Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 29 februarie 2012

29 FEBRUARIE

Dacă 2012 n-ar fi fost an bisect, ziua de azi nici n-ar fi existat, aşa că… pe mâine!

marți, 28 februarie 2012

DEZERTORI (ŞI) REEVALUAŢI

Dacă nu neapărat absolut previzibil, în orice caz cât se poate de plauzibil, până la urmă (şi) Teodor Meleşcanu, chemat mai degrabă “la” decât “de” datorie, a ajuns, într-un fel sau altul, de bunăvoie sau silit cu ordinul, la concluzia că e mai eficient, şi cu siguranţă mai profitabil, să, chipurile, reformeze sistemul (de informaţii externe) din interior. Să-i fie de bine!

Ceea ce mă întristează însă pe mine, ca vechi simpatizant liberal, este că PNL a ajuns să fie văzut drept un soi de pepinieră de şefi ai serviciilor secrete băsiste. Iar dacă în cazurile lui Ungureanu şi Meleşcanu vina fruntaşilor partidului – mai mică şi poate mai uşor de trecut cu vederea, fiindcă genul acesta de trădări ţin totuşi mai mult de josnicia individuală a protagoniştilor – e aceea că pe primul poate n-au fost în stare să-l identifice ca atare la timp, iar pe celălalt, deşi oarecum identificat în mod public, l-au tolerat atâţia ani, când vine vorba de Claudiu Săftoiu, acceptat în partid DUPĂ ce şi-a satisfăcut cu vârf şi-ndesat stagiul efectiv militar de pupincurist băsist, nu mai au chiar nicio scuză. Pentru că, aşa cum spuneam cândva şi în legătură cu traseiştii “de rând”, orice plecare din partid a unor astfel de lichele reprezintă un act de salubrizare, în schimb primirea cu braţele deschise, în scop electoral sau ca potenţiali finanţatori, a dezertorilor altora e o mare mizerie.

luni, 27 februarie 2012

“ARTISTUL” ŞI PREMIILE OSCAR

Într-un an în care Academia Americană efectiv n-a avut de unde să aleagă zece filme pentru a candida la titlul de cel mai bun, găsind cu greu doar nouă, deşi s-ar fi putut opri lejer la cinci, ca “pe vremuri”, adică până prin 2009, bomboana de pe colivă nu putea fi decât încununarea mediocrului “The Artist”, socotit probabil un omagiu…, o evocare…, un prinos… şi aşa mai departe. Singurul lucru cu adevărat bun pe care-l pot spune despre el este că, oarecum împotriva unei idei preconcepute pe care mi-o făcusem, am rezistat în faţa ecranului până la final, şi nici măcar tocmai cu eforturi supraomeneşti, ceea ce nu-i puţin, dar, din punctul meu de vedere, nici suficient pentru a i se acorda o asemenea onoare, fie şi într-un an cinematografic 2011 slăbuţ.

Şi mai nefericită mi se pare desemnarea protagonistului său, francezul Jean Dujardin, drept cel mai bun actor principal. Dincolo de foarte probabilul snobism al celor care decid, invocat de mulţi comentatori, eu cred că, la fel ca şi în alţi ani, principala explicaţie constă în faptul că membrii Academiei au preferat să se concentreze pe o peliculă oarecum neutră, căreia să-i acorde toate premiile (importante) pentru care se puteau naşte rivalităţi şi controverse “interne”. Aşa de pildă, probabil că le-a venit prea greu să opteze între Brad Pitt şi George Clooney, deşi ca “premiu de consolare” pentru ambii o alegere oricum mult mai inspirată ar fi fost Demián Bichir, care n-a făcut deloc un rol rău în “A Better Life”, ca să nu mai spun de favoritul meu (numărul doi, după Brad Pitt, căruia recunosc că i-am ţinut pumnii şi în ideea că se prea poate să nu mai pupe vreodată aşa ocazie) Gary Oldman. Asta îmi aminteşte cum, în clasamentele de popularitate pe care le mai întocmeam prin şcoala generală, deşi jumătate de clasă ţinea cu Dinamo şi jumătatea cealaltă cu Steaua, câştiga întotdeauna detaşat anosta Sportul Studenţesc, doar pentru că şi unii şi ceilalţi o puneau pe locurile fruntaşe, imediat după favoriţi, în timp ce-şi aruncau “duşmanul de moarte” la coada listei.

Oricum, mă gândesc că dacă anul acesta a câştigat un... Artist fără voce, dintr-un film mut, la anul, prin compensaţie, poate s-ar cuveni să câştige, ca să spun aşa, o voce fără artist, adică un ceva narator sau un rol “invizibil”, în genul celui interpretat într-adevăr magistral de Kiefer Sutherland în “Phone Booth”.

duminică, 26 februarie 2012

PREMIILE OSCAR 2012

Aici e lista completă cu nominalizările pentru ediţia din noaptea aceasta.


Iar aceştia sunt favoriţii mei:

Cel mai bun actor în rol principal: Brad Pitt (“Moneyball”) sau Gary Oldman (“Tinker Tailor Soldier Spy”)

Cel mai bun actor în rol secundar: Christopher Plummer (“Beginners”)

Cea mai bună actriţă în rol principal: Meryl Streep (“The Iron Lady”)

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Jessica Chastain (“The Help”) sau Janet McTeer (“Albert Nobbs”)

Cel mai bun regizor: Woody Allen (“Midnight in Paris”)

Cel mai bun film: “Midnight in Paris” sau “Moneyball”

Cel mai bun scenariu adaptat: George Clooney & Grant Heslov şi Beau Willimon (“The Ides of March”)

Cel mai bun scenariu original: Woody Allen (“Midnight in Paris”)


vineri, 24 februarie 2012

"VOODOO"


joi, 23 februarie 2012

NUMĂRUL CONTEAZĂ

Foarte cinstit şi obiectiv vorbind, pe undeva au şi un pic de dreptate. Ba chiar, unele lozinci, cum ar fi aceea cu “România, trezeşte-mă!”, nici nu erau cu totul lipsite de inspiraţie. Totuşi, mi se pare uşor aberant ca într-o ţară făcută praf şi pulbere după trei ani şi jumătate de sinistră guvernare portocalie, amintind mai curând de marile dezastre naturale sau de războaiele de lungă durată, un grup de tineri activişti ai partidului aflat în continuare la putere să demonstreze împotriva unui lider al… opoziţiei – în speţă Crin Antonescu, aflat şi într-un soi de grevă parlamentară – pentru a-i reproşa nu cine ştie ce acte samavolnice sau de corupţie, ci absenteismul. L-or socoti vinovat că n-a fost capabil, printr-o prezenţă mai mare, să-i împiedice pe şefii lor să fure tot ce mai era de furat şi ceva în plus, pe datorie la FMI!

Uite de-aia spuneam cândva, în urmă cu o lună întreagă, pe vremea când protestele din Piaţa Universităţii erau încă la modă şi mai făceau ceva rating la televiziunile de ştiri, că în faţa câtorva sute de manifestanţi, indiferent cât de înverşunaţi şi isteţi ar fi ei, sau pe câte alte milioane s-ar putea presupune că-i reprezintă cu multă îndreptăţire, nu e cazul să-şi dea cineva demisia. Fiindcă dacă ieri s-au găsit douăzeci-treizeci de tembeli (dintre care cel puţin unul era atât de cretin, încât aflat în stradă în mijlocul săptămânii de lucru, la o oră de vârf, se întreba, chipurile retoric şi pilduitor, în faţa camerelor de luat vederi, ce ar păţi el dacă ar lipsi de la serviciu cum face Antonescu!), în România se pot găsi oricând cu lejeritate o sută, şi fără mari probleme o mie, care, fie din proprie iniţiativă, fie… stimulaţi într-un fel sau altul, să ceară orice, oricând. Rămân la părerea că (şi) numărul contează.

miercuri, 22 februarie 2012

DE-ALE TENISULUI

Amatorii de tenis (feminin), printre care nu mă (mai) număr, au observat, poate, că, atunci când pe teren se află Maria Sharapova, dacă se întâmplă să deschizi televizorul în mijlocul meciului, pot trece minute bune până să vezi cu cine joacă, deoarece camerele de luat vederi se concentrează aproape exclusiv pe rusoaică, arătând-o şi din faţă, şi din spate, şi când e la serviciu, şi când e la primire, şi când se bucură că a câştigat punctul, şi când e dezamăgită sau nervoasă că l-a pierdut, şi când stă pe scaun între ghemuri… De ce să nu recunosc, oricât de nedreaptă ar fi această abordare a regizorilor de emisie subscriu în totalitate la ea!

Ei bine, ieri am asistat la un fenomen similar, numai că… de sens diametral opus. La unul dintre meciurile din cadrul turneului de la DUBAI, în sfertul de oră cât m-am uitat şi eu curios s-o văd pe sârboaica Ana Ivanović (foto stânga), despre care auzisem, de la un prieten, numai cuvinte de laudă, n-am reuşit decât să… vorba vine “admir”, filmat din toate unghiurile posibile, trupul vânjos şi masculin al italiencei Francesca Schiavone (foto jos). Chestiune de gust şi diferenţe culturale...

marți, 21 februarie 2012

APROAPE GEMENI

Fără să-mi fi propus în mod special, aseară am văzut o bună parte din bizara ediţie a emisiunii “În gura presei”, de pe Antena 3, în care Mircea Badea se certa indirect cu Cristian Tudor Popescu, difuzând şi disecând lungi pasaje dintr-un interviu acordat de acesta din urmă nu ştiu cui. Inedita polemică se învârtea mai mult în jurul cozii şi mai puţin în al statutului de “formator/lider de opinie” al domnului Badea, pe care, de altfel, fără nicio rezervă, CTP i-l recunoştea, contestându-i-l în schimb – nu doar pe bună dreptate, ci şi în deplin acord cu Badea însuşi, care nu s-a pretins niciodată aşa ceva – pe cel de “jurnalist”. Neînţelegerile apăreau în chestiuni de nuanţă cauzate mai degrabă, presupun, de niscai erori de formulare a ideilor, CTP de pildă părând la un moment dat că ar recunoaşte numai jurnaliştilor calitatea de a fi sinceri şi a se exprima “în registrul factual, al probei verităţii”.

Ei bine, singurul termen pe care nu l-am auzit rostit nici în direct de Mircea Badea, nici pe înregistrări de CTP, deşi mi se pare că-i defineşte perfect pe amândoi, punându-i până la urmă pe picior de egalitate (şi între ei, dar şi cu alţi… non-jurnalişti probabil sinceri, ca Mugur Ciuvică, Cristian Pârvulescu, Bogdan Teodorescu etc.) a fost cel de “analist”. Şi unul şi celălalt, care cu mai mult talent actoricesc (fiindcă s-a vorbit la un moment dat şi de asta), făcând pe bufonul, care cu o doză mai mare de cabotinism, făcând pe conştiinţa vie a naţiunii, analizează de fapt nişte “ştiri”, nişte “informaţii” furnizate de adevăraţii jurnalişti. Singura diferenţă, deja măruntă şi oricum din ce în ce mai mică, dintre ei este că unul se exprimă, cel puţin teoretic, mai mult în scris, iar celălalt mai mult verbal, la televizor.

luni, 20 februarie 2012

0-4

Într-un (nou) weekend sportiv catastrofal din punctul meu de vedere, cu (încă) o înfrângere pe teren propriu, în NHL, a celor de la Philadelphia Flyers (care încep să aibă emoţii pentru calificarea în playoffs), într-un meci în care gazdele au izbutit, printre altele, fabuloasa contraperformanţă de a încasa, în numai câteva zeci de secunde, un gol în SUPERIORITATE numerică de cinci contra patru şi unul în cinci contra trei (!), chestie aproape nemaivăzută la un asemenea nivel; cu o eliminare prematură a lui Ronnie O’Sullivan de la Openul galez de snooker, câştigat până la urmă de unul dintre cei mai antipatici jucători de top din circuitul profesionist, chinezul Ding Junhui; cu (abia) un loc trei pentru Lindsey Vonn în proba de coborâre de la Soci, câştigată, fireşte, de rivala ei Maria Hoefl-Riesch, care devine din nou o ameninţare în clasamentul general, nu se putea ca Arsenal să nu fie eliminată (şi) din Cupa Angliei, ultima competiţie în care mai putea face o figură onorabilă.

Apropo de onorabilitate, antrenorul tunarilor, Arsène Wenger, continuă să nu dea niciun semn. Că, adică, ar putea demisiona, mai ales după umilinţa şi practic eliminarea din Liga Campionilor de săptămâna trecută, 0-4 cu AC Milan, când londonezii au evoluat în nota obişnuită, etalând în apărare un spectacol de un ridicol grotesc, cu o “tactică”(?!) de echipă de handbal, în care fundaşii parcă nu îndrăzneau să calce linia propriului careu de şaisprezece metri (probabil o viziune aparte a francezului asupra jocului la ofsaid), şi un atac bazat în exclusivitate pe sclipirile lui van Persie, practic singurul jucător capabil să marcheze.

Sigur, multă lume e de părere că Wenger scoate tot ce se poate din lotul subţire cu care a rămas după hemoragia de jucători (buni) de la începutul sezonului. E vorba însă de un cerc vicios: lotul nu are cum să fie mai “gros”, câtă vreme niciun jucător de valoare nu vine, nici măcar pe bani foarte mulţi, la o echipă care nu face performanţă. Iar atunci când totuşi vine, profită de prima ocazie s-o şteargă acolo unde poate obţine şi bani, dar şi trofee. Ceea ce nu se întâmplă la Arsenal.

vineri, 17 februarie 2012

"FOREVER IN THE DARK"


joi, 16 februarie 2012

COD PORTOCALIU, SITUAŢIE ALBASTRĂ

Una dintre cele mai absurde discuţii recurente ale ultimilor ani este cea legată de codurile meteorologice de avertizare. Fie vară, fie iarnă, cum avem parte de vreun fenomen mai deosebit, de la caniculă la ger şi ninsori abundente, politicienii, dar mai cu seamă jurnaliştii îşi găsesc de treabă să le conteste, care după cum îl taie capul, de multe ori referindu-se la ele nu ca la nişte, până la urmă, convenţii, fatalmente arbitrare, chiar dacă teoretic sunt stabilite după criterii ştiinţifice ce se vor şi riguroase, ci ca la un soi de axiome eterne, care ar preceda până şi fenomenele vizate în sine. Doar aşa se explică de ce, de pildă, o jurnalistă trecută binişor de pragul isteriei urla la un moment dat ca din gură de şarpe că ninsorile din ultimele zile “NU AU CUM să nu fie de cod roşu”!

De altfel, acesta a fost laitmotivul săptămânii: de ce nu s-a decretat cod roşu, în loc de portocaliu? Autorităţile au fost primele care s-au plâns că din cauza acestei “erori” a meteorologilor n-au putut interveni cum se cuvine, lăsând să se înţeleagă că ar fi avut cu ce, de parcă prin prefecturi sau primării ar exista câte o magazie cu lopeţi de generaţie mai nouă, pe uşa căreia stă scris: “a se utiliza doar în caz de cod roşu!”. Sau poate ar fi evacuat toţi oamenii din douăzeci de judeţe! La cod portocaliu, s-a intervenit aşa, mai în dorul lelii…

Ei bine, trebuie să spun că eu, spre deosebire de ele, am fost îngrozit din prima clipă când am auzit de codul portocaliu, care, la urma urmelor, este al doilea ca periculozitate pe o scară până la trei, nu până la o sută, şi în condiţiile în care, după niciun cod galben, fie el de caniculă, de ploi, de ger sau de ninsoare nu ne-a fost deloc bine. De altminteri, nici nu-mi amintesc să mai fi existat o avertizare cod portocaliu de viscol şi ninsori până acum, cu care eventual să putem face comparaţie. Iar dacă mă trădează pe mine memoria (ceea ce n-ar fi deloc exclus!), mi-ar fi plăcut să-mi fie împrospătată de o întrebare în acest sens pusă de un jurnalist cuiva de la ANM. În schimb, îl vedeam aseară pe unul întrebând(u-se) obsesiv ce s-ar putea schimba la sistemul de avertizare ca să nu ne mai inducă în eroare, ca acum. Răspunsul mi se pare a fi la mintea ursului: nu trebuie schimbat nimic, doar că (măcar) de-acum înainte, când auzim de cod portocaliu, să ne aşteptăm să vedem zăpezi cât casa! Cum ar arăta un cod roşu mai bine să nici nu ne dorim să aflăm. Mai întâi fiindcă, iată, apropo de arbitrariul acestor coduri, nu contează că zăpada căzută ar fi de cinci sau, prin (şi mai) absurd, o sută de metri, câtă vreme nu s-a stabilit şi vreun cod negru, căcăniu sau cu buline, iar apoi fiindcă, după cum se ştie, întotdeauna e loc de şi mai rău!

miercuri, 15 februarie 2012

(APROAPE) NIMIC

Nu am (aproape) nimic de comentat despre deja scandalul imaginilor cu Emil Boc... lipsit de veşminte. Mă întrebam doar cum ar fi să mă apuc şi eu să fac pe moralistul, dojenind cu o sfântă indignare puritană şi pe cei care le-au realizat, şi pe cei care le-au difuzat, şi pe cei care, fie din proprie iniţiativă, fie provocaţi, au simţit nevoia să-şi dea cu părerea, eventual făcând, la rândul lor, pe moraliştii, iar măreţul articol cu o nemăsurată valoare pilduitoare şi educativă să-l ilustrez, desigur, cu una din imaginile respective. Eu zic c-ar fi de mare porc. Ba, ca să fiu sincer şi totodată (auto)critic până la capăt, tot de porc (chiar dacă unul mai mic) e şi faptul că am pomenit subiectul. Da’ azi n-aveam altul!

marți, 14 februarie 2012

A MAI SUCOMBAT UN MIT

După ce, vineri cred, l-am văzut chiar în transmisiune directă pe noul premier Ungureanu – aflat şi el în treabă, chipurile “pe teren”, într-una din zonele calamitate – apostrofând cu subtila replică “încă n-am ajuns şef şi la ANM” pe cineva care-l întrebase dacă la guvern există cumva informaţii despre o iminentă înrăutăţire a vremii, înţeleg, din diferite reluări, că de-a lungul întregului weekend a continuat să-i admonesteze pe bieţii oameni blocaţi de nămeţi, care numai de-ai dracului şi puturoşi ce sunt n-ar fi ieşit din casele confortabile şi supraîncălzite ca să dea voiniceşte la zăpadă, într-un elan de muncă patriotică, în locul celor plătiţi gras, din bani publici, s-o facă.

Ei bine, genul ăsta de prestaţie dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, un singur lucru şi anume că, în ciuda legendelor despre fabuloasa lui inteligenţă, Mihai Răzvan Ungureanu este oricum mai prost (cu capul, nu ca premier, că-i prematur să mă pronunţ!) decât Emil Boc. Cel puţin, acesta din urmă, dacă tot a ieşit şi el, la vremea lui, într-o astfel de incursiune eminamente populistă, menită să arate infimei părţi din electorat care încă mai crede o iotă din ce-i serveşte actuala putere portocalie că autorităţile mai şi lucrează în pauzele de furat, a avut, aş zice, aproape bunul simţ şi în orice caz măcar consecvenţa de a merge cu demagogia până la capăt, punând şi mâna pe-o lopată. “Rafinatul intelectual” în schimb, într-o fractură logică specifică unui om cu grave dizabilităţi mentale, s-a apucat să se răţoiască taman la poporul căruia voia să-i câştige bunăvoinţa aburindu-l!

luni, 13 februarie 2012

BREAKING NEWS

Cu adevărat dramatic ce se întâmplă zilele acestea în ţară! Atât de dramatic, încât mărturisesc că nu mai suport să mă uit la posturile de ştiri care, ba cu ninsorile “de altădată” (adică din urmă cu două săptămâni sau... tocmai din ‘54), ba cu cele de-acum, ba, între ele, cu demisia lui Boc şi înscăunarea lui Ungureanu la Palatul Victoria, o ţin într-un “breaking news”. Deja, când deschid televizorul pe oricare din ele şi văd tradiţionala bandă galbenă, am şi comutat pe următorul, apoi pe următorul… făcând în nici douăzeci de secunde întregul tur, până ajung iarăşi… nu, nu chiar pe Discovery sau History Channel, ci pe Eurosport, Digi Sport, HBO, Cinemax…

De fapt, adevăratul “breaking news” a ajuns să fie atunci când nu mai e “breaking news”! Doar dacă lipseşte banda galbenă, zăbovesc şi eu cât să văd ce s-a mai întâmplat prin lume. Aşa am aflat, de pildă, încă de ieri dimineaţă – întâmplător cred că de pe RTV – vestea decesului lui Whitney Houston, pe care, abia seara, la Sinteza Zilei, Antena 3 a avut nesimţirea s-o dea tot în regim de “breaking news”! Nebunie curată!

Şi, apropo: o fi făcut oare careva dintre adepţii oricum cretinei idei cu amânarea alegerilor generale până în MARTIE 2013 asocierea cu ce e afară? În sensul că, anul viitor, efectiv pe vremea asta, ne-am cam afla în plină campanie electorală, nu?

vineri, 10 februarie 2012

"CABALA"


joi, 9 februarie 2012

TRĂDARE SAU PROSTIE?

Când scriam azi-dimineaţă că la şedinţa de învestire a guvernungureanului – între timp încheiată cu profund regretabila, dar, în fond, previzibila victorie a demnului urmaş al lui Boc asupra întregului popor – îmi va lipsi discursul lui Crin Antonescu, nici prin gând nu-mi trecea că, dimpotrivă, urma să-mi prisosească, ieşindu-mi pe nas, cel al lui Ponta, doldora de amabilităţi, încurajări şi propuneri de colaborare cu noul cabinet. Nu ştiu dacă printre efectele lui imediate poate fi contabilizat chiar rezultatul final al votului, fiind destul să-i fi “răzgândit” pe câţiva minoritari, independenţi sau pedelişti răsculaţi, care să-şi fi spus că nu e cazul să mai facă pe vitejii taman la spartul târgului, când la orizont se întrezăreşte o nouă largă coaliţie fesenistă suficient de încăpătoare pentru toată lumea, dar cu siguranţă a dat apă la moară adversarilor USL, cel puţin în planul imaginii fiind o lovitură devastatoare.

Eu unul nu găsesc decât două explicaţii posibile pentru atitudinea lui Ponta: fie trădare, fie stupiditate crasă. Adică, ori a crezut sincer în ce a spus şi chiar se simte atras să mai dea o tură pe la guvernare cu pedeliştii, ori a fost o manevră menită să… doar el ştie ce, poate să scape nehuiduit de sală, sau să dea impresia de “opoziţie constructivă”, cum l-am şi auzit spunând, ceea ce e de-a dreptul caraghios, când abia au trecut la măsuri (mai) radicale. Cert este că niciuna din variante nu mi-l face pe Ponta mai simpatic sau mai “votabil”. Chestie valabilă şi pentru USL, câtă vreme continuă să şi-l asume ca viitor premier.

DE LA BOC LA UNGUREANU

În primele zile după demisia guvernuluiboc, oamenii haini la suflet din mass-media au comentat că gestul reprezintă o evidentă asumare a eşecului, în ciuda declaraţiilor ridicol de triumfaliste ale protagoniştilor. Ieri pe la prânz însă, măruntul ex-premier – fie-i numele cât mai degrabă şi pe veci uitat! – a venit cu precizări suplimentare: deşi vechea echipă guvernamentală şi-a făcut într-adevăr pe deplin datoria, ducând la bun sfârşit singurul lucru la care s-a priceput, adică să ciopârţească şi să măcelărească tot, lăsând ţara pe marginea prăpastiei, acum, că s-a intrat într-o etapă nouă, a trebuit să-şi decline competenţa şi să lase locul alteia. E si ăsta un pas înainteee...

Apropo de învestirea noului guvernungureanu, programată azi, încă nu reuşesc să-mi imaginez cum se va desfăşura şedinţa din Parlament în absenţa opoziţiei. Ştiu însă că-mi va lipsi discursul lui Crin Antonescu. (Sigur, nu acelaşi sentiment îl au telespectatorii fideli ai unor posturi ca B1 sau TVR (Info), care în ritmul ăsta probabil că până la alegeri vor şi uita cum arată la faţă liderul liberal!) În plus, lipsa unor secretari sau ceva din partea USL îi va uşura şi mai mult Robertei Anastase plăcuta sarcină de a număra voturile cum ştie ea.

În încheiere, salut şi eu demisia tardivă a lui Mihai Răzvan Ungureanu din fruntea SIE, exprimându-mi speranţa că – spre nedumerirea altminteri simpaticului Niels Schnecker de la Antena 3, care însă ieri, în graba de a ajunge la emisiunea matinală pe care o realizează, a uitat să-şi ia şi creierul de-acasă, astfel încât nu înţelegea cu niciun chip, nici măcar după desen, de ce formarea unui guvern înseamnă “activitate politică”! – “rafinatul intelectual” desemnat ca premier – care, iertată să-mi fie comparaţia, pe mine mă duce cu gândul la naziştii ăia stilaţi din filme, care erau în stare să recite din Schiller şi să interpreteze cu mare virtuozitate la pian sonatele lui Beethoven în timp ce în camera alăturată era torturat cu bestialitate un prizonier american – va suporta consecinţele unei (alte) legi care să cuprindă şi sancţiuni (că Legea siguranţei naţionale pare să nu cuprindă!). Asta deoarece, aşa cum bine remarca cineva, niciun hoţ sau criminal nu devine nevinovat a doua zi după săvârşirea infracţiunii doar fiindcă s-a potolit.

miercuri, 8 februarie 2012

COINCIDENŢĂ

Chiar dacă nu ştiu – şi nici nu mă interesează, fiindcă oricum am avut de-a lungul timpului suficiente alte motive să-mi fac o impresie catastrofală despre individă – amănuntele afacerii efectiv de familie a (mamei) Andreei Paul Vass pentru care, în mod totuşi bizar, (ca) la comandă, ANI s-a sesizat în zori de zi, ştiu să identific un “analist” cu desăvârşire cretin. E unul care, pus să comenteze cazul, începe prin a spune ceva de genul: “eu nu i-aş reproşa doamnei Andreea Paul Vass lucrurile făcute de mama sa, pentru că sunt două persoane diferite şi nu cred că are o influenţă malefică asupra ei şi a obligat-o să…”.

Aşadar, retardatului i se pare doar o simplă coincidenţă faptul că – nu-i aşa? – din milioanele de femei de afaceri de mare succes, în vârstă de, probabil, 60-70 de ani, din România, care încheie contracte cu statul, s-a nimerit ca una să aibă şi o fiică pe cale să avanseze dintr-un post frumuşel de consilier al premierului într-unul şi mai gras de ministru plin. Profund!

marți, 7 februarie 2012

PRIMĂVARA ROMÂNEASCĂ

Surse care au vrut să-şi păstreze anonimatul, dar care, spre deosebire de mine, s-au uitat ieri la televizor, m-au informat că primul efect benefic spectaculos al demisiei guvernuluiboc s-a resimţit instantaneu: în ciuda faptului că ne aflam la apogeul codului portocaliu de viscol şi ninsori, întreaga zi au lipsit cu desăvârşire de pe micile ecrane şi nesfârşitele imagini de arhivă cu iarna din 1954, şi reporterii dârdâind pe şoselele înzăpezite ale patriei, şi apelurile disperate din satele izolate în care n-au putut ajunge nici ambulanţe, nici utilaje de deszăpezire, ci doar carele de reportaj, şi informaţiile alarmiste despre drumurile naţionale ba închise, ba deschise bezmetic de autorităţile care par să-şi fi suspendat până şi regulatele “comandamente de urgenţă”. Ai fi zis c-a venit subit primăvara!

Altceva despre “bomba zilei” – deja fâsâită şi pârţâită până seara într-un urât mirositor Mihai Răzvan Ungureanu – nu pot spune decât că realmente mi s-a făcut milă de Boc, când, într-o secvenţă difuzată târziu, după ce am ajuns şi eu în faţa unui televizor, l-am văzut plângându-se că din cauza funcţiei ocupate în ultimii trei ani nu şi-a văzut fetiţele crescând. Vreau să spun că asemenea sacrificii merită într-adevăr făcute pentru o cauză nobilă, dar ca să pierzi momente din viaţă care nu se mai întorc niciodată, doar ca să distrugi şi vieţile altor milioane de oameni e absolut deprimant. Mai bine stătea dracului acasă cu familia, spre binele lui şi al întregii ţări!

luni, 6 februarie 2012

BOC PESTE BORD!

Dimineaţă, încă de la prima oră, am auzit iarăşi deja aproape cotidiana informaţie “pe surse” despre “iminenta demitere” a lui Boc, care ar trebui chipurile să se întâmple chiar azi, mai pe-nserat.

Din punctul meu de vedere, pe lângă cele exact şapte mii trei sute optzeci şi patru de motive în plus faţă de cele neglijabile, strict constituţionale, pentru care NU cred într-o asemenea fericită debarcare, există şi două, foarte solide, pentru care aş fi tentat s-o fac: mai întâi că, din toate momentele perfect oportune în care s-ar fi putut opera, este ales cel mai prost, când, chiar şi fără să fie ca aia din 1954, iarna îşi face simţită binişor prezenţa, şi, măcar ca o sperietoare pentru autorităţile de rang mai mic, care abia aşteaptă să tragă şi mai abitir chiulul, ar fi necesar un guvern în deplinătatea atribuţiilor (teorie în care, de altfel, credeam şi în 2005, când se vehicula varianta demisiei guvernului Tăriceanu în toiul inundaţiilor), iar apoi faptul – deloc de neglijat, de vreme ce am început fraza cu “din punctul meu de vedere…” – că mai toate mişcările cât de cât spectaculoase din viaţa politică a ultimilor ani s-au petrecut în, cinstit să fiu, nefiresc de rarele momente când nu m-am aflat în faţa unui televizor. Or, azi am treabă şi voi fi pe drumuri mai toată ziua!

vineri, 3 februarie 2012

"ALL THOSE WORDS"


joi, 2 februarie 2012

NIMENI NU SE PIERDE...

Nu ştiu cine ţine socoteala asta, mai ales că Roberta Anastase e la Camera Deputaţilor, şi nici unde mai e contabilizat, de pildă, Mircea Geoană, însă ieri, conform breaking news-urilor de la televiziunile de ştiri, “Puterea a pierdut majoritatea la Senat!” cred că pentru a patra sau a cincea oară doar în ultima jumătate de an. Fireşte că după o asemenea bombă veneau banalele informaţii cotidiene din care aflam că tocmai au mai fost adoptate nişte legi cretine, inclusiv în Senatul ăla chipurile controlat de opoziţie şi care, cu numai două luni în urmă, l-a ales în fruntea lui pe Vasile Blaga fără nici cea mai mică problemă.

Oarecum în aceeaşi ordine de idei, trebuie să spun că, aşa cum mi se pare o veste excelentă orice plecare în timp util a unui imbecil din rândurile PNL, PSD sau PC, dimpotrivă, de câte ori aud că vreun Urban sau Banias părăseşte ca şobolanul corabia puterii mi se strânge inima, fiindcă aştept din buletin de ştiri în buletin de ştiri să aflu că s-a dat de trei ori peste cap (sau nici măcar atât) şi e numai bun să îngroaşe rândurile opoziţiei. Asta deoarece unul din principiile de bază care funcţionează în politica autohtonă este “nimeni nu se pierde, toţi se transformă”.

miercuri, 1 februarie 2012

FIGURI NOI

Chiar şi numai în principiu lăudabilă, îndârjirea cu care televiziunile de ştiri, în frunte cu Antena 3, scormonesc printre protestatarii din Piaţa Universităţii şi de aiurea în căutarea unor “figuri noi”, a unor “posibili lideri”, măcar de opinie sau ai societăţii civile, dacă nu şi politici, are în plus incontestabilul merit de a demonstra că, din nefericire, oricât de jalnici, învechiţi şi antipatici ar fi cei de-acum, sunt oricum de preferat.

Ultimul exemplu a fost cel de-aseară, de la “Sinteza zilei”, când un procuror prezentat drept “invitat special”, fiindcă se trezise să protesteze nu ştiu unde şi împotriva a nu ştia nici el ce, s-a dovedit a fi un fanatic religios cu ambiţii de poet şi toţi boii plecaţi de-acasă. Cu doar câteva ore înainte, tot la Antena 3, un tinerel venit chipurile tocmai de la Budapesta, unde studiază de cinci ani, ca să-şi strige năduful în gerul strămoşesc, se credea un fel de Dan Puric, căruia îi copiase frizura şi gesturile, folosind cuvinte pompoase, gen “democraţie deliberativă” sau “oligopol”, al căror sens nu-i era pe deplin lămurit nici lui, dar din care trebuia să reiasă că întreaga clasă politică românească actuală e naşpa de tot. Ce să mai spun de caricatura aia de locotenent – imitaţia mai dusă cu sorcova şi mai mică în grad a lui Mihai Lupoi, el însuşi un soldăţel de operetă proastă distribuit de ştim noi cine în spectacolul Revoluţiei din ’89 –, care amestecă vagi înclinaţii confuz-regaliste cu tembele, dar periculoase convingeri despre necesitatea unei dictaturi militare sau de cele două fete cucuiete de-acum câteva seri, selectate pentru apariţia în talk-show-uri pe criterii estetice (cel puţin una, că la ailaltă chestiunea e discutabilă), care după ce au vorbit în expresii preţioase ba de Roşia Montană, ba de faptul că “adevărata democraţie se învaţă în stradă” au ajuns tot la povestea cu “toţi politicienii sunt la fel”?

Sigur, nu neapărat ca să mă laud, dar trebuie să spun că în fiecare din cazurile respective eu m-am lămurit cam ce le poate pielea protagoniştilor după primele cel mult treizeci de secunde în care i-am auzit glăsuind, amuzându-mă apoi amar să văd cum debordantul entuziasm iniţial al celor care i-au promovat se preschimbă în furie şi silă. Mă întreb dacă măcar le-au făcut rating.