FILOSOF DE FACEBOOK

Un deloc înțelept care face pe filosoful spunea odată, în urmă cu vreo două zile, că lucrul cel mai trist pe Facebook e să te prinzi din prima propoziție ce vrea să zică autorul, ceea ce, de pildă, ca o scurtă paranteză oarecum introductivă, mă gândesc că nu e cazul cu mine, ale cărui postări am convingerea că pentru cei mai mulți nu devin suficient de limpezi și lămuritoare nici măcar după a doua sau chiar a șaptea lectură integrală, dacă ar avea curiozitatea devastatoare și ambiția nemărginită să o, respectiv le, facă, în schimb mie mi se pare că, dimpotrivă, lucrul cel mai trist care se petrece nu doar pe Facebook, iar închipuitul filosof amintit se numără printre cei care păcătuiesc cel mai des la capitolul ăsta, e că în ziua de azi mai toți cei care încep să citească un text AU IMPRESIA că înțeleg din prima propoziție ce vrea să spună autorul, astfel încât nici nu mai ajung la a doua, în schimb se pun pe comentat întregul text și bat câmpii, deja captivi în mințile lor crețe încremenite în idei preconcepute, ținând-o ca gaia-mațu că știu ei mai bine ce NU au citit decât știe autorul ce a scris.

AU FURAT, DAR AU ȘI PROFITAT

Ca să citez din deja mult prea bine-cunoscutul, cel puțin pentru fidelul meu cititor imaginar, domn Cutare, „citatul e sfânt”, așa că o să citez și în continuare din domnul Cutare (citat și de un amic de-al său care, sesizând în ce rahat s-a băgat cu deja amintitul citat citat, a vrut să-l scoată puțin la lumină, dar despre asta mai târziu): „... «noi» scriitorii, odată scăpați din comunism și naivi absoluți, habar n-am avut, în 1990, ce înseamnă viitorul financiar al României capitaliste. De aia, banii «s-au» cheltuit repede: reviste literare, întruniri, finanțări de proiecte amărâte, ba chiar și sprijin pentru călătorii în străinătate. Nimeni nu avea idee nici de dimensiunea banului, nici de virulența inflației. În numai doi ani, valoarea fondurilor găsite în vistieria Uniunii scăzuse de zece ori. În patru, de 20-25 de ori.”

Fragmentul face parte dintr-un amplu text scris de domnul Cutare pentru a se apăra de noianul de acuzații pe care i le aduce un alt individ destul de straniu și coleg de bresle (scriitor, jurnalist...) cu el, domnul Cutărică, dintre care cele mai nesemnificative, din punctul meu de vedere, și extrem de ușor de demontat ca fiind minciuni sfruntate, ceea ce, din păcate – așa cum se întâmplă de prea multe ori, când cel mai mare rău care i se poate aduce unei cauze (drepte) e să fie susținută cu argumente greșite sau neadevărate, care pot fi lejer combătute, ducând la pierderea credibilității avocatului și, pe cale de consecință (I)logică, a justeței ei –, aruncă o mare umbră de îndoială și asupra celor mai grave și mult mai greu de probat/negat, sunt că ar fi fost membru al Uniunii Scriitorilor înainte de 1990 și că ar fi publicat nu știu câte cărți, când adevărata chestiune care i se impută e că, în această calitate, dobândită, de fapt, după cum domnul Cutare n-are nicio problemă să recunoască, abia în 1990, ar fi contribuit activ și din plin la devalizarea instituției, furând, practic, banii agonisiți de ea pe înfloritoarea (tot pentru ea) vreme a lui Ceaușescu, fenomen similar, pe undeva, cu ce s-a întâmplat și în multe alte domenii, când capii răutăților n-au fost cei pe care evenimentele din decembrie 1989 i-au (sur)prins în funcții și, în general, au fost rapid mătrășiți, ci cei care i-au urmat, așa că nu e vreo mare apărare să susții, altminteri pe bună dreptate, că nu te aflai într-un anume post la momentul respectiv, însă nu asta voiam să subliniez, ci modul... idilic în care domnul Cutare privește jafurile petrecute în primii ani nouăzeci, pe care, iată, atunci când îi vine la socoteală, cu referire dacă nu (și) la el însuși (că mai departe în articol devine evaziv și pretinde că spune „noi” cum spunea Eminescu „noi, epigonii”, adică vorbind mai degrabă despre alții, iar eu chiar nu știu dacă și ce funcții o fi avut domnia sa în Uniune), cu siguranță la prietenii săi care au preluat USR după Revoluție, în frunte (că asta țin bine minte) cu măcar colegul său de la „Academia Cațavencu/Cațavencii”, Mircea Dinescu, ajuns chiar președinte, le pune pe seama unei „naivități absolute”, în sensul că făptașii n-ar fi avut habar despre ce înseamnă „viitorul financiar al României capitaliste”, „dimensiunea banului” și „virulența inflației”, asta în condițiile în care, ca un mărunt amănunt semnificativ, domnul Cutare n-avea în 1990 doar vreo douăzeci și-un pic de anișori, ca mine bunăoară, care nu-mi reproșez vreo astfel de naivitate nici când mă refer la votul meu îndârjit și perseverent cu dreapta din acei ani și nici la vreo inginerie financiară pe care s-o fi săvârșit (eu, carevasăzică) și să fi mers prost, că nu s-a întâmplat, nici cu banii mei și nici, cu atât mai puțin, ai altora, ci peste 35, iar, pe de altă parte, că aici voiam să ajung, același domn Cutare a fost încă de pe atunci unul dintre cei mai virulenți jurnaliști „de dreapta”, care n-a ratat niciun prilej să-i condamne, absolut pe bună dreptate din punctul meu de vedere, pe toți politicienii și oamenii de afaceri care... au devalizat țara, au furat puțina agoniseală pe care o lăsase Ceaușescu după ce o făcuse tot pe spinarea poporului român plătind datoriile externe și așa mai departe; au „privatizat” în interes propriu și de grup toate întreprinderile și instituțiile moștenite de la comuniști; au făcut afaceri veroase „cu statul”; într-un cuvânt au profitat din plin de vremurile tulburi de-atunci, adicătelea fix ce au făcut și „ei”, scriitorii (de fapt, firește, numai o... anumită parte a lor), cu și pe banii Uniunii, înființându-și, pentru ei și prieteni, sinecuri sub pretextul lansării de falimentare ziare și reviste (pretins) literare, publicându-și cărți cu „finanțare de la minister”, participând (după cum chiar domnul Cutare sugerează, iar prietenul său de care pomeneam în debut încearcă să spună că domnul Cutare minte sau fabulează, probabil din cauza vârstei înaintate și a memoriei care-i joacă feste) la tot felul de întruniri și reuniuni și festivaluri și congrese ale scriitorimii de pretutindeni, inclusiv peste mări și țări și așa mai departe, asta ca să nu mai spun că, tot domnul Cutare, într-o mult mai recentă vreme în care nici eu însumi nu-l suspectam de altceva decât o... reală naivitate altminteri bine intenționată, se apucase să încerce să reformeze Uniunea din interior, preluându-i conducerea, împreună cu un grup de amici, prin ceea ce unii (dacă nu și Justiția într-un târziu, că mi-e încă neclar, așa cum îmi sunt multe decizii ale ei) au pretins că ar fi fost o lovitură de palat, fără respectarea statutului, pe motiv că ar fi prost condusă, cu banii rău gestionați etc., asta probabil simțind el că în cei treizeci de ani scurși de la momentul acelei chipurile generalizate „naivități absolute” (dar rentabile, aș zice eu), din sau la care aproape că s-a autodenunțat acum ca fiind parte sau părtaș, a căpătat vaste noțiuni de „management” și economie de piață, astfel încât, după ce s-a înfruptat – fie și, repet, din neștiință de carte și economie – cu banii Uniunii până la faliment (al ei, că domnia sa nu pare s-o ducă așa rău), s-a gândit acum s-o poarte spre noi culmi de înflorire financiară, asta, desigur, poate după ce ar fi clarificat și statutul ei juridic, pe care, după ce nu l-a clarificat, alături – repet pentru a multa oară, că n-am alte informații precise despre implicarea sa nemijlocită în toate cele în afară de „autodenunțul” din citatul amintit – de confrații și prietenii săi, atunci când trebuia, adică în 1990, când toate întreprinderile de stat deveneau S.A.-uri, de pildă, mai are și îndrăzneala să-i acuze pe cei care (le-)au urmat, de prin anii două mii și, în fruntea Uniunii că n-au făcut-o, încât Justiția aia de care aminteam și care la noi are în decizii fix precizia și predictibilitatea datului cu banul era să stabilească definitiv și irevocabil, în urma proceselor intentate de domnul Cutare, că, din punct de vedere juridic cel puțin, nu există și nici n-a existat vreodată, misiune (sub acoperire) îndeplinită.

PREMIUL LOCAL DE NESIMȚIRE

După cum fidelul meu cititor imaginar știe prea bine, în special din postările mele pe tema premiilor Oscar, nu sunt deloc un fan al „diversității” cu orice preț, însă chiar și așa, n-am putut să nu observ, cu prilejul anunțării nominalizărilor la, se pare, alt prestigios premiu literar de care nu auzisem (și chiar n-o spun cu ironie sau ceva, problema, în chestiunile astea, fiind categoric la mine, așa că mi-o asum cu bărbăție), cum nu auzisem nici de publicația care-l decernează, și anume Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași” 2024, că nu mai puțin de șase dintre cele zece titluri selectate pentru „lista lungă” aparțineau, deja, unei altminteri foarte cunoscute și respectate edituri... concitadine cu cotidianul (în timp ce alte două erau din Chișinău, ceea ce mi se pare că pune și mai tare la îndoială termenul „Național” din pompoasa titulatură a distincției), după care, pe „lista scurtă”, comunicată cu surle, trâmbițe și ceva elemente derutante pentru mine, fiindcă aveam impresia că finaliștii – care, coincidență sau, mai degrabă, nu, sunt cu toții „prieteni” de-ai mei de pe Facebook – doar își strigă în postarea mare, ca de obicei, în mod repetat până la obsesie, triumfurile, fie și parțiale, asupra concurenței din branșă, fără să realizez inițial că era vorba de (încă) o triere preliminară, ca la marile evenimente internaționale de genul concursului Eurovision, de „diversitate” s-a ales praful de tot, transformându-se fără nicio jenă într-o unicitate și unanimitate de tip PCR, pentru că toți cei cinci rămași – altminteri meritorii, n-am nicio îndoială (dar, trebuie să admit și asta, nici vreun termen de comparație sau ceva, fiindcă nu i-am citit nici pe ei, nici pe alții) – aparțin aceleiași edituri din același oraș cu organizatorul.

Tocmai când mă mai liniștisem puțin, încercând să-mi spun că, totuși, în ciuda tot mai deselor și mai concretelor evidențe cu aspect de dovezi apărute în ultimul timp, de când urmăresc și eu fenomenul, nu e nimic adevărat nici în ideea, susținută de tot mai multe guri rele, că scriitorii afiliați la respectiva editură alcătuiesc un soi de – pardon de expresie – gașcă, promovându-se nu doar fiecare pe sine însuși, ci și, lucru lăudabil câtă vreme nu e făcut sub obligativitatea vreunui contract semnat odată cu cel pentru publicarea cărților, ei între ei, pentru că, la urma urmelor, e natural să devină, mai devreme sau mai târziu, prieteni, dacă nu și încuscriți (există cazuri!), dat fiind că se văd nu doar, presupun, pe holurile editurii, când vreunul vine să-și depună manuscrisul, iar altul tocmai iese dintr-un birou după ce a dat „bun de tipar”, ci și pe la standurile de la târgurile de carte, și nici (așadar nu e nimic adevărat, despre asta vorbeam) în zvonurile defăimătoare și sentimentele false ale unora din interior că întreaga lume literară autohtonă e fragmentată în tot felul de clici, coterii, frății, cumetrii etc., pe baza cărora se acordă și premiile de felul celui de mai sus, se scriu cronici favorabile sau... dimpotrivă, se propun și se votează în funcții de maximă (i)responsabilitate, de pildă pe la Institutele Culturale din lume, și așa mai departe, citesc chiar în ziarul cu pricina, pe pagina dedicată premiului, declarația unuia dintre membrii juriului, care își exprima satisfacția deplină față de nominalizări și nominalizați, fiindcă titlurile sunt „unul și unul” (ciudată alegere de cuvinte!), astfel încât indiferent care va câștiga va fi perfect, dar care membru al juriului este, pe lângă că și el „prieten” cu mine pe Facebook, și unul din membrii de vază ai – pardon de expresie – găștii amintite, scriitor cu o mulțime de cărți publicate la fix aceeași editură din același oraș cu același ziar care decernează același premiu care va fi, evident, înmânat unui alt (indiferent care) scriitor de la fix aceeași editură din același oraș cu același ziar care decernează... (în fine, ați prins ideea), lucru care, dacă s-ar fi petrecut într-o instituție de stat, ar fi fost, pe bună dreptate, blamat cu spume la gură de mai toți cei implicați (fiindcă pe majoritatea îi și știu cu înclinații „profund democratice” și „de dreapta”, pe care le împărtășesc și eu, doar că ei sunt cam din ramura pupincurist băsistă a „dreptei” românești), indiferent câte „argumente” li s-ar fi adus că, de pildă, nepotul sau ginerele sau soțul sau vărul sau chiar fostul coleg de bancă dintr-a opta angajat drept consilier (eventual onorific și pro bono) sau șef de departament de vreun ministru (pesedist!) în instituția condusă de el este cât se poate de competent, are studii la școli dintre cele mai înalte și a absolvit cursuri de perfecționare și de prestigiu occidentale, exact așa cum și în cazul nostru scriitorii nominalizați se prea poate să fie de maximă valoare, iar cărțile lor niște capodopere, astfel încât n-ar avea nicio importanță că un membru al juriului (pe ceilalți nu-i știu, așa că nu mă pronunț) este, practic, colaborator remunerat al aceleiași edituri câștigătoare a premiului acordat de juriul din care face parte..., fiindcă tot nepotism se numește și e tot pe bază de pile, cunoștințe și relații, plus interese materiale, iar amănuntul că acolo (la minister) ar fi pe bani publici, în timp ce aici (la ziar/editură) e pe unii privați (admițând că un premiu literar, fie și neînsoțit de vreo recompensă financiară propriu-zisă, poate spori vânzările cărții respective și, în consecință, încasările editurii) nu schimbă lucrurile decât poate din perspectivă legală, nu și morală.

CURĂȚENIA DE ALEGERI

Ca unul care, pe de-o parte, după cum am tot repetat-o de-a lungul timpului, inclusiv în multe din articolele mele, sunt tentat să cred mai degrabă (sau, în orice caz, în măsură mai mare) în prostia simplă și dezinteresată a oamenilor decât în ticăloșia lor perversă, dar, pe de alta, am petrecut, mai în tinerețe, câteva sejururi prin marile capitale europene și am văzut cum se mai procedează și pe-acolo, nu pot, totuși, să nu pun faptul că, în ultima vreme, de câte ori ies la o plimbare prin cartier, pe unul din bulevardele principale ale Capitalei, undeva între, să zic, orele 12.00 și 14.00, adicătelea fix în miezul zilei (de lucru) și când n-ar fi avut de ce să se murdărească prea tare asfaltul dacă ar fi fost curățat la primele ore ale dimineții, ca-n țările civilizate, pe lângă că mă întâlnesc, ca de obicei și spre eterna mea stupoare, cu cohorte de cetățeni care par să facă orice altceva [și în primul rând să se plimbe, pur și simplu, ca mine, care însă am argumentul (non)ocupației neconvenționale de, să zicem, scriitor sau chiar jurnalist aproape pensionar], decât să se afle undeva la vreun (alt) serviciu în afară de cel de curier sau comis-voiajor (și nu mă refer la cohorta mai mică de cicliști de culoare cu rucsacuri Glovo sau Bold în spate care se strecoară în viteză, pe trotuar, prin cohorta mai mare), mă pomenesc la un moment dat aproape măturat de câte un jet de apă provenind de la o cisternă care se găsește să facă, vezi Doamne, curățenie taman atunci, și nu la o oră matinală sau vesperală la care să nu fie văzută de suficienți cetățeni cu drept de vot, pe seama valului de scrutine electorale care se va revărsa asupra noastră în cursul anului curent.

Adevărata prostie incontestabilă este, însă, desigur, a celor care, chiar și dacă pe moment s-ar putea simți ușor deranjați că, și dacă izbutesc să se ferească la timp de nenea cu furtunul, sunt obligați să tropăie prin bălțile făcute pe trotuare în plin sezon uscat, vor rămâne doar cu amintirea de suficient de lungă durată a unor „gospodari” și/sau „edili” pe cinste care se ocupă de urbea lor și îi vor vota cu frenezie din nou, poate și pentru a enșpea oară, că s-a mai văzut, așa că nici eu nu mă mai mir de nimic și nu mă aștept să mai rezonez cu lumea înconjurătoare, la fel cum, de-o altă pildă, m-am resemnat cu reclamele de pe la televizor care mie mi se par de-a dreptul imbecile și obișnuiam să mă întreb ce dobitoci le-or fi scornit fără să înțeleagă că nu vor obține decât efectul contrar celui scontat, alungându-și toți potențialii clienți, până m-am dumirit că respectivii creatori știu de fapt foarte bine ce fac, pe bază de studii aprofundate ale cercetătorilor în principal britanici și „focus-grupuri” atent selecționate, iar adevărații mulți și imbecili sunt, în proporție covârșitoare, simplii telespectatori care le privesc și asupra cărora au, până la urmă, fix efectul scontat, făcându-i să cumpere, viziteze, consume și așa mai departe.

(PREA) MATINAL

Printre argumentele care deocamdată mai degrabă se caută decât se și găsesc pentru eliminarea sistemului cu „ora de vară” și „ora de iarnă”, eu aș adăuga, fără glumă, emisiunea matinală de la Digi Sport de duminică, în care, mai întâi, vădit prea obositul – după o noapte scurtată prin faptul că ceasurile se dăduseră cu o oră înainte, obligându-ne pe toți să dormim mai puțin – moderator se arăta uimit și, mai cu seamă, scandalizat că niște jucători de la Rapid au fost sancționați cu excluderea temporară din lot fiindcă plecaseră, fără învoire, din cantonament la un club (de noapte?) și evoca, în sprijinul său, faptul că și la națională s-au petrecut de-a lungul timpului asemenea episoade, precum cel al cărui protagonist a fost, odinioară, marele model demn de urmat de către generații întregi de actuali și viitori tineri fotbaliști Dănuț Lupu, aflat și momentan în detenție pentru, dacă nu mă înșel, conducerea unui autovehicul fără permis și în stare de ebrietate, dar, pe de altă parte, se arăta la fel de (dacă nu și mai) uimit și, mai cu seamă, (și mai) scandalizat că n-a fost pedepsit, eventual cu excluderea pe viață din sport, alt jucător de la Rapid după ce s-a cam strâmbat la antrenor când a fost înlocuit cu un coechipier în meciul de la Craiova, după care, un invitat de-a dreptul vlăguit i-a pus la zid pe toți cei care dezavuaseră gestul patronului de la același Rapid, Dan Șucu, de a se deplasa în Bănie împreună cu galeria giuleșteană și a urmări din mijlocul ei confruntarea cu Universitatea [cam pe modelul lui Gigi Becali de la început de mandat de tiran atot(des)făcător la Steaua/FCSB], explicându-le cu aere pedagogice de mare înțelept că trebuie să înțeleagă (adicătelea opozanții lui Șucu) că nu toți oamenii sunt la fel și să accepte și gesturile sau opiniile altora, fără să realizeze (așadar invitatul, de frânt de osteneală ce era după noaptea asta scurtată artificial de dragul trecerii la „ora de vară”) că tocmai dovedea EL că nu e-n stare să înțeleagă și să accepte că unii oameni pot avea nu doar alte opinii și valori decât Dan Șucu, ci și decât el însuși, invitatul, pentru că toți acei contestatari nu ceruseră ca omul de afaceri să fie arestat, judecat și eventual executat pentru gestul lui, ci doar își exprimaseră – în baza fix aceluiași drept universal la opinie (contrară) și la libertate de exprimare – dezacordul cu atitudinea mai-marelui rapidist.

E, așadar, limpede că trecerea asta de la ora de iarnă la cea de vară le distruge unora dacă nu întreaga viață, cu siguranță orice urmă de rațiune.

ARTISTA, BANII ȘI JUNGHIUL

Mi-ar fi plăcut să pot spune că doar (sau de-abia) odată cu și din cauza pandemiei s-a întâmplat să răresc eu ieșirile (sau intrările, oricum mersul) la teatru până la, practic, suprimare, însă n-ar fi adevărat decât, poate, cel mult pe sfert, cam tot atât cât din pricina faptului că n-am prea mai rezonat cu piesele jucate pe scenele bucureștene când, de la un moment dat, după ce oricum trecusem printr-o foarte lungă fază în care selecția spectacolelor o făceam exclusiv pe baza titlurilor pieselor, sau mai precis a numelor autorilor, pentru ca abia (mult) mai târziu, când apetența mea pentru teatru depășise, pesemne, capacitatea regizorilor de a găsi în ditamai dramaturgia universală texte clasice și chiar (mai) moderne, dar scrise de, carevasăzică, dramaturgi, și trecuseră la „dramatizări” după opere de cu totul alt gen, în special romane, să mă orientez și eu, ca tot diletantul, după numele actorilor, dar și asta până când aceeași bogată dramaturgie universală și chiar românească, dimpreună cu tot cu dramatizările alea care nu-mi erau deloc pe plac, au ajuns să fie dominate până la eclipsarea cvasitotală de prolificitatea unor autori români contemporani, în număr de doi, și anume Mimi Brănescu și Lia Bugnar, încât mi-am pierdut treptat nu doar interesul, ci și opțiunile, în ordine mai degrabă inversă, după care a intervenit, e drept, și jumătatea mai mare, spre trei sferturi, a paharului gol, respectiv o schimbare radicală de program de lucru a însoțitoarei mele dintotdeauna și pe veci, ceea ce a pus capac, astfel încât aproape că nici n-am apucat în calitate de spectator împătimit actuala epocă de înflorire a teatrelor „independente”, cu sedii și săli de spectacole amplasate prin tot felul de imobile cu bulină roșie, în pivnițe insalubre și demisoluri igrasioase, pentru care m-aș mira să dețină autorizațiile obligatorii de securitate la incendiu, în ciuda tragicului episod „Colectiv”, și cu toaleta – constând într-o chichineață mizeră și unisex – în clădirea vecină, sau, dacă sunt mai pe la suprafețe, ființând obligatoriu pe lângă câte un băruleț unde se pot servi covrigei, cafeluțe și băuturi alcoolice chiar în timpul reprezentației, ceea ce n-o împiedica pe o foarte tânără „prietenă” de-a mea de pe Facebook, actriță într-o astfel de trupă de teatru „neconvențională”, să tune și să fulgere împotriva „snobilor” care nu se mulțumesc doar cu „magia unui text”, indiferent de condițiile de vizionare, și evită cu îndârjire improvizațiile de genul ăsta, preferând cu nerușinare teatrele tradiționale și convenționale, unde pot, ai naibii îmbuibați îmburgheziți!, să stea pe scaune sau fotolii, în loc de cine știe ce banchete muncitorești, taburete și strapontine de plastic, dacă nu chiar găleți cu fundul în sus, și nu riscă decât în mai mică măsură să leșine de mirosurile de gunoi, mucegai, mâncare, closet și/sau vomă ori să sfârșească arși de vii, călcați în picioare sau sub dărâmături, în caz de Doamne ferește.

Ce voiam, de fapt, să spun cu sau, mai degrabă, după această eclectică și prea atotcuprinzătoare introducere e că, în urmă cu mai bine de două săptămâni, spre trei, într-o împrejurarea aproape mistică, pentru că o altă „prietenă” de-a mea de pe Facebook, de asemenea tânără actriță, tocmai postase o invitație, cu link în comentarii și tot tacâmul, la o piesă în care juca, iar data reprezentației, destul de cam prea îndepărtată, cum e acuma moda (adicătelea să se cumpere bilete la teatru cu săptămâni și chiar luni bune în avans, ca la Concertul de Anul Nou de la Viena, ceea ce pentru mine, care am ajuns la o anumită etate și n-aș băga mâna-n foc pentru ce mi se întâmplă nici peste două ceasuri, e de neînțeles și greu de asumat), se nimerea să coincidă cu o zi liberă a jumătății mele mai bune, am cumpărat primele bilete la o piesă după nici nu vreau să socotesc câtă vreme, dar se prea poate să fie spre (dacă nu și peste) zece ani, așteptând cu un soi de nerăbdare umbrită de presimțiri tulburi ziua revenirii mele într-o sală, întâmplător sau, mai degrabă, nu (că și asta a cântărit mult în decizia mea) a Teatrului Național, închiriată, practic, de către trupa „independentă” și cu nume bizar care realiza spectacolul, de fapt un fel de „one-(wo)man show”, un „recital” al tinerei și, aș zice, necunoscutei artiste [cel puțin pentru mine, deși nu m-ar mira să fie vreo vedetă a telenovelelor proteviste (plus o apariție certă într-o reclamă la pastile de ținere de minte), la care nu mă uit, dar am mai pățit să fiu luat peste picior că nu auzisem de marele actor Cutare, pe care eu abia îl descopeream într-o piesă de teatru, în timp ce el era de multă vreme faimos pentru cine știe ce rol de Moș Tăgârță din vreun „Las Fierbinți”], încât trebuie să recunosc că mă și apucaseră îndoielile dacă era cea mai bună opțiune să investesc grămăjoara cam nejustificat de mare de bani pe bilete pentru a vedea, după acel amar de vreme, la – vorba unora – „redebutul” meu ca spectator, o astfel de reprezentație cam neconvențională și ea, la limita dintre piesă de teatru propriu-zisă și stand-up (deși prin poze parcă interpreta e mai mult culcată)... ce-o fi fost, nu neapărat commedy, dar, cum spuneam, prea se legaseră aproape magic micile detalii, iar actrița e chiar o fată încântătoare, amănunt care, de ce să nu recunosc și asta?, de multe ori cântărește greu în alegerile mele în domeniul artelor vizuale, recte mai ales film, doar că, după ce și pe parcurs urmărisem cu acea îngrijorare (ne)lămurită (doar) pe jumătate sau sfert de care am amintit mai sus postările protagonistei, în care mi se părea că decelez un soi de disperare a ei că nu se vor vinde suficiente bilete cât să se țină spectacolul, plus un episod în care, contractând eu un început de răceală, m-am temut că nu mă întremez la timp (că de-aia și pomeneam de reticența pe care o am de a mă angaja la ceva ce urmează să se desfășoare prea departe în viitor, adică dincolo de, să zicem, poimâine), dar, din fericire, s-a dovedit o alarmă aproape falsă, fiindcă după două nurofene de răceală și gripă (pe lângă cele două parasinusuri penta, cu efect, asupra mea, de frecție la picior de lemn) și o noapte de transpirat intens am scăpat aproape miraculos de orice simptom, inclusiv febra măricică după standardele mele (în sensul că pe termometrele digitale nu depășesc, când sunt bine, 35,2, iar acum ajunsesem la un 37,5), fix în ziua cea mare, după ce m-am dichisit corespunzător și chiar am făcut un soi de repetiție generală, constând într-o scurtă plimbare prin jurul blocului, cu noua pereche de blugi negri și cea de pantofi (sport) asortați, achiziționate special pentru astfel de evenimente atât de rare în ultima vreme, dar care s-ar fi pretat și la cele mai frecvente, din păcate, cum au fost cele două înmormântări de prieteni despre care am scris zilele trecute, și după ce am mai avut un mic episod de panică, sub duș, când mi s-a pus unul din relativ obișnuitele mele junghiuri musculare din senin la spate, încât mă și închipuiam în cvasiimposibilitatea deplasării, cu subsecventa pierdere încă și mai aiurea a banilor dați pe bilete, mai degrabă absolut din întâmplare, pentru că și uitasem de buna mea practică de odinioară de a suna înainte să plec către sală, pentru a fi sigur că piesa se joacă, după ce am avut de câteva ori – puține, e drept, raportat la frecvența uneori și de două-trei ori pe săptămână cu care mergeam pe vremuri la teatru – de-a lungul timpului neplăcuta surpriză să aflu chiar la intrare că am venit degeaba, fiindcă se îmbolnăvise un actor sau ceva, m-am uitat atât pe contul fetei, cât și – descoperind cu îngrijorată nedumerire crescândă că nu mai postase nimic de vreo două zile, deși părea mai firesc să spună ceva de genul „astăzi/mâine joc... vă aștept...” – pe pagina de internet a Teatrului Național dedicată, constatând, cu sentimente amestecate de furie, scârbă, deznădejde și dezamăgire, că spectacolul nu mai figurează în programul zilei, temerile mele cele mari fiind confirmate definitiv la telefon, când mi s-a spus că, într-adevăr, din motive practic necunoscute, „la cererea organizatorului”, acesta s-a reprogramat nu peste patru zile, cum tot înțelegeam eu greșit, confundând, cum mai pățesc uneori, luna martie, curentă, cu cea viitoare, aprilie, ci peste fix o lună și respectivele patru zile, amănunt deja de prea mică importanță – chiar și în contextul în care peste acele patru zile fantomatice era cu adevărat imposibil să mai ajung, dar peste reala lună și aceleași patru zile s-ar mai fi putut aranja ceva –, câtă vreme am luat instantaneu și pe loc, practic încă dinainte să sun, decizia de a-mi recupera banii după care și-așa cam începusem să plâng.

Ce vreau să spun și cu sau, mai degrabă, după această relatare la fel de prea amănunțită ca și introducerea de și mai sus e că, iată, chiar și încercând să evit neplăcerile unei săli așa și pe dincolo, cum presupun că deține (dacă deține vreuna) și compania respectivă, de vreme ce însăși protagonista mult amintită se arăta euforică atunci când ne invita pe „scena Naționalului”, primul meu contact efectiv cu un teatru „independent” [altul decât deja aproape tradiționalul Act, cam primul de gen, unde m-am tot dus într-o vreme, de dragul unor texte bune (deși tot acolo l-am descoperit cu oroare și pe „dramaturgul” Mimi Brănescu!) și al lui Marcel Iureș, dar tot cu grijă stăteam pe scaunele lui inconfortabile de la subsolul oricum mai puțin sinistru decât altele, și a chiar minunatului Metropolis, care însă am impresia că nici nu mai e așa independent, cel puțin nu de banii de la primărie] e dintre cele mai neplăcute, confirmându-mi mai toate ideile poate ușor preconcepute și (pre)judecățile cu concluzii defavorabile, o notă proastă aparte meritând și domnișoara actriță „prietenă”, care, deși aflase din timp de reprogramarea/amânarea/anularea spectacolului, după cum am constatat mai (și prea) târziu dintr-un răspuns al ei la comentariul altui nătăfleț ca mine care se lăsase convins să cumpere bilete probabil tot (doar) de dragul ochilor ei frumoși, a tăcut chitic, după ce înainte nu mai contenea cu promourile, dintre care, cinstit să fiu, unele chiar mă făcuseră să am îndoieli și asupra aptitudinilor ei profesionale, pentru că se dovedea destul de falsă în încercarea de a se introduce deja în pielea personajului (inclusiv semnificativ mai tânăr decât ea!) pe care avea să-l (sau, mai degrabă, iată, să NU-l) joace și pe scenă. Dar asta e deja altă poveste lungă.

SIMO VS CARO

Oricât de contondent și antagonic ar putea părea el la prima vedere, schimbul de replici de la distanță dintre Simona Halep și Caroline Wozniacki pe tema revenirii jucătoarei noastre în circuitul WTA, deocamdată pe bază de „wild card” la un turneu important, după decizia TAS de reducere a suspendării inițiale dictate de forurile din tenis, este genul acela de polemică ilustrativ, într-o bună măsură, pentru situațiile rabinice în care, cu mici ajustări, ambii protagoniști au la fel de multă dreptate, iar adevărul este efectiv (pe) la mijloc.

În timp ce, după părerea mea, daneza are o abordare corectă când spune că un sportiv care a fost suspendat pentru încălcarea regulilor privitoare la dopaj, fie și din greșeală, în mod accidental, ar trebui să-și bazeze revenirea, în urma efectuării pedepsei, strict pe propriile puteri, fără să fie ajutat cu invitații ale organizatorilor de turnee, care, într-un fel sau altul, într-o măsură mai mică sau mai mare, prejudiciază ceilalți participanți la competiție, în sensul că unii vor avea un traseu mai dificil decât ar fi fost normal, întâlnind un adversar mai bun decât ar fi trebuit, pe lângă că în felul acesta nu primește respectiva invitație cineva care ar fi meritat mai mult, revenind, eventual, după vreo accidentare sau un concediu de maternitate (în zilele noastre teoretic ar putea beneficia de așa ceva și băieții, dată fiind egalitate între sexe și așa mai departe, deci nici măcar nu mă refer doar la WTA), Simona e la fel de îndreptățită să susțină că, în cazul ei, respectivul „wild card” a venit, practic, să corijeze, într-o oarecare măsură, nedreptatea care i s-a făcut atunci când a fost obligată să stea pe tușă... mai mult decât pedeapsa, dat fiind că, dacă ar fi revenit când trebuia (conform deciziei finale și definitive a TAS), poate că nici n-ar mai fi avut nevoie de așa ceva, deoarece s-ar fi putut înscrie măcar în calificările turneului, dacă nu chiar direct pe tabloul principal, teoretic ea putând, presupun (ar trebui făcute niște calcule, desigur, pe lângă invocarea diverselor condiții ipotetice care ar fi fost necesare), să fie acum și în primele zece sau măcar douăzeci de jucătoare ale lumii, câtă vreme după cele nouă luni „regulamentare” s-ar fi aflat, din câte am înțeles, undeva pe locul 60.

În (cu totul) altă ordine de idei, mă gândeam că, la fel ca și la concursurile Eurovision, unde, după cum am tot scris, mereu apare câte un ghinion care să ne împiedice să ne prezentăm măcar cât de bine putem, indiferent ce ar însemna asta și cât de... rău ar fi de fapt în termeni de valoare absolută, și în sport planează asupra noastră, ca națiune, un nor negru al sorții potrivnice, pe lângă recentul caz al Simonei Halep, unde a trebuit să apară... ceva, indiferent ce a fost cu adevărat, care să ne umbrească bucuria de a avea și noi, o dată în istorie, un număr unu mondial și o câștigătoare de mari șlemuri, și cel mai de demult, cu biata Andreea Răducan, văduvită de o medalie olimpică (de aur) din pricina unui amărât de nurofen, exemple care îmi vin în minte fără să mă chinuiesc prea mult, eu punându-l la socoteală și pe cel al înotătorului David Popovici, care, după ce a devenit primul (și mă tem că și ultimul) român care să stabilească un record mondial la suta de metri liber (echivalentul probei din atletism dominată, la nivel mondial și istoric, de Usain Bolt), iar asta după ce vechea performanță de top dăinuia deja de ceva vreme (mai precis 13 ani!), a fost întrecut după doar un an și jumătate (cât a ținut și bucuria noastră) de un sportiv care și-a stabilit propria performanță în proba de... ștafetă (4x100 metri liber), ceea ce e, firește, absolut legal, dar nu se petrece chiar în fiecare măcar deceniu, plus că respectivul (chinez) a înotat apoi relativ jalnic în proba propriu-zisă (de 100 de metri) și nu m-ar mira ca la fel să se întâmple și de-acum înainte pentru cine știe cât alt amar de vreme.

FEMINIRASISM

Apelând la o pildă bazată, cică, pe o întâmplare întru totul adevărată, ale cărei detalii nu le-am reținut foarte precis, că nu eram nici pe deplin atent și stau și catastrofal cu memoria, dar, din câte am înțeles, în principiu era vorba despre faptul că, în niște circumstanțe precise oarecare, scriitorul Camil Petrescu a fost confundat, chiar de către niște critici literari faimoși sau ceva, cu o autoare, adicătelea femeie, atunci când au apărut scrisorile doamnei T. din „Patul lui Procust”, în care – nota bene – imita cu bună știință un „stil feminin”, într-o epocă (perfect asemănătoare cu multe altele, inclusiv a noastră) în care se făcea o distincție importantă între maniera de scris a bărbaților și cea a femeilor, o doamnă (tot) critic literar sau ceva, invitată la o emisiune de la TVR Cultural, concluziona, hodoronc-tronc, că asta e dovada incontestabilă și supremă că o astfel de distincție nu există și că femeile scriu exact la fel ca bărbații.

Fără să mă pronunț exact pe această speță, pentru că n-am suficientă expertiză (deși poate ar fi trebuit s-o am, dar nu m-a preocupat aspectul, tocmai pentru că nu m-am gândit niciodată, în calitate de cititor și chiar mai mult decât atât, la vreo distincție, fie și doar stilistică, între scriitori și scriitoare), dar subliniind o dată în plus că autorul menționat „imita” deliberat acel „stil feminin”, păcălindu-i pe experți, ceea ce, după mintea mea, ar fi, dimpotrivă, un argument că distincția ar cam exista, constat pentru a dezgustător de multa oară că, în rândurile feministelor, indiferent de domeniul lor de activitate, există unele – pesemne de genul celor care odinioară se îmbrăcau cu pantaloni cu dungă, se încălțau cu ghete butucănoase, își puneau băști muncitorești pe cap, se tundeau scurt și, eventual, își mai îngroșau și vocile – care nu se (mai) mulțumesc să militeze pentru nu doar legitimul, ci cu adevărat inalienabilul drept al femeilor la egalitate de șanse cu bărbații, împotriva oricărui tip de discriminare pe criterii de sex, ci pretind nici mai mult, nici mai puțin decât că femeile sunt identice cu bărbații, la toate capitolele, inclusiv... frumusețe, (in)sensibilitate și, de ce nu?, forță fizică, ceea ce e ca și cum cetățenii de culoare nu s-ar mai lupta doar pentru aceeași egalitate, absolut legitimă, de șanse, tratament și așa mai departe, ci ar dori să fie pur și simplu recunoscuți drept albi, respectiv caucazieni, poate cam în genul în care spune legenda că-și dorea în mod absurd să devină Michael Jackson, apelând la tratamente și operații estetice.

CU DIPLOMĂ, FĂRĂ DIPLOMĂ

Cum în România nu există, practic, dezbatere în care, fie din capul locului, fie mai pe parcurs, combatanții să nu se radicalizeze în mod grotesc, pierzând pe drum (cei care o mai aveau) orice urmă de măsură, bun-simț și rațiune, încât până la urmă reducerea la (aproape) absurd devine un procedeu legitim în (contra)argumentație, având, cel puțin în principiu și dacă ne referim, totuși, la persoane cu IQ măcar de mamifere, darul să le pună în față un soi de oglindă care să le arate diformitățile intelectuale, i-aș întreba și eu pe fan(atic)ii cursurilor de „scriere creativă” care merg până într-acolo – uneori nici măcar pe deplin conștient, aș paria – încât să susțină că, așa cum nu poți să devii doctor fără să fi absolvit Medicina (și să mai treci și prin tot felul de alte etape, gen rezidențiat), avocat fără să faci Dreptul (și să intri în Barou) și arhitect fără să termini, firește, Arhitectura (și să mai obții și cine știe ce alte patalamale postuniversitare), în ziua de astăzi nu mai poți îmbrățișa „meseria” de scriitor fără să fi absolvit un astfel de curs, cum ar reacționa ei dacă într-o bună zi s-ar adopta o lege (că politicieni suficient de stupizi avem din belșug) prin care într-adevăr să nu mai poți „profesa” literatura și, implicit, să nu mai poți publica dacă nu ești absolvent – cu diplomă de licență, masterat și așa mai departe – al Facultății de Litere, plus, eventual, deținător al vreun certificat de la o astfel de „instituție” de predare a cursurilor de „scriere creativă” atestată de stat. Îmi place să cred (dar mă tem să nu greșesc) că măcar unii dintre ei, cu mințile mai apropiate de locurile lor, ar țipa ca din gură de șarpe, cu atât mai mult cu cât, n-am nicio îndoială (de vreme ce am, dimpotrivă, informații publice concrete), s-ar afla ei înșiși „în afara cadrului legal”, ca să zic așa.

Pe undeva chestia asta mă duce cu gândul la convulsiile declanșate atunci când Federația Română de Fotbal a stabilit că nu mai pot activa ca antrenori la echipele din prima ligă decât cei care dețin anumite acreditări pe bază de studii, respectiv Licența PRO, obținută în niște condiții bine stabilite de... către cineva, iar cei mai înverșunați partizani ai acestei măsuri – care mie continuă să mi se pară exagerată pentru un domeniu eminamente vocațional, în care temelia o constituie talentul, iar responsabilitatea este mai degrabă individuală, în sensul că prin eventuala nepricepere a unui antrenor nu e rănit nimeni altcineva în afara patronului care l-a angajat pe barba lui și cunoscându-i (in)competențele – au devenit instantaneu o mulțime de ziariști sportivi și realizatori de televiziune ai posturilor de profil care au ca studii de (ALTĂ) „specialitate” (adicătelea fie jurnalism, fie sport, fie și/nici una, și/nici alta) tot felul de facultăți de construcții și politehnici, dar, firește, nu sesizează ridicolul situației (că n-au simțul respectiv), muștele de pe căciuli și bârnele din propriii ochi, întrebându-se cam de ce alte meserii la fel de comode și bănoase s-ar putea apuca ei la vârstele lor deloc fragede dacă o regulă similară s-ar aplica și în presă.