„MINȚI ÎNTUNECATE”

Nu e că, propriu-zis, la modul sincer, m-ar mai mira în general ceva, și cu atât mai puțin faptul că niște analiști, experți, specialiști, realizatori de emisiuni (sportive sau nu) și/sau jurnaliști [sportivi (adică de sport) sau nu] nu sunt suficient de... inspirați să pună lucrurile în cea mai corectă lumină atunci când li se ivește ocazia, însă mi-ar fi plăcut ca, în vreuna din nenumăratele dezbateri pe subiectul Gigi Becali, unele cu protagonistul aflat în direct prin telefon, cineva să-i fi atras atenția că, atunci când își justifică implicarea totală în activitatea sportivă a echipei sale, la nivel de alcătuit formula de start și realizat modificările de efectiv, dacă nu și de tactică, din timpul jocurilor, prin faptul că, vezi Doamne, nu vrea să calce pe urmele nefaste ale nenumăratelor formații, inclusiv, sau mai ales, campioane, care au ajuns curând să retrogradeze sau chiar să dispară de tot, logica sa e una completamente greșită, bazată, cel puțin parțial, pe o amnezie selectivă și poate voluntară, în sensul că exemplele sale de tipul Unirea Urziceni sau Oțelul Galați (versiunea veche), dar chiar și Astra Giurgiu, ASA Târgu-Mureș sau (fostele) Rapid și Dinamo, sunt ilustrative nu (atât) pentru felul greșit în care au fost conduse, ci (sau cât) pentru faptul că patronii lor de la vremea respectivă au fost niște țepari ordinari, care, după ce au investit cât au investit și au izbutit să câștige titlul și să acceadă mai degrabă la sumele importante de prin Liga Campionilor decât la performanța respectivă, au preferat să – pe românește spus – o șteargă englezește cu banii, devalizându-și cluburile spre propriul profit personal, astfel încât, măcar din punctul ăsta de vedere, Becali se situează de partea bună a istoriei, dovedindu-și din plin, de-a lungul a deja zeci de ani, seriozitatea și dorința de a rămâne implicat în fenomen, iar exemplele cu adevărat potrivite pentru el ar trebui să fie, pe de-o parte, cel de la CFR Cluj, unde un patron la fel de sincer implicat, dar care... și-a delegat (in)competențele de manager și antrenor unui sau unor profesioniști adevărat/ți cum e și sunt Dan Petrescu, Șumudică sau Edi Iordănescu, a izbutit să obțină vreo cinci titluri în tot timpul în care FCSB a fost cel mult pe locul doi, și a mai și câștigat bani din participările la nivel chiar înalt în competițiile europene, iar pe de alta, CSU Craiova, care, cu un „management” de aceeași factură cu a FCSB-ului, tocmai s-a întors glorios în liga secundă și încă nu se știe ce viitor (nu) va avea (lucru care, ce-i drept, arată și că Adrianii Mititei, senior și junior, sunt antrenori mai slabi decât Gigi Becali), plus că e, totuși, măcar la mintea cocoșului, dacă nu și la cea a lui Becali, că nu-l împiedică absolut nimic să numească la echipă niște antrenori adevărați, pe care să-i lase să-și vadă de treabă, iar dacă lucrurile nu merg în direcția bună, poate la fel de bine să-i și demită înainte de a fi prea târziu, adică de a apărea pericolul ăla de care tot amintește el, respectiv să retrogradeze, dăăă.

Cât privește cealaltă nesfârșită dezbatere, despre care e adevărata Steaua – CSA sau FCSB –, ca unul care, după cum cred că m-am mai riscat de câteva ori să recunosc, am ținut pentru singura oară în viață cu altfel profund antipatica Barcelona doar la finala Cupei Campionilor din 1986, împotriva Stelei, mi se par cel mult caraghioși, dacă nu penibil de ridicoli toți cei care, ca în filmele de anticipație, și-au șters propriile memorii din ultimele vreo două decenii ca pe niște stickuri USB și par să nu-și mai amintească defel cu cine țineau în, să zicem, 2008, sau 2012, sau 2015, când nu se inventase încă talpanul, asta cu toate că, pe de altă parte, tocmai ca unul care... așa și pe dincolo, faptul că FCSB poate să fie văzută ca o echipă... nouă, curată și de sine stătătoare, fără nicio legătură cu vechea detestabilă pentru mine Steaua (sigur, pe-atunci eram și mult mai dinamovist decât sunt acum), îmi dă posibilitatea ca, la o adică, în funcție de conjuncturi – dat fiind că acum, la bătrânețe, criteriile după care „țin” cu o echipă sau alta, uneori sucindu-mă și de câte trei ori pe sezon, s-au schimbat radical (sau, dimpotrivă, au căpătat un suport mai logic) și au legătură cu simpatia sau antipatia pe care o port unor indivizi, așa încât, de pildă, (re)devin susținător al lui CFR Cluj, inclusiv în lupta pentru titlu, atunci când e antrenor Dan Petrescu sau Adrian Mutu, dar îi doresc inclusiv retrogradarea dacă ajunge în funcție Șumudică –, mai ales dacă mă satur ca titlul să tot fie luat de echipele din provincie, să mă și bucur sincer pentru triumful ei, așa cum aproape că s-a întâmplat anul ăsta, deși, la o gândire mai adâncă, nu chiar, ci mi-e mai degrabă indiferent.

 

P.S. Cât despre impresia lui Becali că lumea e „anormală”, „întoarsă pe dos” și așa mai departe fiindcă, „pe banii mei”, i se sugerează că ar fi mai înțelept să lase să se ocupe de echipă niște antrenori, n-am văzut încă pe nimeni dintre analiștii, experții, specialiștii și cu atât mai puțin moderatorii și jurnaliștii ăia de care aminteam să-i răspundă simplu, că poate ar fi bine să se inspire și el din modelele astea de anormalitate și lume întoarsă pe dos ca Real Madrid, Manchester City, Bayern Munchen, PSG...

Pe de altă parte, sunt deja obișnuit și cu faptul că 99 de oameni din 100 admit că lumea a luat-o cu adevărat razna în ultima vreme, dar, când încep să dea exemple, 100 din 100 le dau tocmai pe cele (puține)... care contrazic ideea asta, respectiv pe cele de normalitate, dar care contravin cu ideile lor stupide și atitudinea lipsită de bun-simț, fix ca în bancul cu dementul care auzea la radio că un individ merge pe autostradă pe contrasens, iar el își spunea, scandalizat: „Unul?!; sute, nu unul!”.

PARADOXURILE UNEI FINALE

Chiar dacă sunt un fan înrăit al fotbalului englez, cu tot cu, firește, naționala respectivă, sunt, în egală măsură, și o persoană cu un nivel de obiectivitate situat mult peste media națională și chiar planetară, așa încât nu ezit să recunosc faptul că în finala ediției actuale de Campionat European au ajuns, pe de-o parte, echipa care a etalat de departe cel mai bun și mai frumos fotbal, și anume Spania, indiferent cât de profund antipatică îmi e mie, iar pe de alta, echipa cu de și mai departe cel mai prost și mai urât, pe alocuri poate și sub al României, chiar dacă a mai dres puțin busuiocul în semifinala cu Olanda, recte, firește, Anglia, ceea ce mă pune și ar cam trebui să pună pe toată lumea pe gânduri despre ce hal de sport paradoxal a ajuns fotbalul în și din ziua de azi, însă chiar și mai paradoxal decât asta este faptul că aceeași Anglia, care la startul competiției era cotată drept una dintre, dacă nu chiar principala favorită la câștigarea ei, a ajuns, în cele din urmă, chiar și cu amintita evoluție nu doar sub așteptări, ci și sub orice critică, cu care n-ar fi meritat să treacă nici de faza grupelor, să... confirme acest statut și să se, iată, efectiv târască până în ultimul act, cumva și în maniera tradițională a unor jucători sau jucătoare de tenis care ajung să câștige un titlu de Mare Șlem după ce pe parcurs, încă de prin primul sau al doilea tur, au avut de înfruntat nu știu câte mingi de meci ale unor adversari cu mult mai slab cotați sau chiar au trebuit să revină în mod miraculos de la cine știe ce scor altminteri practic imposibil de întors, așa cum și Anglia a supraviețuit acelui 0-1 cu Slovacia, răsturnat în minutele 90+5 și... 92, respectiv în al cincilea minut suplimentar și în al doilea de prelungiri.

Dincolo de toate astea, există, totuși, un fir roșu călăuzitor, salvator și care poate explica toate aceste cvasiianomalii, și anume valoarea individuală a jucătorilor englezi, pe de-o parte, și spanioli, pe de alta, morala care se desprinde fiind, pesemne, că acolo unde e talent, mai face câte un favor și Cel de Sus. Hai, Anglia!

LA EI... CAM CA LA NOI

Încă o dovadă peremptorie că românii nu au, totuși, chiar apanajul prostiei universale s-a consemnat weekendul trecut, la cursa de Formula 1 din Austria, când organizatorii, puși în gardă de faptul că în urmă cu un an se acordaseră nu știu câte mii de penalizări pentru depășirea limitelor pistei de către piloți, au luat nu una, ci două măsuri ferme, pe de-o parte introducând, în mod salutar, o unitate, entitate sau ce-o fi ea de inteligență artificială, cu scopul de a supraveghea și transmite în timp real și record orice încălcare a unor linii trasate (cu vopsea) pe conturul virajelor în cauză, pentru ca vinovații să fie penalizați instantaneu, nu inclusiv (mult) după terminarea cursei, ca anul trecut, iar pe de alta (re)utilizând, în mod absurd, o mai veche formă de prostie naturală, respectiv mărirea suprafețelor și apropierea de banda asfaltică a unor porțiuni cu pietriș, astfel încât posibilii inculpații să fie obligați să se mențină pe traseu pentru a le evita, iar în caz contrar să piardă pur și simplu timp, așa cum odinioară se supraînălțaseră niște borduri, care, pe lângă că distrugeau mașinile pe dedesubt dacă erau încălecate, în unele situații au devenit pur și simplu trambuline și au dus la efectiv decolarea unor monoposturi, la fel cum acum, în mod absolut firesc, dar total imprevizibil pentru deștepții din F1, pietrișul acela a provocat nenumărate incidente, monoposturile derapând periculos pe el, iar uneori fiind adus și pe trasa ideală, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decât diminuarea siguranței, adică a elementului aceluia în numele căruia s-au făcut nenumărate eforturi și chiar sacrificii, culminând, poate, cu apariția inesteticului, dar beneficului element „halo”.

În același timp, cu toate că sunt un fanatic al respectării limitelor circuitului, dat fiind că... atâta e el, nu cu 10... 15... 20... de centimetri mai lat și, cum spuneam la un moment dat, poate că situația cea mai concludentă în sensul ăsta e la Monaco, unde aceste limite sunt trasate de... ziduri și pereți pe care nimeni nu-și dorește să le (sau îi)... depășească, mă gândesc că nu orice fel de asemenea încălcare ar trebui sancționată, deoarece în multe situații vinovatul pierde, practic, timp, nu câștigă, iar o anulare a întregului timp făcut pe tur e ușor nedreaptă, fiindcă ar fi avut ocazia să recupereze pe alt sector și, de pildă, să prindă un loc într-o secvență superioară de calificări (Q2 sau Q3).

DUPĂ ELIMINARE

1. Spre deosebire de meciurile cu Ucraina și Slovacia, înaintea și, mai ales, în timpul cărora am stat cu sufletul la gură, cu speranța că, în ciuda sorților oricum nefavorabile dată fiind (non)valoarea echipei noastre, se vor termina cu bine, iar la cel dintâi, conform unui obicei-fetiș al meu, cauzat tocmai de faptul că nu suport tensiunea, în special când lucrurile par să meargă în direcția dorită, îmi propusesem, chiar și la 3-0, să închid televizorul până la fluierul final în caz că primim un gol, la cele cu Belgia – mai cu seamă când am realizat că un rezultat favorabil pentru noi ar fi însemnat, implicit, ca belgienii să aibă cel mult un punct după două etape, ceea ce mi-a provocat un hohot de râs nervos, fiindcă suna caraghios de implauzibil – și cu Olanda, pe care chiar nu mi-o imaginam eliminată (de România), am fost surprinzător (și nu prea) de liniștit, împăcat cu gândul unor rezultate negative scontate, fără ca asta să însemne că în final nu m-au întristat teribil.

2. Presupun că la meciul din optimi, împotriva Olandei, cel puțin de la un moment dat, n-ar mai fi avut cine știe ce importanță nici dacă am fi jucat cu Niță pe post de vârf împins sau „nouă fals” și cu Răzvan Marin în poartă, însă după ce am putut să înțeleg alegerea lui Edi Iordănescu de a-l înlocui, în banda stângă, pe suspendatul Bancu cu Mogoș (despre care, ca să fiu cinstit, nici n-aveam idee cine e și că se află în lot, așa că sigur știa mai bine antrenorul ce face) și nu cu Sorescu, pe care, de bine, de rău, spre deosebire de primul, îl mai aruncase, măcar câteva minute, în „focul luptei” la acest turneu, chiar mi s-a părut din cale-afară de bizar că, atunci când Mogoș s-a accidentat și a trebuit să fie înlocuit, a fost introdus pe teren un alt debutant la EURO, Racovițan, și nici măcar ca fundaș stânga, ci procedând Edi și la o (altă) improvizație, astfel încât acolo a fost mutat Burcă, cel care, cum-necum, fusese unul din stâlpii centrali ai apărării, și în condițiile în care, dacă tot era să facă o astfel de permutare, mai logic parcă ar fi fost ca în centru să intre Adrian Rus, jucător care de asemenea mai luase pulsul turneului.

3. Apropo de schimbări, lucrul care m-a iritat și m-a contrariat cel mai mult în timpul și după partida cu Olanda, depășind chiar și amărăciunea eliminării, au fost comentariile tendențios-inepte de pe Facebook la adresa lui Ianis Hagi, care, poate și cu doza de subiectivism despre care am mai amintit, mie mi s-a părut unul dintre cei mai buni jucători ai noștri din meci, chiar și dacă n-o fi fost decât o simplă coincidență faptul că, după mult dorita de către comunitatea FB înlocuire a lui, România a jucat încă și mai rău și a încasat două goluri stupide.

În aceeași ordine de idei, schimbarea care mi s-ar fi părut logică la un moment dat ar fi fost cea a lui Dennis Man, cu introducerea lui Mihăilă pe stânga și trecerea lui Ianis pe dreapta, unde evoluează de obicei, deși, cum spuneam, parcă mi-ar fi părut rău să fie luat de pe stânga, unde făcuse, în opinia mea, un meci bun. Până la urmă, a fost, iată, scos de tot și fără niciun folos în afară de satisfacția haterilor lui.

4. Cât privește evoluția lui Man (care de asemenea îmi este un jucător extrem de simpatic), din păcate, în special în acest meci, a arătat că nu e în stare să paseze corect, abuzând de un fel de a lăsa mingea să se scurgă către coechipier din inerție (de obicei după ce face un dribling), în loc s-o lovească/împingă el cum trebuie, „procedeu” care poate îi ieșea în curtea școlii, pe la noi, dar nu cu adversari de calibru, care interceptează imediat, așa încât nu ne putem baza pe el decât să facă un dribling sau două și să tragă la poartă, însă și așa e suficient să (re)vezi, ca mine, într-un rezumat al partidei, de data asta una după alta, pe de-o parte execuția lui la „marea noastră ocazie” din debutul partidei și, pe de alta, cea a lui Gakpo la primul lor gol, marcat practic în urma unei faze aproape identice, ca să înțelegi de ce unul e unul și celălalt e... la Liverpool.

5. Cumva, la meciul cu Olanda, România și-a cam dat arama pe față, întorcându-se la statutul ei din foarte multe alte meciuri în care evoluează minunat câte zece-cincisprezece minute, fie la început, fie la sfârșit, fie undeva pe la mijloc, iar în rest ai senzația că joacă o echipă de liceu din clasa a noua cu una dintr-a douăsprezecea.

6. Fără să fiu/fi fost un fan al lui Edi Iordănescu, numirea lui la națională mi s-a părut un lucru bun, iar păstrarea sa după campania rea din Liga Națiunilor, unul înțelept, fiindcă, spre deosebire de Contra și, mai ales, Rădoi, e/ra... un antrenor, adică nu unul doar (de) viitor, iar în condițiile în care Hagi și Dan Petrescu nu puteau/voiau să vină, altul mai bun nici nu prea exista.

Acum, dat fiind că e un tip măcar inteligent (care, în paranteză fie spus, se exprimă, inclusiv în scris, mai bine decât mulți intelectuali cu pretenții de la noi, printre care și scriitori „de marcă”), sunt sigur că știe și el prea bine cu ce generație mai mult de suflet decât de fotbaliști are de-a face la națională și că balonul de săpun în care se află/ne aflăm nu poate să mai țină mult, existând riscul ca încă de prin preliminariile CM să dăm în grupă de vreo, să zicem, Finlandă sau  Norvegie, ori chiar Bosnie (deci nu vorbesc de „balaurii mari” sau măcar mijlocii) care să ne administreze un 0-1 „cu ghinion” la București și un 2-0 sau 2-1 „nemeritat” în deplasare, astfel încât tot capitalul de imagine și cota de piață pe care le-a dobândit să se ducă pe apa sâmbetei și, în loc de milioanele de dolari de prin țările arabe, să nu mai aibă decât ofertele pe bani de semințe de la Craiova, Galați, Buzău...

Chiar și așa, însă, mi s-ar părea o nesimțire fără de margini din partea lui să lase baltă selecționata cu pretexte rizibile de genul „familia are nevoie de mine”, ca și cum s-ar fi întors acum din a patra misiune pe câmpul de luptă din Ucraina, nu de la un turneu de nici două săptămâni de Campionat European, chestie care printre multe altele mă face să mă întreb cum ar fi să auzim discursul ăsta și de la jucătorii naționalei, că și unii dintre ei au familii, ba chiar cu copii mici!

După ce ne aolim de ani de zile că la noi, spre deosebire de campionatele mari (și chiar mai mici) din Europa, nu există „continuitate”, „stabilitate”, din cauza unor ticăloși de patroni de echipe de club care dau afară antrenorii după două-trei rezultate rele în loc să le „ofere șanse”, iar la națională Burleanu a schimbat și el deja nu știu câți selecționeri, vedem acum (ba ne mai și amintim, de pildă cazul lui Pițurcă din ultimul mandat sau al lui Rădoi, cu ifosele sale) că nici antrenorii înșiși nu sunt mai breji, astfel încât, de îndată ce au ajuns la genunchiul broaștei ca „valoare” și notorietate, visează la cai verzi pe pereți, contracte bănoase la mari echipe de nicăieri și așa mai departe. Păi atunci le doresc să aibă parte și de aici înainte de același tratament de sclavi din partea „stăpânilor” ca Becali, Mititelu, Rotaru, poate Burleanu...

7. Dacă, însă, o fi totuși să fie, preferatul meu ca viitor selecționer este – pe lângă indiferent ce (alt) străin, mai ales că e o rețetă de succes la alte naționale de talia noastră, gen Ungaria, Georgia, Slovacia, sau favoriții mei dintotdeauna, Hagi și Dan Petrescu – italianul Bergodi, care e și străin, și, totuși, aproape român, și deja foarte cunoscut pe plan internațional.

ABUZURI ȘI (A)BUZATE (#ȘIELE)

Motto: „Am vrut să tac, dar...”

Trebuie să recunosc că, după ce, așa cum am tot amintit în paginile recente ale acestui blog, (mulți) ani de zile am fost cu desăvârșire rupt nu doar de viața literară, de care sunt și-acum și n-am fost niciodată altfel, adicătelea lipit sau, mai degrabă, cumva, atașat (nici măcar sufletește), ci și de realitatea existenței sau măcar dăinuirii ei, în cazul că o știam a fi în urmă cu acei (mulți) ani de zile, poate spre douăzeci, pe când mă mai uitam și eu pe câte o revistă (în format tipărit, că nu se inventase încă mediul online) de profil, unul din primele lucruri care m-au izbit la efectiv impactul peste timp cu ea a fost că multe spre mai toate reprezentantele sexului frumos, în special poete sau poetese (că nu m-am lămurit care ar fi termenul corect și nicidecum peiorativ), dar și prozatoare, inclusiv dintre cele trecute de prima și chiar primele trei tinereți, sunt cu adevărat așa, respectiv în general blonde și foarte atrăgătoare, postând adesea fotografii cu ele în ținute îndrăznețe, cu fuste scurte și decolteuri adânci, dacă nu de-a dreptul în costume de baie pe vreo plajă românească sau exotică (adică de prin Bulgaria), dar ținând, firește, în mâini ultima lor apariție editorială, un volum de debut individual sau o antologie pe care tocmai l-au lansat sau au lansat-o cu fast și invitați de marcă, încât e și greu de spus dacă cei care au dat „like” au făcut-o pentru lungimea picioarelor și amplitudinea bustului sau ca semn de apreciere a cărții, ceea ce, la urma urmelor, nu mi s-a părut atât de nefiresc, pentru că, de-a lungul vieții, am întâlnit de multe ori situația în care câte un individ, indiferent de sex, e înzestrat (de divinitate) cu toate darurile din lume, de la frumusețe și talent până la inteligență (a se vedea o mulțime de actori și actrițe de la Hollywood, de pildă, care mai au și voci peste orice muzician/ă), toate astea cu relativ mult [în sensul că și (re)conectarea asta a mea cu lumea literară e de dată relativ recentă, așa că, dacă ar fi, cum cam și sunt, la un calcul sumar, vreo doi ani, un an și jumătate e deja mult de atunci] înainte să izbucnească, sau să iau eu cunoștință de ele, mulțimea de scandaluri pe de-o parte efectiv sexuale, cu acuzații în general tardive, de tip „#MeToo”, despre fapte sau gesturi sau aluzii sau doar priviri ori chiar numai replici pe Messenger cu alură de hărțuire petrecute cu alți (sau, în fine, de fapt aceiași) ani în urmă, pe când protagonistele erau mai tinere, dar în general nu chiar atât de încât să vorbim și despre ceva încadrabil neapărat juridic, sau oricum nu la pedofilie și/sau viol, deși unele dintre ele se declarau a fi fost naive și neștiutoare pe vremea când aveau frageda vârstă de douăzeci și de ani, ceea ce m-a făcut să mă întreb la un moment dat cam cum ar reacționa ele și altele la fel (de feministe) dacă s-ar trezi vreun politician de-ăsta deștept de pe la noi să propună ca vârsta majoratului, dar strict pentru femei, să fie ridicată de la 18 la 21 sau, de ce nu?, chiar spre 25-30 de ani, ca să se maturizeze și ele cum se cuvine și să nu-i mai ispitească prematur pe bărbați cu flirturi neconștientizate ca atare, iar pe de alta, legate de existența găștilor, bisericuțelor, clicilor și așa mai departe în care sunt împărțiți, cu sau fără voie, scriitorii, cu tot cu, desigur, scriitoare, ceea ce mă face să mă mai întreb și dacă nu cumva, peste alți ani și ani, dacă nu și, de ce nu?, începând chiar de mâine-poimâine – mai ales că unii și sugerează că astfel de dezvăluiri se dovedesc, până la urmă, mai degrabă favorabile, cel puțin prin prisma vânzării de carte, celor care au, vezi Doamne, curajul să le facă la momentul tardiv, cum spuneam, dar oportun, cu ocazia sau în preajma vreunei lansări –, ne vom confrunta cu o avalanșă de asemenea „mărturisiri” (cu sau fără ghilimele), când femei trecute deja și de a patra sau a cincea tinerețe ne vor devoala secretul lui Polichinelle că, pe când erau mai tinerele, adică aveau doar pe la 45-50 de ani, au fost nevoite, dacă nu de-a dreptul constrânse, înainte ca ele să înțeleagă ce se întâmplă și pe ce lume mârșavă se află, să accepte tot felul de avansuri scabroase pentru a putea să publice măcar câte o poezioară pe o platformă literară deținută sau gestionată de un astfel de tartor degenerat și aproape violator, dar fermecător în felul lui și absolut imposibil de refuzat și plesnit peste gură sau lovit cu șutul în boașe de către o prea gingașă și neprihănită domnișoară cvadra-cvincvagenară, și cu atât mai mult un volum (de debut) întreg la o editură aparent și în principiu respectabilă. Că despre unele actrițe deja am aflat.

DUPĂ CALIFICARE

Vorba anecdotei: dacă și-așa au scris toți nătăfleții despre calificarea României în optimile de finală ale EURO 2024, de ce să nu scriu și eu? Pe puncte, ca să fie mai ușor de formulat pentru mine și mai ușor de înțeles pentru eventualul cititor:

1. La fel cum (și spuneam că) victoria noastră asupra Ucrainei cu 3-0, din prima etapă, (mi-)a fost umbrită până la întunecare de cea a Slovaciei asupra Belgiei, și calificarea noastră (mi-)a fost întrucâtva știrbită de faptul că în optimi vom întâlni Olanda, și nu Slovenia, cum se prefigura la un moment dat, până ca mult lăudata (de alții, că mie îmi era deja foarte antipatică) Portugalie să piardă lamentabil și, poate/aproape/mai mult ca sigur, strategic în fața Georgiei, cealaltă (și mai mare) revelație a turneului care interpretează acum rolul Bulgariei, „rivala” noastră la acest statut din 1994.

2. Apropo de CM din 1994, dacă nu mă înșală pe mine memoria, și atunci am trăit o situație similară spre aproape identică celei de-acum, în sensul că, după ce am obținut cu adevărat performanța de a câștiga o grupă „a morții”, cu Columbia, Elveția și țara gazdă, SUA, dar am avut teribilul ghinion de a întâlni, conform programării, echipa clasată, într-adevăr, abia pe locul al treilea din nu știu care grupă, doar că aceasta s-a nimerit să fie, printr-un concurs de împrejurări bizar și nefast pentru noi, nimeni alta decât... Argentina, și acum, tot din postura de câștigătoare de grupă, întâlnim o surpriză neplăcută clasată în mod neașteptat pe un loc trei, respectiv, desigur... Olanda. Vestea bună (mai ales pentru cei care cred în lucruri supranaturale, superstiții, numerologie etc.) e că atunci a ieșit perfect, fiindcă ne-am calificat în sferturi!

3. Oarecare consolare pentru faptul că vom întâlni, din postură de ocupantă a locului trei, Olanda e faptul că în mod normal acolo s-ar fi aflat, din acea grupă oricum complicată, Austria, o echipă nu cu mult mai slabă și care, firește, a învins viitorul nostru adversar.

4. Și nu, cea mai norocoasă și mai ocrotită de divinitate echipă de la turneul acesta nu e România bisericosului Edi Iordănescu, ci, iată, Olanda, care, deși a terminat abia pe locul trei, nu și-ar fi putut dori un adversar mai slab cotat, mai ales din postură de câștigătoare de grupă, decât România.

5. În acest context, lucrurile par să se fi aranjat, totuși, corect, din punct de vedere al sorții, cu noi întâlnind Olanda, cum s-ar fi putut întâmpla (și) dacă am fi terminat, așa cum ne așteptam și, cumva, la drept vorbind, chiar speram înaintea turneului, pe locul trei, iar ei ar fi câștigat grupa lor (și am fi zis că am avut noroc să scăpăm de Franța!); cu Slovacia (locul trei, unul râvnit și aproape logic și pentru ei) întâlnind o câștigătoare de grupă, Anglia; și, mai ales, cu belgienii care joacă în optimi cu Franța, ca binemeritată pedeapsă pentru prestațiile lor din meciurile cu Slovacia și, mai ales, Ucraina, când au fost absolut lamentabili, iar de paralizați de groază ce erau să nu rateze calificarea de tot, pasau, în ultimele minute, de la centrul terenului la propriul portar! [Și o spun ca unul care, spre deosebire de mulți alți comentatori, am urmărit meciul în paralel cu al nostru, pe televizorul alăturat (da, le am unul lângă altul, în dormitor), iar uneori, când tensiunea la noi era prea mare, chiar mă concentram mai mult pe celălalt, inclusiv la final, când m-am bucurat pe deplin abia la câteva zeci de secunde după ce s-a terminat România-Slovacia, când s-a încheiat și Belgia-Ucraina și s-a consfințit locul nostru întâi în grupă.]

6. După ce s-o fi lămurit și Nicolae Stanciu că jurnaliștii englezi și cei olandezi sunt chiar mai răi decât ai noștri cu propriile naționale atunci când joacă prost, m-am convins și eu că și prin țările chipurile civilizate există practica de a scrie cronici ale meciurilor... înainte să se desfășoare, dat fiind că numai cine n-a văzut meciul nostru cu Slovacia și, mai ales, Belgia-Ucraina poate să susțină în continuare aberația că primul a fost blat, iar al doilea... nu. În acest context, chiar nu înțeleg revolta englezilor pentru acest, chipurile, aranjament al nostru cu Slovacia, care le va fi adversar în optimi. Își doreau oare Belgia, sau chiar Ucraina, așa cum părea să-și dorească Edi Iordănescu mai mult Olanda decât Slovenia, căreia se apucase să-i facă un portret de Franță sau Germanie din vremurile lor (și mai) bune? Sincer, la cum a jucat până acum Anglia (altminteri favorita mea, după cum fostul meu cititor imaginar fidel știe prea bine), risca să fie spulberată de oricare dintre ele.

7. Oricât de mult mă bucur pentru performanța României, nu pot să fiu așa de rupt de realitate (ca alții) încât să nu realizez că există în ea și o mare doză de șansă, de la rezultatele nesperate din preliminarii și până la ce s-a întâmplat acum, la turneul final. Așa de pildă, dacă e să fim absolut cinstiți, dacă am mai juca zece meciuri cu Ucraina în actualele formule de echipă, probabil că am pierde nouă și am face un egal; Belgia ne-a învins și-așa cam fără drept de apel (chiar dacă și eu, ca și alții, am trăit în multe momente cu impresia/speranța că putem face mai mult în acel meci), iar cu Slovacia am obținut un egal cu mari emoții. În plus, glorioasa „câștigare a grupei”, despre care unii vorbesc cu aerul că am umilit toți adversarii întâlniți, e una obținută... la egalitate de puncte cu ultima clasată, eliminata Ucraina, cumva în oglindă cu ceea ce s-a petrecut în Liga Națiunilor, unde toată lumea subliniază că ne-am clasat pe rușinosul ultim loc patru, iar Federația a dat dovadă de o neașteptată (iar după unii, de neiertat) îngăduință pentru a-l păstra drept antrenor pe Edi Iordănescu,  dar uită să menționeze că am fost la doar un singur punct de locul doi, cel care ar fi însemnat... îndeplinirea obiectivului (sau măcar a condiției de a rămâne la cârma naționalei) impus lui Edi.

8. M-am abținut (cu greu) înainte de meciul cu Slovacia să scriu un articol intitulat „Neam de blatiști” în care să-mi exprim efectiv scârba, în multe momente de natură de-a dreptul viscerală, clinică, sub formă de greață până la vomă, în fața valului de comentatori, analiști și așa mai departe care practic implorau tacit (iar unii chiar vocal) pe oricine, de la divinitate la stafful federației, să inițieze un „aranjament favorabil pentru toată lumea” cu Slovacia, ceea ce era nu doar scârbos de imoral, ci și NEreciproc avantajos, câtă vreme, la un rezultat normal în cealaltă partidă (adică o victorie a Belgiei), Slovacia câștiga grupa dacă ne bătea, iar la egal rămânea inevitabil (cum a și rămas) sub noi.

9.  Spuneam după victoria cu Ucraina că, din fericire, au apus vremurile în care România era o echipă fără fani care să umple stadioanele și să facă vânzări spectaculoase prin centrele comerciale, puburile și hotelurile din orașele-gazdă ale competițiilor majore, astfel încât inclusiv arbitrajele ne erau ostile doar ca organizatorii să scape cât mai repede de noi în favoarea reprezentativelor cu galerii masive, alcătuite din oameni cu dare de mână. Iată că după penaltiul obținut cu Slovacia (care după mine a fost indubitabil, dar probabil că sunt și puțin subiectiv, mai ales că am o oarecare slăbiciune pentru Ianis, ca fiu al tatălui său), se pare că am trecut cu totul de partea cealaltă a baricadei, iar multe voci din presa străină susțin că am fost binișor ajutați de arbitrii, cu VAR cu tot, lucru care se poate explica și prin această basculare a forței noastre... financiare.

10. Poate că nu e acum momentul să insist pe exemplul acela al meu (pe care încerc să-l rafinez de fiecare dată) conform căruia, la noi, dacă un om spune despre un, să zicem, ceas că e bicicletă, alți patru râd, pe bună dreptate, în hohote de el, după care, pe parcurs, reiese că unul dintre cei patru crede că ceasul ăla e de fapt un măr, altul că e o mătură, altul castravete, iar al patrulea hipopotam, dar după meciul cu Belgia am găsit, la unul dintre „prietenii” mei de pe Facebook, următoarea postare, sub formă de ironie la adresa unui citat: „«Mihăilă pierde mingea, dar e foarte agresiv și primește aplauze de la românii din tribune (Comentator ProTV)»”.

Ei bine, cu toate că și eu am fost martor în direct al episodului descris (faza de pe teren și comentariul aferent de la ProTV), nu mi s-a părut absolut nimic în neregulă, pentru că era consemnată exact schimbarea pe care ne-o (sau, cel puțin, alături, iată, de „românii din tribune”, mi-o) doream de la jucătorii naționalei, și anume ca, fără să le crească peste noapte valoarea (miracol greu spre imposibil de realizat în fotbal, așa încât n-o să scăpăm, cel puțin cu actuala generație, de pasele alea de doi metri greșite cu zece, stopurile și preluările pe model „colțul blocului”, șuturi direct în... stația lui 41, vorba altui comentator etc.), măcar să-i vedem că mor cu adversarul de gât, iar dacă pierd aiurea mingea sau o pasează direct la el, măcar fac tot ce pot să reintre în posesie. Cu alte cuvinte, dacă nu sunt cu adevărat fotbaliști (buni), să fie cel puțin sportivi adevărați (adică să alerge din răsputeri, să sară etc.).

Bineînțeles, însă, că la postarea „prietenului” s-au găsit peste o sută de gogomani (printre care și mulți alți „prieteni” de-ai mei) care să râdă și să-i dea dreptate că respectivul comentator ar fi fost la fel de ridicol ca Mihăilă, pasămite. Ce-i drept, majoritatea erau femei, ceea ce poate fi o palidă consolare de tip explicație pentru faptul că practic n-au înțeles nimic (dintr-un sport mai pe gustul bărbaților, asta vreau să spun, nu e nimic misogin, decât după niște minți încete de ultrafeminiști/te).

11. Există glume bune și glume proaste. O glumă proastă sau, mai degrabă, pur și simplu stupidă (asta presupunând, în apărarea respectivului, că  glumă era!) este (cea făcută de) un scriitoraș obscur de (pe) Facebook, care se lăuda că nu se uită la meciurile naționalei deoarece niciun jucător nu i-a citit cărțile, așa încât, dacă ei nu-i urmăresc activitatea, nici el n-are de ce s-o urmărească pe-a lor. Păi, pe logica asta, presupun că „maestrul” nu prea se duce nici la teatru, că nici Shakespeare nu i-o fi citit cărțile, la fel cum suspectez că nu i le-au citit nici alde, să zicem, Coldplay, la care m-aș mira să nu se fi dus, deoarece cam are profilul corespunzător și sigur nici nu l-a huiduit pe Babasha, chiar dacă nici el... Și așa mai departe.

12. Da, și eu mă gândeam la un moment dat că e cam mare agitația din prima rundă a turneului final, cu zeci de meciuri în grupe, în urma cărora sunt eliminate... doar opt echipe. În același timp, mi se pare aberant punctul de vedere conform căruia sunt prea multe echipe (adică 24, în loc de 16, cum era până în urmă cu câteva ediții, că 8 chiar ar fi ridicol de puține în vremurile noastre), prea multe meciuri și din cauza asta formațiile mari, care sunt deja obosite după campionatele lor interne solicitante, au prestațiile jalnice pe care le-au avut. La urma urmelor, pentru ele este, în principiu, câte un singur meci în plus, în sensul că și cu doar 16 echipe la turneu, tot s-ar fi desfășurat câte trei meciuri în grupe (patru grupe în loc de șase, iar sistemul acesta, cu grupe de câte patru echipe, a existat, practic, dintotdeauna), doar că primele două din fiecare s-ar fi calificat direct în sferturi, sărind peste optimi. Chiar nu cred că asta ar rezolva „oboseala” și apatia unor echipe ca Anglia, Franța, Olanda, Italia, Spania, Germania... Iar în calitate de (tele)spectator, sigur nu ești obligat să te uiți la toate meciurile, ca să obosești sau să te plictisești, cum pretind criticii actualului format. A, poate să fie extenuant pentru ziariști, experți, specialiști etc. (că, de fapt, dinspre ei apar aceste văicăreli), care sunt obligați să „analizeze” toate partidele, dar atunci să pună mâna să facă o reconversie profesională și să se apuce de prelucrarea prin așchiere, minerit, măturat străzi..., activități mai comode și mai bănoase.

TOTUL DESPRE AMERICA ȘI AMERICANI

Pentru a descrie în mod exhaustiv situația din și halul în care se află astăzi măreața Americă și bravii americani e suficient să-l parafrazez pe unul dintre cele mai sinistre personaje politice... românești din ultimii 35 de ani, într-o întrebare pe cât de retorică pe atât de atotcuprinzătoare: Ce blestem o fi pe poporul ăsta (american) de a ajuns, până la urmă, să aleagă (iarăși!) între doi Moși Tăgârță, unul aproape senil și altul complet dement?

NU LĂSA PE MÂINE CE POȚI SĂ MINȚI DE AZI!

Tare mi-ar plăcea să aflu, printre nenumărate alte lucruri cu mult mai importante, iar unele chiar esențiale, dacă nu de-a dreptul vitale pentru existența mea, în particular, și a întregii omeniri, în general, la care dintre sensurile lipsei de profesionalism și/sau deontologie – respectiv simplă ignoranță, în care ditamai întreaga redacție, cu șefi, adjuncți, corectori, capete limpezi și așa mai departe, de post cu mari pretenții de fruntaș pe ramură n-a aflat ori n-a înțeles informația corectă, sau complicată manipulare, în care a aflat și a înțeles, dar a preferat să mintă de dragul senzaționalismului evident ieftin și audienței umflate artificial – se încadrează faptul că astăzi, vineri, 21 iunie, absolut toate buletinele de știri de la Antena 3 (și sunt convins că și de la alte posturi concurente, dar nu m-am nimerit eu pe ele) au început cu mesajul alarmant, rostit cu teatral de exagerată disperare de către fătucile perindate prin studio, „e cod roșu de caniculă!”, după care aflam cum cad oamenii secerați pe străzi și ce alte ravagii face căldura în rândul populației neinstruite din biata noastră țărișoară cu climă cândva temperată, în condițiile în care meteorologii au lansat, într-adevăr, un astfel de avertisment astăzi dimineață, vineri, 21 iunie, dar cu valabilitate începând de... mâine, sâmbătă, 22 iunie.

ÎNAINTE ȘI DUPĂ

În ciuda zecilor de specialiști, experți și așa mai departe, cu tot cu realizatori, moderatori și jurnaliști, care s-au perindat în ultimele zile, după victoria României în fața Ucrainei la EURO, și se vor mai perinda până la meciul nostru următor prin studiourile posturilor de sport sau generaliste, în frunte cu deținătorul drepturilor de televizare, Pro TV, unde până și la emisiunile obișnuite din grila de programe standard, gen „La Măruță”, sunt invitați zilele astea „oameni de fotbal”, nu am auzit încă pe nimeni preocupat de câteva detalii care pe mine personal, ca diletant și simplu frustrat care-mi închipui de multă vreme că aș fi mai bun decât covârșitoarea lor majoritate, mă interesează în mod deosebit, și anume, în primul rând, în ce măsură este mai bine ca Edi Iordănescu să trimită la meciul cu Belgia cea mai bună formulă de echipă, respectiv, în principiu, primul unsprezece din cel cu Ucraina, pe de-o parte pe principiul tradițional și altminteri sănătos, verificat în practică presupun, că „echipa câștigătoare nu se schimbă niciodată”, iar pe de alta pentru că pare și mai logic, în circumstanțe normale, să te bazezi pe cei care au evoluat atât de bine, așa cum mai toată lumea achiesează, însă în mod oarecum tacit sau, mai degrabă, cumva implicit, adică fără să ia în considerare toate elementele (așa cum se întâmplă în general în Romania, că tocmai ce am și scris zilele trecute despre asta), sau, dimpotrivă, dat fiind că, totuși, partida mai abordabilă, unde avem șanse mai mari să obținem un rezultat favorabil, respectiv măcar un egal, este următoarea, cu Slovacia, titularii din partida cu Ucraina să fie odihniți, menajați, mai ales că, realist vorbind, și-așa e greu de sperat la o nouă minune cu o Belgie net superioară și venită acum să-și joace cam ultima șansă de calificare onorabilă, în fața adversarului – și din punctul lor de vedere, sunt convins – mai slab decât Ucraina pe care o vor întâlni ulterior, doar că, desigur, m-ar interesa aici cu adevărat părerea specialiștilor, fiindcă nu mi-e clar dacă după o asemenea pauză, de vreo zece zile, respectiv de la partida de luni cu Ucraina și până la cea de miercurea viitoare cu Slovacia, titularii de care vorbeam și-ar putea ieși mai degrabă din formă sau ceva, decât să se odihnească și să fie proaspeți, iar în al doilea rând, în condițiile în care, trebuie să recunosc, eu însumi am aflat abia cu mare întârziere că Slovacia-Ucraina se joacă cu o zi înainte de Belgia-România, aș fi vrut să-i aud pe toți acești „oameni de fotbal” dându-și cu părerea despre cât de normal este ca slovacii să aibă, practic, 30 de ore în plus de odihnă față de noi la meciul decisiv de miercuri.

Sunt însă sigur că toată lumea va discuta în fel și chip și va întoarce pe toate fețele aceste lucruri DUPĂ întâlnirile noastre cu Belgia și, respectiv, Slovacia, când – mai ales dacă lucrurile nu vor ieși bine pentru noi – vor înțelege perfect cu toții cum (NU) AR FI TREBUIT să procedeze selecționerul, respectiv că (nu) a odihnit titularii, că (nu) a jucat cu rezervele (adicătelea cu Hagi, Pușcaș, Mihăilă... jucători pe care, ca să fiu cinstit, eu mi i-aș fi dorit titulari cu Ucraina... până am văzut câtă dreptate a avut Iordănescu să înceapă cu ceilalți) în meciul cu Belgia, că (nu) a fost bine că (nu) am pus la bătaie toate resursele în meciul cu Belgia și (nu) am fost lamentabili cu Slovacia etc., și, tot brusc, dacă vom rata calificarea cu slovacii, vor înțelege și cât de importante au fost acele 30 de ore pe care eu, firește, n-am să înțeleg nici atunci (așa cum nu înțeleg nici acum, înaintea lor) de ce organizatorii le-au oferit viitorilor noștri adversari (și ucrainenilor față de belgieni, ceea ce ar putea să se răsfrângă tot asupra noastră în anumite circumstanțe specifice), în condițiile în care, chiar și dacă din cauza unor constrângeri de programare erau nevoiți să-i pună pe slovaci cu o zi înainte, puteau măcar să-i pună de la ora 22.00, nu de la 16.00. Șase ore într-un calendar așa strâns contează și ele.

HAI (ÎN) ROMÂNIA!

Animat și de un impuls de sorginte, să zic, oarecum superstițioasă, tot ce speram de la partida României cu Ucraina, de la EURO 2024, era ca după ea să se vorbească pe toate canalele de sport ca despre cea mai urâtă de până acum și, mai ales, prima încheiată fără gol marcat, după ce în primele trei zile de competiție se înregistrase, am impresia, un record de goluri pe meci, iar celălalt pronostic optimist al meu, dar menținut în limite aproximativ plauzibile, ar fi fost un 1-1, așa că acest 3-0 mi-a depășit, ca oricui, cu mult așteptările și a fost obținut în urma unei evoluții a întregii echipe care chiar că mi-a amintit de vremurile cu adevărat aproape bune, ale Generației de Aur de la CM din 1994, de unde principalele mele amintiri sunt stările de panică pe care le aveam în efectiv fiecare minut al oricărei partide, când alde Columbia și, respectiv, Argentina (ca să mă refer doar la glorioasele meciuri câștigate, nu la rușinea cu Elveția sau eliminarea în fața Suediei) ne făceau apărarea harcea-parcea însă mai de fiecare dată scăpam miraculos cu fața curată și, din când în când, izbuteam și câte un contraatac nimicitor, imagine care mă face să mă întreb cam ce posesie s-o fi înregistrat (și) atunci, într-o vreme în care astfel de statistici nu erau încă la modă, așa că tot ce-mi doresc de-acum înainte (la fel cum, la drept vorbind, mi-am dorit și până acum, după cum am mai și scris de nenumărate ori) este ca, și dacă nu ne va ieși mereu la fel de bine cum ne-a ieșit ieri, iar după o asemenea desfășurare a unei partide, dar în care să avem mai puțin noroc, vom fi învinși, să nu-i aud iarăși pe toți experții și specialiștii și comentatorii și așa mai departe spunând că „ne-a lipsit determinarea” și că ar fi trebuit „să îndrăznim mai mult”, „să ținem de minge” în loc să ne apărăm „supraaglomerat”, fiindcă singura tactică pe care o poate aplica (și) azi cu deplin succes România este o apărare bine organizată, cu ieșiri pe contraatac, la fel cum se întâmpla și pe vremea când aveam jucători oricum cu mult mai valoroși și, ce-i drept, un astfel de aspect de cetate asediată, cu posesii de 70-30% în favoarea adversarilor, se vedea când întâlneam forțe ale fotbalului mondial, nu Ucraina, dar poate că actuala generație – care mie, unuia, spre deosebire de cea de acum câțiva ani, în frunte cu Săpunaru și condusă de bietul Daum (căruia personal i-am luat apărarea tocmai pentru că mi se părea că n-are cu cine) și Contra, îmi este chiar simpatică și o urmăresc cu emoție și speranță de când era, aproape in corpore, la categoria Sub 21, cu rezultatele spectaculoase din 2019 sub bagheta lui Mirel Rădoi, care măcar pentru asta ar mai trebui amintit din când în când, în euforia generală și chiar dacă mie îmi e mai degrabă dimpotrivă, antipatic – va reuși un rezultat bun și cu Belgia, apropo de a cărei înfrângere în fața Slovaciei chiar voiam să mărturisesc că, spre deosebire de comentatorii gogomani de la Pro Arena, fericiți pentru ea ca niște copii sărmani cu duhul, a reușit să-mi umbrească în mare măsură bucuria rezultatului nostru cu Ucraina, poate și unde sunt eu mai prăpăstios din fire și, după ce de-a lungul întregii partide cu vecinii din est parcă așteptam să se petreacă ceva care, în mod atât de tipic pentru poporul nostru parcă blestemat, să știrbească din frumusețea momentului, cum ar fi o întoarcere spectaculoasă de scor sau măcar un cartonaș roșu încasat de ai noștri ori vreo accidentare gravă a unuia din jucătorii de bază, plus cine știe ce sancțiuni ulterioare poate în urma unor excese de zel din partea spectatorilor, tocmai când credeam că nu se mai poate petrece nimic, a venit acest Belgia-Slovacia 0-1, în condițiile în care trăgeam nădejde ca slovacii să ajungă înaintea meciului nostru direct cu ei fără niciun punct, astfel încât, chiar și dacă am pierde cu Belgia, să ne fi ajuns și o înfrângere la limită ca să rămânem pe locul trei (fiindcă se pare că primează golaverajul, nu rezultatul direct), cu șanse de a merge mai departe, pe când acum există o (ne)șansă și mai mare ca, înaintea ultimei etape din grupă, să fim patru echipe cu câte trei puncte, iar noi, în eventualitatea unei nedorite înfrângeri, să rămânem cu ele (ceea ce în condiții ideale ar fi suficient pentru calificare), dar să terminăm doar pe locul patru și să fim astfel eliminați, asta ca să nu mai spun că, la fel tot ca în 1994, când ne bucuram că suntem surpriza turneului, revelația și așa mai departe, până a apărut parcă de nicăieri... Bulgaria, care a ajuns și mai departe decât noi, în semifinale, răsunătoarea noastră victorie de acum a trecut iarăși pe locul doi în fața celei a... Slovaciei, blestem, cum spuneam, chiar dacă, firește, pe de altă parte, efectele ei benefice se vor răsfrânge, cumva, asupra întregului fotbal românesc, de pildă în sensul că poate vor crește prețurile jucătorilor români la export și, mai cu seamă, interesul celor de-afară pentru ei, iar imaginile cu minunații spectatori care, pe lângă că au cântat superb (poate pentru prima oară) imnul la începutul meciului și l-au mai și reluat, din proprie inițiativă, pe parcursul lui, așa cum i-am mai auzit doar pe englezi, cu „God Save the King”, au înțesat stadionul și terasele din München vor face să nu ne mai temem că vom fi defavorizați de arbitraje doar ca să rămână în turneu echipe cu... potențial economic sporit, cum se cam petrecea pe vremea când România era încurajată doar de stafful nostru tehnic și vreo 10-20 de membri ai ambasadei, ceea ce, pe de altă parte, mai tristă, mă face să mă gândesc cu relativă stupoare și chiar ușoară revoltă cum sunt în general românii, care, după ce o șterg cu prima ocazie definitiv din țară (fiindcă sunt convins că erau acolo mai mulți stabiliți în Germania decât propriu-zis turiști), nu știu cum, de atâta dor și jale, să mai vină pe la toate meciurile naționalei de fotbal și ale sportivilor noștri din orice disciplină, ca de pildă Simona Halep, și să voteze cu... naționaliștii de la AUR!

PANDEMIE, RĂZBOI, COLDPLAY

Pentru că n-am mai văzut, pe de-o parte, atâta încrâncenare, iar pe de alta, atâta revărsare de inepții încă de la pandemia de coronavirus și, apoi, izbucnirea războiului din Ucraina, două evenimente globale de o anvergură incomparabil mai mare, dar cu coordonate, în fond și la urma urmelor, la fel de simple, aproape binare, ca foarte banalul fapt că o mulțime de oameni au fluierat la un concert de, să zicem, aproape rock atunci când li s-a (im)pus o manea, am să procedez ca și atunci, exprimându-mă pe cât de succint sunt eu în stare, adică spre absolut deloc, însă „pe puncte”, tocmai în încercarea de a fi:

1. Cum spuneam și cu alte ocazii similare, este absolut fascinant cum în România, atunci când apare cineva care nu e de acord cu faptul că 1+1=2 și o ține sus și tare că 1+1=3, răsar de prin toate cotloanele Facebook-ului cohorte de felurite specii de zombii care să-l contrazică, să-l blameze și mai-mai să-l linșeze în încercarea de a-l convinge prin orice mijloace, inclusiv coercitive dacă s-ar putea, ba că 1+1=5, ba că 1+1=7, 12, 853, -9833 și chiar că 1+1=toamnă, 1+1=tablă, 1+1=castravete, 1+1=Mihaela, 1+1=verde... În plus, la un moment dat sau altul, chiar și puținii aflați în tabăra celor care susțin că, totuși, măcar în anumite situații conjuncturale, precum cea în discuție, 1+1=2, ajung curând să-și dea arama pe față la nivelul superior al aritmeticii și să pretindă că, în schimb, 1+2=4 sau 12, sau 18, sau anemonă, cărbune, borcan, hohot...

2. În continuare aberația supremă legată de întâmplarea de la concertul Coldplay mi se pare acuzația de rasism adusă celor care au huiduit, pornită și ea de la o la o premisă la fel de, dacă nu și mai imbecilă, respectiv că, practic, nu are cum să existe vreun om pe planetă, și cu atât mai puțin român, căruia să nu-i placă manelele și că, de fapt, până și cei mai aparent înverșunați contestatari ai lor le ascultă, cu o infinită plăcere, la petreceri și (alte) nunți, dacă nu cumva și nonstop, „în buclă” (expresie pe care o folosesc invariabil cei care tocmai descoperă câte o melodie „trăsnet” de tot rahatul pe YouTube sau Spotify), acasă, dar pe ascuns, feriți de ochii și urechile semenilor, dintr-o nemărginită ipocrizie, pentru a poza în elitiști rafinați, animați, vezi Doamne, de gusturi și înclinații occidentaliste, nu de atavicele și irepresibilele apucături balcanico-arăbești și de mahala europeană, ca restul vulgului trăitor în mioriticul spațiu carpato-danubiano-pontic, iar culmea penibilului în a demonstra cu argumente chipurile științifice, dar și adânc „filosofice” această teză profundă a atins-o un, desigur, cu adevărat rafinat (nu ca antimaneliștii ăia prefăcuți!) intelectual unanim recunoscut, critic literar și așa mai departe, care a scris un ditamai cearșaful pe Facebook (de unde eu, unul, trăiam cu impresia că există o limită de caractere acolo), împănat cu termeni prețioși și sintagme pompoase, gen „anexare normativă”, „elite modernizatoare”, „lipsă funciară de pragmatism”, doar pentru a conchide, la fel ca și cei care s-au rezumat la două înjurături birjărești, că ăia care au fluierat și au huiduit erau niște nenorociți de rasiști ipocriți, ahtiați în adâncurile sufletelor după manele, exact așa cum cei mai mari homofobi sunt în realitate homosexuali disimulați.

Sincer, ca unul care m-am resemnat încă din fragedă adolescență că gusturile mele cam în toate privințele, de la cele artistice – muzicale, în primul rând, dar nu numai – până la, mai târziu, întreaga filosofie despre lume și viață, cu tot cu politică, sunt împărtășite de „jumătatea” infinit mai puțin numeroasă a omenirii, alcătuită uneori doar din mine, și am putut să-i înțeleg și să-i accept pe toți cei care, de pildă, nu suportă rockul, ba chiar le produce dureri de cap și alte stări fizice neplăcute fiindcă e „zgomotos”, nu știu de unde această încrâncenare a unei parcă tot mai largi pături a românilor care nu pot să conceapă că unii conaționali pur și simplu detestă manelele și, ca în cazul meu și, iată, al celor care se aleg cu dureri de cap dacă ascultă rock, li se face pur și simplu greață, la modul cel mai clinic cu putință, atunci când le aud, și îi acuză că sunt prefăcuți și că toate astea sunt doar manifestările vizibile, transpuse în simptome psihosomatice, ale rasismului sub- sau inconștient, „dovedit”, în ceea ce mă privește – cum mai spuneam eu doar în glumă încă de acum câțiva ani, dar între timp am căpătat o temere tot mai vie și reală că nu peste multă vreme voi ajunge să fiu, poate, chiar întemnițat sau, în orice caz, drastic amendat de aceste adevărate Inchiziții moderne care sunt instituțiile anti-discriminare – și de faptul că, dintre toate sporturile (de echipă), nu-mi place baschetul, unde în general excelează jucătorii de culoare, și, în schimb, ador hocheiul, înotul și Formula 1, acaparate aproape în totalitate de caucazieni, la fel cum și în muzică iubesc rockul și urăsc, pe lângă manele, rapul, care, nu-i așa?...

Bun, ca să fiu sincer până la capăt, nu-i mai puțin adevărat că părerea mea despre majoritatea aceea a celor care au altă „filosofie de viață” decât mine (sigur, nu mă refer la gusturile muzicale, ci la diverse alte aspecte punctuale) nu e deloc una bună și – chiar dacă-i înțeleg și îi accept la modul teoretic, rațional  – am în fond o mare aversiune față de ei, dar asta e altă chestiune.

3. Pe locul doi în topul imbecililor sunt cei care s-au exprimat în sensul de a-i blama pe cei care au huiduit și s-au arătat nemulțumiți de faptul că au primit, practic, altceva decât plătiseră să vadă (respectiv pe un manelist, în loc de Coldplay), când de fapt maneaua aia ordinară ar fi fost, chipurile, în viziunea imbecililor, un fel de bonus track, ceva în plus, extra, pentru care, eventual, poate că spectatorii ar fi trebuit să mai și plătească niște bani peste cele nu știu câte sute de lei pe care le-au dat pe un bilet, și în orice caz ar fi trebuit să spună bodaproste, iar cele mai stupide comparații făcute de imbecili au fost cu un restaurant (?!) în care, atunci când clientul comandă bucatele, ospătarul îi aduce „din partea casei” un aperitiv, iar clientul, în loc să fie recunoscător pentru toată viața de atunci înainte, îi dă în cap ospătarului cu el (deși, în paranteză fie spus, nimeni nu i-a dat „domnului Coldplay” – vorba cuiva – cu manelistul în cap, iar huiduielile sunt doar modul publicului de a spune artistului „ia aperitivul ăsta de-aici, că nu-mi place”), și s-au scandalizat când unii, preluând fix „parabola” lor, au spus că e de fapt ca și cum ai fi comandat icre negre, iar ospătarul ți-ar fi adus drept aperitiv o bucată de slănină cu muștar sau una de brânză cu ceapă.

Firește că și aici imbecilii au fost de mai multe... dimensiuni, cele mai mari fiind, pe de-o parte, una care, după ce i s-a dat contraexemplul cu „aperitivul” fără nicio legătură, în materie de efectiv gust sau gusturi, cu felul comandat, s-a arătat revoltată de comparația... inventată (sau măcar  plagiată) chiar de ea, spunând că e absurd să compari ARTA cu niște feluri de mâncare, iar exemplul unei comentatoare, care spunea că e ca și cum ai comanda pește și ți s-ar aduce ca „bonus” parizer, l-a catalogat drept „un binom ce reprezintă un clasism ieftin” (da, cei mai „elevați” autori de articole pe Facebook au fost cei mai imbecili, ceea ce chiar că nu e neobișnuit pentru România!), iar, pe de alta, una care după ce n-a scos-o la capăt cu cei care au luat-o peste picior, a scris și ea un cearșaf cu termeni pompoși, despre „viziunea artistului asupra lumii” și alte tâmpenii de-astea, ca să justifice de ce, vezi Doamne, atunci când cumperi un bilet la un concert trebuie să înghiți în tăcere și admirație tot ce-ți bagă „artistul” pe gât în numele acestei „viziuni”, fiindcă tu nu cumperi un serviciu, ci „viziunea”, „concepția”, după care extindea teoria și la alte domenii, blamându-i pe cei care merg la doctor și au senzația că își cumpără doar un serviciu, când de fapt medicul e și el nu știu ce entitate superioară și așa mai departe, ceea ce pe mine m-a făcut să mă gândesc la un dentist care, după ce-ți plombează măseaua pentru care ai plătit, îți mai scoate și una bună, pe gratis, lucru pentru care ar trebui să-i fii recunoscător, așa cum ar trebui să-i fii și unui chirurg care-ți oferă drept bonus un bisturiu lăsat în tine după operație! Săru-mâna!

4. Fără să fi făcut chiar un studiu științific pe această temă, am constatat că marea majoritate a celor care au luat poziție împotriva „nesimțirii” celor care au huiduit, acuzându-i inclusiv de proastă creștere, lipsă de cultură și de civilizație etc., sunt fix dintre cei din generația de care vorbeam zilele trecute, a derutaților, și care nu s-au sfiit să huiduie din răsputeri politicienii (pesediști) care nu le erau pe plac și, mai ales, să elogieze inventivitatea, inteligența și bunul gust ale ăluia de-și pusese, în urmă cu ceva ani, pe plăcuța de înmatriculare a autoturismului rafinatul mesaj MUIEPSD.

5. Cam în aceeași ordine de idei și despre același tip de personaje, dar, de data asta, ca o dovadă de consecvență bovină în prostie din partea lor, cu numai vreo săptămână înaintea concertului Coldplay mulți dintre acești revoltați îl înfierau cu mânie literară pe un confrate de-al lor scriitor fiindcă publicase un soi de recenzie negativă la un roman și numai că nu propuneau excluderea lui pe viață din rândul intelectualilor frecventabili, a căror principală caracteristică nobilă este, din punctul lor de vedere, pupincurismul la adresa celor din propria branșă (chestiune pe care o voi aborda pe larg cu altă ocazie), fiindcă orice critică nu poate fi decât o dovadă de frustrare și lipsă de caracter din partea cui o lansează, iar o poetă cu veleități închipuite de fotomodel (alt subiect despre care voi scrie în curând), care postează pe Facebook poze îndrăznețe cu fizicul ei aschilambic și șui, după gustul meu, îi acuza pe cei care au fluierat la concert, ca și pe cititorii cărora nu le plac cărțile (ei), că ar impune un soi de dictatură, dorind să-i constrângă pe artiști să cânte sau să scrie într-un anumit fel, ceea ce, desigur, nu denota decât o mare confuzie în capul ei prea mare pentru așa conținut sărac, fiindcă una e ca, în calitate de „consumator” de artă, să nu-ți placă ceva și să te exprimi sincer în sensul ăsta, și alta să impui unui artist ce artă să creeze, așa cum, eventual, procedau comuniștii prin cenzură, pentru că acum artiștii au, la rândul lor, tot dreptul să ignore, pur și simplu, părerile diletanților și să cânte sau să scrie sau să picteze... doar cum vor ei (după care vor fi acuzați de „elitism” de către confrații lor și mai imbecili, fiindcă nu ascultă de gustul publicului!), însă, așa cum scriam și în precedentul text pe subiect, e clar că sechelele comunismului sunt mult mai adânci decât ar fi dispuși să recunoască cei afectați.

6. Evident că, în al cinșpelea ceas, au apărut și mincinoșii de serviciu, manipulatorii ordinari care, la fel ca în cazul „pixelului albastru” al lui Băsescu, de pildă, când se lansau tot felul de teorii ale conspirației fanteziste doar ca să fie salvat providențialul și să nu recunoască liicenii, cărtăreștii și ceilalți tăpălagi, pore și cartieni că-l cârpise, pur și simplu, pe un copil altminteri pesemne obraznic, care, vorba abjectului personaj principal, „o fi spus ceva”, au descoperit acum, deodată, că „se pare că din public s-a strigat «dă-te jos, țigane!»”, o expresie parcă plagiată după exemplul meu ipotetic de formulare care ar fi justificat, într-adevăr, acuzațiile de rasism, doar că nimeni n-a confirmat așa ceva ca pe-o realitate, ci doar în termenii amintiți, de „se pare” și „mi-a spus cineva că i-ar fi spus altcineva că un vecin de-al cumnatului său ar fi auzit de la o soră de-a vărului că”, la fel cum, pe de altă parte, antihuiduitorii și antifluierătorii nu s-au hotărât nici măcar în acest același ceas al cinșpelea dacă, atunci când l-au ales la întâmplare pe Babasha, cei de la Coldplay s-au orientat după un artist popular în rândul românilor, cu milioane de vizionări pe YouTube, ca să le facă celor din public o reală surpriză plăcută, sau, dimpotrivă, au adus unul dintre cei „ale căror glasuri nu sunt auzite”, din rândul minorităților oprimate, așa cum înțeleg că procedează în acest turneu, asta chiar și dincolo de legenda comercială cu „domnul Coldplay” care ar fi descoperit un artist remarcabil cântând la colț de stradă în Centrul Vechi și l-ar fi adus pe scenă.  (Cât despre faptul că, la noi, ca o caracteristică specifică despre care cei de la Coldplay m-aș mira să fi aflat, minoritatea asta oprimată mai are, pe alocuri, și proastele obiceiuri de a marginaliza și maltrata femeile și de a-și mărita copilele la 12 ani ce să mai zic și eu, că au zis destul alții, cu riscul de a fi acuzați și mai abitir de rasism.) (nu cred că va urma)