MARI PACIFIȘTI AI ISTORIEI UNIVERSALE: ATTILA, HITLER, PUTIN, TRUMP...

Dat fiind că, urmărind în timp real informațiile și comentariile despre ce imbecilități au mai făcut Trumputin și acoliții lui, în așteptarea, pe de-o parte, nenorocirilor inerente în politica internațională care se vor întâmpla dacă nu le spune cineva că sunt beți și trebuie să se culce sau, mai degrabă, nebuni cu acte-n (ne)regulă și trebuie să se interneze într-o instituție specializată, oricât a început să semene cu una Casa Albă de nebuni, ori, pe de alta, revenirii la un relativ normal dacă culcarea/trezirea sau internarea se petrece la timp, fie și într-un ultim moment de happy-end, ca-n filmele hollywoodiene, mi se pare că mă uit cum crește iarba sau cum se usucă vopseaua, am decis să răresc drastic reprizele de comutat televizorul pe posturile de știri, am să vărs acum și aici poate ultimele mele impresii și opinii pe temă, pentru o lungă bucată de timp:

1. Nu credeam că o să ajung vreodată să spun asta, dar Kremlin Georgescu este cel care mi-a deschis ochii asupra unui aspect de natură... biblică, printr-un exemplu pe care l-a dat el, dar, firește, având cu totul și cu totul altă intenție perfect contrară înțelesului logic și de bun-simț al pildei referitoare la episodul cu Baraba, concluzia corectă fiind aceea că, iată, din cele mai vechi timpuri și de către cei mai înțelepți oameni s-a înțeles faptul că întotdeauna masele largi vor alege, atunci când li se oferă ocazia, în mod cât se poate de democratic, un hoț, ticălos, ucigaș etc. în locul unui (sau lui) Mesia, corolarul pe bază de silogism fiind că, indiferent pe cine vor alege la un moment dat masele largi populare, sigur NU e acela Mesia.

2. Pentru că și în politica internațională văd o acută tendință tot mai generalizată de a se inversa valorile și a se sfida logica și bunul-simț, astfel încât, de-o ultimă și absurdă pildă, Zelenski, și nu Putin, este mai nou acuzat că ar fi inamicul numărul unu al păcii planetare și vrea cu tot dinadinsul războiul în Ucraina, „jucându-se (la cărți sau zaruri) cu Al Treilea Război Mondial”, aș vrea să remarc faptul că, pe un asemenea raționament schimonosit, adevărații criminali (de război) ai istoriei, în frunte cu Hitler, Attila, conducătorii tuturor imperiilor etc. și terminând, iată, cu Putin, sunt de fapt niște pacifiști învederați, deoarece ei doar au vrut să-și întindă puterile și propriile țări peste continente întregi, dar n-au ținut morțiș s-o facă prin luptă, ba dimpotrivă, războinicii fiind, dacă ne referim, de pildă, la Al Doilea Război Mondial, conducătorii de prin Franța, Polonia, Marea Britanie, ulterior chiar SUA, care, în loc să-și cedeze teritoriile (lor sau ale aliaților) de bunăvoie (sigur, nu și nesiliți de nimeni, ci amenințați de Hitler), au ales să pornească o deflagrație de proporții globale. Asta ca să realizăm pe deplin și ce înțelege Trump prin pacea în Ucraina, respectiv un fel de al Treilea Reich al lui Hitler victorios și glorios peste întreaga Europă, pacificată pentru totdeauna.

3. Există cel puțin un individ de notorietate care se arată profund nedumerit în legătură cu intențiile liderilor europeni privitoare la Ucraina, acum când SUA par să-și ia nu jucăriile, ci armele (care oricum pentru trumpiști sunt cam același lucru, dacă ne gândim la poziția lor față de deținerea armelor de către cetățenii americani de rând) de-acolo și nu ne rămâne decât să sperăm că nu ca să le mute mai hacana, dincolo de linia frontului, pentru a se alia și la modul cel mai propriu, militar, cu Rusia. Ei bine, în vederea unei mai lesnicioase înțelegeri din partea oricărui cetățean cu IQ deficitar, europenii vor să facă acum... fix ce făceau ÎMPREUNĂ CU, respectiv ALĂTURI DE SUA până în urmă cu vreo trei luni, respectiv să ajute Ucraina să reziste... cât va fi nevoie. Sigur că în condițiile retragerii trădătoare a americanilor misiunea europenilor devine foarte dificilă, spre imposibilă, iar comentariile în acest sens, pe principiul „dar de ce să facă asta?”, sunt cât se poate de legitime, însă numai proștii cei mai proști sau cei care nu s-au aflat pe planetă până în 20 ianuarie a.c. nu înțeleg „ce anume” vor să facă. Mai rămâne să sperăm și că americanii nu vor pune un embargo pe vânzările de arme către europeni, în caz că aceștia vor să le cumpere (adicătelea cu bani peșin, pe măsura lăcomiei lui Trump) ca să le furnizeze Ucrainei.

4. După ce cohorte întregi de „analiști”, „specialiști” etc. se întreceau, care mai de care, să ceară plecarea lui Klaus Iohannis, acum fix aceiași par să-l regrete deja și, în orice caz, descoperă subit că Bolojan... nu are legitimitate, pentru că n-a fost „votat de popor” și așa mai departe. Tipul acesta de imbecilitate s-a manifestat, ce-i drept, și la case mai mari, când înalți oficiali europeni pretindeau, în 2012, că suspendarea lui Băsescu e neconstituțională, pentru că nu fuseseră ei în stare să citească trei rânduri din Constituția României, dar, revenind la interimatul funcției de președinte, trebuie spus că, dacă în legea noastră fundamentală ar fi fost scris, negru pe alb, că, în anumite condiții precise, un șoarece mort poate îndeplini atribuțiile de președinte (mai puțin două sau trei dintre ele, gen adresarea către Parlament), atunci un șoarece mort ar fi fost absolut legitim. În plus, la momentul acesta Bolojan are nu doar deplina legitimitate conferită de Constituție, ci și exact atâta câtă are un președinte al unei țări cu o formă, zic eu, superioară de guvernământ, respectiv o republică parlamentară [nu (semi)prezidențială ca struțocămila noastră], în care „șeful statului” e ales nu direct de către popor, ci de către parlamentari. Bolojan a fost ales de senatori, care, la rândul lor, au fost aleși cât se poate de democratic de către cetățeni. (Apropo, să nu se înțeleagă că fac vreo paralelă între Bolojan și un șoarece mort; era doar un fel de a spune, cât să înțeleagă tot prostul un exemplu hiperbolizat.)

5. Evident că apelul la empatie, pentru a înțelege, prin comparație, ce se întâmplă în Ucraina dând exemplul în care România ar fi atacată ea însăși de Rusia sau indiferent cine altcineva, inclusiv, în condiții aparte, în trecut sau chiar viitor, de către... Ucraina e sortit eșecului într-o țară ca a noastră, frumoasă, dar din păcate locuită, pe de-o parte, de oameni mărginiți, care pur și simplu nu pot să înțeleagă și să simtă similaritatea unor situații, iar pe de alta, de lași care s-ar grăbi să semneze o pace oricât de înrobitoare pentru poporul și patria pe care altminteri urlă din rărunchi că le iubesc până peste poate, dacă în felul ăsta sunt salvate „mii de vieți”, în frunte, desigur, cu a fiecăruia dintre ei. Ieahhh!

6. Fascinant cum, în gogomănia lor, mulți români tind să ia în serios declarațiile despre  „alegerile furate” făcute de noua șefă a Serviciului Național de Informații al SUA, intrată în funcție... DUPĂ momentul desfășurării lor, recte abia de anul ăsta, și care declarații nu sunt decât o pastișă a celor făcute de alți oficiali trumpiști, fără altă bază decât urechismul, în schimb nu dau două parale pe documentele oficiale ale Departamentului de Stat, aflat, cumva, în exercițiul funcțiunii ÎN TIMP ce se desfășurau alegerile de la noi, cu toate informațiile la zi, și care, de pildă, recunoaște ingerințele rușilor în procesul electoral din România, doar pentru că sunt elaborate în „vechiul regim” Biden, încât mă și întreb dacă administrația Trump mai recunoaște vreun act oficial american dinainte de 20 ianuarie 2025, printre care tratatul NATO sau, de ce nu?, chiar Constituția SUA, întocmită tot într-un regim (demult) trecut.

PREMIILE OSCAR 2025

După ce în ultimii ani, ca un făcut, ziua (sau, în fine, seara sau, la noi, noaptea) decernării premiilor Oscar mă prindea cu câte fix UN singur film (nu două sau trei, dar nici... niciunul) nominalizat la categoriile importante pe care nu reușisem, din diferite motive, să-l văd, de data asta a venit și momentul de care mă temeam că se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, și anume să nu văd un număr într-atât de semnificativ dintre ele (vreo patru sau cinci), încât predicțiile mele să nu mai aibă absolut niciun sens.

Prin urmare, nu-mi rămâne decât să le înlocuiesc (predicțiile, nu filmele!) cu un text oarecum pe temă, scris în urmă cu câteva zile, pe când încă mai speram să-l postez, cumva, de sine stătător:

 

„Nu știu câți sunt ei cu toții sau cu totul și cu ce sumă e plătit fiecare dintre scenariștii care se ocupă cu scrierea textelor, în general de factură veselă, prezentatorului sau prezentatorilor de la festivitatea de decernare a premiilor Oscar de anul acesta, dar m-aș fi înscris și eu cu două glumițe, pe care, firește, dat fiind că, pe lângă, de pildă, vreo editură de prestigiu sau duzină din România, sau chiar și doar revistă literară la care să-mi public măcar o amărâtă de nuvelă, dislocând de-acolo cine știe ce client vechi și verificat al gășt instituției, n-am nicio pilă nici la Hollywood, am să le pun (tot) aici, pe de-a moca, la fel ca pe oricare altă creațiune magistrală de-a mea:

Așadar, trecând în revistă prestațiile actoricești ale anului trecut, prezentatorul ar putea să spună, la un moment dat, ceva de genul: „Excelent rolul făcut de Glenn Close în The Substance. Ar fi meritat pe deplin o nominalizare la Oscar”. După care, în urma protestelor sălii sau ceva: „Cum?! Glenn Close n-a jucat în The Substance?! Aaaa... Era Demi Moore?! Aha. OK, atunci e o nominalizare pe deplin meritată.” (Asta pentru că în scenele în care Demi Moore era îmbătrânită și sluțită semăna izbitor cu Glenn Close... în scenele normale.)

Apoi, tot cam pe același principiu, prezentatorul să facă o remarcă de genul: „Excelentă treaba făcută de cei care s-au ocupat de machiaj în filmul Absolution (unul care, ce-i drept, n-are ce să caute la premiile Oscar – observația mea). Au reușit să-l «îmbătrânească» pe Liam Neeson... cât să pară de vârsta lui reală”.

În fine, de fapt cred că mai aveam una, de departe cea mai tare, mult peste cele de mai sus, dar, din păcate... am uitat-o!”

ANTONESCU CHIAR EL

Deși nu sunt un adept al „repostărilor”, altminteri, înțeleg, foarte la modă pe rețelele de socializare, simt nevoia să prezint aici un text (cu care, însă doar întâmplător, sunt de acord în mare parte) supus cenzurii de tip ceaușist a lui Antonescu (Crin, nu Ion!), care nu doar că l-a șters, fie și prin intermediul unor acoliți mărginiți din stafful său de campanie, de pe pagina sa de Facebook oficială, cu ecuson albastru și toate cele, unde fusese postat drept comentariu la un articol din urmă cu câteva zile, în care candidatul PSD-PNL-UDMR se angaja să nu trimită NICIODATĂ, dacă va deveni președinte, trupe de menținere a păcii în Ucraina, ci l-a și blocat pe autor (!), prilej cu care eu am descoperit personal, fără putință de tăgadă, că pe respectiva pagină de Facebook, Antonescu nu tolerează decât comentariile pupincuriștilor care îl laudă în mod deșănțat și își afirmă dorința nestăvilită de a-l vota la alegerile prezidențiale din luna mai, ștergându-le pe toate celelalte, oricât de puțin critice, astfel încât, de pildă, într-un interval de vreun ceas, în care am urmărit activitatea sa, numărul comentariilor la respectivul articol a coborât vertiginos de la peste 200, la 165, deși doar o mică parte dintre cele șterse, dar pe care am apucat să le văd înainte să dispară, erau propriu-zis injurioase:

 

„Sunteți sigur că nu vă pripiți? Dacă se va face, într-un fel sau altul, pace în Ucraina, iar atât ea, cât și Rusia, dar și partenerii noștri din UE și NATO, plus ONU, Consiliul de Securitate etc. ajung la concluzia că e absolut necesară o asemenea forță de menținere a păcii și vom fi, poate, solicitați în mod expres să participăm și noi la ea cu trupe? O să zicem nu?! Mi s-ar părea absurd. Plus că am mai participat (și participăm, cred) la astfel de acțiuni, de exemplu în Kosovo.

Și apropo de Kosovo, poate că ar trebui ca România, date fiind circumstanțele istorice în care se află, să anunțe ferm, chiar de pe acum, că NU va recunoaște niciun fel de schimbare de frontieră, mai ales în urma unui conflict militar, precum în Ucraina. Iar o asemenea poziție ar trebui să fie menținută chiar și dacă vreun guvern-marionetă de la Kiev ar recunoaște, la un moment dat, o asemenea schimbare, în sensul cedării de teritorii către Rusia. În această idee, poate ar fi util să le amintiți „suveraniștilor” că „sistemul” din România a fost în stare să-și asume faptul că NU recunoaște statul Kosovo, chiar împotriva pozițiilor SUA și celorlalți aliați, câtă vreme asemenea schimbări de frontiere sunt periculoase pentru interesele noastre naționale.”

 

Ca să fiu sincer, după un asemenea episod, adăugat la toate celelalte multe rețineri pe care le am în legătură cu pozițiile mai vechi sau mai noi ale fostului președinte PNL (inclusiv fuziunea cu PD și schimbarea familiei politice europene și, practic, a doctrinei, în timpul mandatului său), îmi este tot mai greu să-mi păstrez din ce în ce mai firava dorință de a vota cu el în mai, așa cum am făcut-o în 2009. 

SCURTĂ POVESTE CU KAGHEBIȘTI

Evident că nu am informații suplimentare care să confirme sau să infirme declarațiile fostului ofițer KGB, sau ceva, conform cărora Donald Trump ar fi fost „format” sau racolat ca potențial agent sovietic încă din anii 80, însă, spre deosebire de ceea ce crede cu tărie fanul numărul unu din România al actualului președinte american, faptul că aceste dezvăluiri au apărut pentru prima oară nu zilele astea, cum lăsau să se înțeleagă publicațiile noastre care abia acum le-au (re)descoperit prin presa internațională, ci în urmă cu hăt, patru ani, reprezintă o circumstanță agravantă, pentru că, de pildă, eu însumi mă gândeam, atunci când le-am auzit, că, după felul cum decurg „negocierile” prin care noua administrație a SUA practic predă Ucraina la cheie (în fine, puțin mototolită după trei ani de război) lui Putin, nu e nicio mare scofală pentru nimeni, inclusiv pentru mine, să-și închipuie un astfel de scenariu ca de film, cu Trump abordat de câțiva kaghebiști și convins să trădeze în schimbul cine știe căror favoruri, așa că părea o chestiune de timp până să apară și vreun pretins martor mai mult sau mai puțin ocular al unei asemenea operațiuni, în schimb, dat fiind că dezvăluirile au apărut în urmă cu patru ani, când comportamentul lui Trump, oricât de... discutabil, nu era nici pe departe la fel de elocvent ca acum, le face cu mult mai credibile, fiind lesne de imaginat și o scenă în care „ciripitorul”, confruntat de reporterul incredul, să spună ceva de genul „ei bine, dacă nu credeți, aveți răbdare și o să vedeți ce o să se întâmple dacă Trump va mai rămâne suficient de mult timp în funcție (sau – la cum au decurs lucrurile – va fi reales – nota mea)”. Iar prezentul nu face decât să pară că-i dă deplină dreptate.

Cât privește raționamentul perfect eronat al amintitului fan numărul 1..., care se arăta din cale-afară de autosatisfăcut de cum a devoalat el manipulările presei autohtone, când, de fapt, n-a făcut decât să-și îngroape și mai adânc idolul, cel puțin în ochii mei, nu e nici pe departe prima sau măcar doar a opt sute nouăzeci și șaptea oară, ori – sunt sigur – ultima când asist la o asemenea eroare de judecată monumentală din partea lui.

DEMENȚIAL

Pentru că am avut dintotdeauna o adevărată obsesie (poate de natură ușor patologică și ea, de ce să nu recunosc sau măcar mă întreb?) în legătură cu schizoidia evidentă manifestată de majoritatea covârșitoare a persoanelor publice și în special a politicienilor, care susțin adesea, în același timp, două lucruri perfect diametral opuse, iar pe de altă parte, am simțit adesea o frustrare colosală că nu se găsește nimeni, mai cu seamă din presă, care să pună măcar întrebările corecte care ar putea să scoată la iveală această duplicitate, am să (îmi) pun eu două dintre ele, în tot atâtea chestiuni de actualitate imediată.

Mai întâi, aș fi vrut să-l aud pe președintele american Donald Trump cum explică faptul că, deși e convins că va aduce cât de curând, poate în doar câteva săptămâni, dacă nu chiar pacea planetară, măcar cea din Ucraina, îi somează, pe de altă parte, pe membrii (europeni ai) NATO să-și sporească exponențial cheltuielile militare, în condițiile în care oricum alt inamic vădit al alianței, cel puțin pe bătrânul continent, nu există în afară de Rusia aceea cu care domnia sa tocmai e pe cale să încheie tratate dintre cele mai mărețe și, desigur, pacifiste. Adicătelea trebuie să înțelegem că domnul Trump oprește războiul din Ucraina doar ca să-i ofere posibilitatea lui Putin să deschidă un front nou, împotriva Europei? Și asta cu toate că pretinde, la fiecare trei minute din fiecare discurs, că primul n-ar fi izbucnit niciodată dacă ar fi fost el în funcție la Casa Albă! Or, acum pare să se teamă că și cu el în mandat Europa e în mare pericol de a fi atacată, astfel încât trebuie să se înarmeze până-n dinți. Zău că nu înțeleg I-logica.

Cealaltă chestiune similară este legată de cetățeanul Kremlin Georgescu (prea e potrivită porecla ca să mai revin la prenumele lui original, unul prea frumos pentru un asemenea personaj odios), care, pe de-o parte, s-a arătat în nenumărate rânduri un mare fan al mareșalului Ion Antonescu, iar pe de alta, unul cel puțin la fel de devotat, cu declarații și gesturi pe măsură, al Rusiei, asta în condițiile în care principalul titlu de glorie al mareșalului, dacă ar fi să fie unul, este că s-a aliat (și a mers până-n pânzele albe) cu Hitler... împotriva Rusiei. Cu alte cuvinte, ori Antonescu a fost, până la urmă, cum a cam și stabilit istoria, un dobitoc dement (și) trădător al intereselor naționale, ori Rusia a fost de multă vreme (și n-are de ce să nu mai fie) inamicul numărul unu al României. Cum, de fapt, practic ambele sunt valabile, e o dovadă cu atât mai peremptorie că Georgescu e total pe lângă rațiune și realitate.

OPTIMISM ÎN SINISTRA EPOCĂ TRUMPUTIN

Având în vedere că sunt deja câteva săptă... luni bune de când (ex?)pamfletarul meu de bătaie preferat de la Antena 3 se ceartă, practic, de unul singur, sau cu o umbră imaginară a lui, invizibilă pentru telespectatori, pretinzând că există (încă) mulțimi întregi de oameni care cred și susțin cu tărie că venirea lui Trump la Casa Albă nu va schimba practic nimic în America și în lume, în condițiile în care eu, unul, n-am văzut până acum, nici la televizor, nici în viața de zi cu zi, vreun astfel de personaj într-atât de naiv și rupt de realitate, ci doar cetățeni convinși, dimpotrivă, că lucrurile se vor schimba radical, doar că, în timp ce unii sunt îngrijorați spre terifiați de asta, alții, cu mai puține țigle pe casă și neuroni funcționali în creier, zburdă de bucurie, fie din imbecilitate pură, fie având anumite interese personale sau de grup, am să fac eu pe scepticul sau, după caz, optimistul de serviciu, înfățișând un fel de teorie a, să zicem, cercului, conform căreia, deși am și eu convingerea că, pe termen scurt, lumea întreagă va fi absolut răvășită, măcar la nivel psihologic, zguduită de tot felul de declarații sforăitoare, unele, poate, însoțite și de gesturi concrete pe măsură, pe termen scurt sau, cel mult, mediu, respectiv, să spunem, câteva luni, poate până la sfârșitul anului, înclin puternic să cred că lucrurile vor începe să revină, cumva, la normal, în principal pentru că se vor vedea efectele dezastruoase ale unor astfel de declarații și, eventual, gesturi/măsuri concrete, iar balonul demenței va începe, ușor-ușor, să se dezumfle.

În această lumină, am să înșir o serie de puncte, înfățișând, poate ușor de-a valma, pe de-o parte niște cauze care vor conduce la această revenire la normal, iar, pe de alta, o serie de semne... prevestitoare ale dezastrului pe cale de a se întâmpla sau care se va fi și întâmplat deja la momentul acela (respectiv pe termen foarte scurt, poate chiar imediat), și care dezastru va sta la baza revenirii:

1. Deși aparent mai puțin probabil, e, totuși, posibil ca Donald Trump însuși, artizanul acestei revoluții a prostului gust și răului simț, să realizeze, mai curând decât ne-am teme, că e pe cale să lase o moștenire catastrofală, o imagine de personaj sinistru, intrat în galeria marilor proscriși ai istoriei universale, de teapa unor Hitler, Stalin, Ceaușescu și așa mai departe, târând odată cu el și SUA într-un cotlon întunecat al ei, în condițiile în care și-așa rezervele mondiale de simpatie pentru această țară sunt destul de secătuite și concentrate în doar câteva zone geografice, printre care și Europa aceasta pe care momentan se străduiește din răsputeri să și-o antagonizeze.

2. Nu cred să treacă mai mult de câteva, puține, luni până când între protagoniștii de la Casa Albă de nebuni să apară disensiuni dintre cele mai violente și... pitorești, în principiu tot pe măsură ce Trump va înțelege, de pildă, ce figură de păcălici oferă lumii întregi atunci când, în și din Biroul (lui?) Oval, bufonul președintelui (că deocamdată nu s-a proclamat rege), Elon Musk, face tot felul de giumbușlucuri și declarații, care mai de care mai aberante.

3. În relația cu Rusia, mă aștept, de asemenea, să apară, încă și mai rapid, tensiuni, mergând până la epitete dintre cele mai grotești adresate de președintele american celui rus, atunci când va înțelege că nici acesta din urmă nu e dispus să-i înghită pe nemestecate fanteziile sexual-pacifiste sau pacificatoare.

4. Popularitatea lui Trump în America (în lume nici nu mai vorbesc!) va atinge în timp record cote îngrijorător spre fără precedent de scăzute, ceea ce de asemenea va zgândări orgoliul lui exacerbat, așa că se va strădui să remedieze situația.

5. Consecințele economice nefaste ale politicilor sale „protecționiste” nu vor întârzia nici ele să apară, inclusiv sau mai ales în America, cu inflație, șomaj etc., astfel încât vom asista la tot felul de „ajustări”, „reveniri”, „răzgândiri”, „îndulciri” și așa mai departe ale măsurilor lui sforăitoare, de genul impunerii a tot felul de taxe comerciale astronomice abracadabrante.

6. Deși nu sunt foarte optimist în sensul ăsta, n-ar fi exclus ca electoratul european, agasat de aceste dovezi de aroganță și mărginire, să strângă rândurile în jurul curentelor „progresiste”, recte antitrumpiste și, pe moment, antiamericane, astfel încât cele extremiste, „suveraniste” și așa mai departe să sufere înfrângeri severe la alegerile care bat la ușă în mai multe țări.

7. Pe de altă parte, dacă vor triumfa tot felul de „suveraniști” prin Germania, Franța, Polonia, România... efectul va fi și el unul de bumerang la adresa administrației americane, care-i susține dezgustător de fățiș, deoarece fiecare nebun e nebun în felul lui, astfel încât niciodată o gașcă de dilii nu va putea să conlucreze cu succes, mai ales când principalul simptom e suveranismul, cu tot felul de pretenții de supremație (politică, economică, eventual rasială...), teritoriale etc., care vor duce la ciocniri, poate chiar armate, între state.

8. Desigur că „Doamne ferește!”, însă câtă vreme lucrurile continuă să meargă în direcția rea, mai cu seamă, de pildă, în tentativa de a transforma Gaza într-o înfloritoare stațiune balneoclimaterică și alte fantezii în regiune, nu m-ar mira să asistăm și la evenimente nefericite pe teritoriul SUA, gen atentate teroriste.

Lista cred că ar putea să continue, și am s-o mai și completez, însă doar pentru scurtă vreme, ca să nu pară că aștept, de fapt, să apară evenimente înainte de a pretinde că le anticipez.

ACTUALIZARE, 19 februarie 2025: Nu mă așteptam ca punctul 3 să se adeverească, pe undeva, într-atât de rapid în privința tensiunilor și, mai ales, epitetelor adresate de președintele american, dar, recunosc, nici ca ele să-i fie adresate... lui Zelenski, nu lui Putin.

De asemenea, deși la punctul 2 glumeam, pur și simplu, vorbind despre o eventuală autoproclamare a lui Trump drept rege, văd că ipoteza capătă și un contur mai serios, având în vedere niște declarații ale sale care i-au făcut pe cei de la publicația The Independent să publice și o fotografie corespunzătoare.

În fine, aștept chiar mai curând decât anticipam primele sondaje privitoare la popularitatea în picaj a lui Trump, pentru că efectiv nu pot să cred că toate manevrele lui din zilele astea, când, de pildă, îl consideră dictator pe Zelenski și partener democrat egal pe Putin (nici că se putea o dovadă mai limpede că lumea s-a întors, aproape la propriu, cu susul în jos!), nu vor avea un impact major inclusiv asupra alegătorilor săi, care sunt sigur că altceva înțelegeau printr-o pace instaurată de noul președinte, nu o predare a Ucrainei, dimpreună cu mai știu eu ce alte țări, Rusiei.

CALUL, PONEII ȘI PINGUINUL FĂRĂ BASCĂ

Este ora 13.44 când încep să redactez aceste rânduri (sigur, la viteza mea de scris scăzută, s-ar putea să treacă și câteva ore până să le și termin) și nu-mi vine să cred că, după „reuniunea de urgență” convocată, efectiv de ieri pe azi, de către președintele francez Macron ca urmare, înțeleg, a declarațiilor (reprezentanților) lui Trump conform cărora, practic, Europa e lăsată pe dinafară la discuțiile cu Putin despre conflictul din Ucraina, la care (reuniune) România n-a fost invitată deși, din câte de asemenea am înțeles, s-au făcut ceva eforturi din partea autorităților noastre, încă nu am asistat la niciun breaking news la televiziunile de știri prin care să fim informați că, la ora cutare (să zicem 17.00, sau 19.00), președintele interimar Ilie Bolojan organizează, la Cotroceni, o conferință sau măcar declarație de presă, în care să se dovedească ulterior, odată cu începerea ei, că este vorba despre o luare de poziție sau chiar atitudine în legătură cu această ignorare scandaloasă a României de către aceeași Europă care numai ce s-a indignat că a fost ignorată, la rândul ei, de către Trump.

Sigur, dacă aș fi în locul lui Bolojan, aș tuna și-aș fulgera, mergând până la vorbe grele adresate „aliaților” noștri, dar, având în vedere rigorile diplomatice, domnia sa ar putea doar să amintească următoarele elemente-cheie:

1. România este, totuși, una dintre țările cele mai mari și populate, iar de la un moment dat chiar și dezvoltate economic (numai ce au apărut știri că am depășit PIB-ul pe cap de locuitor al Poloniei, care E invitată!), din UE.

2. Ne aflăm, vrând-nevrând, în prima linie în raport cu scena conflictului, lucru care se vede inclusiv în atacurile desfășurate de Rusia practic nu doar LA, ci și PE sau chiar DINCOACE DE granița noastră, astfel încât avem parte de episoade în care populația primește mesaje de avertizare și de drone prăbușite pe teritoriul nostru, ceea ce nu li se întâmplă nici Franței, nici Germaniei, nici mai știu eu cui.

3. Avem cea mai lungă frontieră cu Ucraina și, dacă lucrurile merg pe cât de prost se anunță după intervențiile lui Trump în favoarea „păcii”, n-ar fi exclus să o avem la un moment dat cu Rusia.

4. Așa cum a amintit, iată, chiar ministrul nostru de Externe, Emil Hurezeanu [singurul pe care l-am auzit dând și o replică mai onorabilă lui JD Vance, în genul în care sugeram eu că mi-aș dori din partea unui oficial sau măcar a unui candidat la președinție (somn ușor, domnule Antonescu!) pentru a deveni pe loc idolul meu politic), ne-am implicat în acest război mergând până la a ceda o parte din sistemele de apărare Patriot, pe lângă ce am făcut pentru refugiații ucraineni sau pentru a sprijini economia țării vecine.

5. Dacă Europa se arată ea însăși așa divizată, cu țări „principale” și țări mai de doi bani, ce pretenție poate să aibă din partea lui Trump să fie tratată ca UN partener? În acest context, poate consilierii de la Cotroceni ar putea s-o aducă dibaci din condei și să sugereze că în cazul ăsta poate ne vom arăta și noi niște aliați mai de nădejde ai SUA, decât ai Europei, ca ungurii, de pildă. Măcar să încercăm să călărim pe un cal (american) mai mare, dacă și poneii (europeni) încearcă să ne arunce din șa.

Fără să fiu sau să fi fost vreodată un fan al lui Ilie Bolojan [al cărui nume – pe care, e drept, l-am mai auzit invocat în spațiul public, dar abia de prin toamna trecută, să zic – l-am asociat cu figura lui care, în paranteză la paranteză fie spus, îmi amintește de personajul din serialul Pinguinul (și o spun cu simpatie, cel puțin pentru serial și personaj) chiar mai târziu decât am aflat de existența lui Călin Georgescu!], mă gândeam, încă înaintea lui Valeriu Stoica, pe care l-am auzit ulterior, că, în cazul în care lucrurile merg bine cu el la Cotroceni, chiar ar putea să devină o variantă viabilă, dacă nu de-a dreptul salvatoare, de candidat la președinție proeuropean, dar, firește, numai cu condiția să fie acceptat de întreaga coaliție PSD-PNL-UDMR și, poate, inclusiv de actualul ei candidat desemnat, Crin Antonescu, convinși, eventual, de niște sondaje de opinie relevante, pentru că altminteri, dacă PSD ar merge separat, cu Ponta sau altul, s-ar alege praful de tot proeuropenismul lor și al nostru.

Or, din această perspectivă – care, din punctul meu de vedere, ar putea fi și singurul element cu adevărat benefic al întregii manevre cu demisia lui Iohannis –, Bolojan are acum o ocazie poate irepetabilă de a demonstra, pe de-o parte, că e cu totul altfel decât fostul președinte, astfel încât, iată, organizează o conferință de presă la doar câteva zile de la instalarea în funcție, în timp ce predecesorul lui a avut numai vreo două în tot mandatul din urmă, iar pe de alta, ar face și un gest – oricum foarte justificat și oportun, în opinia mea, nicidecum forțat sau populist – prin care să capteze bunăvoința electoratului „suveranist”, uns pe suflet de o poziție din care să se vadă că nu mai avem un președinte-ghiocel, care stă cu capul plecat și gura închisă în fața „ticăloșilor din UE” etc., chiar dacă nu mă aștept ca televiziunile ostile să-l aprecieze, ci probabil vor continua să-l catalogheze în fel și chip (mai ales „soroșist”, termen pe care mărturisesc că nu l-am înțeles niciodată, dar voi reveni cu un articol mai amplu pe tema asta), găsindu-i alte noduri în papură și învinovățindu-l, de-acum, fiindcă are bască, după ce până azi nu i-au iertat absența ei.

P.S. Este ora 14:40, am terminat textul, mă pregătesc să-l postez și tot nu se aude nimic de vreo conferință de presă. Bolojan e în continuare fără bască.

PLANETA MAIMUȚELOR NEBUNE

Declarațiile delirante ale diliului-șef adjunct de la Casa Albă, JD Vance, despre, printre altele, alegerile anulate din România și cât de rău sună o astfel de situație în urechile sensibile ale vajnicilor americani îndobitociți de atâta democrație și civilizație pe pâine câtă au înghițit ei în ultimele doar câteva decenii, de vreme ce prin anii 1960, deci nu în Antichitate sau Evul Mediu, când nici nu se inventaseră ca națiune, încă existau în unele state, de pildă, toalete separate și locuri în autobuz delimitate pentru cetățenii de culoare, m-au făcut să-mi spun că, indiferent care membru al unei instituții a statului român sau, măcar, candidat actual sau viitor la președinție va îndrăzni să le spună verde-n fața micului ecran câte puține parale fac tinerilor frumoși și cu adevărat nebuni, asemănători între ei până le deplină confuzie, instalați, dimpreună cu mai-marele lor pe trei sferturi decrepit, dar care-i și întrece, după o spectaculoasă evadare ca-n filmele hollywoodiene din cine știe ce instituție psihiatrică, în fruntea Statelor Unite va deveni pe loc idolul meu politic, votabil cu două mâini și în mod repetat, însă până atunci nu am decât a mă întreba, probabil perfect retoric, câteva lucruri:

1. De câtă obrăznicie poate da dovadă un, chipurile, diplomat, ca să declare într-o reuniune internațională că el este cel chemat să fie, cum ar veni, vocea rațiunii, lăsând, astfel, să se înțeleagă că toți ceilalți omologi sunt o adunătură de naivi cu capetele în nori, care habar n-au pe ce lume trăiesc?

2. Dacă tot știe cu precizie cetățeanul revoltat Vance că Rusia a cheltuit doar fix câteva sute de mii de dolari ca să manipuleze alegerile din România, deși noi ne imaginam că ar fi putut fi vorba de milioane sau miliarde, de ce nu ne dă și dovezile alea pe care le cer unii și alții de la autoritățile române? Că pare foarte bine informat.

3. De asemenea, decât să ne certe pentru cât de ineficiente au fost instituțiile noastre abilitate în a bloca atacurile hibride ale Rusiei și, ulterior, măcar în a furniza dovezi despre ele (deși în privința asta aș vrea să-mi spună și mie cineva din ăia care le pretind cam cum își imaginează ei că arată, de vreme ce doar niște rapoarte ale serviciilor secrete nu le ajung: vor poze cu hackerii și programatorii frauduloși ai lui Putin prinși în flagrant când acționau de la o tastatură în fața unui laptop, sau cum?), mai bine ne-ar fi spus cum au intervenit (și au eșuat) departamentele specializate ale NATO, presupunând că există (sau ar trebui să existe) unele, pentru a preîntâmpina astfel de atacuri și, dacă tot suntem la capitolul ăsta, să ne lămurească dacă la fel de prompt (NU) vom fi sprijiniți și în cazul unui eventual atac convențional, terestru sau aerian, dar militar, din partea Rusiei, ori se va pune brusc la îndoială oportunitatea invocării articolului 5 din Tratat, pe motiv, de pildă, că... n-am investit 5% din PIB pentru înzestrarea armatei. (În paranteză fie spus, cu 5% cred că ne-am putea apăra și singuri, măcar o vreme, fără ajutorul NATO!)

4. În fine, mi se pare mie sau Vance ăsta, ca și toți ceilalți, în frunte cu Trump, care ne învață pe noi cum e cu democrația și ne spun ce rușinoasă e această anulare a alegerilor prezidențiale și cât de câh sună în urechile delicate ale americanilor sunt fix ăia care acum patru ani urlau ca din gură de șarpe că alegerile (tot prezidențiale) din SUA au fost furate, inclusiv după validarea lor de către instituțiile (ne?!)democratice de-acolo, și organizau un fel de lovitură de stat de mucava luând cu asalt Capitoliul?! După care, căpetenia lor a mai și fost, vezi Doamne, prigonită pe nedrept de independenta justiție americană aservită... altora. 

TRUMP + PUTIN = HITLER + STALIN

Cam atât despre situația internațională în anul 2025.

 

P.S. Cât despre (ex?)pamfletarul acela care, odată cu apropierea lui Trump de Putin, pe care președintele american se pregătește nu doar să-l întâlnească, ci și să-l invite la Casa Albă, ca pe un partener de nădejde ce-l consideră, socotește că „i se va da voie”, în sfârșit, să se exprime măcar dubitativ în legătură cu conflictul dintre Rusia și Ucraina, în sensul de a pune, de pildă, la îndoială „clișeul” conform căruia ar fi o agresiune ilegală și neprovocată a primei, fără să fie catalogat drept putinist, logica lui este, ca de obicei, perfect greșită, respectiv o I-logică, deoarece simplul fapt că Trump, așa cum mulți anticipau și se temeau, s-a dovedit el însuși un putinist ordinar nu îi scapă pe alții de această etichetă, ci le lipește și o alta, la fel de rușinoasă, din punctul meu de vedere, și anume trumpist.