘ și, eventual, cu USR ar fi o
chestie NEdemocratică, pentru că ar conduce... 49% (recte, grosso modo,
jumătate... MINUS unu). În plus, țin să le reamintesc jurnaliștilor cu memoria scurtă că scorul obținut de Georgescu este – conform... fix acelorași
jurnaliști, pe lângă instituțiile statului – distorsionat, artificial,
umflat de ruși în urma războiului hibrid, așa că nici aici nu există vreun „mesaj”. Cu alte cuvinte, ori scorul lui Georgescu a fost „pe bune”, iar atunci ar fi, într-adevăr, un „mesaj”, ori e rezultatul războiului hibrid purtat de Putin, iar atunci NU e
relevant și nu reprezintă niciun „mesaj” pentru „vechea clasă politică”.
Hotărâți-vă, tovarăși jurnaliști destoinici, apărători ai democrației și
parcursului nostru euroatlantic (în special de la Digi24)!
4. Și pentru că tot a venit vorba de jurnaliști, pe de-o
parte, și, pe de alta (sau, mai degrabă, aceeași!), vinovății și vinovați
pentru situația în care ne aflăm, cred că presa e cel puțin la fel de
responsabilă ca și politicienii, având în vedere că nu doar i-a asmuțit,
dintotdeauna, pe cei din urmă unii asupra altora câtă vreme
disputele fac rating, dar are și înclinația morbidă, tot pe bază de rating,
de a scoate în evidență, adesea exagerând și denaturând realitatea în mod
grotesc de negativ, numai lucrurile rele. Ca un mic exemplul, am convingerea că,
la cât s-a vorbit în ultima vreme despre mărirea TVA-ului, există cetățeni care
au senzația că a crescut deja de vreo zece ori. Iar faptul că „analiștii
economici” care de 35 de ani anunță întruna catastrofe iminente începând cu „anul
viitor” vorbesc, de pildă, despre „cele mai mari împrumuturi din istoria țării” fără să pomenească și faptul că avem, totodată, și, de departe, cel mai
mare PIB din istorie, în condițiile în care mult mai relevant decât
faptul că o țară se împrumută e la ce dobânzi o face, care e procentul din PIB
și, în cele din urmă, în ce bagă banii ăia – elemente despre care marii
„analiști” nu suflă o vorbă, așa că de ce ar face-o politicienii „suveraniști”,
care au tot interesul să zugrăvească lucrurile cât mai căcăniu – mi se pare nu doar
dăunător în sine, ci și descalificant pentru toți ăia care se pretind experți,
dar își bazează „analizele” tot pe ratingurile televiziunilor care-i invită.
5. Sigur că, în privința prelungirii mandatului lui
Iohannis, Constituția e, ca de obicei, interpretabilă, iar alineatele (1) și (2)
ale articolului 83 sunt oarecum contradictorii, stabilind, pe de-o parte,
mandatul președintelui la (fix) cinci ani, iar pe de alta menționând că acest
mandat se încheie odată cu depunerea jurământului de către succesor, dar toți
cei care vin cu variante și mai fanteziste, conform cărora Iohannis ba ar
trebui să demisioneze, ba să plece pur și simplu, dând doar bună ziua (în opinia de mare expert a eminenței căcănii Tudorel Toader!), ba să fie suspendat... ca să vină în locul
lui fostul sau actualul președinte al senatului (că o vreme n-aveam nici așa
ceva, după încetarea mandatului vechiului parlament și până la alegerea noului
senator șef), n-am văzut să citeze măcar un articol de lege sau Constituție. Și nu
că vreau să mă laud sau, dimpotrivă, să-mi mai trag un glonț în picior, dar
articolul acela (2) al articolului 83 îl identificasem drept soluție (de criză,
pentru o situație de fapt neprevăzută în mod expres) chiar înaintea CCR și a lui
Iohannis, când încă nici nu se anulaseră propriu-zis alegerile.
6. Nu e că mi-aș dori, dar există o mare posibilitate să
asist, poate chiar peste patru ani, la momentul în care toți „analiștii”,
jurnaliștii și politicienii care îl acuză pe Iohannis (ca și pe Băsescu, în 2004)
că „a încălcat Constituția” în 2020, când n-a desemnat premier de la partidul
care „a câștigat alegerile” (de fapt, doar a ieșit pe primul loc), o să-și
înghită vorbele și o să-și reevalueze inteligența dacă pe primul loc va ieși
vreun AUR sau ȘOȘ, cu, poate, 25%, dar partidele „vechi”, dar democratice,
respectiv PSD, PNL și UDMR, vor avea, totuși, împreună peste 50% (gen PSD 24,
PNL 21, UDMR 6), așa încât vor citi Constituția și în litera ei, nu (doar) „în
spirit”, când menționează că președintele desemnează premierul „în urma
consultării partidului care are majoritatea ABSOLUTĂ (sublinierea mea) în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a
(tuturor – nota mea) partidelor reprezentate în Parlament”.