GLOABELE ȘI GLOBALIZAREA

Spre deosebire de multe alte situații, cu bătaie spre absolut toate, în cazul episodului de marți, când meciul de fotbal din preliminariile EURO 2024, dintre România și, din punctul de vedere oficial al țării noastre, inexistentul stat Kosovo a fost întrerupt zeci de minute din cauza unui banner care susținea... fix poziția, cum subliniam, oficială a autorităților românești, și anume „Kosovo e Serbia”, chiar nu găsesc vreo mare vină huliganilor din altminteri sinistra grupare „Uniți Sub Tricolor”, autorii „reprobabilului” gest de a clama... un adevăr, conform diplomației noastre (la fel ca și „Transilvania e România”, de pildă), de care primii care ar fi trebuit să țină cont erau diriguitorii FIFA și UEFA, care puteau foarte bine să evite astfel de momente dacă, la fel ca în alte cazuri, pentru că precedente – din păcate sau din fericire – există, gen echipele din Ucraina și, pe vremea când nu fuseseră încă excluse cu totul din competiții, cele din Rusia, sau, cred, chiar Kosovo și Serbia, ar fi organizat de așa natură tragerea la sorți încât statul-enclavă să nu poată cădea în aceeași grupă cu vreuna dintre cele cinci țări europene care nu-i recunosc existența, inclusiv – repet pentru a patra sau a cincea oară, să priceapă și cei mai spălați pe creiere și îndobitociți cu „corectitudinea politică” analiști/ comentatori/ jurnaliști (sportivi), cei care, după ce l-au bălăcărit și l-au făcut pe arbitrul Colțescu mai rasist decât îndrăzniseră să-l facă jucătorii aceia de culoare de la care a pornit conflictul, amestecă și încurcă acum borcanul ultranaționalismului lipsit de temei juridic, în care, de pildă, unii unguri visează la Ungaria Mare sau niște rromânii își revendică Basarabia ori Cadrilaterul, cu (iată că repet și a șasea sau a șaptea oară!) poziția oficială a statului român, enunțată pur și simplu de niște spectatori – România.

În aceste condiții, pe lângă că mi s-ar părea mai mult decât absurdă o sancțiune din partea UEFA care să ne oblige, de pildă, să disputăm vreun meci fără spectatori sau, și mai rău, după cum propovăduiesc, aproape jinduind, unii și alții, să pierdem partida la masa verde, în mod logic cei care ar fi trebuit să piardă cu 3-0, marți, ar fi fost nu ai noștri, ci fix kosovarii, care au părăsit terenul de joc în mijlocul reprizei, deranjați, mai degrabă, din câte am înțeles, nici măcar de bannerul acela, ci de scandările din tribună „Serbia, Serbia!”, lucru ce mă face să mă gândesc că nici nu suntem prea departe de momentul când orice fel de astfel de „discriminare”, în care niște oameni afișează steagul și scandează numele unei anumite țări (proprii sau nu) vor fi acuzați că îi marginalizează pe bieții adversari, din țara cealaltă, tratându-i cu dispreț și făcându-i să se simtă jigniți, astfel încât se văd îndreptățiți să-și ceară „drepturile” la un tratament egal și așa mai departe, fiindcă într-o lume globalistă nu mai e loc de astfel de manifestări de „naționalism”. Hai Mapamondu’!

O VIAȚĂ MINUNATĂ

Spre deosebire de situația din bancul acela cu „mi se pare mie sau tu nu ești porcul de anul trecut?!”, la Digi24 pupincuriștii băsiști invitați să „analizeze” știrile zilei sunt tot aceiași, în păr, la fel de incisivi și sentențioși, încă din vremurile de glorie ale idolului lor cu dos(ar) (de Securitate) (ne)curat, și doar opiniile ferme, principiile călăuzitoare și convingerile de-o viață li se schimbă întruna în funcție de împrejurări.

Așa, de pildă, văzându-i cum plângeau de săreau cămășile de pe ei de mila „dascălilor noștri dragi” cu prilejul grevei din învățământ, tocmai suspendată, îmi zugrăveam aievea în minte, fără să fac un efort de imaginație deosebit, ci mai degrabă un vag apel la memorie, din vremurile când bieții nerespectați de astăzi tăceau mâlc după ce li se TĂIASERĂ, nu le crescuseră, salariile cu 25%, cam ce poziție ar fi adoptat față de o asemenea manifestare de protest dacă guvernul n-ar fi fost unul de coaliție, care să cuprindă ȘI pesediști din „ciuma roșie”, ci unul monocolor, alcătuit doar din „adevărații liberali”, recte pedisto-pedeliștii de tip Boc-Blaga-Flutur-Turcan, în frunte cu vreun Orban sau Cîțu (invitat și el, acum, frecvent, pe post să-și dea cu neprețuita părere), iar pretențiile profesorilor, ca – nu-i așa? – niște bugetari îmbuibați ce sunt, urcați în cârca și hrăniți din sudoarea celor care trudesc la privat, ar fi fost, n-am nicio îndoială, socotite drepte exagerate, aberante și așa mai departe, în timp ce reținerile executivului în a le satisface ar fi fost văzute ca dovezi de maximă responsabilitate, pentru a nu da peste cap bugetul și economia României; sau, dimpotrivă, dacă guvernul ar fi fost unul exclusiv „de stânga”, iar cedările în fața greviștilor ar fi fost catalogate drept o incontestabilă demonstrație de populism cu vădit iz electoral, în perspectiva scrutinelor de anul viitor.

NIMIC DESPRE POMPIERI

Dacă aș (mai) fi nu neapărat jurnalist – pentru că asta, în principiu, prin prisma studiilor (inclusiv superioare), (încă) sunt, doar că... retras, așa încât nu (mai) e de datoria mea să-mi pierd vremea cercetând, deși, spre deosebire de majoritatea celor aflați încă în activitate, aș putea s-o și fac –, ci reporter de teren, eventual la una din (prea) multele televiziuni unde se vorbește despre greva profesorilor, aș întreba, nu tendențios sau ceva, ci din pură curiozitate, deoarece chiar nu știu, în ce (alte) țări profesorii la început de carieră, debutanți, intră în sistem, din prima zi de lucru, cu salariul mediu pe economiile respective, adică, de niște eventuale pilde, ale SUA, Germaniei sau Suediei, așa cum cer sindicaliștii de la noi, în condițiile în care, dacă nu mă înșel amarnic, „mediu pe economie” înseamnă că sunt luați în, efectiv, calcul și toți salariații din IT, bănci, multinaționale de mare anvergură etc., cu tot cu directorii lor de toate felurile, și având în vedere că, din ce mai văd și eu pe ici, pe colo, în special prin filme, salariile din învățământul de pretutindeni cam sunt subiect de glume și bancuri, pe de-o parte, și/sau compătimire, pe de alta, în schimb, firește, se face și acolo apel la „devotament”, „dăruire”, „vocație” și așa mai departe.

Cât privește treaba cu „respectul”... măsurat în bani și salarii „decente”, care ar trebui acordat profesorilor, categorie socioprofesională mai cu nu știu ce moț (că de pompieri nu prea mai are nimeni nevoie), mă întreb cum ar arăta, dacă n-ar fi absurdă și, din păcate, oarecum caraghioasă, câtă vreme în România ideea de sindicate e strict legată de salariații la stat, bugetari, în timp ce la privat s-a dezvoltat un soi de exploatare a muncii (ne)demnă de secolul XIX (o să scriu mai pe larg cu altă ocazie), o grevă a, să zicem, scriitorilor din România, care sunt la fel de îndreptățiți să invoce noțiunea de „respect”, fiindcă, la urma urmelor, sunt reprezentanții culturii unei întregi națiuni sau ceva, iar ei, la fel ca și profesorii, sunt care mai buni, care mai slabi, care mai geniali, care mai mediocri sau chiar catastrofali, unii descurcându-se financiar într-un fel sau altul, poate chiar din roadele creației lor literare (vreo doi sau trei), dar mai degrabă din tot soiul de „meditații”, gen scris prin reviste sau apariții la televiziunile comerciale, dacă nu cumva chiar prestând cu totul și cu totul alte activități, iar dacă ar fi să etalăm „salariile” lor (sau orice altă formă de venit, cu tot cu sporuri... „de solicitare neuropsihică” (?!) sau „de dirigenție” și tichete de vacanțe, cum au, totuși, profesorii) pe la talk-show-uri, ar râde lumea în hohote înainte să izbucnească în plâns, dar vocația e vocație și nu cred că scriu neapărat mai bine cei care sunt plătiți mai mult (ci doar în cazurile fericite sunt plătiți mai mult cei care scriu mai bine). 

SUPERSUPERLIGA

Personal, ca unul care, asemenea multora loviți acum de o stranie amnezie selectivă, eram viu, în putere și chiar interesat de fenomen (și) pe vremea când România avea, „la fel ca marile campionate de fotbal din Europa”, un sistem clasic, cu 18 echipe, dar cel puțin o treime din meciurile unei etape îl reprezentau blaturile, iar de pe la jumătatea returului, când deja se cunoșteau echipele retrogradate și, pe de altă parte, cele care urmau să joace în cupele europene, măcar șapte-opt, dacă nu spre zece formații, cele dintre locurile, să zicem, 5 și 15, bălteau, din lipsă de obiectiv, sau vindeau meciurile cui dădea o valiză cu bani mai îndesată, sunt un susținător fervent al actualului sistem cu doar 16 (era și mai bine când erau 14) echipe, cu play-off și play-out, înjumătățire de puncte și baraje pentru cupele europene, inclusiv între o echipă de play-off și una de play-out.

Cu toate astea, și dincolo de schizoidia celor care, pe de-o parte, criticau cu vehemență, de pildă, existența barajului dintre locurile 7 și 8 (1 și 2 din play-out), dar, pe de alta, la fel de absurd, se arătau revoltați că unele echipe nu au licență pentru Europa [ca și cum, de exemplu, femeile de serviciu din instituțiile lor (de media) ar trebui să aibă studii (superioare) cu care să poată ocupa oricând și funcția de director, altfel n-au ce căuta la muncă], astfel încât unele meciuri care ar fi fost decisive pentru ocuparea respectivelor locuri cu miză deveniseră... fără, mai degrabă amicale, mă amuzam zilele trecute amintindu-mi de vremurile când DNA căuta tot felul de noduri în papură politicienilor pentru a-i scoate de corupți, iar la un moment dat, un ministru era cercetat pentru că nu angajase „cu contract” muncitorii care-i renovaseră apartamentul, făcându-mă să-mi imaginez cât de în admirația noastră or fi fost cei de prin Germania și Suedia, închipuindu-și că marile cazuri de corupție fuseseră demult rezolvate și stârpite în România, de vreme ce se trecuse deja la chestii de o asemenea finețe, cam la fel cum acum, dacă CS U Craiova, locul 7 din campionat, i-ar învinge azi la baraj pe cei de la CFR Cluj și ar ajunge în Conference League (cazul fiind unul fericit, pentru că, în lipsa licențelor, putea să ajungă acolo ocupanta locului 9 sau 10!), niște europeni mai naivi ar trage concluzia, caraghios de eronată, că România are un campionat intern mai tare decât cele din Anglia, Germania sau Spania, de unde, chiar și în tot felul de situații speciale (ne)fericite, se califică în cupele europene doar cel mult locurile 5 și/sau 6. 

ENERGIA PROASTĂ

La fel ca mulți dintre „analiștii”, „experții” și „specialiștii” în domeniu, Asociația Energia Inteligentă nu pare deloc așa, teoria vehiculată în ultimele zile de toți aceștia și aceasta fiind că, deși pe „piața europeană” prețurile la gaze și energia electrică au scăzut semnificativ, în România ele au rămas nejustificat de mari, iar asta s-ar datora sau, mai degrabă, ar fi cauzată de faptul că guvernul a plafonat tarifele, astfel încât toate ofertele zecilor de furnizori de la noi se învârt în apropierea acestui plafon, deși ar fi putut să scadă chiar și la jumătate.

Dincolo de idioțenia reală a guvernului, care într-adevăr a stabilit, în 2021, când prețurile începuseră să crească alarmant, plafonul la un nivel aflat ATUNCI cu mult peste cel al pieței, oferind o „marjă” de care toți furnizorii s-au grabit să profite cu nesimțire, ce nu s-a înțeles încă, nici măcar fix din această experiență, este că pe meleagurile dâmbovițene funcționează o economie de piață ROMÂNEASCĂ, un concept care ar trebui să fie introdus în tratatele de economie din toată lumea și studiat ca o materie aparte în școli și facultăți de profil, fiindcă, iată, inclusiv acum, absolut nimeni nu obligă furnizorii să mențină tarifele la nivelul acelui plafon MAXIMAL, de vreme ce și-ar permite să le scadă și cu 50%, iar dacă ar face-o cu vreo, de pildă, 25%, nu doar că ar realiza oricum profituri generoase, dar ar câștiga și o bună cotă de piață, în detrimentul celorlalți mai degrabă bișnițari de energie electrică și gaze care continuă să le mențină prea sus, iar în clipa în care guvernul ar/va renunța la respectivul plafon, n-am nicio îndoială că prețurile ar/vor exploda, depășindu-l în secunda doi, pentru că, așa cum menționam anterior, „economia de piață românească” funcționează pe criterii diferite de economia de piață pur și simplu, specula și lăcomia fiind elementele aflate la baza ei. 

BANI DIN POM

Dacă am înțeles eu bine situația cu greva din învățământ – ceea ce, la drept vorbind, nu e deloc sigur, dat fiind că pare să n-o mai fi făcut nimeni altcineva, lucru destul de greu de crezut, sau, mai degrabă, nu vrea s-o recunoască în spațiul public –, la momentul acesta guvernul n-ar accepta măririle de salariu cerute de profesori nici dacă ar găsi banii necesari (strict pentru ei) pe stradă sau într-un copac, iar asta nu pentru că ar fi el hain prin definiție, cum crede în general lumea, sau, după cum se amintește de fiecare dată în discuțiile pe această temă, „ar cere imediat și ceilalți bugetari”, ceea ce, de fapt, deja se cam și întâmplă, câtă vreme și medicii, și ceferiștii, ba până și polițiștii amenință cu diferite forme de protest, ci fiindcă ar fi, practic, de-a dreptul obligat să crească toate celelalte salarii, având în vedere „momentul prost” ales pentru greve, când „tocmai” (sigur, e un „tocmai” care dăinuie de ani de zile) trebuie să intre în dezbateri Legea salarizării (unice/unitare/bugetare) sau ceva, care prevede sau ar trebui să prevadă un echilibru salarial între toate categoriile de angajați la stat, situație în care întreaga procedură parlamentară ar fi, cumva, grevată, de vreme ce s-ar pornit de la o ștachetă deja ridicată (prea sus) de către profesori.

Iată de unde și dorința guvernanților de a opri, pe moment, vacanța prematură din școli cu acele carduri sau vouchere sau prime sau sume forfetare sau cum le-or mai numi, care să-i îndestuleze pe greviști doar pe moment, urmând ca grosul revendicărilor (salariale) să le fie satisfăcute (sau, mai degrabă, ce-i drept, nu!) odată cu adoptarea legii și intrarea ei în vigoare, în principiu pe la începutul anului viitor, dar, desigur, nimic (bun) nu e sigur în România, de unde și altminteri justificata neîncredere a profesorilor, care firește că și-ar dori să primească în mână, adică net, direct cioara de pe gard, fără să mai fie duși cu vorba, preșul și vrabia.

AMNEZIE, SPORURI ȘI PENSII SPECIALE

Sigur că există în presă și în politică, la fel ca oriunde, oameni tineri, care, din (ne)fericire pentru ei sau noi, prin forța împrejurărilor, n-au prins în direct, conștienți, și vremurile mai vechi, cum ar fi anii nouăzeci sau chiar începutul anilor două mii, însă uneori am senzația că mai toată societatea românească este alcătuită din indivizi care, la fel ca în unele filme SF, se trezesc în fiecare dimineață de parcă atunci s-ar fi născut, cu toate amintirile șterse peste noapte, în timpul somnului.

Cel mai recent episod care mi-a evocat această imagine este cel al cardurilor „pentru dezvoltare profesională” sau „susținerea activităților didactice”, propuse de guvern sindicaliștilor din învățământ, o formă de plată foarte asemănătoare „sporurilor” de tot felul și cu denumiri dintre cele mai bizare – „de praf”, „de calculator”, „de ventilator”, „de neon”... – pe care politicienii le ofereau odinioară pentru aplanarea unor greve altminteri legitime, fiindcă le era mult mai ușor decât să mărească salariile cu sume ce trebuiau impozitate în fel și chip, intrau la calculul pensiilor, deschideau apetitul altor categorii sociale de a cere și ele „tratament egal” etc., dar care sporuri, acum, după 25-30 de ani, sunt obiect de ironii și miștouri din partea „analiștilor”, inclusiv a celor care trăiau și activau și pe atunci, dar care se arată acum revoltați de existența lor și (se fac că) nu le (mai) înțeleg sensul, fenomen similar cu discuțiile despre pensiile „speciale” sau salariile mari din, de pildă, magistratură, care, și mai paradoxal, erau pe atunci oferite, practic la cererea Occidentului, ca o măsură de stopare a corupției generalizate, când sentințele în justiție erau date pe baza unor mite derizorii, gen trei găini și patru ouă, astfel încât s-a încercat stimularea judecătorilor, punerea lor la adăpost de asemenea „tentații”, dar acum aceiași oficiali europeni se arată revoltați de existența lor, la fel ca și o parte însemnată a românilor, nu doar amnezici, ci și, presupun, atinși de un soi de complex al săracului (inclusiv cu duhul), care îi face să-și închipuie că toate neajunsurile lor, în special de natură financiară, faptul că nu sunt plătiți, vezi Doamne, cât ar merita, sunt cauzate de existența în lume a „bogătanilor”, așa încât sunt scandalizați, de pildă, că un fost procuror general al României sau un președinte al Curții Constituționale (funcții care, oricât de prost au fost îndeplinite de respectivii – iar eu sunt primul care să spun că au fost îndeplinite catastrofal și, spre deosebire de mulți care la vremurile respective, pe durata mandatelor, îi pupau în cur, iar acum i-ar scuipa în față, m-am și exprimat, cu puterile mele modeste, în acest sens –, nu înseamnă că nu sunt importante și, cumva, puține și rare într-un stat, astfel încât trebuie răsplătite pe măsură) au nu știu ce pensii „nesimțite”, în loc să se mulțumească și ei cu câteva sute de lei, acolo, ca tot românul, fir-ar ea de capră rumenă și vie a vecinului!    

CIOCANE ȘI BORMAȘINI

Oricât de greu mi-a venit și, de fapt, pe undeva, încă îmi vine, ca unul care îmi desfășor activitatea în cu totul alt domeniu, dar, pe de altă parte, am trecut în urmă cu niște ani printr-o amplă renovare a propriului apartament, aproape am înțeles că există, sau, măcar, am reușit să identific, mai degrabă imaginându-mi, niște proceduri șantieristice care să necesite utilizarea uneia sau chiar mai multor bormașini simultan, timp de zeci de minute, iar uneori de-a dreptul ore, în șir, continuu, fără absolut nicio pauză în afară de cea de masă a muncitorilor, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în ultimele săptămâni la etajul de sub mine.

Ce n-am reușit să dibui, însă, nici până în ziua de azi, deși mă străduiesc, practic, de o viață întreagă de locuit într-un bloc de oameni gospodari și cu iubire de frumos și noutate în viețile lor, dar cu venituri modeste, care își schimbă periodic faianța, gresia, parchetul și culoarea pereților, dar pe rând, o cameră acum, alta la anul..., iar între timp începe renovarea și vecinul de la trei, și cel de la șase.., astfel încât niciodată nu e cu adevărat liniște, iar eu, din (ne)fericire, îmi și petrec toată ziua și toate zilele în camera de lucru, este de ce, așa cum se întâmplă și în ultimele zile, în, presupun, alte multe faze ale lucrării, când doar se vopsesc caloriferele sau se spoiesc pereții, muncitorii pornesc, încă de la prima oră (legală, ce-i drept, conform prevederilor în vigoare), practic din clipa când se apucă de treabă, un foarte scurt – chiar de până la cinci minute, dar prea destul cât să dea deșteptarea generală în tot cartierul – concert asurzitor de ciocane și bormașini, după care, în mod absolut surprinzător, nu mai au nevoie de respectivele ustensile nici măcar o secundă până la sfârșitul programului, instalându-se o altfel îmbucurătoare liniște relativă, enervantă doar prin contrast cu ce ar fi putut să fie din capul locului, însă ritualul reîncepe a doua zi, când se petrece fix același fenomen, uneori timp de alte săptămâni de-a rândul. Să fie oare doar impulsul de a testa, prevăzători, niște scule de care de fapt nu au neapărată nevoie, dar nu se știe niciodată? Sau e un fel de încălzire a muncitorilor, similară cu a sportivilor înainte de competiții, un fel de intrare în ritm, efectuată cu cele mai solicitante unelte?

Sincer, aștept lămuriri din partea oricui e în măsură să mi le ofere, asta și ca să nu rămân cu teama că doar sufăr eu de un fel de mania persecuției cu accente de paranoia, ajungând să-mi închipui că e ceva făcut strict împotriva mea, la fel cum am impresia că numai muncitorii din jurul meu lucrează, până la ore târzii, inclusiv în weekenduri (da, cu tot cu duminici!) și în timpul sărbătorilor legale (gen recentele Paște și 1 Mai), deși, de câte ori am apelat eu la unii, aveau, pe lângă un program de bugetari, și tot felul de zile trecute cu roșu sau negru în calendarele religioase, când nu veneau la treabă în ruptul capetelor.

FARSENAL

Oarecum paradoxal, dintre toate favoritele mele în acest final de sezon fotbalistic, cea care a ilustrat perfect vorba neaoșă cu înecatul la mal a fost cea mai mare și mai perenă dintre ele, Arsenal, care, după ce a condus, pe alocuri aproape autoritar, mai toată actuala ediție de Premier League, făcându-mă chiar să-i urmăresc toate meciurile de la cap la cap, după ce, în vreo două-trei situații specifice, când „tunarii” au revenit miraculos pe finaluri de partidă pentru a întoarce scorul, ajunsesem la concluzia că le port noroc și trebuie să rezist altminteri caracteristicului meu impuls de a schimba canalul când lucrurile se împut, dar asta, firește, până ce noua (contra)superstiție nu s-a mai confirmat, ba dimpotrivă, fiindcă au pierdut puncte decisive după ce au condus chiar și cu două goluri, a scăpat printre degetele rare și țepene titlul în ultimele câteva etape, în timp ce, pe plan autohton, unde zicala ar fi fost mai potrivită, Farul, pe care o simpatizez, cumva, de mic, însă cu o pauză legată nu neapărat de vicisitudinile prin care a trecut echipa din punct de vedere sportiv, ci cu schimbarea perspectivei mele asupra orașului în sine, doar că acum prevalează slăbiciunea mea pentru Gheorghe Hagi (ca și pentru mai toți reprezentanții „Generației de Aur”, din care, strict în termeni de vârstă, practic fac și eu parte), a demonstrat o forță mentală absolut necaracteristică nouă, românilor, revenind, în penultima etapă, de la un 0-2 care pe mine, probabil spre deosebire de toți cei care și-au exprimat, ulterior, convingerea sau, după caz, temerea că „marinarii” nu mai au nicio șansă, chiar m-a făcut să închid televizorul, convins că, așa cum (până la urmă greșit) prorocisem înaintea partidei, vor pierde, poate chiar la un scor-fluviu, dat fiind că turul de forță al „Regelui” pe telefoanele canalelor de televiziune, unde se omagia de unul singur, mi s-a părut că denotă mai degrabă disperarea lui ca nu cumva, după meci, să nu mai aibă drept argument pentru afirmația „suntem cei mai buni” poziția din clasament și statutul de favorită, Farul, așadar, a întors rezultatul și a obținut titlul, „stricându-mi” doar modul de abordare a prezentului material, pentru că deja îmi și imaginam cum îl scriu făcând paralela perfectă între constănțeni și londonezi, lideri, și unii, și ceilalți, tot campionatul, dar terminând pe locul doi, așa că am mai rămas doar cu cazurile Dinamo, înecată și ea la mal în tentativa de a promova direct în Superligă și ajunsă doar la baraj, unde șansele sunt destul de îndoielnice, și Chindia, cu care oricum simpatizez vag, din motive oarecum istorice, ca „fan” al lui Vlad Țepeș și al cetății lui de scaun, dar mi se părea și un adversar mai accesibil la respectivul același baraj cu aceeași Dinamo, în timp ce acum, fiindcă târgoviștenii au retrogradat direct în urma rezultatelor din ultima etapă, voi avea emoții cu mult mai mari și mai neplăcute, dat fiind că, în schimb, FC Argeș îmi este una dintre cele mai antipatice echipe din Superligă.

Altfel, continuă să mă fascineze incompetența jurnaliștilor (sportivi, dar nu numai) de la noi, care, chiar și... DUPĂ încheierea ultimei etape din play-offul Ligii 2, nu știau cu siguranță dacă una dintre echipe, Unirea Dej, avea sau nu drept de promovare în primul eșalon, asta după ce, de săptămâni întregi, se contraziseseră unii pe alții prin emisiuni, invocând tot felul de „surse” care ba le confirmau, ba le infirmau „informațiile”, deși ar fi fost atât de simplu să afle direct de la Federație, unde cu siguranță acest lucru se știa încă de când expirase termenul-limită pentru depunerea sau acceptarea dosarelor de licențiere, iar dacă nu se știa, abia ăsta ar fi fost un ditamai subiectul de presă, autentic, nu inventat sau tras de păr, în schimb acum se rățoiau prostește la oficiali că „făcuseră publică” INexistența licenței respectivei echipe doar cu o zi sau două înaintea ultimului meci, de parcă FRF are obligația să emită comunicate pe orice temă nu sunt în stare s-o acopere caraghioșii de jurnaliști, transformați în simpli clănțăi care comentează la televizor zvonuri și ce au mai auzit ei prin tramvaie.