Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 28 ianuarie 2016

DEMENŢII

Dacă nici asta nu e dovada peremptorie a demenţei autorităţilor (locale)…

De vreo doi ani (financiari) întregi, sunt fericitul posesor al unui loc de parcare de reşedinţă, obţinut, după nenumărate demersuri eşuate, printr-o împrejurare pe cât de favorabilă pentru mine, pe atât de nefericită pentru fostul deţinător, un vecin care a răposat. Fără să fi scăpat cu totul de scandalurile cu diverşii dobitoci care vin în vizită la cel din blocul de vizavi – un, cică, celebru (fost?) prezentator al buletinului meteo de la ProTV, cu nume de neam învecinat, prenume de foşti premieri şi înclinaţii exhibiţioniste, care, printre altele, nu crede în beneficiile perdelelor la ferestre (aspect asupra căruia voi reveni negreşit cu altă ocazie) – şi mi-l ocupă, mai ales după ce m-am muncit câte o dimineaţă întreagă să curăţ zăpada din jurul lui, perspectiva de a mă întoarce la vremurile şi mai negre în care dădeam câte două-trei ture de cartier cu maşina până să găsesc un loc ilegal unde s-o las şi să n-am deloc certitudinea că a doua zi dimineaţă o voi mai şi găsi (întreagă) mă determină ca, la fiecare început de an, prima grijă de care să scap să fie tocmai aceea de a plăti taxa pentru el, împreună (sau nu) cu impozitele pentru casă şi maşina aferentă (parcării), care vin pe fix aceeaşi fiţuică perfect oficială, cu antet şi toate cele, şi a căpăta ştampila corespunzătoare pe autorizaţia cu care am argumentul suprem al dreptului de a-l băga în aia mă-sii pe oricare venetic poposit acolo, aşa cum am făcut nu mai departe de seara trecută cu un cioban cu numere de Constanţa.

Anul acesta, de pildă, cred că i-am devansat şi pe cei mai prompţi dintre pensionari, achitându-mi toate dările încă din primele zile (lucrătoare) ale lunii, ceva gen 5 sau 6, aşa încât nu mică mi-a fost mirarea când administratorul blocului m-a sunat alaltăieri, trezindu-mă cu noaptea în cap (că nici ăsta nu e întreg la minte!), să-mi atragă atenţia asupra unui afiş pe care îl lipise în lift şi în conformitate cu care trebuia să depun (mai precis soţia, care, pe lângă că e de fapt titulară, se ocupă de relaţia mea cu lumea, fiind o fiinţă infinit mai chibzuită şi mai răbdătoare, în timp ce eu aş sfârşi probabil prin a mă lua la bătaie din două în două zile cu tot soiul de imbecili) o nu ştiu ce Anexă (?) nr. 2.4, din care să reiasă (o dată în plus?!) că deţin(em), cu chirie, blestematul de loc pentru care, cum spuneam, nu doar că plătim de doi ani şi am plătit deja şi pe cel în curs, dar taxa a şi fost actualizată (în plus) faţă de cel trecut, semn indubitabil că situaţia lui (şi a noastră) era perfect cunoscută autorităţilor (locale), mai cu seamă că, atunci când soţia s-a dus să i se pună ştampila amintită, nici n-a fost necesar să prezinte chitanţa (cu care, prevăzător, o înzestrasem la plecare), dovada plăţii fiind găsită direct “în sistem”.

Măcar autorităţile din sectorul 2, în pofida părerii mele execrabile despre ele (care nici nu s-a schimbat cu ocazia asta), au avut ideea salutară de a permite depunerea fiţuicii prin e-mail, iar după ce adresa furnizată n-a mai făcut, pesemne, faţă solicitărilor, transmiţând mesaje de eroare, au găsit o metodă de a se încărca fişierele direct pe pagina de internet, astfel încât azi-dimineaţă, la a doua tentativă după cea nereuşită de ieri, cu e-mailul, am trimis documentele şi chiar am capătat un număr de înregistrare… probabil cu mai puţin de o oră înainte ca pe aceeaşi pagină de internet să apară un mesaj prin care cetăţenii erau înştiinţaţi că NU (mai?) trebuie depus nimic, întreaga poveste fiind o neînţelegere!

Acum, ce voiam să spun? Dacă există cineva care să găsească o altă explicaţie pentru toată această tevatură în afară de dorinţa fierbinte a oficialităţilor de a-şi bate pur şi simplu joc de oameni, punându-i pe drumuri sau, în orice caz, pe jar, şi de a încasa amenzile cu care erau ameninţaţi cei care nu se conformau aberantei cerinţe, îl sfătuiesc să intre degrabă în politică deoarece este la fel de ticălos, imbecil sau doar, cum spuneam, dement ca şi ele.

Între timp, eu aştept cu interes şi pregătit să nu mă mai mir chiar de nimic o înştiinţare prin care să mi se ceară să depun, într-un termen de timp nerezonabil, o anexă la un document fantasmagoric prin care să atest, iarăşi, că am casa pentru care plătesc de-o viaţă impozite sau, eventual, un act prin care să dovedesc, cu minimum trei martori, că mai sunt în viaţă şi nu folosesc în mod abuziv buletinul.

marți, 19 ianuarie 2016

MOALE ȘI PE MIJLOC

Partea bună a eliminării Simonei Halep încă din primul tur al Australian Open este că nu mai trebuie să-mi fac griji în privinţa orelor bizare (ale României) la care joacă, pentru a pune la întregistrat transmisiunile de pe cine ştie care dintre cele trei canale Eurosport (inclusiv cel SD, “românesc”, dedicat până acum exclusiv meciurilor din Premier League) sau a calcula dacă se încadrează în cele ultime trei ore disponibile “în reluare” pe Player atunci când acesta funcţionează cum trebuie, adică din doi în trei.

În paranteză fie spus, noul abonament pe o lună la aplicaţie l-am făcut în primul rând pentru a nu rata partidele de snooker ale lui Ronnie O’Sullivan, revenit în circuitul profesionist după o absenţă de opt luni, şi cursele din Cupa Mondială de Schi Alpin, dar se nimerise numai bine şi cu tenisul, fiindcă altfel nu mai am de gând să mă trezesc în toiul nopţii pentru a vedea un eveniment sportiv “live” decât dacă e vorba de NHL. Din fericire, deocamdată au rămas în competiţie celelalte favorite ale mele, superbele Maria Sharapova şi Ana Ivanovici, ale căror apariţii, spre deosebire de ale bietei Simona, sunt sigur că vor fi date în reluare de câte trei-patru ori pe zi.

În ciuda înfrângerii lamentabile, astăzi jucătoarea noastră n-a avut nici pe departe cea mai jenantă prestaţie de care e (in)capabilă şi pe care i-am văzut-o cu stupoare chiar şi atunci când a câştigat nu doar câte o partidă izolată, ci turnee întregi. Ghinionul a fost că adversara “made in China”, locul 133 (!!!) mondial, a evoluat, fără doar şi poate, la nivelul unui număr 6 sau 7, poate 8, oricum din top 10-12, cu care Simona are (mai) mereu probleme, chit că, oficial, ea este, încă, şi deja de multişor, pe 2, iar din câte înţeleg deocamdată nici nu poate coborî mai jos de 5.

E adevărat, de-a lungul timpului s-a întâmplat şi relativ invers, adică o adversară (de top) a Simonei să joace (aproape) perfect, iar constănţeanca să fie pur şi simplu mai bună, dar exemplele de acest gen sunt atât de puţine, încât degetele de la o singură mână mi-ar prisosi să le (e)număr. Tot mai des am senzaţia că evoluează – vorba comentatorilor de sport – “la alibi”, mulţumindu-se, de pildă, să returneze mingile într-o zonă “sigură” a terenului, respectiv – aşa cum mai scriam la un moment dat – pe o suprafaţă de vreun metru pătrat în jurul T-ului de serviciu, pentru ca nu cumva să rişte să le trimită în aut. Asta, desigur, atunci când nu le dă în burta sau de-a dreptul la baza fileului. Loviturile superbe, (tangente) pe tuşe, cu care ne obişnuise şi pe care le plasa cu evidentă premeditare, de oriunde s-ar fi aflat, par să nu mai apară acum decât în situaţii excepţionale, dacă e obligată de o execuţie la fel de bună a adversarei, pe care o ajunge in extremis, returnând-o practic din instinct şi, desigur, datorită imensului talent cu care nu există umbră de îndoială că este înzestrată.

Se prea poate să mă cred eu mai priceput decât am cum să fiu ca unul care, în afară de a urmări, ce-i drept, de zeci de ani şi cu înverşunare transmisiunile de tenis, am pus mai des mâna pe racheta “Reghin”, de lemn, din comerţ, pe care o am din copilărie, ca să o mut dintr-un colţ în altul al dulapului cu vechituri, decât să joc cu ea altceva decât badminton, dar ce nu înţeleg este cum de nu-i atrage nimeni atenţia asupra acestui aspect care mie mi se pare vădit. Iar dacă, totuşi, îi atrage, de ce nu e în stare să se corijeze. Cu atât mai mult cu cât, astăzi, la conferinţa de presă, ea însăşi recunoştea că “am lovit scurt în primul set”. (Scurt însemnând, de fapt, pe mijlocul terenului, fără vlagă, pentru că “scurta” propriu-zisă tot n-o stăpâneşte). 

Singurele momente când a pus-o într-o oarecare dificultate pe chinezoaică şi a obţinut puncte au fost cele în care “s-a riscat” să trimită mai adânc, spre linia de fund. În rest, un fel de “hit and hope”, cum s-ar spune în snooker, cu nădejdea că adversara, chiar şi nederanjată de vigoarea sau măcar lungimea loviturilor, va greşi “neforţat”, ca un veritabil număr 133 WTA. Ceea ce, spre lauda ei, aceasta s-a încăpăţânat să NU facă.