Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 31 ianuarie 2008

NU NOI SUNTEM PROŞTII!

Că Varujan Vosganian, picat oarecum ca musca-n lapte în toată această poveste cu taxa auto – instituită înainte de a deveni domnia sa ministru – încearcă să scoată pe undeva cămaşa, poate fi un lucru de înţeles. Ce n-am să suport însă niciodată este ca un politician, indiferent din ce partid, să ne ia pe toţi de proşti.

Cu o seninătate dezarmantă, domnul Vosganian ne explică, la fiecare apariţie în public din ultimele zile, cât de firească este răsucirea cu 180 de grade a “filosofiei” taxei, de vreme ce ea a fost inventată în 2006, pe când încă nu intraserăm în Uniunea Europeană, iar acum, de când am intrat, trebuie adaptată regulilor de acolo. Ce omite cu bună ştiinţă să spună domnia sa este că taxa urma oricum să fie aplicată de la 1 ianuarie 2007, adică DUPĂ aderare, scopul ei declarat fiind tocmai acela de a împiedica aducerea unui număr exagerat de maşini vechi în ţară, odată cu liberalizarea importurilor din vest!

Prin urmare, din două una: ori Guvernul era atât de incompetent încât nu ştia reglementările din UE, ori le ştia, dar a preferat să facă pe niznaiul ca să încaseze, practic ilegal, o grămadă de bani, înainte de a se declanşa împotriva României destul de greoaiele mecanisme de sancţionare.

miercuri, 30 ianuarie 2008

VERDICT: NEMOTIVAT!

Din când în când, apar prin presă articole despre (in)activitatea parlamentarilor români, accentul punându-se bineînţeles pe aspectele negative, cum ar fi bunăoară absenteismul sau numărul scăzut de iniţiative legislative al multora dintre ei. Ideea este lăudabilă, numai că, luaţi de val, uneori jurnaliştii înşişi cad în ridicol.

În urmă cu vreo două săptămâni de pildă, la Realitatea TV, după ce minute în şir câţiva comentatori i-au beştelit de zor pe aleşii fără nicio luare de cuvânt în plen anul trecut, moderatoarea s-a gândit să le ofere, deontologic, dreptul la replică celor incriminaţi, contactându-i telefonic. Fix ca-n bancul cu satul în care clopotele bisericii n-au fost trase din o mie de motive, dar mai ales pentru că biserica n-avea clopote, s-a dovedit că toţi fuseseră în 2007 delegaţi ca euro-observatori la Bruxelles!

Ieri, pe acelaşi post, printre cei mai mari chiulangii de la lucrările Parlamentului au fost identificaţi... miniştrii, în frunte cu premierul Tăriceanu! Mânioşi din cale-afară, jurnaliştii prezenţi în studio au tăbărât apoi pe parlamentarii care, deşi nu prea sunt de găsit la locul de muncă şi în plus reprezintă şi formaţiuni minuscule, de 1-2%, vin toată ziua la talk-show-urile diferitelor televiziuni. Auzindu-i cum îşi puneau întrebări retorice, de genul “cu ce drept apar aceşti oameni lipsiţi de legitimitate pe micile ecrane?”, ai fi crezut că domni precum Cozmin Guşă sau Aurelian Pavelescu nu sunt invitaţi, din cine ştie ce motive, chiar de aceia care îi făceau cu ou şi cu oţet, ci forţează intrarea în emisiuni înarmaţi până în dinţi.



P.S. Trebuie să spun totuşi că dezamăgitoare pentru mine a fost prestaţia liberalului Crin Antonescu – aflat în vârful ierarhiei chiulangiilor – care, în încercarea de a se justifica, n-a reuşit să producă decât nişte platitudini neconvingătoare şi multe pauze pentru a-şi drege, stânjenit, glasul.

marți, 29 ianuarie 2008

INTERESUL PERSONAL GENERAL

Dincolo de contextul internaţional, specialiştii pun devalorizarea leului, prăbuşirea bursei, creşterea inflaţiei şi toate celelalte semne rele din economia românească pe seama măsurilor populiste, cu caracter electoral, luate de actualul guvern, cum ar fi mărirea pensiilor şi a salariilor, sau alocarea unor fonduri sporite către clientela politică de la nivel local. Din păcate, mă văd nevoit să le dau dreptate şi, cum anul electoral este abia la început, situaţia ar putea chiar să se agraveze, socotind după modul deja tradiţional în care acţionează guvernele noastre pe final de mandat, în încercarea disperată de a mai atrage nişte voturi în plus la apropiatele alegeri.

Numai că, spre deosebire de alte momente similare, acum la putere se află PNL, un partid perceput ca fiind constituit în special din afacerişti (precum Dinu Patriciu, de pildă, nu-i aşa?), întreprinzători, mari jucători la bursă etc., adică tocmai din oamenii cei mai afectaţi de o criză economică. Care criză însă, prin inerentele creşteri de preţuri cauzate, îl loveşte şi pe cetăţeanul obişnuit. Iată de ce, aparent paradoxal, pentru a îndrepta lucrurile, spre binele tuturor, liberalii n-ar trebui decât să înceapă, în sfârşit, să-şi urmărească “interesele personale”, în detrimentul celor pur electorale, “de partid”!

luni, 28 ianuarie 2008

GAFEURII

De parcă n-ar fi fost suficiente greşelile făcute în actul de guvernare, de la o vreme liberalii se întrec în tot felul de alte gafe, încât încep să mă întreb dacă nu cumva au intrat în anul morţii electorale. După nenumăratele stângăcii al ministrului de Externe Cioroianu şi episodul cu accidentul lui Ludovic Orban, gestionat cât se poate de prost, chiar dacă dracul s-a dovedit a nu fi atât de negru pe cât au încercat să-l zugrăvească adversarii lor, au urmat două ieşiri ale Noricăi Nicolai, complet nepotrivite pentru un viitor ministru al Justiţiei: declaraţia conform căreia “Profesorul” din stenogramele convorbirilor lui Omar Hayssam ar fi Traian Băsescu, şi aceea în care îşi arăta neîncrederea în capacitatea autorităţilor de a-i găsi pe vinovaţii pentru ameninţările ce i-au fost adresate.

Dar poate cea mai jalnică prestaţie a avut-o Eugen Nicolăescu, care s-a trezit deodată la vârsta copilăriei, pe când juca în curtea grădiniţei “telefonul fără fir”. După ce afirmaţiile sale că Traian Băsescu i-ar fi vorbit într-un limbaj “incalificabil” lui Teodor Meleşcanu au fost contrazise chiar de către acesta din urmă, domnul Nicolăescu s-a dezvinovăţit în cel mai gogomănesc mod cu putinţă, izbutind să mai târască în scandal încă doi colegi, Paul Păcuraru şi premierul Tăriceanu, primul reproducând chipurile o convorbire povestită, tot din auzite, de celălalt! Aşadar, în loc să suspectăm de minciună un liberal din doi – fie Meleşcanu, fie Nicolăescu – avem acum patru prezumtivi Pinocchio. Asta da lovitură (sub centură)... în imagine!

vineri, 25 ianuarie 2008

MARILE ERORI... DE JUDECATĂ

Aseară, la Realitatea TV, sub genericul “Marile erori ale guvernului liberal”, Robert Turcescu şi cei doi invitaţi ai săi, unul din PD-L, iar celălalt, firesc, tot din PD-L, au făcut o amplă analiză a ultimilor (cam prea mulţi) ani. Pe lângă criticile, în mare parte justificate, la adresa bizarei taxe auto – unde Guvernul Tăriceanu poate fi acuzat de orice, de la incompetenţă pură la apărarea unor interese individuale – şi a generozităţii nesăbuite în acordarea de pensii şi salarii, cei doi politicieni ne-au explicat, de pildă, adevărata cauză pentru care preţurile la energie au luat-o razna.

Astfel, în conformitate cu primul, nu s-au făcut privatizări în sectorul energetic, lucru inadmisibil câtă vreme vorbim despre un guvern care se pretinde liberal. Aşa o fi, numai că, în opinia celuilalt, nenorocirea este alta şi anume că, în acelaşi sector energetic, s-a înlocuit monopolul de stat cu cel, mult mai dăunător, al unor companii străine. Prin urmare, actualul guvern ar fi simultan vinovat pentru că n-a făcut deloc privatizări şi pentru că le-a făcut prost (?!)

Însă în cea mai mare parte a timpului, cei trei s-au arătat, la unison, revoltaţi de modul în care s-a făcut privatizarea Petrom şi cum s-a negociat autostrada Bechtel, ajungând la mai vechea concluzie că, din păcate, din cauza contractelor meşteşugit întocmite în favoarea investitorilor străini, nu prea se mai poate îndrepta nimic. Singurul amănunt (probabil nesemnificativ în viziunea lor, dat fiind subiectul şi mai ales... scopul emisiunii) pe care au omis să-l menţioneze e că nici primul caz, nici celălalt nu are vreo legătură cu guvernarea liberală!

joi, 24 ianuarie 2008

ÎNCĂ O ŞTIRE SE SENZAŢIE!

Urmărit cu detaşare, redactorul şef adjunct al Evenimentului Zilei, Grigore Cartianu, poate fi chiar foarte, foarte amuzant! Dovedind o deosebită perspicacitate, dumnealui a decelat în declaraţia lui Călin Popescu Tăriceanu de ieri, în legătură cu data alegerilor locale – care se pare că vor fi totuşi organizate la termen, prin mai-iunie – o “înţepătură” la adresa oficiosului cotrocenist, care zilele trecute “dezvăluise”, bineînţeles “pe surse”, intenţiile PNL, în complicitate cu PSD, de a le amâna până la toamnă, pentru a le suprapune celor parlamentare.

Fără a fi câtuşi de puţin jenat de această dezminţire, domnul Cartianu a extras în schimb din declaraţia amintită încă o ştire de senzaţie, şi anume că liberalii au de fapt un alt gând ascuns: amânarea parlamentarelor până în martie 2009. Dovada? Tăriceanu n-a suflat o vorbă despre acest subiect!

Evident că pentru fiecare dintre cele două mişcări date, la momente diferite, ca sigure, şi care unui ignorant i-ar putea părea chiar antagonice, domnul Cartianu avea o mulţime de argumente fără cusur!

miercuri, 23 ianuarie 2008

ATUNCI ŞI ACUM

Ideea în sine ca Preşedintele, sau oricine altcineva din sfera politică, să dea un aviz în privinţa urmăririi penale a demnitarilor mi se pare una extrem de nefericită. Iar hotărârea Curţii Constituţionale de a desfiinţa, practic, Comisia specială de pe lângă Administraţia Prezidenţială nu a îndreptat nicidecum lucrurile.

Fără a-l acuza exclusiv pe Traian Băsescu de situaţia actuală, nu pot totuşi să nu observ că dacă în vremea odioasei semidictaturi de tristă amintire iliesco-pesediste, un ministru ajuns să fie “judecat” la Cotroceni avea cel puţin dreptul la apărare, putându-se prezenta acolo în persoană, cu propria versiune despre faptele imputate şi chiar însoţit de avocaţi, în jumătatea de regim democratic Băsescu (cealaltă jumătate fiind acaparată – nu-i aşa? – de corupţii liberali) acest drept, până la urmă fundamental într-o democraţie, indiferent de “instanţă”, a dispărut cu desăvârşire. Preşedintele se bazează în luarea deciziei numai pe nişte dosare mai mult sau mai puţin complete şi pe opinia evident partizană a acuzatorilor.

Adăugând la asta şi faptul că în mandatul domnului Diaconescu la Ministerul Justiţiei se ajunsese, de bine de rău, ca în numirea procurorilor să fie implicat mai degrabă CSM-ul decât ministrul de resort – prevedere abrogată de Monica Macovei! – fără a fi vreun nostalgic, încep să mă întreb şi eu despre ce vorbim când spunem că după 2004 s-au făcut mari progrese în privinţa libertăţilor individuale şi a independenţei Justiţiei?!

marți, 22 ianuarie 2008

O MOTIVAŢIE CARE NU CONVINGE PE NIMENI

Chiar dacă, mai ales în prima fază, ministrul interimar al Justiţiei, Teodor Meleşcanu a fost îndreptăţit din punct de vedere legal să refuze, returneze ş.a.m.d. documentele privitoare la cei opt (foşti) miniştri aflaţi în atenţia DNA, lucrurile au mers cam departe. Câtă vreme Traian Băsescu susţine că dosarele – “cauzelor” sau nu, dar complete – au fost trimise la minister, ele ar trebui să-şi continue parcursul către instanţele abilitate, chiar cu riscul ca în viitor să se demonstreze că domnul Meleşcanu avea dreptate şi să fie atacate din pricina nerespectării procedurilor. Asta e! Dacă Preşedintele garantează că totul e în regulă, el va fi cel puţin complice la un eventual eşec al procurorilor.

Din păcate pentru ei, (şi) în acest scandal liberalii sunt prinşi între ciocan şi nicovală, oricum ar da-o domnul Meleşcanu riscând să iasă şifonaţi, mai devreme sau mai târziu. În orice caz, motivaţia domniei sale pentru aceste tergiversări, conform căreia se prăpădeşte de grijă ca nu cumva miniştrii acuzaţi – cu tot cu propriii colegi de partid! – să scape basma curată în urma unor vicii procedurale nu convinge pe nimeni. Iar din punct de vedere politic este catastrofală.

luni, 21 ianuarie 2008

NAIVITATE

Iată că după atâta amar de vreme de când Traian Băsescu se răfuieşte non-stop cu liberalii, încă mai există analişti – chiar dintre cei foarte critici la adresa preşedintelui – suficient de candizi încât să susţină că lucrul cel mai nimerit pe care aceştia din urmă îl pot face pentru a ieşi cu fruntea sus din criză este o remaniere de substanţă a Guvernului, prin care să scape dintr-un foc şi de miniştrii cu performanţe slabe, cum ar fi Adrian Cioroianu, Cristian Adomniţei sau Cristian David, şi de cei luaţi în colimator de DNA, precum Paul Păcuraru, şi să rezolve în plus şi cazul Noricăi Nicolai.

Desigur, într-o ţară normală, cu un preşedinte pe măsură, ar fi o soluţie perfect raţională. Dar să nu înţelegi că, în actualul context, după o asemenea mişcare, în timp ce toată lumea ar răsufla uşurată, sperând la un final de mandat mai liniştit, Traian Băsescu ar lua-o de la capăt căutând nod în papură noilor miniştri, sau celor mai vechi, gen Varujan Vosganian sau Eugen Nicolăescu, deja vehiculaţi ca figurând pe o listă neagră de rezervă, e ca şi când, după ce vezi cu ochii tăi cum zece oameni la rând nu supravieţuiesc unei căderi de la etajul zece, te-ai hotărî să sari şi tu de acolo în speranţa că, împotriva evidenţei, din cine ştie ce motive misterioase, a unsprezecea oară lucrurile s-ar întâmpla altfel şi ai scăpa nevătămat. Pentru mine, cam asta este definiţia naivităţii absolute.

vineri, 18 ianuarie 2008

SOLUŢIA-CAPCANĂ

Soluţia sugerată de Traian Băsescu şi preluată cu mult entuziasm de susţinătorii săi pentru ieşirea din actualul impas legat de Ministerul Justiţiei – aceea ca Guvernul să o valideze în Parlament pe Norica Nicolai – nu este altceva decât o capcană întinsă liberalilor. Teoretic, ea s-ar putea realiza într-adevăr, cu condiţia ca premierul să propună o restructurare a Cabinetului, încadrându-se astfel în prevederile articolului 85, alin. (3), din Constituţie.

Presupunând însă că acolo lucrurile ar merge şnur, iar preşedintele s-ar vedea, nu-i aşa?, nevoit apoi să semneze “ca notarul” numirea în funcţie a doamnei Nicolai, domnia sa va specula fără îndoială această situaţie pentru a striga ca din gură de şarpe că a fost o dată în plus înfrânt de monstruoasa coaliţie netransparentă PNL-PSD a celor 322 de parlamentari ticăloşiţi care iarăşi nu l-au lăsat să reformeze clasa politică.

Iată de ce pentru liberali ar fi mult mai bine să se ajungă la Curtea Constituţională. Cel mai rău lucru care li se poate întâmpla este ca aceasta să-i dea câştig de cauză lui Traian Băsescu, obligându-i să propună un alt candidat, eventual pe cineva din afara partidului, aşa cum, după părerea mea, ar fi trebuit să facă de la bun început. În orice caz, o “înfrângere” cinstită la Curtea Constituţională cred că este de preferat unei victorii à la Pirus în Parlament.

joi, 17 ianuarie 2008

DE LA PREŞEDINTELE-JUCĂTOR LA... MINISTRUL ECHIDISTANT

Cu toate că nicio lege, începând cu Constituţia, nu prevede aşa ceva, în mintea multora a încolţit utopica idee – enunţată inclusiv de Traian Băsescu – că ministrul Justiţiei trebuie să fie un om imaculat în plan profesional şi echidistant din punct de vedere politic! Nu spun că n-ar fi bine, dar şi mai bine ar fi ca toţi oamenii de pe pământ să fie mereu tineri, frumoşi, sănătoşi, bogaţi şi cinstiţi.

Ieri, de pildă, după apariţia publică a Noricăi Nicolai în care – într-un mod cam neinspirat, într-adevăr – s-a referit la Traian Băsescu identificându-l drept “Profesorul” din stenogramele convorbirilor lui Omar Hayssam, câţiva comentatori au sărit ca arşi spunând că, şi dacă n-ar fi avut atâtea bube-n cap mai vechi, doamna Nicolai s-a descalificat definitiv pentru accederea în funcţie, fiindcă a demonstrat că este părtinitoare. E dreptul lor, numai că tare mi-ar fi plăcut să-i văd la fel de revoltaţi în nenumăratele ocazii când Preşedintele – în ciuda prevederilor exprese, de data asta, din Constituţie – s-a arătat oricum numai echidistant politic nu, şi să catalogheze drept descalificant măcar episodul când domnia sa, din cea mai înaltă poziţie în stat şi-a permis să-l numească “tânăr mafiot” pe un ministru al Justiţiei în funcţie!

În fond, până una-alta, doamna Nicolai nici nu este ministru, ci doar un politician dintr-un partid aflat în conflict cu Traian Băsescu.

miercuri, 16 ianuarie 2008

UN COMUNICAT PERFID

Nu ştiu dacă Traian Băsescu a reuşit deja să-şi atingă unul dintre obiectivele urmărite prin acţiunile din ultimele zile, acela de a băga zâzanie în PNL, dar cu siguranţă e pe cale să inducă această impresie în opinia publică, ceea ce până la urmă e cam acelaşi lucru. Şi nu mă refer atât la faptul în sine că premierul Tăriceanu a trebuit să numească un interimar la Ministerul Justiţiei – gest altminteri normal, însă uşor de interpretat ca o cedare şi chiar un prim pas spre renunţarea la Norica Nicolai – cât la perfidul comunicat de presă emis aseară de preşedinţie, din care ar reieşi că această mişcare s-a făcut “în urma unei consultări telefonice cu şeful statului”. Adicătelea, după ce acum 3-4 zile domnul Tăriceanu se ascundea prin săli de gimnastică şi supermarketuri, respingând apelurile când citea “Cotroceni” sau, mai ştii?, “Băse”, pe ecranul mobilului, a simţit acum brusc o nevoie irezistibilă să sune chiar el pentru a cere voie să-l desemneze ca interimar pe Teodor Meleşcanu, de altfel singurul oarecum calificat pentru post, datorită studiilor juridice.

Indiferent ce i-or fi auzit urechile domnului Tăriceanu despre Norica Nicolai sau, de ce nu?, chiar despre el însuşi, sâmbătă, la întâlnirea de taină cu preşedintele, nu-i va veni uşor să-i convingă pe durii partidului de oportunitatea schimbării candidatului pentru Justiţie, în caz că într-adevăr i-ar trece aşa ceva prin minte. Iar dacă va fi să fie, eu sper să nu-i vină mai uşor nici măcar să rămână în fruntea PNL.

Pe de altă parte, comunicatul amintit ar putea fi interpretat şi într-o cheie complet diferită, ca pregătind terenul pentru o cedare, mai de voie, mai de nevoie, din partea preşedintelui. Sugerând că primul care a lăsat-o mai moale cu ambâţul a fost totuşi premierul, Traian Băsescu ar avea o scuză să pretindă că, datorită reluării dialogului firesc între instituţii, a socotit de cuviinţă să-l lase până la urmă pe şeful guvernului să şi-o asume în totalitate pe doamna Nicolai, dacă ţine morţiş. Ar fi o ieşire din impas cât de cât onorabilă pentru toată lumea.

marți, 15 ianuarie 2008

NIMIC DE FĂCUT

Încep şi eu să cred că prin încăpăţânarea cu care refuză să o numească pe Norica Nicolai în fruntea Ministerului Justiţiei, Traian Băsescu urmăreşte o nouă suspendare din funcţie de către Parlament. Deja domnia sa exprimă un “veto” care i-a fost interzis în mod explicit de Curtea Constituţională, şi tare mă tem că aşa se va întâmpla chiar şi în cazul când, în urma unei noi sesizări a premierului Tăriceanu, Curtea va da, cum ar fi normal, încă o decizie în acelaşi sens.

În fond, dacă preşedintele nu vrea cu niciun chip să semneze, ce (i) se poate întâmpla? Păi... mai nimic. Cum spuneam, în cel mai... rău caz, poate fi din nou suspendat. Însă chiar şi dacă, de această dată, Curtea Constituţională ar da un aviz favorabil, socotind că Băsescu a încălcat într-adevăr Legea fundamentală, e greu de crezut că la referendum populaţia ar avea o opinie mult diferită faţă de aceea din 19 mai. Poate doar scorul ar fi ceva mai strâns. În schimb, beneficii cu nemiluita pentru preşedinte şi pentru PD-L, cu atât mai mari cu cât alegerile bat la uşă.

Este însă evident pentru toată lumea, în frunte cu Traian Băsescu însuşi, că nu se va ajunge până acolo. Adversarii săi, oricât de naivi, nu pot face de două ori la rând aceeaşi greşeală tactică. Prin urmare, cel care cedează va trebui să fie, într-un târziu, premierul Tăriceanu, dacă vrea să aibă, de bine de rău, un ministru al Justiţiei. Situaţie în care, desigur, tot Băsescu va ieşi triumfător în ochii alegătorilor ca fiind ăl mai tare din parcare.

Cât despre grija preşedintelui faţă de efectele acestei crize asupra Justiţiei, a ţării etc... Să fim serioşi! E limpede că i se fâlfâie.

luni, 14 ianuarie 2008

PREŞEDINTELE BUN LA TOATE

Este adevărat! Citind cu atenţie motivarea deciziei pe care Curtea Constituţională a dat-o în cazul Cioroianu, reiese că atribuţiile preşedintelui în numirea unui ministru au fost asimilate, practic, celor pe care le are Parlamentul în situaţia când “prin propunerea de remaniere se schimbă şi structura sau compoziţia politică a Guvernului”, conform articolului 85 din Constituţie. Asta pentru a nu exista o discriminare pozitivă în cazul miniştrilor înlocuiţi la bucată, care ar scăpa de “examen”. Rezoluţia este totuşi bizară din cel puţin două motive.

Mai întâi, comisiile de specialitate din Parlament dau un aviz, negativ sau favorabil, în urma unor audieri ale candidatului. Or, din câte am băgat eu de seamă, preşedintele nu audiază pe nimeni! (Scotocitul prin aşa-zisele mape profesionale nu e chiar acelaşi lucru.)

În al doilea rând, aceleaşi comisii, după cum le spune şi numele sunt... de specialitate. Conform deciziei CC, s-ar deduce că preşedintele este şi el un fel de comisie şi încă... de orice specialitate. El ar fi la fel de competent să dea verdicte despre un posibil ministru de Finanţe, al Agriculturii, al Mediului, al Muncii, de Externe, al Justiţiei ş.a.m.d. Cum ar veni, trebuie să fie un soi de mega-Ceauşescu, priceput la toate. Ceea ce mi se pare uşor exagerat.

vineri, 11 ianuarie 2008

UN FEL DE EDIŢIE SPECIALĂ

Traian Băsescu tocmai a scos la iveală ceea ce domnia sa consideră a fi dovezile în sprijinul refuzului de a accepta nominalizarea Noricăi Nicolai pentru portofoliul Justiţiei. Fără să comentez prea mult implicaţiile acestor dezvăluiri, trebuie remarcat totuşi că de vreme ce doamna Nicolai nu s-a ales, din varii motive, cu vreo condamnare penală, practic condiţiile de legalitate pentru învestirea sa în funcţie sunt în continuare îndeplinite. Rămân desigur, de discutat, criteriile morale.

Pe de altă parte, paradoxal, încăpăţânarea premierului Tăriceanu de a nu sta de vorbă cu şeful statului se dovedeşte a-i fi de mare folos, chiar dacă unii vor merge cu supoziţiile până la a-l bănui poate de o complicitate cu acesta, menită să-l scape de un personaj faţă de care nu părea să nutrească o deosebită simpatie. Ipoteză greu de crezut şi imposibil de demonstrat.

Cert este că abia dacă ar fi acceptat invitaţia preşedintelui, domnul Tăriceanu s-ar fi aflat într-o situaţie fără ieşire. Pus la curent, între patru ochi, cu informaţiile, n-ar fi avut de ales decât între două soluţii proaste pentru domnia sa: ori se făcea că plouă, riscând ca, odată cu iminenta lansare publică, de la Cotroceni, a respectivelor informaţii, să încaseze toate scatoalcele pentru protejarea unui personaj, iată, cu mari probleme de imagine, ori ar fi trebuit să o lase pe doamna Nicolai din braţe, intrând în conflict cu o parte a propriului partid, care l-ar fi acuzat că abia a aşteptat un pretext pentru a se debarasa de ea. Aşa, cel puţin are scuza că a susţinut-o până la capăt, fie din ignoranţă, fie din loialitate faţă de partid, Norica Nicolai rămânând să se descurce de-acum singură cu acuzaţiile care i se aduc.

O ŢARĂ CUM ALTA (DIN FERICIRE) NU-I!

Fascinant cum, după ce în primele zile de la desemnarea de către PNL a Noricăi Nicolai pentru funcţia de ministru al Justiţiei, marea majoritate a jurnaliştilor şi chiar a reprezentanţilor celorlalte partide, inclusiv din opoziţie, foloseau dacă nu cuvinte de-a dreptul elogioase la adresa domniei sale, cel puţin un ton de o neutralitate binevoitoare, subliniind faptul că este o adevărată profesionistă, un politician experimentat şi în orice caz o soluţie mult mai bună decât Tudor Chiuariu, în locul căruia ar fi trebuit să fie preferată de la bun început, a fost suficient ca Traian Băsescu să se pună un picuţ de-a băţul pentru ca toată lumea să o privească dintr-o dată cu alţi ochi. Deşi din primele momente penibilul episod cu nepoata – singurul la care s-a referit deschis şi preşedintele – fusese evocat, însă mai degrabă ca un element anecdotic şi prea puţin semnificativ, acum doamna Nicolai este suspectată de toate relele din lume, aceleaşi personaje care îi acordau de bine de rău credit fiind convinse că reţinerile lui Traian Băsescu e musai să se bazeze pe informaţii mai mult sau mai puţin secrete care ar demonstra că senatoarea liberală e orice, de la fostă colaboratoare a Securităţii la mare afaceristă asociată cu cei mai huliţi “mafioţi” ai ţării, gen Tender şi Patriciu. Uluitor cât de uşor se poate face praf reputaţia, atâta câtă este, unui politician autohton!

Însă cel puţin la fel de fascinant e un alt fenomen specific pitoreştii noastre societăţi şi anume că, în câteva săptămâni, toate acestea vor fi uitate cu desăvârşire. “Cazul Orban” este exemplul cel mai recent.

joi, 10 ianuarie 2008

ŢÂFNĂ FĂRĂ ROST

Dacă pe fond conţinutul scrisorii prin care premierul Tăriceanu îşi reafirma hotărârea de a o numi pe Norica Nicolai în fruntea Ministerului Justiţiei, respingând “argumentele” lui Traian Băsescu, mi se pare cât se poate de firesc, tonul oţărât şi referirile la “dosarul Flota” şi casa din Mihăileanu chiar nu-şi aveau rostul într-un document emis de un şef de guvern care se pretinde, spre deosebire de adversarul său, un politician cu fason european. Un refuz politicos, ferm, scurt şi la obiect ar fi fost mult mai de efect, cu atât mai mult cu cât, în bătălia electorală, liberalii se adresează în principiu unui public suficient de educat cât să nu guste asemenea excese de limbaj. Şi mă refer inclusiv la alegătorii pierduţi deocamdată, aşa cum s-a văzut, în favoarea defunctului PLD, pe care nu printr-o accentuare gratuită a conflictului cu Traian Băsescu i-ar putea, la o adică, recâştiga.

Tot din acest motiv, şi nu numai, sper ca domnul Tăriceanu să accepte invitaţia făcută de preşedinte, la Cotroceni, asta neînsemnând că ar fi obligat să-i dea şi dreptate în privinţa doamnei Nicolai. Gestionat cum se cuvine, orice dialog este însă bine-venit. De altminteri, părerea mea este că în perspectiva alegerilor prezidenţiale de anul viitor, electoratul, sătul în cele din urmă de profilul unui preşedinte (mult prea) jucător, aflat la originea atâtor scandaluri sterile, se va orienta către un candidat de o cu totul altă factură. Şi cum Călin Popescu-Tăriceanu, fără să fie favoritul meu, e foarte probabil să rămână în cărţi pentru a intra în cursă din partea PNL, cred că ar putea miza de pe-acum pe această ipoteză, comportându-se în consecinţă.


UPDATE: Conform unor surse citate de posturile tv de ştiri, premierul ar refuza să se întâlnească la Palatul Cotroceni cu Traian Băsescu, în urma unor sfaturi primite de la liderii PNL. Dezminţind această informaţie, Crin Antonescu s-a arătat înclinat mai degrabă spre varianta acceptării dialogului.

Pe de altă parte, cum între timp preşedintele a afirmat categoric, la şedinţa CSM, că refuză în continuare să semneze “ca un notar” numirea unui ministru al Justiţiei, el fiind acela care “decide” (?!), Tăriceanu ar putea invoca pentru neonorarea invitaţiei faptul că, în aceste condiţii, întrevederea se prefigurează a fi într-adevăr inutilă.

miercuri, 9 ianuarie 2008

O LUĂM DE LA CAPĂT!

Privit strict prin prisma luptei politice specifice unui început de an electoral, refuzul lui Traian Băsescu de a o numi pe Norica Nicolai în funcţia de ministru al Justiţiei este, în fond, cât se poate de logic. După ce liberalii au făcut deja greşeala de a ceda unui şantaj prezidenţial acceptând demisia lui Tudor Chiuariu, n-ar fi exclus ca şi doamna Nicolai să renunţe de bunăvoie la postul propus, înainte ca scandalul să capete amploare. În plus, dacă tensiunile dintre Călin Popescu-Tăriceanu şi aripa radicală din PNL sunt atât de mari pe cât le înfăţişează presa, există şi altă variantă câştigătoare pentru preşedinte, aceea ca premierul, mimând o atitudine împăciuitoare faţă de Cotroceni, să-şi schimbe propunerea – făcută pare-se cam fără tragere de inimă – ceea ce ar duce cu siguranţă la un război deschis şi catastrofal în partid.

Pe de altă parte, chiar şi dacă liberalii s-ar “încăpăţâna” să o susţină în bloc pe doamna Nicolai (aşa cum ar fi normal, în opinia mea) Traian Băsescu tot n-ar avea nimic de pierdut. În ochii multora se va fi demonstrat o dată în plus că PNL nu e capabil să găsească miniştri necontroversaţi, unul dintre cei mai importanţi lideri ai săi va fi iarăşi târât într-un scandal cu rezonanţe europene, iar în timp, inclusiv analiştii care acum îl beştelesc pe preşedinte pentru provocarea noii crize, în dorinţa lor de a se arăta “obiectivi” cu orice preţ, îi vor socoti cel puţin la fel de vinovaţi de eventuala ei escaladare şi pe liberali, pentru că – nu-i aşa? – ar fi putut ei să cedeze primii, pentru binele ţării. Asta se întâmplă de vreo doi ani şi jumătate încoace.

marți, 8 ianuarie 2008

PRIVATIZAREA NĂMEŢILOR

Oricât de mare fan al privatizărilor de orice fel m-aş declara, nu pot să nu mă întreb ce sens a avut trecerea parcărilor de suprafaţă din Bucureşti în administrarea unor (unei?) firme particulare. După ce că an de an, timp de trei anotimpuri şi jumătate din patru, respectivii întreprinzători nu mişcă decât câteva degete, şi alea doar pentru a băga banii de taxe în buzunare şi a scoate o fiţuică pe care o pun în parbrizul clienţilor, dacă se întâmplă, când şi când, să şi ningă prin Capitală nu au... bruma de bun-simţ să facă ceva pentru îndepărtarea zăpezii de pe spaţiile pe care chipurile le “întreţin”. Păi chestia asta puteau să n-o facă direct primăriile, dar măcar taxele ar fi intrat, de bine de rău, în vistieriile publice!

luni, 7 ianuarie 2008

PINGUINII

După ce toată vara am trecut dintr-un cod de avertizare galben de caniculă într-unul portocaliu sau chiar roşu, emise cu multă însufleţire de ANM, săptămâna trecută ne-am confruntat cu cel dintâi al iernii – unul galben de viscol şi ninsoare. Judecând însă după jalea din ţară, am senzaţia că deocamdată meteorologii noştri nu prea şi-au calibrat cum se cuvine paleta coloristică de sezon. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar însemna un cod portocaliu!

În plus, referitor la regimul termic, mă întreb cum de o temperatură de 37-38 de grade este considerată periculoasă, în timp ce una de -25 ar fi suportabilă, deşi, pe de altă parte, tot cu mirare, aud că la -5 “vremea este rece pentru această perioadă”. Om fi noi, românii, mai ciudăţei, aşa, de felul nostru, dar îmi place să cred că încă nu ne-am transformat cu toţii în pinguini!