Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 12 iulie 2017

PE PIELEA LUI

Având în vedere că, spre deosebire de Marele Premiu de Formula 1 al Azerbaidjanului, care a fost de departe cea mai interesantă cursă a sezonului, cel al Austriei, de duminică, a fost, dimpotrivă, una dintre cele mai anoste, poate doar după cea din Australia, de la debut, principalul subiect de comentarii a rămas incidentul din Baku, dintre Vettel şi Hamilton, în urma căruia germanul a scăpat (ieftin) doar cu penalizarea iniţială, un “stop and go” de 10 secunde, plus obligativitatea de a… îşi cere scuze public şi a promite pe cuvânt de pionier că nu va mai face o golăneală de acest fel, adică se va strădui (dar nu prea mult) să inventeze altele.

Cu toate că multă lume, inclusiv din rândul experţilor în domeniu, a evocat varianta mai echitabilă a unei suspendări de (cel puţin) o cursă, la care, din punctul meu de vedere, ar fi trebuit să se ajungă nu neapărat printr-o pedeapsă în sine, poate uşor exagerată, ci dacă băbăciunea ferraristă ar fi primit, pe bună dreptate, nu doar trei puncte de penalizare pe licenţa de pilot, ca şi pentru o “abatere” obişnuită, un acroşaj din culpă, dar neintenţionat, ci dublul, şase puncte, astfel încât ar fi acumulat un total de 12, exact cât să stea o etapă, cu atât mai mult cu cât, la drept vorbind, chiar a provocat DOUĂ accidente, atât lovirea din spate a lui Hamilton, cât şi cea din lateral, VOLUNTARĂ, s-au mai găsit şi destui cretini care să-l socotească, în continuare, vinovat pe britanic, probabil pe motiv că nu e blond natural, iar noul comentator de la Dolce Sport, selectat, pesemne, pe aceleaşi criterii de (IN)competenţă ca şi ceilalţi doi, încerca discret să-l disculpe pe neamţ, spunând că, probabil, atunci când a schiţat manevra (ulterior finalizată!) de a-l lovi pe Hamilton roţi în roţi, se aştepta ca pilotul de la Mercedes să ia şi el de volan, pentru a se feri, asta în condiţiile în care se afla la câţiva centimetri de un parapet în care a fost cât pe ce să fie oricum proiectat. Probabil însă că boul de la Dolce a văzut cursa pe aplicaţia de mobil de la Telekom, care merge (prost!) din când în când.

Pe de altă parte, pentru că la precedentul meu articol pe acest subiect am uitat să subliniez, în opinia mea, ceea ce i s-a întâmplat lui Hamilton în Azerbaidjan vine ca un soi de dreptate divină, pe undeva binemeritată, după ce în ultima vreme, înainte de incident, manifesta o inexplicabil de candidă cordialitate cvasiamicală faţă de Vettel, ca şi cum n-ar fi ştiut de un deceniu întreg cu cine are de-a face. Sau, în fine, spre norocul lui de până atunci, cu cine au avut de-a face doar alţii, de la fostul coechipier de la Red Bull al neamţului, Mark Webber, până la, să zicem, Daniil Kvyat. Pare însă cumva altfel când îi simţi mitocănia nesportivă chiar pe pielea ta, nu Lewis?

marți, 11 iulie 2017

(DIN NOU) LA UN PAS

Din punctul meu de vedere, răspunsul la deja cam eterna întrebare dilematică pe care şi-o pun (întruna!) comentatorii (români) de tenis “ce e mai important pentru o jucătoare (în speţă Simona Halep): să ajungă, la un moment dat, în carieră, numărul 1 în clasamentul WTA sau să câştige (măcar) un turneu de Mare Şlem?” este oferit, în mod cât se poate de tranşant, deşi doar implicit, de fix aceiaşi comentatori, atunci când pe teren se află o Maria Sharapova (acum pe locul 180!), Victoria Azarenka (683!), Caroline Wozniacki (ce-i drept, în revenire de formă, locul 6) şi chiar Jelena Jankovic (intrată de mult în anonimat), iar până de curând, înaintea retragerii, Ana Ivanovici, la care, indiferent pe ce loc s-ar afla la momentul respectiv şi cât amar de vreme ar fi trecut de la cea mai bună clasare (înregistrată, uneori, în zorii carierei, prin adolescenţă), se referă, invariabil, de cel puţin o sută de ori, cu formula-clişeu “fostul lider/nr.1 mondial” (valabilă, de altfel, pentru eternitate!), iar o înfrângere, fie şi în faţa unei jucătoare mult mai bine poziţionată pe moment, e considerată drept “o imensă surpriză”. Asta în timp ce despre un eventual triumf izolat şi mai degrabă conjunctural al altora la unul din cele patru turnee majore se pomeneşte, în cazurile fericite, o dată sau de două ori, cu mirare în glas, pe la începutul transmisiunii, cu ocazia prezentării palmaresurilor. 

Iată de ce, după ce Simona Halep n-a prins, din păcate, niciunul din cei doi iepuri (siamezi!) după care alerga în finala de la Roland Garros, înecându-se cam rrrromâneşte la malul Senei, îi doresc din suflet să profite diseară de noua şansă de a urca în vârful ierarhiei feminine printr-o (singură, dar nicidecum simplă) victorie în faţa profund antipaticei unguroaice născute în Australia şi reprezentând Marea Britanie (ce ţi-e şi cu globalizarea asta!) Johanna Konta, chiar şi dacă ar fi să nu câştige vreodată un turneu de Mare Şlem, pentru că locul în istoria tenisului mondial (ca să nu mai spun românesc!) i-ar fi asigurat cu vârf şi-ndesat, aşa cum şi merită, ca una care, în pofida scepticismului manifestat de multă lume (inclusiv de mine!), reuşeşte să se menţină între primele zece jucătoare ale lumii mai mult decât au reuşit alte românce să rămână în primele o sută. Hai Simona!