Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 30 aprilie 2009

DEZAMĂGIŢI, DEZAMĂGIŢI ŞI DEZAMĂGIŢI

Pe lângă oamenii dezamăgiţi pe bună dreptate, în mod obiectiv, de politicieni, există alte două categorii de cetăţeni “scârbiţi” din motive care, de fapt, deşi nu au cum să-şi dea seama, şi cu atât mai puţin să recunoască, li se datorează lor înşile.

Mai întâi, este alegătorul atât de boc încât să voteze cu domnul Bou (sau invers), adică gata să pună botul la cele mai fanteziste promisiuni electorale, o dată, de două, de trei ori... pentru ca, în cele din urmă, să înţeleagă că a fost minţit şi, desigur, să fie dezamăgit! Celălalt tip este acela care, chiar dacă optează pentru un politician relativ onest, care nu-i promite marea cu sarea, se aşteaptă totuşi ca ele să-i fie oferite, având convingerea, de pildă, că, aşa cum se spunea odinioară, în fişa postului de preşedinte al ţării intră şi obligaţia de a distribui butelii către popor; dacă nu şi-o primeşte pe-a lui, dă vina tot pe politician şi, desigur, la fel ca şi cei de mai sus, este dezamăgit.

Ce vreau să spun cu toate astea este că în marea masă a celor care nu se mai prezintă la vot şi îşi jură că nici nu o vor mai face vreodată, fiindcă au fost de fiecare dată înşelaţi în aşteptări, nu se află neapărat numai cei mai lucizi şi mai inteligenţi dintre români, aşa cum le place unora să creadă.

miercuri, 29 aprilie 2009

UN TÂLHAR SĂRAC CU DUHUL

Încăpăţânarea ministrului Finanţelor de a supraimpozita tot ce mişcă şi, mai ales, ce nu mişcă în ţara asta, ar putea fi interpretată, desigur – aşa cum i-am văzut făcând-o pe unii politicieni din opoziţie –, şi într-un registru oarecum (i)moral, acuzându‑l că nu este deloc preocupat de soarta bietului cetăţean de rând sau a micului întreprinzător de pe care vrea să ia şi pielea. Din punctul meu de vedere însă, ca om nu prea dus la biserică, registrul corect în care trebuie judecată este mai degrabă acela al prostiei curate.

Domnul Pogea imi pare asemenea unui tâlhar la drumul mare începător, hotărât să-şi câştige existenţa, ca orice tâlhar la drumul mare, dând în cap trecătorilor şi însuşindu-şi banii lor. Moraliceşte vorbind, e într-adevăr foarte urât din partea lui şi merită oprobriul public, sancţiuni judiciare şi pedepse divine, dar la o adică s-ar putea spune că scopul scuză mijloacele, deoarece, nepricepându-se la nimic altceva, e singura lui soluţie de a supravieţui. Problema cu tâlharul nostru sărac cu duhul e însă că face cum face şi îşi alege victimele taman dintre oamenii fără niciun sfanţ, astfel încât, după ce că-i omoară, nici nu se alege cu ceva!

marți, 28 aprilie 2009

DIALOGUL (AB)SURZILOR

Într-un dialog nu cu mult mai absurd decât multe altele desfăşurate între politicienii români, Bogdan Niculescu Duvăz – despre care cu acelaşi prilej am aflat elementul lipsit de orice fel de interes că în copilărie a învăţat de la şcoală că politicos este ca oamenii (probabil cei afoni) să nu vorbescă în cor decât atunci când cântă (?!) – îl interoga pe Varujan Vosganian despre kilometrii de autostradă (ne)realizaţi în mandatul guvernului Tăriceanu 2. La răspunsul cam à la Ghiţă Pristanda al liberalului, căruia i-au ieşit vreo şaptezeci şi ceva, dintre care cei mai mulţi încă nedaţi în folosinţă plus centura ocolitoare a Piteştiului, domnul Duvăz a venit, deopotrivă ironic şi inchizitorial, cu precizarea că se pun doar cei pe care se poate merge de-adevăratelea cu maşina, nu şi zonele abia desţelenite în vederea unei ipotetice asfaltări ulterioare.

Firesc, n-a rămas în discuţie decât centura Piteştiului, numai că, nemulţumit în continuare de eficienţa şi-aşa peste media ultimelor două decenii arogată de liberali, domnul Duvăz a ras-o dintr-o propoziţie şi pe-asta, pe motiv că lucrul la ea (desigur, tot sub forma desţelenirilor în vederea asfaltărilor ulterioare, întâmplător petrecute în mandatul lui Tăriceanu) a început... pe vremea guvernului Năstase, căruia, din punctul domniei sale de vedere, ar fi mai normal să i se atribuie! Logic, nu?

luni, 27 aprilie 2009

SFORARUL ŞI LATIFUNDIARUL

Mai toţi jurnaliştii care i-au luat apărarea lui Gigi Becali în recentele sale confruntări cu autorităţile – astfel încât patronul Stelei s-a simţit obligat să mulţumească public, în repetate rânduri, presei (?!) – s-au justificat spunând că, deşi nu au niciun fel de simpatie pentru el, au apărat nişte principii, cum ar fi acela al prezumţiei de nevinovăţie, sau de-a dreptul libertăţile individuale şi democraţia în România.

Ca idee sună frumos şi aproape plauzibil, însă pe lângă faptul că în nenumărate alte ocazii similare – inclusiv zilele acestea, când nişte amărâţi de arbitri, care în cel mai rău caz au luat nişte spăgi pentru a trânti vreun meci, nicidecum pe cineva prin vreun portbagaj sau vreo bâtă în capul unui inamic, sunt ţinuţi la răcoare ca prezentând mare pericol social – presa n-a făcut decât să toarne gaz pe foc şi să ţipe că trebuia să se întâmple mai demult, eu am, aşa, ca un fel de convingere interioară, că dacă de cazul Becali nu ar fi putut fi agăţat Traian Băsescu, şi incriminat (poate pe bună dreptate, poate nu) drept principal sforar şi regizor din umbră al întregii tărăşenii, latifundiarului i-ar fi putrezit oasele prin puşcării, fără ca vreo televiziune să se sinchisească mai mult de două zile jumate.

vineri, 24 aprilie 2009

AM MAI SCĂPAT DE-O GRIJĂ!

Tare mi-ar plăcea să mă lămurească şi pe mine cineva – de preferat Bogdan Chirieac, pentru că ultima oară de la el am auzit gogomănia asta –, cum e posibil ca timp de aproape doi ani, de la scoaterea PD-ului de la guvernare şi până la alegerile din noiembrie anul trecut, toată lumea să atragă atenţia că la nivel local ped(el)iştii continuă să se afle practic la putere, deoarece serviciile deconcentrate sunt înţesate de oamenii lor, care n-au putut fi daţi afară şi înlocuiţi de liberali datorită legislaţiei, iar de când chiar au revenit de-adevăratelea la putere, alături de PSD, să n-aud decât că în teritoriu conduc... liberalii! Care liberali, ba sunt acuzaţi că n-au destui oameni nici cât să încropească de-un guvern, ba, iată, se pare că au destule mii, cât să împânzească tot sistemul şi să-i stânjenească în “aplicarea politicilor guvernamentale” pe pedelisto-pesedişti!

Ei bine, măcar de-acum chiar am scăpat de-o grijă: PD-L şi PSD, ca două mari partide ce se află, vor avea, fără nicio îndoială, destui oameni cât să şi-i pună până în ultimul post de măturător dintr-o instituţie publică!

joi, 23 aprilie 2009

APROPO DE IPOCRIZIE...

... După ce că, în ultimele zile, principalele două trusturi media concurente – care altfel se acuză reciproc de “tabloidizare”, şi ai căror jurnalişti îşi aruncă unii altora invective grele, cum ar fi “deontologule!” – s-au întrecut în a-l vâna prin puşcării, biserici şi propriile-i palate kitschoase pe Gigi Becali, un jurnalist care prea multă treabă n-are, în afară de a-i pune în cârcă, seară de seară, succesiv şi uneori aproape concomitent pe vreo trei posturi de televiziune, toate relele din ţară şi de aiurea lui Traian Băsescu, adesea cu argumente care n-au cum să-l convingă nici măcar pe el însuşi (că altfel e băiat isteţ şi talentat), s-a răţoit în direct la un coleg de trust – de care însă a ţinut să se delimiteze net, precizând că nu fac parte din aceeaşi lume (?!) – aproape acuzându-l de crimă cu premeditare, deoarece în urma campaniei de presă despre arestările în rândurile arbitrilor, tatăl unuia dintre ei a făcut infarct.

Păi, dacă între acuzaţiile, fondate sau nu, aduse de mass-media unui personaj public şi decesul prin infarct al unui membru al familiei acestuia poate fi stabilită o legătură directă, singurul element care, cel puţin deocamdată, îl pune pe jurnalistul cu pricina mai presus de confraţii săi şi la adăpost de o învinuire de omucidere este deosebita robusteţe a sănătăţii familiei prezidenţiale!

miercuri, 22 aprilie 2009

DACĂ BABA AVEA ROATE...

Într-un fel de ediţie specială înainte de Paşte a emisiunii sale, Cristian Tudor Popescu se arăta revoltat de felul în care sărbătoresc ortodocşii Învierea, cu chiolhanuri care pun capăt unui lung post, când, în opinia domniei sale, mai firesc ar fi ca, în loc de asemenea “rupturi”, oamenii să aibă de-a lungul întregului an o atitudine cumpătată şi echilibrată, inclusiv din punct de vedere culinar.

Acum, pe undeva, se prea poate să aibă şi ceva dreptate, raţional vorbind, numai că, decât să se supere aiurea-n tramvai pe rânduiala creştină, mai bine s-ar apuca să inventeze o altă religie, care să răspundă exigenţelor sale deosebite. Altfel e ca şi cum cineva s-ar enerva şi ar perora o oră întreagă împotriva jocului de fotbal, pentru că, deşi e interesant şi pe alocuri chiar pasionant, din păcate n-ai voie să atingi mingea cu mâinile, când ar fi atât de în firea lucrurilor să te serveşti de ele pentru a marca un gol.

vineri, 17 aprilie 2009

PAŞTE FERICIT!

joi, 16 aprilie 2009

SAREA-N JUMATE

Am citit de curând într-o revistă medicală că, pentru a nu se expune riscului de a face cancer, orice om ar trebui să reducă la jumătate cantitatea de sare consumată zilnic.

Mecanismul ar fi următorul:
– Câtă sare consumi zilnic?
– Păi, nu consum sare.
– Bine, de mâine să consumi doar jumătate!

Deoarece am multă grijă de sănătatea mea şi dau maximă atenţie unor astfel de sfaturi, fiind în acelaşi timp, din nefericire, mare amator de alimente sărate, m-am gândit ca pentru o vreme să dublez cantitatea de sare pe care o consum, după care să citesc articolul ca şi cum ar fi prima oară şi să o reduc brusc la jumătate. Sper să fie ok...

miercuri, 15 aprilie 2009

TOT UN FEL DE MILIŢIAN

Auzindu-l aseară pe preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri, un anume domn Pogonaru, luând apărarea impozitului forfetar al lui Pogea, deoarece simte o duşmănie neîmpăcată faţă de firmele inactive sau care nu au profit şi care, n-am înţeles exact de ce, îl încurcă pe dânsul în desfăşurarea activităţilor cotidiene, astfel încât le doreşte desfiinţate, mi-a trecut prin minte că înainte de 1989 trebuie să fi fost unul dintre miliţienii aceia care opreau tinerii pe stradă şi îi beşteleau, chiar cu mai multă râvnă şi sadică satisfacţie decât reclama funcţia, dacă nu puteau dovedi că sunt încadraţi în câmpul muncii. În viziunea sa, aşa cum pe atunci toată lumea era obligată prin lege să muncească, acum toţi micii întreprinzători trebuie obligaţi printr-o ordonanţă de urgenţă să aibă succes în afaceri, practic nefiindu-le îngăduită nici libertatea de a alege de capul lor cât, când sau cum să se ocupe de ele...

marți, 14 aprilie 2009

MORŢI, DAR EDUCAŢI

Cuprins de un necontrolat elan populist faţă de profesori – de vreme ce subiectul în dezbatere la acel moment se întâmpla să fie legat de ei –, mult lăudatul, din motive care în marea lor majoritate îmi scapă, europarlamentar (naţional) socialist Adrian Severin se exprima ieri pe un post de televiziune în sensul că sistemul de învăţământ din România ar trebui să fie considerat mai important chiar şi decât cel sanitar, fiindcă în ultimă instanţă problemele de sănătate ale populaţiei se rezolvă mai ieftin şi mai uşor, prin... selecţie naturală! Heil Severin!

Nici n-ar fi prea multe de comentat, dar, aproape în altă ordine de idei, părerea mea proprie şi personală e că în plină epocă a televiziunii şi, mai ales, internetului, copiii nu mai învaţă nici 10% din ceea ce (nu) ştiu de la şcoală. Iar jumătate e oricum inutil şi cu cât vor uita mai repede cu atât le va fi mai bine.

luni, 13 aprilie 2009

SCAPĂ CINE MAI APUCĂ!

De parcă măsura introducerii impozitului forfetar n-ar fi fost în sine una cretină, în perfectă concordanţă cu ceea ce te-ai fi aşteptat de la domnul Pogea şi sinistra coaliţie din care face parte, ministrul Finanţelor reuşeşte uluitoarea (contra)performanţă de a aduce în sprijinul ei argumente încă şi mai imbecile, care încep de obicei prin întrebări de tip retoric, la care totuşi domnia sa se grăbeşte să dea şi răspunsul, în genul: “ştiţi câte firme...?!”, ideea de bază fiind aceea că firmele cu pricina declară în mod mincinos pierderi sau profituri mai mici decât cele reale, iar cea subînţeleasă că autorităţile sunt atât de jalnice încât nu pot să le prindă cu fofârlica şi să le sancţioneze.

Marea mea spaimă de cetăţean bântuit, din nou, ca-n primii ani ’90, de gândul emigrării este că, pe aceeaşi logică, mâine-poimâine o să ne trezim că se închid graniţele, cu argumentul irefutabil: “ştiţi câţi infractori scapă nepedepsiţi deoarece reuşesc să fugă din ţară?!”...

vineri, 10 aprilie 2009

ŞOMAJ 100%

Ieri dimineaţă, la Realitatea TV, numărul şomerilor pe luna martie (35.000) a fost anunţat sub forma unui banal “breaking news”, în care, după câteva momente de derută, prezentatorii au început să se văicărească de mama focului că estimările privind şomajul au fost prea... pesimiste.

Păi se prea poate să fi fost cam pesimiste, de vreme ce, de fiecare dată când venea câte un oficial să anunţe o cifră probabilă – oricum din ce în ce mai mare, pe măsură ce criza părea că se adânceşte – apăreau imediat câţiva politicieni mai cârcotaşi, câţiva analişti şi mai cârcotaşi şi Bogdan Chirieac, care să-şi dea cu părerea că sigur va fi mai rău şi s-o dubleze, cel puţin, încât la un moment dat mă şi întrebam de ce dracului nu ne spun răspicat şi fără menajamente că anul ăsta o să ajungem şomeri cu toţii!

joi, 9 aprilie 2009

TUSEA, JUNGHIUL ŞI UN ANALIST

Tare de dimineaţă trebuie să fie ora 13.30 pentru un analist în general lucid, ca să comenteze că alianţa dintre Vadim Tudor şi Gigi Becali ar putea obţine mai mult de 8% din voturi, datorită fenomenului de “sinergie”, fiecare în parte adunând la precedentele scrutine cam 4% (cifrele îi aparţin analistului)!

Nici nu e nevoie să faci efortul de a-ţi aminti că cel mai recent caz de fuziune spectaculoasă, cel dintre PD şi PLD, a infirmat categoric teoria de mai sus, pentru a-ţi da seama că, dacă 4% dintre alegători îl simpatizează pe Vadim (pentru restul nefiind, zic eu, nici măcar indiferent, ci de-a dreptul odios), iar alţi 4% pe Becali (cu aceeaşi observaţie), n-are nicio noimă să‑ţi imaginezi că, dacă cei doi îşi dau mâna peste ţară, vor apărea brusc alţi nu ştiu cât la sută care să se bucure de aşa întâmplare; mai degrabă, dimpotrivă, câte o parte din cei 4% ai fiecăruia îl antipatizează într-atât pe celălalt, încât nu va mai vota deloc. Din nefericire, asta nu înseamnă că e exclus să ne pomenim cu cele două personaje tragi-comice reprezentându-ne la Bruxelles, ci doar că analistul cu pricina ar face bine să participe numai la emisiunile de seară...

miercuri, 8 aprilie 2009

CE PIERDERE!

Hotărât lucru, niciodată n-am să mai pot citi cu interesul, încrederea, pasiunea şi chiar fascinaţia cu care nu le-am citit nici până acum articolele Alinei Mungiu-Pippidi. După episodul listelor PD-L în vederea alegerilor europarlamentare, când confruntarea dintre domnia sa şi Elena Băsescu s-a sfârşit atât de trist pentru electoratul portocaliu, mă va bântui mereu teama că eventualul ton critic la adresa lui Traian Băsescu şi a tovarăşilor săi de drum politic luminos, care va apărea poate, cândva, în scrierile distinsei intelectuale, ar izvorî nu atât din convingere, cât din frustrare şi din dorinţa de a se răzbuna pentru umilinţa suferită. Păcat!

marți, 7 aprilie 2009

GIGI PREŞEDINTE?!

Aproape împotriva voinţei mele, l-am surprins aseară pe Cristian Tudor Popescu în timp ce prevestea, la televizor, că decizia magistraţilor de a-l ţine în continuare în arest pe Gigi Becali îl va victimiza şi mai mult în ochii electoratului, astfel încât în eventualitatea participării la alegerile prezidenţiale din toamnă va obţine un rezultat spectaculos!

Nu ştiu dacă domnul Popescu voia să sugereze, ca o teorie absurdă printre atâtea altele, că în fond toată povestea asta a fost magistral regizată de Becali însuşi, însă eu mă gândeam că, dacă lucrurile în cazul său vor continua să meargă pe acelaşi făgaş, patronul Stelei ar putea fi într-adevăr un candidat redutabil, dar la alegerile prezidenţiale din 2014 sau 2019, după ce-şi va fi ispăşit, poate, pedeapsa...

luni, 6 aprilie 2009

PLANETA MAIMUŢELOR

Din punctul meu de vedere, cazul Gigi Becali este oficial închis! Prea mult nu m-a interesat el nici de la bun început, dar în momentul în care cea mai puţin aberantă dintre teoriile în legătură cu ceea ce s-a întâmplat este aceea că latifundiarul din Pipera a făcut într-adevăr tot ce i se impută, dar e ca şi nevinovat, şi în consecinţă ar cam trebui lăsat în pace, pentru că nu ştiu ce forţe oculte, după ce i-au studiat în detaliu profilul psihologic, au regizat lucrurile în aşa fel încât să-l determine să acţioneze ilegal, pur şi simplu nu mai suport să urmăresc dezbaterile, fiindcă am senzaţia că am fost teleportat direct pe Planeta Maimuţelor. Ori cu mine e ceva în neregulă, ori “imbecalizarea” – despre care cândva se vorbea foarte intens – a triumfat pe deplin abia acum!

vineri, 3 aprilie 2009

(NE)CAZUL LUI GIGI

Nu-mi vine să cred câtă lume, altfel bună, din mass media s-a trezit plângând de mila lui Gigi Becali, umflat chipurile curat neconstituţional şi ţinut într-un prelungit arest preventiv: că e o diversiune menită să abată atenţia opiniei publice de la necazurile clanului mafi... prezidenţial Băsescu, că bietul Jiji nu reprezintă niciun pericol social şi-l puteau cerceta şi-n starea naturală a păsării cerului, că dacă ar fi avut încredere în organele statului n-ar fi fost nevoit să-şi facă singur dreptate, că se dă un semnal de teroare pentru bietul om de rând care, lipsit de influenţa magnatului, se poate aştepta să i se întâmple oricând lucruri şi mai rele...

Chestia cu diversiunea, mai treacă-meargă, are ceva suport logic. În schimb, eu ca simplu cetăţean chiar nu fac nicio paralelă între soarta lui Becali şi ce mi s-ar putea întâmpla mie cândva, pentru că nu intenţionez să mă apuc nici să sechestrez oameni, nici să asmut bodyguarzii – pe care, de altfel, evident că nici nu-i am – asupra te miri cui, nici să ameninţ şi chiar să lovesc jurnaliştii, oricât de obraznici ar fi, nici să intru cu forţa prin studiourile de televiziune, şi nici măcar să fac afaceri oneroase cu terenuri... Cât priveşte pericolul pe care (nu) l-ar reprezenta, pare să se uite că Becali nu e acuzat pentru cumpărarea vreunui meci al Stelei, ci pentru că a sechestrat şi i-a bumbăcit pe unii despre care credea că i-au şutit maşina, şi despre care n-ar fi exclus să fi rămas cu impresia că nu i-a bumbăcit destul, de vreme ce au în continuare tupeul să se pună cu el...

În fine, cei care au senzaţia că e o problemă de sistem, şi că dacă Becali ar fi avut încredere în autorităţi nu s-ar mai fi apucat să-şi rezolve haiduceşte problemele, n-au înţeles nimic. Mai întâi că, indiferent cât de eficiente ar fi fost instituţiile, Becali, aşa cum îl ştim, ar fi procedat la fel, şi apoi, n-am nicio îndoială că pentru oameni cu notorietatea şi banii lui instituţiile chiar pot fi foarte eficiente.

joi, 2 aprilie 2009

SINGURA DECIZIE ÎNŢELEAPTĂ

Am aşa, ca un fel de senzaţie, că pe Traian Băsescu l-au cam ajuns nu atât blestemele, cât propriile-i ticăloşii. După deja telenovelistica poveste cu Popoviciu, explodează acum bomba documentului MAE austriac, prin care devine de notorietate publică internaţională apetitul preşedintelui pentru tărtăcuţa domnului Năstase. În acest context încâlcit, s-ar putea ca singura lui mişcare bună să fie faptul că a ezitat să-şi anunţe candidatura pentru un nou mandat, declarând că încă nu s-a decis ce va face. Eu cred că a venit momentul să se decidă, aşa, ca şi cum n-ar avea nicio legătură cu toate astea, să NU mai candideze. Pentru binele tuturor.

miercuri, 1 aprilie 2009

DOUĂ MINŢI ÎNTR-UNA SINGURĂ

Cum n-am avut drum recent prin Ungaria, nu am luat contact direct cu miracolul rutier de acolo, despre care amintesc toţi comentatorii atunci când, făcând comparaţie între situaţia economică din ţara vecină şi greaua moştenire lăsată de guvernul liberal de la noi, ne spun cum deficitul lor bugetar de vreo 10% măcar s-a reflectat în lucruri concrete, precum autostrăzile, în timp ce ale noastre 5 procente s-au dus pe apa sâmbetei, în majorări salariale date ca pomană electorală. Aşa o fi.

Zilele trecute însă, enumerând aceste lucruri concrete, Emil Hurezeanu şi Iosif Boda, în deplin consens, adăugau la drumurile minunate şi... salariile mai mari ale ungurilor faţă de ale noastre. Cum ar veni, autorităţile lor au făcut într-adevăr o greşeală, ajungând la un deficit astronomic, dar măcar l-au utilizat cum trebuie, mărind salariile oamenilor, în timp ce ai noştri foşti guvernanţi au gafat de două ori: după ce că au făcut ditamai deficitul, au mai şi mărit salariile oamenilor! Ce logică, dom’le!