CURAT (NE)CONSTITUȚIONAL

Situația (ipotetică) stă în felul următor:

Să presupunem că avem de-a face cu un profesor sau educator, acuzat de pedofilie, condamnat și întemnițat pentru un număr de ani. După executarea pedepsei, este angajat din nou pe postul său, ca profesor sau educator la aceeași unitate de învățământ sau alta.

La un moment dat, Parlamentul României votează o lege conform căreia, de la intrarea ei în vigoare, nicio persoană care a fost condamnată vreodată pentru pedofilie nu (mai) poate fi angajată ca profesor sau educator. (La drept vorbind, nu știu dacă nu cumva o astfel de prevedere chiar există și acum în legislația țării, cum, dacă mă întrebați pe mine, ar trebui să fie, dar, de dragul cazului ipotetic, să presupunem că nu există încă.)

Ei bine, întrebarea care se pune e: având în vedere că personajul nostru va trebui să fie dat afară din postul său, se poate spune că legea e retroactivă, respectiv că (ex?!?) pedofilul cu pricina a fost pedepsit, cumva, de două ori? Eu aș zice că nu.

Sigur, pentru a respecta cu sfințenie niște „principii” rigide de drept, probabil că noua lege ar trebui să li se aplice doar celor care ar urma să fie acuzați și condamnați pentru pedofilie DUPĂ intrarea ei în vigoare, iar pedofilul nostru ar trebui să-și păstreze postul de profesor sau educator, fiindcă atunci când a fost reangajat nu exista (din păcate) o asemenea prevedere, dar... mi s-ar părea absolut absurd și în contradicție cu însăși esența scopului unei astfel de legi, respectiv de a-i proteja pe copii.

Într-un exemplu oarecum similar, dar mai... edulcorat, am putea să ne referim la o lege nou-nouță care ar prevedea ca, de pildă, directorii de nu știu ce instituție să aibă obligatoriu studii superioare, „dilema” în acest caz fiind dacă pe cei care au devenit directori, poate cu doar patru clase primare, pe vremea când nu exista această lege îi păstrezi sau nu în funcție după intrarea ei în vigoare, dat fiind că altfel, chipurile, ar acționa retroactiv, în loc să se aplice numai celor care vor deveni directori de atunci înainte, doar că într-o asemenea situație am avea, concomitent, directori analfabeți și directori cu facultate la același tip de instituție, ceea ce de asemenea mi s-ar părea stupid și contrar sensului (legitim și benefic al) actului normativ.

Cam asta ar fi chintesența așa-numitului „amendament Fritz” din așa-numita „lege ANI”.

 

P.S. Doar pentru că sunt un tip lipsit de modestie, convins că și-a ratat (și) o carieră de avocat de mare succes, capabil să demonstreze despre orice lucru gri că este fie negru, fie alb, după cum o cer interesele clientului, ba chiar că unul alb e negru și altul negru e alb, sincer vorbind n-am nicio îndoială că aș putea să găsesc un exemplu aproape la fel de bun precum cel de mai sus, dar prin care să demonstrez că „amendamentul Fritz” e... invers, adică acționează retroactiv și (deci) neconstituțional. Aproape.

SECTANȚII MAI VECHI ȘI MAI NOI AI CULTULUI (PERSONALITĂȚII) „NICUȘOR DAN”

După ce am votat, în turul doi al alegerilor prezidențiale, aproape sufocat de silă, gata să vomit în cabină, cu Nicușor Dan (ajuns, grație adepților săi sectanți, în finala cu Simion în detrimentul favoritului meu Crin Antonescu, care, judecând după fanatismul amintiților sectanți, oricum n-ar fi beneficiat niciodată în turul doi de votul lor, astfel încât ar fi pierdut și ne-am fi pomenit cu Simion în fruntea țării, deja fermă convingere personală care mă face să trec mai ușor peste tristețea rezultatului de atunci din turul întâi), iar în acest prim său an de mandat am fost chiar plăcut surprins de comportamentul aproape decent, relativ echidistant, încep să (re)descopăr la el niște atitudini cel puțin bizare și, categoric, dincolo de limitele constituționalității și bunului-simț, chiar dacă o seamă de analiști și jurnaliști, rămași cu o vădită tulburare de stres posttraumatic după epoca de tristă amintire Băsescu, îl ridică, încă, în slăvi, socotind drept legitim și democratic orice gest care pare diferit de ceea ce ar fi făcut într-o situație similară sinistrul său predecesor.  

Așa, de pildă, faptul că Nicușor Dan refuză acum să desemneze ORICE candidat de premier, pe motiv că nu ar avea o majoritate, pare să contrasteze cu momentele în care Băsescu, dimpotrivă, deși exista una, insista să desemneze candidați fără nicio legătură cu ea, scoși din pălărie, numai ca să-și favorizeze PD(L)-ul rămas în ultraminoritară izolare parlamentară și/sau să forțeze, eventual, alegeri anticipate, doar că, revenind la momentul actual, pe lângă că, de fapt, Nicușor Dan are, de data asta față de AUR, EXACT, dar EXACT atitudinea pe care o avea Băsescu față de PSD și, în subsidiar, întreaga majoritate de atunci pe care social-democrații o făceau cu PNL și UDMR, refuzând să accepte un guvern din care să facă parte partidul sau coaliția care nu-i convine/convenea lui, actualul președinte pur și simplu își încalcă una dintre cele mai limpezi obligații constituționale, respectiv aceea de a desemna, dracului, un candidat, fiindcă Legea fundamentală nu menționează nicăieri, nici explicit, nici „în spirit”, că președintele trebuie să „pipăie” sau să „intuiască” sau să „(pre)simtă” vreo majoritate, ci doar să se consulte cu partidele, după care să desemneze un candidat care, în zece zile, să încerce să găsească susținere în Parlament.

Sigur că, dată fiind perioada când s-a elaborat Constituția, ea a fost creată după modelul Iliescu, în care se cam subînțelegea că președintele face toate jocurile, de unde și faptul că acesta, de fapt, la drept vorbind, nu are un termen precis în care e obligat să desemneze candidatul de premier, în timp ce candidatul are fix DOAR zece zile să, teoretic, facă toate aranjamentele pentru un guvern, deci inclusiv să negocieze portofoliile, posturile de secretari de stat, prefecți etc., ceea ce este ușor absurd, dar se pornește tocmai de la premisa puțin democratică a faptului că a aranjat totul înainte (cu) președintele, iar după desemnare ar urma doar formalitățile învestirii, așa cum s-a și petrecut, sincer vorbind, (și) în 2025.

Imbecilitatea și mai mare a celor care, acum, rezonează cu acest tip de INacțiune a președintelui, care așteaptă cu mâinile în sân „rezolvarea de la partide” (după ce, printre altele, l-au criticat că tot stă și nu face nimic în privința desecretizării documentelor legate de anularea alegerilor din 2024; cu „referendumul” din justiție; cu drona ucraineană din portul Constanța; cu desemnarea șefilor de servicii secrete și în general cu mai orice, unde Nicușor Dan se mărginește să dea asigurări tembele că totul va fi bine și se va rezolva (de la sine) în termen rezonabil, de obicei „câteva săptămâni”), repetând la nesfârșit, papagalicește, că „asta e aritmetica parlamentară, n-ai (recte n-are) ce-i face”, este, însă, că par să uite (sau se prefac) că o nouă desemnare, care să-și urmeze pașii constituționali până la capăt, cu vot de învestire/respingere și așa mai departe, ar putea reprezenta și în sine o deblocare a situației, în ciuda (sau, în fine, datorită) „aritmeticii parlamentare”, în sensul că măcar ar deschide calea alegerilor anticipate, procedură altminteri, firește, riscantă, date fiind cifrele de prin sondaje, cu AUR crescut amenințător, dar care (procedură) în democrații este o metodă de a se ieși (sau măcar a se încerca) tocmai dintr-un astfel de impas „aritmetic”.

Din păcate, și în această privință Nicușor Dan și noii săi adepți sectanți sunt absurzi, falsificând chiar și aritmetica, atunci când pretind că, vezi Doamne, datele din sondajele de opinie arată că nu s-ar schimba nimic în cazul unor alegeri anticipate, astfel încât am ajunge în același punct, asta în condițiile în care, de fapt, toate sondajele arată modificări majore, și anume o cel puțin dublare a scorului AUR, cu risc de atingere a pragului de 50%, ceea ce, firește, ar schimba multe, chiar dacă, desigur, nu în bine și nu după logica NEdemocratică a celor, tot în frunte cu Nicușor Dan, cărora pur și simplu nu le convin aceste rezultate, așa cum nu le convenea lui Băsescu și Iohannis, cu tot cu suporterii lor la fel de fanatici ca ai celui de-acum (mulți fiind comuni), când cifrele mari erau de partea PSD. Plus că, dacă tot se uită cu asemenea sfințenie la sondaje, Nicușor Dan ar putea remarca și că a crescut la vreo 66% numărul celor care chiar își doresc anticipate! [Eu, de pildă, NU mi le doresc, asta ca să fie clar că nu e vreo cine știe ce pledoarie pro domo, ci doar pro demo(crație).]

Și mai straniu e cum l-a apucat acum pe Nicușor Dan – poate, ce-i drept, învățând din greșelile trecutului foarte recent – o acută cumpătare, după ce desemnarea lui Veștea a fost, dimpotrivă, o dovadă de cinism și perfidie mai mare decât orice a făcut Traian Băsescu, neavând nimic de-a face cu pasivitatea senină și aproape cucernică, un fel de smerenie, pe care o afișează zilele astea, doar că, atunci, a fost și o dovadă de stupiditate, pentru că alegerea forțată, cu iz de sfidare a logicii democratice și a inamicilor săi din PNL, a unui lider al unui partid care nu și-a dat acordul ar fi avut un oarecare sens, chiar dacă tot perfid, dacă ar fi venit după ce desemnarea lui Tomac ar fi fost finalizată cu INsucces, în sensul respingerii sale în Parlament și nu prin renunțare personală prematură, deoarece, ca A DOUA nominalizare completă, înainte de intrarea în logica alegerilor anticipate, am aproape convingerea că Guvernul Veștea chiar ar fi trecut, măcar parlamentarii aceia AUR care oricum au fost întorși abia în ultima clipă votând învestirea tocmai de teamă să nu-și piardă fotoliile dacă s-ar fi mers până la capăt cu anticipatele. Cu alte cuvinte, tot episodul Veștea a fost doar un soi de machiavelism de Gâgă (în timp ce un machiavelism autentic presupune, măcar, și un anumit rafinament intelectual, care-i lipsește cu desăvârșire actualului președinte).

În fine, fără vreo legătură directă cu criza politică, gestionată spre catastrofal de Nicușor Dan, aș mai remarca și o foarte recentă dovadă de... nici nu știu dacă ticăloșie sau tendință morbidă de a-i lua pe oameni de proști, respectiv felul în care a argumentat necesitatea de a se ascunde în continuare cifrele contribuției României la sprijinirea Ucrainei, când domnul Dan a încercat să-și convingă fanaticii cu puțini neuroni (sigur, asta e prin excelență definiția sectantului) că o astfel de dezvăluire ar șubrezi poziția țării în fața potențialilor inamici, de parcă ar fi trebuit să dezvăluie dacă România a donat Ucrainei doar două tancuri sau, vorba unui banc vechi, pe toate trei, astfel încât Rusia, de pildă, să știe dacă mai avem unul sau ne bazăm doar pe căruțele trase de catâri, când, desigur, în realitate e vorba de a se furniza către opinia publică numai niște cifre globale, câte milioane sau miliarde de euro s-au acordat în total, ori poate cinci bani, astfel încât inamicii ar trebui să fie foarte abili în a estima, de pildă, ce reprezintă cele, să zicem, două miliarde de euro, care pot însemna, poate, un sistem Patriot, sau, ca alternativă, nu știu câte zeci de avioane, ori milioane de gloanțe, ori doar sute de mii de puști sau numai cine știe câte plinuri de benzină/motorină făcute la niște convoaie cu armament venite din Marea Britanie sau Franța, de ar muri de oboseală contabilii și experții lui Putin să calculeze cu cât, chipurile, s-a diminuat propriu-zis capacitatea de apărare a României. Cum spuneam, sectanții pot să pună botul la astfel de explicații, dar cei care se trezesc din transă le vor găsi exact atât de stupide/mincinoase pe cât sunt cu adevărat.

P.S. Mă întreb dacă, de fapt, dincolo de transparența acestor cheltuieli, există cineva în România – președinte, premier, șefi de servicii secrete, CSAT... – care chiar are cifrele exacte sau s-a dat cum, cât, ce și când s-a putut, fără o evidență clară!

O ȘANSĂ PENTRU ROMÂNIA: „MELONIZAREA” PSD

Am tot auzit, în ultima vreme, din gurile unor analiști și/sau politicieni români, expresia „melonizare”, asociată, exclusiv, cu formațiunea AUR, sensul fiind, din câte am înțeles eu poate nu chiar din prima, un soi de (eventuală) „occidentalizare” sau „europenizare” (din formulele „proeuropean”/„prooccidental”), fie și numai de natură pur cosmetică, aparentă, de praf în ochii cancelariilor străine, a partidului condus de George Simion, așa cum s-a întâmplat, într-un mod oarecum miraculos de inexplicabil și, desigur, fericit, cu premiera (în fine, ce au ei acolo, președinta Consiliului de Miniștri sau ceva) italiană Giorgia Meloni, care, din câte am înțeles la fel de tardiv, că nu mă pasionează mai deloc politica internațională, pe vremea când era doar în stadiul de proiect, respectiv prin opoziție sau în fașa carierei sale politice, se prezenta drept o „suveranistă” feroce, naționalistă, aproape fascistă, putinistă, legionară și așa mai departe „made in Italy”, în schimb, de îndată ce a ajuns în fruntea guvernului și, în reuniunile internaționale, printre oameni civilizați, s-a transformat peste noapte într-o persoană perfect frecventabilă, proeuropeană, prooccidentală, stâlpă a UE, susținătoare ferventă a Ucrainei și așa mai departe.

Ei bine, având în vedere situația extrem de complicată din politica românească, unde, pe lângă o criză politică deja exasperantă, există, într-adevăr, un risc major să ne pomenim, cât de curând – respectiv, fie aproape instantaneu, dacă ne facem harachiri cu alegeri anticipate, fie peste doi ani –, cu un AUR la un scor electoral astronomic, poate chiar de peste 50%, eu aș veni cu o abordare originală, bazată, puțin, și pe propriul meu subiectivism de aproape simpatizant, de la o vreme, al PSD (sau, în fine, la drept vorbind, doar mai puțin antipatizant decât al celorlalte formațiuni, în frunte cu PNL-ul pentru care am votat zeci de ani după 1989, până a fost îngurgitat și fagocitat de băsiști și alte lighioane la fel de sinistre, cum ar fi, mai nou, progresiști), și anume ca PSD, cumva intrat deja efectiv în opoziție și oricum catalogat, de către forțele „reformiste” PNL+USR, drept aproape „aurist”, „suveranist, „antireformist”, „retrograd”, „putinist” „ciuma roșie” etc., să-și schimbe cu adevărat abordarea și să alunece, mai degrabă de fațadă, către toate aceste „curente”, începând, de pildă, inclusiv să refuze să voteze toate năzbâtiile din PNRR de factură ultraprogresistă, chiar și cu riscul de a mai pierde din miliardele alea „indispensabile” (mă refer, de pildă, la absurda lege a salarizării, la aia cu „decarbonizarea”...), sau să devină mai... rezervat în sprijinirea necondiționată a Ucrainei, în sensul de a o, dimpotrivă, condiționa de unele aspecte privitoare la minoritatea românească de dincolo de graniță sau de o atitudine mai corectă a lor în chestiuni de genul incidentului cu drona de la Constanța, plus, chiar, ușoare tendințe de revenire la sloganul „nu ne vindem țara” („decât dacă e pe bani mulți sau merită cu adevărat”), astfel încât, până la alegerile din 2028, să-și mai recâștige din electoratul migrat (masiv) către AUR tocmai din cauza unei abordări, în ultimii ani, excesiv de „proeuropene” și, până la urmă, „de dreapta”, ceea ce ar conduce, pe cale de consecință logică sau de principiu al vaselor comunicante, la o scădere a AUR, care nu poate să fie decât benefică pentru România. De altfel, la drept vorbind, văd că PSD este oricum pe calea cea bună (și nu sunt deloc ironic), Sorin Grindeanu amenințând fix cu o astfel de atitudine, confirmată, din punctul meu de vedere, drept o cale măcar eficientă din punct de vedere electoral de ceea de s-a petrecut cu/a făcut Victor Ponta, care, practic cu o astfel de schimbare de macaz, (i-)a luat (lui Crin Antonescu) 15% la alegerile prezidențiale!

Sigur, în 2028, după alegeri, PSD ar urma să (re)devină ceea ce a fost... măcar în 2025, când, iată, Nicușor Dan l-a încadrat fără rezerve (și, din punctul meu de vedere, evident pe bună dreptate) la proeuropean/occidental, membru al unei familii politice europene absolut respectabile și așa mai departe, astfel încât să nu (se) pună nici pe departe în pericol „parcursul” nostru alături de aliații europeni și transatlantici etc.

Ar fi, de fapt, un fel de... dublă „melonizare”, în sensul că PSD s-ar îndrepta, mai întâi, spre o atitudine similară cu cea a... vechii/tinerei Meloni, aproape de extremă dreapta, după care ar re/veni la una precum a celei noi/mature, democratică și rezonabilă.

SĂ GÂNDIM CONSTRUCTIV 2: O (ALTĂ) SOLUȚIE LA ACTUALA CRIZĂ POLITICĂ

Dintr-o mulțime de motive, printre care și unul cu adevărat aproape serios și obiectiv, iată că n-am mai scris nimic aici încă de hăt, tocmai de când am scris ultima oară, în urmă cu nu mai puțin de sau peste... (stați să verific...) cam circa în jur de două luni (culmea, aș fi zis că a trecut mai mult!), așa încât am ratat câteva subiecte majore, cum ar fi desemnarea lui Eugen Tomac drept candidat de premier, pe care am comentat-o doar de unul singur sau cu soția, în intimitatea propriului apartament proprietate personală a ei, trăgând și o serie de concluzii pe care se pare că nu le-a mai tras nimeni, dovadă lamentabila eșuare a întregului demers prezidențial, doar că zilele astea iată că o luăm de la capăt, pentru că se vorbește (iarăși?!), ca soluție la ieșirea din criză, de un (alt) guvern tehnocrat, sau ceva de genul ăsta, oricum cu premier „independent”, așa că profit de (noua) ocazie să-mi expun și oarecum public (cel puțin în teorie, dacă mă gândesc la bietul meu cititor fidel imaginar) teoria, după ce a trebuit să înghit în tăcere (mediatică) toate contraargumentele imbecile ale celor care, combătând ideea unei astfel de construcții, nu făceau decât să ne povestească ce bine ar fi fost să fie bine, adică să avem un executiv cu o „largă majoritate parlamentară”, sprijinit „în mod „transparent” de partidele „prooccidentale” și alcătuit din politicieni „asumați”, pentru că, altfel, vezi Doamne, nu ar exista „responsabilități precise”, toate formațiunile se vor delimita de măsurile dure de „reformă”, plus că, cică, un astfel de guvern ar fi potrivit doar în momentele de „criză politică profundă” „autentică”, nu ca glumița asta de la noi, care – ce-i drept, acum două luni, dar de atunci au mai trecut... două luni – ar fi fost doar una de orgolii, de parcă importante ar fi justificările puerile pentru care unii nu mai vor să guverneze cu alții, și nu faptul în sine că țara nu mai e, practic, guvernată deloc.

Ei bine, ziceam eu încă de pe atunci, și cu atât mai mult reiterez acum, că, deși, printre altele, Tomac mi se părea un personaj între sinistru [ca (fost?) băsist] și caricatural (ca tot restul), și nici Nazare nu cred să fie cu mult mai breaz, ideea de guvern tehnocrat este cea mai potrivită acum, deoarece poate reprezenta salvarea partidelor „prooccidentale”, oarecum pe modelul Guvernului Cioloș, în sensul că, în funcție de interesele politice (din 2028) și de prestația propriu-zisă a executivului, PSD, PNL și USR (că UDMR are un statut aparte) se pot poziționa față de el așa cum le vine la socoteală, respectiv, fie, pe de-o parte – dacă li se pare că a avut o activitate bună, cu rezultate economice și sociale remarcabile, cum ar fi... belșug și fericire pentru populație – și-l pot însuși, subliniind, în campania electorală, că ele l-au susținut și așa mai departe, fie, pe de alta – dacă se ajunge la nenorociri, creșteri de taxe, prăbușire economică etc. – să se situeze în opoziție față de el, de vreme ce nu au avut miniștri din rândurile lor, măcar cam cum s-a poziționat PSD față de Guvernul Bolojan (din care făceau parte) sau, în 2024, PNL față de Guvernul Ciolacu (din care, de asemenea, făceau parte), în speranța, zic eu perfect întemeiată, că se găsesc suficient de mulți alegători din bazinele lor electorale care să-i creadă pe cuvânt. Așa, de pildă, dacă bine îmi amintesc, pe Cioloș USR a preferat să-l ia în brațe, în timp ce PNL și, mai ales, PSD au dat cu el de pământ, cu toții profitând într-un fel sau altul.

Sigur, e vorba de foarte mult, să zicem, politicianism în ce spun eu, însă, în condițiile în care, în 2028 (dacă nu ne împușcăm singuri prematur în cap cu niște alegeri anticipate, pe principiul „cine moare acum nu mai moare la anul”), riscăm să ne pomenim cu un AUR la un scor electoral istoric, cred că aproape orice lucru care poate diminua, oricât de puțin, acest pericol este legitim, inclusiv această manevră nici măcar cu adevărat machiavelică, de a institui un fel de guvern... artificial (pe lângă că „de armistițiu”, dat fiind că oricum altă soluție reală de a ieșit din actualul blocaj nu se întrevede), care, pe de altă parte, chiar ar putea aduna și ceva personalități independente importante, pe lângă un eventual premier respectabil și competent.

În plus, cum spuneam cândva, demult, personal prefer oricând un guvern tehnocrat unuia, de pildă, de uniune națională, deoarece mă simt cu mult mai liniștit să-i știu pe toți politicienii în opoziție decât să-i știu pe toți la putere.

SĂ GÂNDIM CONSTRUCTIV: O SOLUȚIE LA ACTUALA CRIZĂ POLITICĂ

Date fiind INvoluțiile de pe scena politică românească nu chiar de azi, de ieri, dar în special din ultimii ani și mai cu seamă de zilele astea, am ajuns să consider încă și mai absurde pozițiile, de toate felurile, de la cele economice și sociale până la cele, să zicem, constituționale ale celor din spectrul așa-zis de dreapta, astfel încât analiza mea și felul în care aș vedea ieșirea din actuala criză are, desigur, un oarecare substrat subiectiv, în sensul că mă situez pe una... opusă, murind, mai degrabă, de grija PSD-ului, cu care, într-o situație-limită precum cea de la alegerile parlamentare precedente, am și fost, practic, nevoit să votez (altmnteri fiind deja obișnuit să stau acasă la alegeri), la fel cum, tot împotriva voinței mele perfect asumate, a trebuit să o fac și pentru Nicușor Dan, în turul al doilea al celor prezidențiale, pe eternul principiu al răului mai mic (oricât ar fi el de mare).

Pe scurt, din punctul meu de vedere, ieșirea din impas ar arăta în felul următor (pe puncte, inclusiv oarecum cronologic/e):

1. În urma consultărilor, Nicușor Dan va apărea și va anunța că, deoarece niciun alt partid nu s-a arătat dispus să propună un premier, îl desemnează pentru această funcție pe Sorin Grindeanu, pentru a încerca să(-și) formeze o majoritate în Parlament. (Sigur, există și varianta în care o fi propus și AUR, dar președintele l-a exclus din discuție, și cea cu Bolojan, a tandemului PNL-USR, dar, având în vedere deciziile CCR... etc.).

2. Sorin Grindeanu apare și, într-o „scurtă alocuțiune”, declară că, iată, este singurul care și-a „asumat răspunderea”; că oricum merita funcția ca președinte al „celui mai important partid din parlament”; că PSD este membru al celei mai respectate internaționale europene, „făuritoare a UE” etc., deci orientarea sa proeuropeană e mai presus de orice îndoială; că PSD a fost „principalul pilon” al aderării României la UE și NATO... (în fine, toată gargara politicianistă aferentă, dar, cumva, și îndreptățită sau măcar de înțeles în politică), iar începând de mâine/luni/săptămâna viitoare va demara discuții cu TOATE partidele reprezentate în Parlament, deoarece ele reprezintă „voința poporului”, au aceeași legitimitate, bla-bla-bla, dar, desigur, își reafirmă dorința fierbinte de a reface în jurul său coaliția pro-occidentală și așa mai departe.

3. Încep negocierile, unii poate refuză să participe la orice discuție (și mă gândesc aici în special la PNL și USR, care își vor „reafirma” poziția fermă etc.)

4. În fine, la un moment dat, după o zi, două... opt, apare mai întâi Grindeanu, care spune că niciun partid „pro-occidental” nu vrea să participe alături de PSD, așa că va încerca să facă un guvern monocolor PSD, după care...

5. Apar cei de la AUR, care, cu aerul de partid „responsabil” pe care l-a afișat George Simion și la Cotroceni, și în linia mai nouă a lui Călin Georgescu, anunță că, pentru a se ieși din actuala criză politică și economică „generată de tâlharii care...”, dar mai cu seamă de Bolojan, care deși a fost demis cu moțiune de cenzură iată că rămâne la Palatul Victoria și dă ordonanțe de urgență neconstituționale, iar vicepremierul Oana Gheorghiu face înțelegeri „penale” cu „puteri străine”, plus că au mirosit ei planul susținătorilor bolojeniști care vor să-l țină chiar și așa, demis, în geam să încaseze nu pensia, ci miliardele „furate de la popor” etc., singura soluție de a scăpa de nenorocire este să ajute la învestirea oricărui alt guvern, inclusiv al unuia condus de vechiul „complice” ai lui Bolojan, Grindeanu, asta deoarece „ticălosul” de președinte Dan, „încălcând flagrant Constituția”, nu îl pune pe Georgescu sau Peiu etc. Totodată, Simion îl avertizează pe Grindeanu că... o fi și-o păți, că încă de a doua zi după învestire bagă moțiune de cenzură „dacă nu...” bla-bla-bla.

6. Ei bine, pe fondul scandalurilor cu acuzații din partea PNLUSR că PSD aduce putiniștii la putere etc., Grindeanu e instalat.

7. Ca o paranteză, eu aș vrea să văd, imediat după învestirea lui Grindeanu, fețele celor de la PNLUSR. Poate că se va citi deplină satisfacție, dat fiind că în ultima vreme tot ce fac e să-i împingă pe pesediști fix spre așa ceva, chiar și cu riscul venirii rușilor, dar eu cred că se va citi mai degrabă cu totul altceva, gen stupoare de-aia de copil cu deficiențe intelectuale majore. În fine, rămâne de văzut.

8. Sigur, Grindeanu iese, mulțumește parlamentarilor „responsabili” etc., subliniază că n-a făcut niciun fel de înțelegere cu nimeni și cu atât mai puțin cu AUR, ci s-a bazat doar pe „maturitatea” celor care au considerat că țara are nevoie de un Guvern; își reafirmă poziția pro-occidentală, UE, NATO, SAFE, reforme etc., dar și „grija pentru cetățean”.

9. De a doua zi, avem de-a face cu o opoziție alcătuită, în special, din AUR și... PNLUSR.

10. Lucrul cel mai rău care i se poate întâmpla lui Grindeanu din acest moment este ca guvernul său să fie demis de o moțiune de cenzură...  AUR - PNLUSR, că așa se învârte roata. Dezbaterile nesfârșite cu „ba pe-a mă-tii!” vor fi la ordinea zilei, dar Grindeanu s-ar afla în poziția (privilegiată?) lui Bolojan de azi.

11. Sigur, AUR nu are nimic de pierdut, pentru că încă de a doua zi (ba chiar de la discuțiile de la învestire!) pot să-l facă pe Grindeanu cum le vine la gură, subliniind la nesfârșit că „susținerea” lui a fost doar pentru a scăpa de nenorocirea încă și mai mare Bolojan, însă de la un moment dat încolo pot începe să spună că dimpotrivă, Grindeanu s-a dovedit încă și mai catastrofal decât Bolojan etc., dar se vor eschiva să depună vreo moțiune de cenzură (în schimb pot pune câte una simplă pe zi!) sau să voteze una a PNLUSR, pentru că ei nu sunt „idioți utili” (sigur, din punctul meu de vedere sunt INutili), nu vor să facă jocurile „fostei coaliții” etc.

12. În acest timp, pe de-o parte domnul Bolojan va deveni cam doar al treilea om din PNL, ca funcție politică, după primarul general al Capitalei, Ciprian Ciucu (pe o funcție tradițională de catapultă spre Cotroceni) și președintele Senatului (liberalul ăla atât de șters că nu-i rețin niciodată numele, asta dacă nu cumva acesta va demisiona, dar, desigur, PNL nu va mai pupa această funcție importantă, obținută acum cu voturile fostei coaliții), fiind învestit, poate, cu cea, altminteri foarte onorabilă, de „lider de grup senatorial”, iar pe de alta, primarii și șefii de consilii județene ai PNL vor primi praful de pe tobă de la buget (că așa-i în politică), excepție făcând, poate, cei din aripa anti-Bolojan, gen nenea ăla de pe la Cavnic, cel de la Ilfov etc., care vor conștientiza și mai tare ce bine e când ești la putere, nu în opoziție.

Sigur, alternativa ar fi ca tot jocul ăsta cu AUR să-l facă PNLUSR pentru a susține reînvestirea lui Bolojan ca „nou” premier. Cumva, cred că și din asta ar ieși mai bine tot PSD.

Singurul mod în care poate să iasă foarte prost PSD ar fi să-i ia efectiv în guvern pe cei din AUR, oferindu-le cine știe ce portofolii (sigur, paradoxul este că, din punctul meu de vedere, există în AUR măcar doi-trei oameni mai OK decât 100% din cei din USR și vreo 98% din cei ai PNL), ipoteză atât de sinistră și monstruoasă, încât... mă tem că e și cea mai plauzibilă, având în vedere „gândirea strategică” a social-democraților, cea care i-a făcut să voteze și moțiunea COMUNĂ (adică asumată la propriu în felul ăsta) cu AUR, în loc să aștepte ca Bolojan să ceară votul parlamentului pentru miniștrii înlocuiți sau măcar să introducă singuri o moțiune, de care și dacă ar fi votat-o, și dacă NU ar fi votat-o AUR, tot ei ar fi profitat.

VĂ DORESC UN EUROVISION FERICIT!

În ciuda faptului că a avut dacă nu cel mai, cu siguranță unul dintre cele mai slabe „show”-uri din AMBELE semifinale Eurovision, cu ceva frânghii și o momâie (chipurile cântătoare) care mi-au amintit de o altă asemenea scenografie catastrofală, cu niște zombi/paiațe, din urmă cu câțiva ani, tot de la Eurovision, semn că s-o fi ocupat de ele fix același „colectiv artistic de creație” rămas în TVR încă de pe vremea răposatului, reprezentanta României, Alexandra Căpitănescu, s-a calificat în finală absolut pe merit din punct de vedere muzical și al felului în care s-a prezentat măcar pe partea de spectacol clasic de rock, cu costumație din piele, machiaj strident, trupă dezlănțuită și așa mai departe, ceea ce nu se poate spune despre mulți alți concurenți, în frunte cu Bulgaria și Grecia, care, din punctul meu de vedere, ar fi trebuit pur și simplu descalificate, pe motiv că avem de-a face, totuși, cu un concurs cât de cât muzical, iar ceea ce făceau reprezentanții lor acolo era orice altă activitate în afară de muzică și cântat.

Pe undeva „din păcate” (deși pe altundeva, firește, „din fericire”), fix acum, când avem și noi o piesă reușită, cu care în mulți ani trecuți am fi putut trage nădejde la un loc fruntaș, iar în unii chiar la victorie, există alte câteva (cu mult) mai bune, clasamentul meu „top 10” (fără România, strecurabilă, poate, cu mare subiectivitate, în primele 4-5) arătând după cum urmează:

1. Israel (La mare distanță de oricine altcineva, însă, desigur, ar fi cu adevărat un miracol să câștige, dată fiind situația politică internațională. Efectiv ar merita să ocupe primele cinci-șase locuri, pentru că piesa are cel puțin atâtea linii melodice distincte și superbe, perfect armonizate!)

2. Franța (Cu mențiunea că interpretarea live din semifinală a fost ușor decepționantă.)

3. Albania (Cu un „show” model.)

4. Italia

5. Australia

6. Croația

7. Finlanda

8. Danemarca

9. Polonia

10. Serbia

(Rău nu sună/arată nici Germania, Suedia sau Malta!)

În plus, cum spuneam, stăm mult mai prost decât ceilalți la capitolul prezentare, dar și, cumva, la secvența decupată din cântecul Alexandrei pentru rezumatele din timpul votării, care nu spune mare lucru despre piesa în sine, una poate prea complexă, sau ceva, să se poată găsi un pasaj cu adevărat reprezentativ și elocvent. Joi, cel puțin, parcă mai toți competitorii aveau bucăți mai bune, inclusiv unii cu piese infinit mai proaste, încât am avut mari emoții pentru calificare.

Oricum, îi țin pumnii în finală.

CONCERT PENTRU IDIOȚI ȘI ORCHESTRĂ

În tot concertul acesta simfonic de imbecilități pentru idioți și orchestră, care acompaniază actuala criză politică încă de când era doar în faza ei embrionară, două mi s-au părut de departe cele mai sinistru de colosale:

1. Ideea că demersul PSD de a ieși din Guvernul Bolojan s-ar dovedi pur și simplu ridicol și absurd dacă social-democrații nu ar merge până la capăt cu dărâmarea efectivă a executivului, în speță prin moțiune de cenzură.

Ei bine, din punctul meu de vedere și, cred, al oricărui om cu măcar o pereche de neuroni funcționali, un partid poate foarte bine să se retragă dintr-o formulă de guvernare, eventual intrând în opoziție, și DOAR pentru a nu fi părtaș la ceea ce consideră că, de la un moment dat încolo, nu (mai) este în interesul lui (electoral) sau chiar al țării, dar – în special din rațiuni de, să spunem, stabilitate sau doar oportunitate (inclusiv strict politică, inclusiv strict pentru formațiunea în cauză) – să lase guvernul respectiv să-și continue activitatea măcar până la limita pe care i-o permite Constituția, adică, în cazul nostru concret, cele 45 de zile după care este – conform unor decizii ale CCR pe care nu le-am auzit invocate nici măcar de jalnicii ei foști membri și/sau președinți, de prin vremuri băsiste, semn al incompetenței lor dintotdeauna, adică și de pe când erau în exercițiu – obligat să vină în Parlament ca să ceară aprobarea pentru ocuparea locurilor vacantate prin demisii, deoarece acele 45 de zile de referă la VACANȚA POSTURILOR (de miniștri), NU la interimate, astfel încât este imposibilă (din punct de vedere legal, dar abuzuri firește că au mai existat și ar fi putut apărea chiar și din partea democratului providențial perfect Bolojan) rotirea la nesfârșit (sau, în fine, până când se sfârșesc miniștrii plini) a unor interimari pe posturile vacantate.

Pe scurt, PSD ar fi putut foarte bine (iar din punctul meu de vedere ar fi fost foarte normal și chiar de dorit) să se retragă din guvern, intrând, cumva, (temporar?), în opoziție (de unde se putea exprima oricât de critic la adresa lui, și n-ar mai fi putut fi acuzat de duplicitate), după care, când premierul ar fi fost obligat să vină în Parlament pentru aprobarea listei cu cei șapte miniștri plini meniți să-i înlocuiască pe demisionarii pesediști, ar fi fost suficient să nu voteze, ținându-și senatorii și deputații în bănci, sau ceva, pentru ca guvernul Bolojan să-și piardă și din punct de vedere parlamentar și... constituțional sprijinul și să fie obligat să demisioneze, sau... să se dedea la tot felul de scamatorii pentru a se ține cu dinții de scaune, dar atunci premierul ar fi fost în mod și mai vădit personajul negativ din toată această poveste. Astfel ar fi respectat și, practic, singura condiție a foștilor și poate viitorilor parteneri de coaliție pentru reluarea/continuarea colaborării, și anume să nu voteze o moțiune de cenzură.

2. A doua mare imbecilitate este a celor care vin și – pentru a demonstra, chipurile, ce absurd e demersul PSD de a cere unui alt partid să schimbe premierul – dau tot felul de exemple stupide, printre care că ar fi, vezi Doamne, ca și cum un invitat la o emisiune TV ar încerca să dicteze când să se ia pauzele publicitare, sau ca și cum un client ar pretinde să fie schimbat patronul unui magazin.

Ei bine, dobitocii de acest gen nu înțeleg că, totuși, Bolojan nu este patronul unui guvern din care formațiunea sa nu „deține” decât vreo 14 procente, iar pesediștii nu sunt nici ei niște simpli clienți care intră în „magazinul” „patronat”, așadar, de PNL și Bolojan, și nici niște simpli invitați într-o emisiune TV, ci – dacă ar fi să mergem mai departe cu aceste comparații (eu fiind fan al lor, după cum știe foarte bine imaginarul meu cititor fidel, dar sper că le utilizez mult mai abil) – sunt acționarii principali ai magazinului sau ai televiziunii respective, cu 22%,  așa încât au în mod evident un cuvânt important de spus în legătură cu conducerea lui, respectiv politica editorială a postului TV.

În plus, inclusiv formarea Guvernului Bolojan a fost rezultatul unor negocieri, încheiate cu consens, fiindcă și la momentul acela PSD ar fi putut să refuze o persoană sau alta din rândul partidului asupra căruia conveniseră că va da prim-ministrul (o înțelegere altminteri bizară și păguboasă, un fel de păcat originar al actualei coaliții, pentru că social-democrații ar fi făcut mai bine fie să rămână în opoziție, sprijinind doar punctual un guvern pe care, totuși, în Parlament l-ar fi învestit, fie să pretindă premierul, ca partid cu cea mai mare pondere nu doar în coaliția proeuropeană, ci și în Legislativ în ansamblul lui). Acum e ca și cum atunci l-ar fi refuzat pe Bolojan, dar acceptând (compromisul) ca (tot) PNL să vină cu o (ALTĂ) persoană convenabilă pentru toate formațiunile componente ale coaliției. Că asta înseamnă coaliție, altminteri PNL să aștepte până o să aibă, singur, peste 50% din voturi la alegeri, iar Bolojan va putea să se comporte în guvern ca un vechil pe moșia lui sau a mamei sale (care s-a vrut deja un fel de persoană publică, fiindcă altfel nu mi-aș fi permis s-o aduc în discuție).

Pe de altă parte, ca un corolar al imbecilității, ultima și cea mai mare este, desigur, a PSD, care, din toate modalitățile rezonabile și democratice de a-și clama și chiar impune noua poziție, altminteri perfect legitimă (mă refer la faptul că, după ce au mers, târâș-grăpiș, pe mâna lui Bolojan sperând că el este cel care are dreptate în toate măsurile de austeritate, și ei cei care se înșală, astfel încât acum s-ar fi văzut efectele pozitive ale politicilor impuse de premier, au ajuns la concluzia că e invers, așa cum se temeau de la început), au preferat să facă această alianță, fie și doar parlamentară, fie și doar de conjunctură, cu AUR, astfel încât, după ce abia reușiseră să se mai spele, cât de cât, sau măcar clătească de tot hârdăul oceanic de excremente aruncate, mai mult pe drept, dar uneori și gratuit, asupra lor în ultimii 35 de ani, fiind în sfârșit acceptat măcar ca proeuropean, le vor trebui alți 35 să scape de rușinea de acum. Așa să-l ajute activul de partid pe Grindeanu când o să-i explodeze în față noua bombă cu căcat pe care a meșterit-o cu acoliții lui!

LA STRÂMTOARE

Ce-i drept, singura care poate depune mărturie că lucrurile stau exact așa, mai ales în condițiile în care, de multe ori, nu am nici măcar dovada vădită a unui text elaborat și publicat în timp, cum ar veni, util, chiar și dacă necitit de nimeni (dat fiind că mai fac și eu alte treburi, de vreme ce NU așa îmi câștig existența, cum și-o câștigă cei care bat câmpii zilnic la televizor), este soția mea, însă (mi) se întâmplă practic zilnic să mă uit la televizor și să nu găsesc, printre zecile de realizatori și de invitați, cu tot cu „experți” de talie mondială pe subiectele respective, „analiști reputați” și ziariști... ziariști, ai tuturor posturilor de știri, baremi unul singur, de prăsilă, care să ridice câte o problemă care mie mi se pare nu doar de mare interes, măcar din punct de vedere al curiozității telespectatorului obișnuit, ca mine, pe lângă cel care ar fi trebuit să fie al jurnaliștilor participanți la dezbateri, ci și, uneori, aptă să rezolve un aspect sau altul al câte unei chestiuni importante, ceea ce, firește, poate să fie și numai în capul meu de, eventual, megaloman sau ceva, dar tocmai de aceea aș vrea să o văd pusă în discuție, adică și pentru a fi, de ce nu?, desființată cu niște argumente pertinente și zdrobitoare la care eu nu m-am gândit, că altfel n-aș mai fi avut convingerea aceea subiectivă și efectiv necontrazisă de nimeni și nimic că sunt genial.

Cel mai recent exemplu elocvent este faptul că, încă din poate a doua sau a treia zi a conflictului dintre SUA+Israel și Iran, și cu siguranță de când a început să crească accelerat prețul la benzină, dacă tot nu m-am încumetat să-mi iau mașină hibridă, deși am ezitat o vreme (de o electrică decentă chiar n-aveam bani, așa că nici n-am mai aprofundat alte dezavantaje), m-am tot întrebat, pe de-o parte, cum naiba o fi arătând în zilele acestea (recte încă de când erau acelea) Golful Persic, doldora de petroliere ancorate, practic, unul lângă altul, și de ce n-avem și noi măcar niște imagini din vreo dronă, dacă nu și de pe telefoanele mobile ale diverșilor marinari (sigur, parcă între timp au mai apărut niște cadre generice, dar nu știu niciodată dacă sunt de-acolo și de-acum), iar, pe de alta, de ce Dumnezeu nu se mobilizează comunitatea internațională, în frunte cu ONU – care, în ciuda aparențelor, sunt sigur că încă există și probabil că secretarul lui general, oricare o mai fi el (că am pierdut șirul de pe la Kofi Annan), postează câte ceva, pe undeva, dar nu e nimeni interesat, că nu are „follower”-ii pe care îi are Donald Trump, gata să ne spună instant ce a mai guițat acesta din urmă pe „Truth Social” sau „X” –, astfel încât să atragă atenția Iranului că, indiferent de situația în care se află și de faptul că – e perfect adevărat – a fost atacat, la rândul lui, ca și Ucraina de către Rusia, fără respectarea niciuneia din normele de drept internațional [ce vremuri, când americanii „cereau voie” prin Consiliul de Securitate sau alte organisme de-astea desuete să-l atace pe Saddam Hussein, suspectat (până la urmă pe nedrept, după cum s-a dovedit) că face arme chimice sau mai știu eu ce!] și are, poate, chiar dreptul să bombardeze bazele militare americane de pe teritoriul oricărei țări, vecine (cu Iranul) sau nu, categoric NU are, în schimb, niciun drept să țină ostatică o planetă întreagă, cu sute de țări absolut nevinovate pentru acest conflict (desigur, din această perspectivă, situația europenilor din NATO, inclusiv a României, e ușor ambiguă), blocând, minând, atacând sau făcând indiferent ce or face ei în strâmtoarea Ormuz (că nici asta nu e foarte clar, și abia ieri a apărut o știre că mai cer și „taxă de protecție” pentru trecerea vaselor), ceea ce, în termeni de drept internațional, ziceam eu că s-ar cam încadra la piraterie (iar ieri, în sfârșit, am văzut și primele luări de poziție publice în fix acești termeni), astfel încât, indiferent, cum spuneam, de ce are Iranul de împărțit cu SUA și Israel (sau ele cu el), comunitatea internațională este perfect îndreptățită să ia toate măsurile necesare pentru a se relua traficul normal prin respectiva strâmtoare, la o adică, ziceam tot eu (iar acum pare că zic și alții), utilizând inclusiv mijloace coercitive, mergând până la intervenția militară, una care, practic, n-are nicio legătură cu cea a SUA+Israel.

Iar ca să fiu și mai explicit, comparația mea ipotetică (procedeu la care, cum mai spuneam cândva, apelez des, poate – ce-i drept, recunosc – și ca urmare a faptului că nu prea am încredere în capacitatea de înțelegere a semenilor, dar, uneori, nici în a mea de a fi suficient de limpede fără el) ar fi o paralelă cu războiul dintre Rusia și Ucraina, dacă, în mod absurd (dar similar cu Iranul), aceasta din urmă, în loc să se apere, cu oricât stoicism și oricâtă înverșunare, de atacul mișelesc, pe lângă că ilegal și neprovocat, luptând cu invadatorul, poate și atacându-l pe propriul teren (respectiv bombardând obiective de pe teritoriul rusesc), s-ar apuca să blocheze Dunărea sau să ia cu asalt orice vas trece pe Marea Neagră (sigur, un exemplu absolut teoretic, dar mai similar cu ce avem în Iran, ar fi dacă Ucraina ar bloca, într-un fel sau altul, Bosforul), în speranța absurdă că astfel ar atrage (de partea ei?!) și alte țări în conflict, doar că, de fapt, toate statele prejudiciate (în frunte cu România, într-un astfel de scenariu, cu Dunărea blocată) ar avea tot dreptul să socotească Ucraina un inamic și să-l trateze ca atare, adică inclusiv declarându-i război.

Iată, așadar, că, la vreo zece zile de când răgușeam eu prin casă expunând pereților și, mai rar, soției un asemenea punct de vedere (mă refer acum la cel cu Iranul, dar tot atunci îmi venea și exemplul teoretic cu Ucraina), sperând, zadarnic, să-l mai aud adus în dezbatere de experții ăia care tot repetau platitudini prin zeci de emisiuni, de pe șapte-opt posturi diferite, unde erau plimbați ca urșii între bâlciurile de provincie, fie și pentru a fi catalogat de alții drept o gogomănie, s-a ajuns, practic, la transpunerea lui în fapt, exact dreptul internațional și regimul (liber al) obiectivelor de genul strâmtorii Ormuz fiind invocate de inițiatorii acestui proiect de... eliberare a ei, țări absolut respectabile, în frunte cu Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Japonia...

Sigur, momentan, până la explicații mai ample în legătură cu felul concret în care se va materializa această inițiativă, rămâne loc de alte baliverne propagate de tot felul de experți, vorbindu-se inclusiv de angrenarea noastră (in)directă într-o acțiune de tip militar, în care vom trimite cine știe ce bărcuță cu pânze sau vâsle, așa cum trimiteam prin Irak și Afganistan echipe de decontaminare chimică sau ceva, doar că, din punctul meu de vedere, pe care iarăși nu l-am auzit expus și, eventual, contrazis, deocamdată e vorba mai degrabă de niște demersuri diplomatice, măcar de fațadă, gen negocieri cu Iranul (astfel încât, tot din punctul meu de vedere, acțiunea e, mai degrabă, una... împotriva lui Trump, nicidecum făcută pentru el și de gura lui, după ce i-a afurisit pe europeni, japonezi etc. că nu i se alătură, dar despre asta poate cu altă ocazie mai pe larg), implicarea ONU și altor organisme legale etc., și doar în caz că nu se ajunge la niciun acord... pașnic, se va apela la forță, doar că, în acest caz, cred că și în România decizia trebuie trecută prin CSAT și Parlament, nefiind nici pe departe suficientă o postare a lui Nicușor Dan pe Facebook care să anunțe/decidă asta.

PREMIILE OSCAR 2026

(Doar) pentru a păstra tradiția și pentru că, după ceva ani, am izbutit să văd absolut toate filmele nominalizate, cu excepția celor pe care mi-a fost imposibil și am refuzat să le urmăresc (până la capăt), chiar dacă am avut ocazia, gen „The Secret Agent” sau „Sirat”, postez și de data asta, cu câteva ceasuri înaintea galei, preferințele mele pentru premiile Oscar:

 

Cel mai bun actor în rol principal: Ethan Hawke – „Blue Moon”

Cel mai bun actor în rol secundar: Sean Penn – „One Battle after Another”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Rose Byrne – „If I Had Legs I'd Kick You” 

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Elle Fanning – „Sentimental Value”

Cel mai bun regizor: Paul Thomas Anderson – „One Battle after Another”

Cel mai bun film: „F1” (Foarte subiectiv, fiindcă sunt fan. Altfel, ar fi, din cam jalnica ofertă, „One Battle after Another” sau „Frankenstein”, deoarece, de pildă, „Blue Moon” nu e nominalizat.)

Cele mai bune efecte speciale: „The Lost Bus”

Cel mai bun scenariu adaptat: „Frankenstein” – Guillermo del Toro

Cel mai bun scenariu original: „Blue Moon” – Robert Kaplow