Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 31 martie 2011

AVERTISMENT

Atrag atenţia tuturor abonaţilor la serviciile de televiziune prin cablu Digi TV, de la RCS & RDS, în principiu din Bucureşti, dar n-aş băga mâna în foc nici pentru restul, asupra faptului că ieri, în urma reclamaţiei mele de luna trecută, şi după nişte peripeţii pe baza cărora voi scrie, poate, cândva, un roman, o echipă de tehnicieni a reuşit să remedieze defecţiunea sesizată (persistenţa unor dungi orizontale, verticale şi oblice pe majoritatea canalelor) prin înlocuirea, undeva pe scara blocului, unui dispozitiv cu nume complicat.

Având în vedere că, pe de-o parte, conform chiar mărturiei unuia dintre muncitori, “chestia asta se tot întâmplă; cade când o scară, când cealantă”, iar, pe de alta, în anul şi ceva de când le sunt client a trebuit, pe rând: 1. să renunţ la telefonia fixă de la ei, pentru că până la expirarea termenului contractual în care se angajaseră să mi-o instaleze n-au avut nu ştiu ce altă piesă pe stoc; 2. să-mi cumpăr singur, din comerţ, telefonul mobil (deşi aveam dreptul la unul gratuit din partea firmei), pentru că luni de zile n-au avut aparate pe stoc; 3. să aştept de mi s-a acrit până şi cartela SIM aferentă, pentru că… n-aveau pe stoc; 4. să fiu acum pe punctul de a renunţa şi la gândul de a-mi instala televiziune HD, pentru că, încă de la începutul anului – ghiciţi ce! – n-au decodoare pe stoc, mi se pare greu de crezut ca tocmai dispozitive de-astea cu nume complicat, de care tocmai mi-au înlocuit mie, să se fi nimerit să aibă pe stoc, mult mai probabil fiind că au luat unul de la vreun vecin. De aceea vă sfătuiesc să verificaţi neîntârziat calitatea semnalului!

miercuri, 30 martie 2011

SUB ACOPERIRE

N-am urmărit interviul acordat săptămâna trecută de Traian Băsescu lui Cătălin Striblea de la Realitatea TV decât cel mult cu jumătate de ureche, restul atenţiei mele fiind distribuit în diferite proporţii între emisiunea concurentă de pe Antena 3 şi nenumărate alte chestiuni la fel de mărunte, aşa încât nu pot spune decât că nu m-a izbit absolut nimic demn de menţionat din el, ceea ce mi se pare şi-aşa suficient de elocvent.

Văzându-l însă a doua zi pe jurnalistul amintit în timp ce încerca să se disculpe de acuzaţiile cum că ar fi fost cam nefiresc de blând cu interlocutorul spunând, cu o atitudine dintr-o dată mult mai bătăioasă, de care nici nu l-aş fi crezut în stare, că n-avea niciun rost să se încontreze cu şeful statului doar de dragul de a-l pune în dificultate şi a provoca scandal, când menirea lui ca adevărat profesionist era să profite de ocazie pentru a afla cât mai multe informaţii pentru opinia publică (de parcă ar mai exista în ţara asta cineva cât de cât normal la cap care să creadă o iotă din ce spune Băsescu!) – m-am convins definitiv că domnul Striblea nu e decât un soi de criptopupincurist băsist.

marți, 29 martie 2011

UN BLESTEM

Nu cred că sunt un om din cale-afară de superstiţios, chiar dacă, desigur, am şi eu micile mele apucături, cum ar fi, de pildă, că în fiecare dimineaţă cobor din pat punând jos mai întâi piciorul drept – ceea ce nici nu e atât de uşor, având în vedere că dorm pe partea stângă a patului, şi, în ciuda impresiei pe care şi-a făcut-o multă lume despre mine, arareori mă trezesc, cel puţin la propriu, cu faţa la cearşaf – dar, în măsura, extrem de mică, în care mă mai interesează ce se întâmplă cu echipa naţională de fotbal, despre care, de altfel, n-am nimic de adăugat la cele spuse deja săptămâna trecută, mă bucur nu atât că meciul, oricum doar de (stricat) palmares, cu Luxemburg este transmis diseară anume de TVR, cât că e transmis de oricare alt post decât Pro TV, deoarece vă jur că, atunci când vine vorba de acesta din urmă, am dobândit un reflex de-a dreptul pavlovian în privinţa meciurilor în care sunt implicate formaţiile româneşti, fie ele de club sau reprezentative: de cum aud vocile celor doi comentatori (Mironică şi Mocanu cred că-i cheamă), ştiu că nimic bun nu se poate întâmpla! Au ei un fel aparte de a cobi, de a spune întruna, gâtuiţi de disperare, chestii de genul: “Numai de nu ne-ar da gol la această fază fixă!” (şi ne dau) sau “Trebuie să fim atenţi că mai sunt treizeci de secunde din această partidă şi multe se mai pot întâmpla!” (după care Steaua lua gol de la Napoli şi era eliminată) ori “Să nu uităm ce s-a întâmplat în meciul… când…!” (şi nu uităm, că tocmai se întâmplă din nou) etc. Aşa se şi explică de ce sâmbătă n-am avut nici cea mai mică nădejde, fiind absolut convins de ruşinosul deznodământ chiar şi la 1-0 pentru noi.

luni, 28 martie 2011

DESPRE WIKILEAKS, FIREŞTE

Deoarece e limpede că zile, dacă nu săptămâni, întregi de aici înainte se va discuta numai despre telegramele chipurile oficiale dezvăluite de WikiLeaks, mă grăbesc să-mi dau şi eu cu părerea, deşi aveam lucruri cu mult mai – indiferent cât de puţin – importante de spus astăzi.

Nu ştiu la alţii cum a fost, că nu m-a interesat nici atât, dar la noi toată povestea asta mi se pare croită exact după tipicul presei nu de scandal, că aia e altceva, ci de rahat, aşa cum, din păcate, se dovedeşte adesea a fi cea românească: se ia o simplă bârfă sau pur şi simplu o scorneală, se publică într-un ziar obscur, după care e preluată, cu citarea foarte deontologică a “sursei” iniţiale (“conform ziarului obscur…”), de unul mai acătării, apoi de o televiziune care deja citează ziarul mai acătării şi în cele din urmă de toată presa, transformându-se, după mintea jurnaliştilor, într-o adevărată ştire, de vreme ce e “confirmată” din atâtea şi atâtea surse. Singura diferenţă în cazul de faţă e că balivernele originare, vehiculate în mass-media sau la colţ de stradă, au fost preluate de ditamai ambasada americană, devenind cu atât mai “oficiale” şi “credibile”. Aproape nici nu mai contează că în vremea aceea ambasadorul SUA la Bucureşti era un gogoman, iar şeful administraţiei americane, către care se duceau rapoartele respective, era, la propriu, un idiot.


P.S. Sigur, asta nu înseamnă că acolo nu există şi lucruri adevărate! Numai că simpla consemnare într-un astfel de “document” nu reprezintă o atestare a veridicităţii lor.

vineri, 25 martie 2011

SILVER BRIDE


joi, 24 martie 2011

MUTU, SURDU ŞI OLOGU

Sâmbătă se reia ca… (era să scriu “…lvarul”!) …mpania echipei de fotbal a României pentru calificarea la nici nu mai ştiu şi nici nu prea-mi pasă ce turneu final, că oricum îl va rata şi pe-ăsta.

Sigur, selecţionerul Răzvan Lucescu a stabilit deja lotul pentru meciurile dificile cu Bosnia-Herţegovina şi Luxemburg, deci demersul meu e oarecum tardiv, însă, în eventualitatea foarte probabilă a unor rezultate nesatisfăcătoare, îi sugerez, pentru viitor, nu atât nişte jucători, cât mai degrabă câteva nume, parcă predestinate să facă parte din aşa o naţională. De altfel, Mutu e deja consacrat, Surdu, de la Steaua, a debutat şi el, făcând un cuplu foarte incisiv, de mare perspectivă, alături de primul, cu care se înţelege de minune prin semne, iar Ologu – jucător al Universităţii Craiova, la fel ca şi un altul selecţionat încă de pe-acum, Lung (probabil strănepotul mult mai celebrului omonim, pe care l-am mai apucat şi eu în activitate, pe când eram copil) – bate la porţile afirmării. În plus, cum pe lista lui Lucescu am identificat cel puţin vreo cinci de Mortu şi, vorba unui banc vechi, dacă am avea (doar) doi, am ajunge departe, orice noutate nu poate însemna decât un pas înainte.

Aşadar, tare mi-ar plăcea ca la următoarele preliminarii, când ne vom bate de la egal la… înfrângere la limită cu echipe precum San Marino, Liechtenstein sau Andorra, prezentarea tricolorilor să sune cam aşa:

“Naţionala de fotbal a României, evoluând în prima repriză de la stânga la dreapta, echipată în tricouri galbene (de culoare mai deschisă pe televizoarele LCD alb-negru), şorturi roşii, jambiere albastre şi ghete portocalii, întâlneşte, în meciul decisiv pentru evitarea ultimului loc în grupă, formaţia similară a Insulelor Feroe, având următoarea componenţă:

În poartă: Ciungu;
Linia de fund: Scurtu, Şchiopu, Chioru, Chelu;
La mijloc: Ologu, Ştirbu, Spânu, Slutu (căpitanul echipei);
Atacanţi: Mutu şi Surdu.

Luptă, luptă, RPR*!”


(*P de la “Portocalie”)

miercuri, 23 martie 2011

SCURT, DAR EXHAUSTIV

Nu că personal aş fi avut vreo îndoială în această privinţă, dar sper ca măcar acum, în urma scandalului de la Parlamentul European în care este implicat şi a modului cum găseşte de cuviinţă să (nu) reacţioneze, să se fi convins şi toţi cei cărora nu le-au fost de-ajuns episoadele mai vechi, cu “poluarea” apei cu hidrogen şi presupusa listă cu spionii din presă şi partide, că, în ciuda aerelor sale de expert atotştiutor în materie de relaţii internaţionale, Adrian Severin este unul dintre cei mai nătăfleţi politicieni pe care România i-a avut – şi încă în funcţii importante! – în ultimii douăzeci de ani.

În ceea ce priveşte corupţia şi ticăloşia însă, indiferent de rezultatele anchetei la care va fi probabil supus, cred totuşi că nu poate ocupa decât o poziţie undeva în pluton. Mai mult pe acest subiect nu merită comentat.

marți, 22 martie 2011

(CA) DUPĂ DEZASTRU

Ca unul dintre tot mai puţinii români dacă nu neapărat hotărâţi sau, într-un fel sau altul, aproape obligaţi, cel puţin care preferă, fie şi dintr-un soi de comoditate soră cu lenea, să rămână în ţară până la capăt în eventualitatea că va fi cu adevărat nevoie de cineva care să stingă lumina, am fost de-a dreptul revoltat de modul cum au tratat televiziunile de ştiri problema repatrierii pe bani publici a… compatrioţilor noştri care fug din calea radiaţiilor de la Fukushima. Şi nu mă refer nicidecum la cât de oportună, aplicată şi de statele mai civilizate (şi mai bogate) sau pur şi simplu umanitară este o astfel de operaţiune în sine, ci la eternele comparaţii făcute în situaţii de acest fel, când se aduc drept argument în sprijinul ideii că bani ar fi destui investiţiile aberante cu iz de jaf la drumul mare ale guvernuluiboc, gen săli de sport şi parcuri la ţară.

Ce vreau să spun, oricât de cinic ar suna, este că aş prefera ca sumele eventual salvate din ghearele mafiei portocalii să se îndrepte în primul rând nu către sprijinirea unor români care e de presupus că n-au dus-o chiar atât de rău la capătul celălalt al lumii, unde au ajuns din voinţa şi pe banii lor, şi poate mai firesc ar fi să se întoarcă tot aşa, ci a celor mulţi şi oropsiţi de-acasă (cum ar fi, ca un exemplu luat la întâmplare, bolnavii de cancer, nevoiţi tot mai des să-şi întrerupă tratamentele din lipsă de fonduri), care trăiesc de ani de zile ca după un dezastru precum cel din Japonia.

luni, 21 martie 2011

REVENIREA LA NORMAL

Nu mai târziu decât chiar de a doua zi după ce m-am lăudat că sunt “în mână”, echipele mele favorite înregistrând câteva rezultate pozitive, lucrurile au reintrat în “normal”.

Mai întâi, ambele formaţii engleze din Europa League au fost eliminate, în urma unor scoruri ca de anecdotă: Manchester City, care avea nevoie de un 2-0 pentru a mai spera la calificare, a învins doar cu 1-0, iar Liverpool, căreia i-ar fi ajuns şi 1-0, a făcut 0-0! Tot la capitolul fotbal, sâmbătă, după ce că Arsenal a scos numai un 2-2 în deplasare, (ce-i drept, după 0-2, aşa că poate fi mulţumită şi cu atât), contracandidata la titlu, Manchester United, a învins cu 1-0, acasă, printr-un gol marcat în al treilea minut de prelungiri, în ciuda eforturilor mele… supranaturale, care uneori au dat rezultate, de a nu urmări finalul partidei.

Dar întâmplarea cea mai tipică pentru bafta mea în domeniu a avut loc în Cupa Mondială de schi feminin. După ce miercuri Lindsey Vonn a devansat-o în clasamentul general pe Maria Riesch cu toate că n-a ocupat decât un neaşteptat de slab loc patru la proba favorită, coborârea, fiind întrecută inclusiv de compatrioata sa Julia Mancuso, care s-a trezit să facă rezultatul carierei taman atunci, de joi vremea în Elveţia s-a stricat, astfel că din cele trei probe rămase – slalom, slalom uriaş şi slalom super-uriaş – nu s-a mai desfăşurat decât una singură, slalomul, proba favorită a nemţoaicei, celelalte două, la care prima şansă o avea de departe americanca, fiind pur şi simplu anulate! Aşa se face că Riesch a revenit în frunte, cu numai trei puncte avans, adjudecându-şi, nu tocmai pe merit, marele Glob de Cristal. Dacă nici ăsta nu e curat ghinion (pe fondul unor reguli cel puţin discutabile ale Federaţiei Internaţionale de Schi) nu ştiu ce să mai zic!

vineri, 18 martie 2011

"VODKA'N'ROLL"


joi, 17 martie 2011

ANALIZA UNEI ANALIZE

Raportat la cât de puţin am ascultat din talk-show-urile prilejuite de moţiunea de cenzură de ieri, am auzit o cantitate gigantică de gogomănii, în fruntea listei situându-se, fără îndoială, cea debitată de un alt foarte cunoscut jurnalist, analist, formator de opinie… şi aşa mai departe, care, vorbind despre eventualii trădători din rândurile opoziţiei dispuşi să voteze împotriva moţiunii în schimbul diverselor avantaje, nu doar sugera, ci susţinea apăsat, chiar în contradicţie cu un coleg de emisiune care vehiculase numele mult mai plauzibil al Adrianei Săftoiu, că o foarte probabilă surpriză neplăcută ar putea-o constitui nimeni altul decât Călin Popescu Tăriceanu, adversitatea nutrită de acesta faţă de liderul PNL, Crin Antonescu, în urma pierderii alegerilor interne, având prilejul perfect să se concretizeze într-o subită apropiere de coaliţia băsistă aflată la guvernare!

Acum, sunt primul care să admit că în politica românească absolut orice (rău) este posibil, dar – dincolo de faptul că numai cu câteva zile înainte fostul premier se manifestase la fel de tranşant ca întotdeauna împotriva ciumei portocalii chiar într-o emisiune la postul de televiziune la care evoluează zilnic şi analistul cu pricina – mi se pare totuşi caraghios să-şi închipuie cineva că, în condiţiile în care Crin Antonescu tocmai a târât partidul într-o alianţă cel puţin hazardată, dacă nu complet nefirească, cu PSD şi PC, eventualii “disidenţi”, gen Orban, Vosganian, Tăriceanu, n-ar avea suficient front de atac împotriva sa decât printr-o colaborare încă şi mai stranie cu pedeliştii aflaţi deja – măcar conform sondajelor de opinie – pe cale de dispariţie! Mai ales că o platformă care să susţină, dimpotrivă, independenţa liberalilor în raport cu orice altă forţă politică până la următoarele alegeri, indiferent când vor fi ele, sunt convins că ar avea destui adepţi printre simpatizanţii mai vechi şi mai radicali. Pe mine în mod cert!

miercuri, 16 martie 2011

ZIUA CEA MARE

Astăzi voi încerca să fiu scurt, pentru că e o zi cu adevărat importantă şi simt nevoia să mă implic! A, nu vorbesc de promisele transmisiuni televizate fabuloase de la (ne)votarea moţiunii de cenzură, la care poate o să-mi arunc, din când în când, mai curând câte o ureche, decât un ochi, ci la finalele Cupei Mondiale de schi alpin, din Elveţia, care încep azi cu probele mele favorite, de coborâre (difuzate, din fericire, pe canalul principal Eurosport, astfel încât nu trebuie să-i suport pe caraghioşii ăia doi de la secţia română), şi la care trebuie neapărat să-i ţin pumnii strânşi lui Lindsey Vonn şi degetele încrucişate, a zbârcă, rivalei sale, Maria Riesch (cu toate că la probele de viteză s-ar putea să o cruţ pe aceasta din urmă, fiindcă e periculos).

Nu râdeţi, că să ştiţi c-a funcţionat! Chiar săptămâna trecută, când nemţoaica a ratat complet la slalom, abandonând, şi a greşit decisiv la slalom uriaş, astfel încât americanca a recuperat vreo şaptezeci de puncte, apropiindu-se la douăzeci şi trei în clasamentul general pentru marele Glob de Cristal! Asta ca să nu mai spun că sunt… în mână. După eliminarea, la drept vorbind previzibilă, a lui Arsenal, de către Barcelona, din Liga Campionilor la fotbal, celelalte favorite ale mele, reale sau de conjunctură, au reuşit să se califice. Inclusiv Inter Milano, cu care am o relaţie mai specială: îmi doresc să bată atunci când joacă Chivu şi să o încaseze când nu joacă (par ditamai patriotul, nu?, dar să ştiţi că tot în fund mă doare că nu ştiu ce bozgor dement a spânzurat o păpuşă de paie, indiferent ce-o fi crezut el că simbolizează). În plus, aseară aş fi ţinut oricum cu italienii, fiindcă jucau cu nişte nemţi. În fine.

Constat că n-am fost deloc scurt, deşi am vorbit despre mai nimic. Şi când mă gândesc că nu mai departe de ieri cineva mă lăuda pentru concizie, obiectivitate şi faptul că… nu divaghez de la subiect! Probabil că se referea la situaţiile în care chiar am unul.

marți, 15 martie 2011

CULMEA CULMILOR!

Foarte cunoscutul analist, formator de opinie, realizator TV, redactor-şef de ziar “quality” de mare tiraj şi eminent blogger Victor Ciutacu, despre care, într-un fel sau altul, am mai scris, s-a aflat ieri la originea celei mai concludente demonstraţii din ultima vreme că în România jurnaliştii nu sunt cu nimic mai competenţi sau mai oneşti decât politicienii pe care îi beştelesc zi de zi. (Asta dacă cineva mai avea vreun dubiu în acest sens!) Singura diferenţă, notabilă într-adevăr, este că, din fericire, prin natura ocupaţiei, măcar nu pot face chiar tot atâta rău şi în orice caz nu pe banii noştri (în afară de cei pe care-i aruncăm pe ziare sau abonamentele TV ca să fim minţiţi cu neruşinare şi de ei!).

În general ştirile, devenite adesea breaking news-uri, care se bazează pe ce a spus nu ştiu cine (de obicei ajuns la ananghie) despre altcineva (care, tot de obicei, i-a dat celui dintâi brânciul decisiv) mi se par o culme a lipsei de profesionalism jurnalistic, dar când, ca aseară, totul porneşte de la o scrisoare mai degrabă anonimă “atribuită” – în baza unor indicii numai bune să convingă un preşcolar, nicidecum ditamai jurnaliştii ce se bat toată ziua cu cărămida în piept că au nu ştiu câţi ani de experienţă şi “surse” de toate felurile – unui individ care, în mod convenabil, n-a fost găsit la telefon, pentru a infirma, din două vorbe, întreaga tărăşenie, decât abia exact în momentul în care chiar a fost sunat, e deja o culme a culmilor!

luni, 14 martie 2011

TEORIA (IM)PROBABILITĂŢILOR

Bineînţeles că aşa, în principiu, mă doare fix în şireturile de la espadrile că vicepreşedintele Senatului, Dan Voiculescu, a fost un nenorocit de informator ordinar al Securităţii, de vreme ce avem un altul, Traian Băsescu, chiar în fruntea ţării, şi cu atât mai mult cu cât ambele personaje îmi repugnă (şi) din alte motive, obiectiv vorbind încă şi mai grave.

Nu pot totuşi să nu mă întreb, parafrazându-l, într-un fel, chiar pe unul din cei doi, numai că eu cu sinceră indignare, cum mama dracului se face că – şi admiţând că acuzaţiile care li se aduc ar fi… exagerate, aşa cum încearcă să ne convingă apărătorii (ca să nu zic pupincuriştii) lor – între primii poate zece oameni în stat se află, dacă nu numai, în orice caz atât de mulţi indivizi care în “epoca de aur” s-au nimerit să lucreze în posturi… deosebite, presupunând oricum legături strânse – recunoscute până şi de ei înşişi! – cu sinistrele autorităţi ceauşiste? Că simpli membri PCR or fi fost aproape 4 milioane, şi poate chiar n-aveam cum să scăpăm peste noapte de toţi (măcar din funcţiile de conducere), dar granguri de-ăştialalţi, plătiţi încă de pe vremea… egalitarismului comunist cu mii de dolari (!) pe lună, categoric au fost mult mai puţini, numai că niciunul nu pare să se fi pierdut pe anevoiosul drum spre capitalism şi democraţie.

vineri, 11 martie 2011

BACK IN CONTROL


joi, 10 martie 2011

SCURT DIALOG CENZURAT ÎNTRE UN BLOGGER ŞI UN CITITOR

Poate să pară paradoxal, dar nu prea citesc bloguri; doar câteva şi rar. Comentariile nici atât. Zilele trecute însă, mi-a atras atenţia un dialog de pe pagina unui foarte cunoscut jurnalist, analist, formator de opinie etc. al cărui nume îl voi trece sub tăcere, ca să nu-l fac şi mai tare de râs, pentru că altfel mi-e un tip relativ simpatic. După cum mi-am dat seama abia la o recitire a textului de bază, disputa trebuie să fi pornit de la această frază:

“Fiindcă, măcar din 2005 încoace, absolut TOATE numirile în funcţiile administrative şi din deconcentrate, din TOATE coaliţiile de guvernare (deci inclusiv alea din care făceau parte PNL şi PSD), s-au făcut pe bază de hârtie cu antet, ştampilă şi semnătură de la partid.”

Şi acum iată scurtul schimb de replici acide, în urma căruia, trebuie să recunosc, m-am situat mai degrabă de partea cititorului:

Cititorul: Aia cu “măcar din 2005 încoace…” e tare de tot! Dorul de Năstase nu-ţi dă deloc pace.

Bloggerul: Pe vremea lui Năstase nu era nevoie să dea partidele hârtie, că nu era coaliţie şi nu erau atât de tâmpiţi încât să-şi numească oamenii cu plaivaz. Era unul singur, se chema PSD, da-i greu să pricepi asta când te munceşte portocalita.

Cititorul: Ca să fiu sincer, nu portocalita mă munceşte (?), ci sila de toţi ăştia care deodată au devenit un fel de simpatizanţi liberali, deşi sunt fesenistoido-pesedişti de mici. Şi nici măcar nu mă refer la Ponta.

Bloggerul: Dacă-ţi urez un sincer şi călduros tempulamea, zici că-s măgar. Deci n-o fac.

Cititorul: Asta înseamnă doar că am dreptate. Ai tu un mod mai aparte de a recunoaşte. După educaţie.

Lucru ciudac, după câteva minute această ultimă replică a dispărut de pe blogul cu pricina. Probabil că proprietarului i s-a părut prea vulgar cuvântul “educaţie”.

miercuri, 9 martie 2011

IEFTIN CA BENZINA!

De când cu creşterea galopantă a preţului la carburanţi, practic nu trece dezbatere pe subiect fără să apară câte unul – prin forţa împrejurărilor, de la opoziţie sau din societatea civilă – care să ne spună că, măcar în domeniul ăsta, noi ar trebui să fim întrucâtva feriţi de crizele internaţionale, deoarece, spre deosebire de mulţi alţii, “avem resurse interne”, şi numai guvernuboc e de vină că nu ştie cum să profite de minunăţia asta de situaţie. Pe de altă parte, nu mai departe de ieri, l-am văzut chiar pe individul ăla mărunţel, de la care în mod samavolnic îşi trage numele ditamai executivul ţării, spunând că nu-i aşa, fiindcă în realitate nu mai avem niciun control asupra zăcămintelor de petrol, evident din cauza cui le-a dat aproape gratis austriecilor, la pachet cu Petromul.

Sincer să fiu, n-am idee cum stă treaba din punct de vedere juridic şi aşa mai departe, însă tuturor celor amintiţi le dau un indiciu, ca să înţeleagă unde greşesc, chiar şi dacă petrolul ar fi încă al nostru şi numai al nostru: preţul castraveţilor româneşti faţă de al celor, să spunem… de oriunde. Iar cu agricultura chiar că n-am auzit să fi fugit cineva în spinare!

marți, 8 martie 2011

DIN NOU DESPRE TOT FELUL DE CRETINI

Poate şi pentru că în continuare nici nu mi-am propus, tot n-am reuşit să reţin cum îl cheamă pe cel mai prost dintre cei doi foarte proşti comentatori de schi alpin de la Eurosport, despre care deja am scris de (prea) multe ori, însă mă tem că de fiecare dată lăsând de înţeles că ar fi aşa (doar) din punct de vedere strict profesional, când el este, în primul şi-n primul rând, prost-pur-şi-simplu, adică la cap, cum ar veni.

Nu mai departe de duminică, de pildă, la proba de slalom masculin, vorbind despre concurentul cu numărul – reţineţi! – 9, Ivica Kostelić, care tocmai îşi încheiase evoluţia din manşa întâi cu o întârziere de mai bine de o secundă şi jumătate faţă de lider (ceea ce în sportul ăsta înseamnă practic o eternitate), individul, care altfel are o intonaţie de popă cântând prohodul, s-a entuziasmat brusc, aproape zbierând că locul al – reţineţi! – nouălea (aşadar, ultimul!) nu este unul rău deloc. Ba, cretinul şi-a mai permis să şi glumească pe seama “coincidenţei” că poziţia de moment în clasament coincide cu numărul de pe pieptar al lui Kostelić! Asta ca să nu mai spun că vorbea despre un sportiv care pornea ca principal favorit al cursei şi care în cele din urmă bineînţeles că a terminat manşa abia al douăzeci şi unulea, fiind întrecut de mulţi dintre cei care au luat startul după el.

Iar ca să nu pară cumva că toată povestea asta a fost numai o scăpare, exact pe aceeaşi logică papagalul constata, cu o admiraţie tâmpă, după ce coborâseră numai zece schiori, că în primele… desigur, zece locuri se află nu mai puţin de trei francezi, de parcă s-ar fi putut ca vreunul din ei să fie al cinşpelea, iar un altul al nouăşpelea!


P.S. Şi pentru că tot sunt la capitolul ăsta, permiteţi-mi ca, în ciuda faptului că nu-mi stă deloc în caracter, să adresez înjurăturile cuvenite, despre morţi, mame şi aşa mai departe, tuturor factorilor de decizie din Televiziunea Română care au ales pentru transmisiunea de Champions League din seara aceasta meciul de căcat dintre Şahtior Doneţk şi AS Roma în locul lui Barcelona – Arsenal.

Asta cu atât mai mult cu cât este a nu ştiu câta oară când se ia ca “primă opţiune” meciul mai prost, cel bun fiind astfel lăsat lui Dolce Sport (care are “a doua opţiune”, iar ca să te abonezi la el trebuie să cotizezi serios), ceea ce mă face să cred că nişte indivizi din TVR au numai de câştigat din acest veritabil sabotaj.

luni, 7 martie 2011

UN SPORT CIUDAT

În condiţiile în care de multă vreme nu mă mai interesează nici cât negru sub unghie ce se întâmplă în campionatul intern de fotbal, chiar nu ştiu cum s-a nimerit ca spre sfârşitul anului trecut să-l aud la un moment dat pe Mitică Dragomir lăudându-se că el este “artizanul” deciziei ca a doua etapă din… retur (?!) să nu se mai joace, din cauza zăpezii care – în mod cât se poate de firesc pe la jumătatea lui decembrie – căzuse pe toate stadioanele şi periclita integritatea jucătorilor sau aşa ceva. Ţin minte că la vremea respectivă m-am întrebat, într-o doară, cine mama dracului fusese totuşi artizanul deciziei iniţiale, de a se desfăşura două etape din retur în plină iarnă şi ce păzise atunci dom’ Mitică?

Ieri, când, într-un târziu, n-am mai suportat să văd cum Philadelphia Flyers e umilită de New York Rangers în NHL (se făcuse deja 5-0!) şi am comutat în treacăt pe Digi Sport, am văzut nişte secvenţe din ceea ce iniţial am crezut că e o competiţie de schi fond. După ce m-am lămurit însă că era vorba despre meciul chipurile de fotbal dintre Steaua şi FC Braşov, nu m-am putut împiedica să mă întreb din nou cum de s-a ajuns să se joace în Liga I şi prin decembrie şi prin februarie-martie, mai ceva ca în Serie A sau Premier League, când acum nu mai avem nici măcar grijile cupelor europene şi cu atât mai puţin pe cele ale marilor turnee finale la nivel de echipă naţională, care pe vremea “generaţiei de aur” justificau, poate, eforturile de a se încheia cât mai devreme competiţiile interne, pentru a se asigura celebrele “stagii de pregătire”.

vineri, 4 martie 2011

STĂPÂNUL INELELOR


joi, 3 martie 2011

MUNCĂ PENTRU TOT POPORUL

Întâmplându-se ieri să văd frânturi din ceremonia semnării “protocolului pentru asigurarea creşterii economice” (ce-am mai rââs…) dintre partidele de guvernare, am avut o dată în plus senzaţia că printre din ce în ce mai puţinii oameni din ţara asta care, în absenţa unor înclinaţii uşor masochiste – ca ale mele în unele momente, după cum se vede – sau a interesului de serviciu ori de partid, sunt dispuşi să-l mai asculte pe Emil Boc, deja nu se mai află de multă vreme el însuşi, fiindcă numai un individ care nu se aude ce spune când vorbeşte poate promite, bunăoară, ceea ce nici măcar Ceauşescu n-a îndrăznit la apogeul grandomaniei sale paranoice, şi anume că, o dată ce “România va păşi pe terenul creşterii economice” (unul care în gura lui Boc suna de parcă ar fi fost ceva la fel de îndepărtat şi misterios ca o ipotetică, dar foarte improbabilă, planetă locuită dintr-o galaxie aflată la mii de ani-lumină), vor fi asigurate nici mai mult nici mai puţin decât “locuri de muncă pentru toţi cetăţenii ţării”.

Numai dacă nu cumva a fost de fapt o ameninţare, iar munca la care s-a referit e aia silnică!

miercuri, 2 martie 2011

DEMISIE

Habar n-am cine e şi ce a făcut sau cel puţin de ce e acuzat nenea ăla de la Vama parcă Bucureşti care a prilejuit ieri interminabile breaking news-uri la televiziunile de ştiri şi cu al cărui nume mai ales în condiţiile astea chiar că n-are niciun rost să-mi mai încarc memoria, însă indiferent de motive şi oricât de incompetent, corupt, playboy şi aşa mai departe ar fi un individ care demisionează din funcţie la o zi după ce a fost numit, şi, dacă nu după toate, măcar după vreo două-trei aparenţe, o face (şi) în urma unor dezvăluiri sau ceva, dacă nu cumva numai atacuri, din presă, nu e că atrage chiar simpatia şi cu atât mai puţin admiraţia sau stima mea, dar brusc mi se pare oricum infinit mai onorabil decât mulţi alţii care n-o fac nici după campanii de ani de zile.

marți, 1 martie 2011

CU ASUMATĂ IGNORANŢĂ, DESPRE… MUNCĂ

Nu sunt multe lucruri la care să recunosc, cu sinceritate, că nu mă pricep (aşa, cu falsă modestie, ar mai fi câteva şi chiar o fac din când în când). Unul dintre ele este, fără îndoială, munca. Şi cu atât mai puţin la Codul ei, atât de discutat zilele astea, care în plus nu doar că nu mă interesează, dar nici măcar nu mă priveşte în vreun fel. Îl auzeam însă, absolut întâmplător, pe un efectiv mare lider de sindicat (cre’că bate suta de kile!) revoltat că, în conformitate cu noua variantă asumată de guvernuboc, un salariat concediat pe motiv de restrângere a activităţii într-o perioadă de criză nu mai are nu ştiu ce drept de preemţiune pentru a fi reangajat în cazul în care firma îşi revine, putând fi înlocuit cu oricare altul, şi încercam să-mi imaginez cam ce zile fripte i-ar putea face un patron angajatului de care nu poate scăpa fără să încalce legea.

Dacă ar fi după mine, Codul ăsta al Muncii ar avea doar două puncte mari şi late: unul în care să fie stabilit salariul minim pe economie şi celălalt în care să fie specificat numărul maxim de ore de lucru obligatorii; restul să rămână pentru negocierile directe dintre părţi. Iar dacă într-o zi o să mă scol şi mai prost dispus decât azi, s-ar putea ca şi cele două să mi se pară excesive. Oricum, tare aş fi curios să văd varianta la care se laudă că au ajuns liberalii, chipurile de centru-dreapta, şi pesediştii, cică (doar) de centru-stânga.