Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 19 decembrie 2007

NICIO SCUZĂ!

PSD a condiţionat votarea Bugetului pe anul 2008 de acceptarea unor amendamente “cu pronunţat caracter social”. Partea proastă este că liberalii, folosind argumentul cu “creşterea economică ne permite” le-au şi acceptat, de dragul rămânerii la guvernare.

Dintr-un anumit punct de vedere, mai cinstită mi se pare atitudinea primilor. Asemenea măsuri sunt considerate, pe bună dreptate, pomeni electorale şi de obicei se iau înaintea alegerilor de către guvernul în funcţie. Dar cum PSD se află, cel puţin teoretic, în opoziţie, s-ar părea că reprezentanţii lui cred cu sinceritate în ele, câtă vreme, la fel ca şi în cazul măriri pensiilor, nu le e deloc uşor să demonstreze propriului electorat că adevăraţii promotori sunt ei şi nu cei aflaţi efectiv la putere. Altfel, din două una: ori pesediştii au ajuns la concluzia că scorul – până la urmă peste aşteptări – de la europarlamentare a fost totuşi influenţat şi de măsurile de stânga pe care au reuşit să le impună guvernului PNL, ori sunt dispuşi să asigure ieşirea cu viaţă şi ceva procente în plus a liberalilor din acest mandat, în perspectiva unei eventuale alianţe după viitoarele alegeri, menită să-i lase cu buzele umflate pe noii pede-lişti ai lui Traian Băsescu.

Liberalii, în schimb, n-au nicio scuză. Oricum, nu una onorabilă.

marți, 18 decembrie 2007

UN ALT FEL DE MINISTRU

Până la urmă, liberalii au preferat-o pe Norica Nicolai în fruntea Ministerului Justiţiei. O întrebare care mi s-a părut interesantă a pus ieri Răzvan Dumitrescu în cadrul emisiunii pe care o moderează la Realitatea TV : oare dacă doamna Nicolai ar fi fost numită în funcţie chiar de la constituirea Guvernului Tăriceanu II şi ar fi luat exact aceleaşi măsuri ca şi Tudor Chiuariu (de pildă, încercarea de revocare a procurorului Doru Ţuluş de la DNA), ar fi fost tratată de mass-media şi adversarii politici ai PNL cu aceeaşi ostilitate?

Cel puţin până să citesc anumite comentarii din presa cotrocenistă de azi-dimineaţă – care a început s-o critice, preventiv, încă înainte de a-şi lua în primire postul – aş fi răspuns fără nicio ezitare: nu! Paradoxal, marile “defecte” ale lui Tudor Chiuariu au fost socotite de la bun început scandaloasa lui tinereţe şi lipsa de notorietate şi de experienţă politică, din cauza cărora au devenit plauzibile în ochii opiniei publice toate acuzaţiile că ar fi fost pus acolo doar de faţadă, ca o marionetă în mâna tenebroaselor grupuri de interese dornice să-şi facă jocurile murdare prin intermediul său.

Din acest punct de vedere, şi dincolo de greşelile proprii săvârşite de-a lungul carierei sale politice, doamna Nicolai este exact opusul fostului ministru. Dimpotrivă, ceea ce i se reproşează este tocmai atitudinea uneori prea voluntară şi independentă, mergând până la nesocotirea disciplinei de partid(e). Prin urmare, oricât de radicale ar fi măsurile pe care le-ar lua (şi sper să o facă!) în noua sa calitate, măcar vor putea fi recunoscute ca izvorând numai din convingerile domniei sale.

luni, 17 decembrie 2007

VINE MOŢIUNEA?

Sâmbătă a luat naştere, în mod oficial, PD-L (nu cu paranteză, cum anticipam, ci cu liniuţă). Să-i fie de bine! Va fi interesant de urmărit acum ce strategie pe termen scurt va adopta noua formaţiune. Personal, sunt înclinat să cred că încă de pe la începutul viitoarei sesiuni parlamentare ne vom pomeni cu o moţiune de cenzură la adresa Guvernului Tăriceanu – anunţată chiar mai din timp – eventual prin “preluarea” celei cu care fostul PLD ameninţă deja de câteva săptămâni. Sau, măcar cu o ploaie de moţiuni simple.

Avantajele unei asemenea mişcări ar fi numeroase. În primul rând, ea ar legitima rapid PD-L ca “adevărat” partid de opoziţie, şi încă într-un moment greu pentru orice guvern – traversarea iernii. În acelaşi timp, obişnuita vâlvă mediatică stârnită în jurul evenimentului va face cunoscut partidul printre alegători, într-un mod accelerat. Oricare ar fi deznodământul, pede-liştii ar avea numai de câştigat, inclusiv în ipoteza, puţin probabilă, în care s-ar ajunge la alegeri anticipate, deoarece, după părerea mea, beneficiile electorale aduse de prospeţimea unei formaţiuni “noi” sunt mai mari decât presupusul handicap al unei organizări încă nu suficient consolidate.

vineri, 14 decembrie 2007

CA-N FILMELE CU BRUCE WILLIS

Echipa de handbal feminin a României s-a calificat în semifinalele Campionatului Mondial din Franţa, învingând formaţia-gazdă.


Pe undeva, aş fi preferat să citesc această ştire în ziarele de azi-dimineaţă, în loc să urmăresc în direct meciul, încheiat, după patru reprize de prelungiri (scor 34-31) cu o victorie în urma căreia, la cât m-am agitat şi am ţipat ca nebunul prin casă, am rămas cu impresia că mi se datorează într-o bună măsură! Poate unde am ajuns şi eu la o vârstă, încep să înţeleg cu adevărat sensul expresiei-clişeu “un meci de infarct”.

După cum au evoluat de-a lungul întregii competiţii fetele noastre, am convingerea că în pauzele din perioada de pregătire, în loc să joace şi ele table sau rummy, ca fotbaliştii, au preferat să se uite la niscai filme americane de suspans, cum ar fi seria completă “Greu de ucis”, cu Bruce Willis, de care au fost atât de marcate, încât acum le transpun pe teren, din fericire cu happy-end cu tot. Aproape meci de meci scenariul este acelaşi: debut dezastruos, joc penibil, ratări copilăreşti, pase aiurea, adversarele se desprind şi la 6-7 goluri diferenţă (!!), după care, în sfârşit, începe partida şi pentru noi, de obicei prin repriza a doua. Aseară, după ce au condus surprinzător cu 1-0 – la pauză fiind 14-8 (!) pentru franţuzoaice – tricolorele au mai egalat abia cu un sfert de oră înainte de final! Mă gândesc că antrenorul Tadici ar trebui să găsească un sparringpartner cu care să regizeze într-o sală adiacentă un început de meci înaintea celui oficial, astfel încât, o dată cu primul fluier al arbitrilor fetele să creadă că sunt deja prin minutul 20. Condiţia fizică n-ar fi o problemă. Aşa, am spulbera pe oricine, fără emoţii, mai ales că urmează Rusia. Mult succes!

joi, 13 decembrie 2007

CINE URMEAZĂ?

Absolut halucinantă diatriba lui Traian Băsescu de aseară îndreptată împotriva lui Cristian Pîrvulescu! Lăsând la o parte limbajul violent şi referirile mitocăneşti la soţia noului său duşman de moarte – care soţie, din câte înţeleg, lucra pentru diversele guverne post-decembriste şi pe vremea când domnul Pîrvulescu era “un om în care am crezut şi când eram în opoziţie, şi la putere” – Preşedintele i-a făcut de tot râsul şi pe aliaţii săi politici pedişti, care, după cum reiese, au fost atât de stupizi încât să semneze cândva cumplitul proiect de lege privind votul uninominal, iniţiat de Pro Democraţia. Singurul personaj vigilent care a înţeles ce ticăloşii se ascundeau de la bun început în spatele lui a fost, aşadar, şeful statului. Mare noroc pe capul nostru!

Fără a-mi face mari iluzii în privinţa asta, sper totuşi ca păţania domnului Pîrvulescu – aprig susţinător al lui Traian Băsescu, inclusiv în timpul campaniei ce a precedat referendumul de demitere din primăvară – să fie învăţătură de minte şi pentru alţii ca el. Primele semne de înţelepciune le-am depistat deja, pe ici pe colo...

miercuri, 12 decembrie 2007

TAXE DE MEDIU

O caracteristică foarte specială a taxei de primă înmatriculare – pe care Guvernul insistă să o numească în continuare “de mediu” – este aceea că binefacerile ei nu depind atât de cuantumul sumei de bani strânse la buget, cât de existenţa ei în sine. Odată ce s-a stabilit că autoturismul este un lucru profund dăunător naturii, cu cât taxa va fi mai mare, cu atât şansele cetăţeanului de a-l achiziţiona şi utiliza scad, crescând în schimb, proporţional, puritate aerului. Practic, nici nu mai contează ce se întâmplă cu banii, marele avantaj fiind că ei nu trebuie neapărat alocaţi Ministerului Mediului, care şi-aşa nu prea ştie pe ce să-i cheltuiască, după cum recunoştea deschis ministrul de resort.

Filosofia aceasta ar putea fi aplicată şi la alte bunuri de larg consum (cam toate) cu un impact nociv, direct sau indirect, asupra ecosistemului. Un exemplu care-mi vine în minte este hârtia igienică. După cum se ştie, undeva la începutul procesului ei de fabricaţie este necesară tăierea unui număr oarecare de copaci. Prin urmare, un preţ prohibitiv pus la vânzarea cu amănuntul a produsului finit ar duce la scăderea corespunzătoare a consumului şi implicit la găsirea unor metode alternative, ecologice – eventual pe bază de apă menajeră, uşor reciclabilă (în conformitate cu principiul circuitului apei în natură) – de curăţare a părţilor dorsale. Doar aşa vom salva planeta!

marți, 11 decembrie 2007

“JUSTIŢIA” E ÎN ALTĂ PARTE

Demisia lui Tudor Chiuariu din fruntea Ministerului Justiţiei i-a pus pe liberali în situaţia de a trebui să opteze între a-i găsi un înlocuitor recrutat din rezerva, cam anemică, de cadre ale partidului sau a numi pe cineva din afară, eventual un “tehnocrat”, specialist în domeniu. La o privire oricât de scrutătoare, în prima categorie s-ar încadra numai doamna Norica Nicolai, însă aruncarea ei în linia întâi a frontului, acum, pe ultima sută de metri a mandatului, ar putea reprezenta un mare handicap în perspectiva viitoarelor bătălii electorale. E prea târziu pentru a mai apuca să facă ceva notabil, în schimb ar fi şi domnia sa “erodată” de pomană în următorul an de guvernare.

Deşi nu sunt un adept al numirilor de “independenţi” la conducerea ministerelor, cred că în actuala conjunctură politică o asemenea soluţie este de preferat pentru PNL. După cum s-a demonstrat cu vârf şi îndesat în cazul lui Chiuariu, pe lângă faptul că din prima zi a mandatului acesta a fost acuzat că face jocurile murdare ale celor care l-au pus acolo, până la urmă nici măcar n-ar fi putut să-şi îndeplinească respectiva “misiune”, chiar dacă ar fi avut-o cu adevărat! Ce vreau să spun e că, în ciuda sprijinului de care s-a bucurat din partea partidului, eşecul său în a schimba câte ceva în Justiţie a fost total – şi, în opinia mea, prea puţin din propria-i vină – indiferent de intenţiile mai bune sau mai rele. Desemnarea cuiva din afară măcar i-ar feri pe liberali de alte suspiciuni.

luni, 10 decembrie 2007

APROAPE VICTIMĂ

Cu toate că în general demisia oricărui demnitar controversat este un gest de normalitate şi bun-simţ, cea a lui Tudor Chiuariu nu mi se pare deloc o idee bună pentru PNL în actualul context politic. Vineri seara, Traian Băsescu vorbea despre imaginea profund dăunătoare în ochii diverselor autorităţi europene creată de anchetarea unui ministru al Justiţiei în funcţie, însă din punctul meu de vedere, lucrurile ar fi stat exact pe dos. La urma urmelor, ce argument mai bun în favoarea ideii de independenţă a justiţiei ar fi putut fi adus decât tocmai o asemenea situaţie, în care vajnicii procurori DNA se dovedeau incoruptibili şi neînduplecaţi, rezistând – nu-i aşa? – tuturor presiunilor politice şi îndrăznind să-şi urmărească până în pânzele albe propriul şef suspectat de matrapazlâcuri?! Desigur, lucrurile ar fi ieşit mai prost dacă se demonstra nevinovăţia acestuia, şi am impresia că tocmai de aşa ceva se temea Traian Băsescu, încercând să diminueze amploarea scandalului şi a propriei responsabilităţi prin transformarea personajului principal într-un simplu fost ministru, ca atâţia alţii.

Totodată, pentru o bună parte a opinie publice, demisia reprezintă practic o recunoaştere a vinovăţiei. Tudor Chiuariu va fi asociat de acum înainte, în memoria colectivă, mai degrabă cu fostul ministru al Agriculturii, Traian Remeş, care a recurs la acelaşi procedeu în momentul apariţiei unor probe greu de contestat (filmul difuzat de TVR), decât cu victima colaterală a războiului dintre Palate, Teodor Atanasiu, dacă ar fi avut răbdare să fie suspendat de Preşedinte şi poate dovedit nevinovat în cele din urmă. În plus, adversarii liberalilor vor saluta demisia lui Chiuariu, adăugând de fiecare dată că ea e bine venită nu atât pentru că domnia sa ar fi fost corupt, ci pentru că era incompetent. Este limpede aşadar că domnul Chiuariu, prin acest gest, nu va deveni în niciun caz vreun erou, în schimb şi-a ratat şansa de a rămâne, până la capăt, o nouă victimă a lui Traian Băsescu.

vineri, 7 decembrie 2007

DEZAMĂGIRI

Într-un articol publicat în Evenimentul Zilei de astăzi, Mircea Cărtărescu afirmă: “Mărturisesc că sunt foarte dezamăgit de hotărârea intempestivă a PD şi PLD de a se unifica pentru formarea unui nou partid”. “Ca liberal convins” scriitorul a ajuns, nedumerit, la concluzia că “talente politice ieşite din comun” (pelediştii, cum ar veni – paranteza mea) “[...] au riscat atât de mult când s-au desprins din PNL [...] doar ca să fie absorbiţi acum de cel mai gregar dintre partide, ca să se piardă în anonimatul marelui partid al lui Băsescu, un partid de tip popular care nu mai are nimic de-a face cu liberalismul”.

Mărturisesc, la rândul meu, că încerc o dublă dezamăgire faţă de domnul Cărtărescu însuşi, constatând cu amărăciune că se numără printre cei mai confuzo-derutaţi dintre “liberalii convinşi”. Nu numai că a optat pentru pseudoliberala grupare Stolojan – care, printre altele, şi-a asumat de la bun început, cu sinceritate, orientarea populară – în detrimentul celei “ultracompromise”, cum o socoteşte, a lui Tăriceanu (la urma urmelor, or fi făcut-o şi mulţi alţii), dar, în mod absolut de neînţeles pentru mine, domnia sa a trăit până mai acum 3-4 zile cu iluzia că între PLD şi PD există o distincţie clară, deşi toate manifestările şi declaraţiile publice ale reprezentanţilor celor două formaţiuni au semănat între ele ca tot atâtea picături de apă de ploaie. Anunţata unificare e cât se poate de logică şi naturală!


P.S. În cadrul aceluiaşi articol, referindu-se la “democraţia doar cu numele din politica românească”, autorul mai notează: “Mi se pare monstruos ca primii 300 de magnaţi din România să deţină o treime din produsul intern brut”.

Ca liberal la fel de convins precum domnul Cărtărescu ce mă aflu, dincolo de rezervele pe care le am şi eu în privinţa modului cum se fac marile averi pe la noi (ca şi pe la alţii, de altfel), privesc lucrurile uşor diferit: mă gândesc că fără cei 300 de magnaţi amintiţi, produsul intern brut al României ar fi fost, pur şi simplu, cu o treime mai mic. Situaţie care pe mine personal nu m-ar fi încălzit cu nimic!

joi, 6 decembrie 2007

O DECIZIE ÎNŢELEAPTĂ. POATE SINGURA

Dacă ar fi să mor de grija vreunui partid politic românesc (ceea ce nu e cazul), cu siguranţă acesta n-ar fi PSD. Decizia de luni a mai-marilor săi, de a rămâne cuminţi la locurile lor, în opoziţie, fără gândul vreunei noi moţiuni de cenzură, mă bucură în primul rând prin prisma faptului că măcar liberalii nu vor mai fi nicicum ispitiţi să facă pocinogul de a îi aduce într-un fel sau altul la guvernare, aşa cum s-au încăpăţânat să scrie zilnic toţi zvonerii şi răspândacii profesionişti din presă după alegerile de duminica trecută.

Dar chiar şi obiectiv vorbind, hotărârea social-democraţilor e una din puţinele cu cap luate în ultimii ani, rămânerea în opoziţie fiind singura şansă de a-şi îmbunătăţi cât de cât scorul – modest din punctul lor de vedere – de la europarlamentare, în perspectiva viitoarelor alegeri locale şi generale. Deşi unii analişti s-au grăbit să anticipeze noi răzvrătiri ale şefuleţilor din teritoriu, nerăbdători să beneficieze de avantajele venirii la putere, cred totuşi că vor avea şi ei suficientă înţelepciune să înţeleagă că nu le-ar fi de niciun folos să forţeze nota acum, la spartul târgului. Poate că astă-vară ideea unei moţiuni de cenzură – introdusă, de altfel, dar şi picată cu brio între timp – încă mai avea un sens. Astăzi însă, cu numai câteva luni înainte de alegeri, e prea târziu.

miercuri, 5 decembrie 2007

STÂNGA, DREAPTA, CENTRU... SUS, JOS

Cea mai mare surpriză prilejuită de anunţul înfiinţării Partidului Democrat Liberal se doveşte a fi apariţia unor tensiuni în sânul teoretic muribundelor PD şi PLD. Socotind după figurile nefericite şi declaraţiile pline de năduf ale unora dintre membrii lor, nu m-ar mira nici dacă în urma discuţiilor de astăzi, din forurile de conducere respective, toată fuziunea va eşua lamentabil.

Văzându-l aseară pe Emil Boc, la Realitatea TV, am avut senzaţia că nici domniei sale nu i se mai pare că face bine ceea ce gurile rele spun că i s-a cam impus de foarte sus, tocmai din vârful dealului Cotroceni, să facă. În schimb, a făcut altceva şi anume s-a dat subit, cu tot cu partid, olecuţă mai acana, spre stânga, spunând răspicat că PD este de fapt o formaţiune de centru, deşi până acum pretindea că e “singura forţă autentică de dreapta din România”! Probabil însă că altfel nu mai încăpea acolo, la dreapta, domnul Stolojan cu toate cele 7-8 procente ale PLD-ului său. Cum democraţii, în nehotărârea lor funciară, au epuizat cam toate poziţiile imaginabile de pe orizontala eşichierului politic autohton, n-ar fi exclus ca în curând, şi în premieră mondială, să născocească pentru uzul lor personal o axă verticală.

marți, 4 decembrie 2007

REUNIFICAREA PARTIDULUI PREZIDENŢIAL

Ieri seară, pe la opt fără un sfert, după un an întreg de frământări, marele partid prezidenţial al lui Traian Băsescu s-a reunificat brusc. Fostul PD (FSN), cunoscut în ultimii ani sub numele de PD (şi-atât), va deveni astfel PD (L) în timp ce PLD-ul domnului Stolojan se vede redus la un “curent liberal” (da’ cam popular) pierdut în noua structură. În fine, dacă se iubesc, totul e ok. Rămâne de văzut însă ce părere au electoratele celor două formaţiuni, şi în special cel al liberal-democraţilor, care până la momentul istoric de aseară au fost înşelate grosolan cu declaraţii ferme ce excludeau orice fel de fuziune în viitorul apropiat!

După părerea mea, spectaculoasa şi oarecum surprinzătoarea mişcare de ieri s-a făcut de frică. Mai precis de... două frici, egale şi de sens contrar, câte una de căciulă. Pe de-o parte, cea a pelediştilor că ar putea urma destinul ApR, care după o primă rundă electorală de mare succes a dispărut meteoric de pe scena politică românească, astfel încât s-au gândit că ce-i în mână nu-i minciună, iar pe de alta cea a democraţilor, îngrijoraţi de eventualitatea cealaltă, ca ascensiunea oamenilor lui Stolojan – personaj aflat în topul încrederii populare, după Traian Băsescu – să continue până ce raportul de forţe s-ar fi inversat, cam aşa cum s-a întâmplat prin 2003-2004, când PNL – cu încă vigurosul Stolo în frunte – era (mult) peste PD. Cum nimeni nu voia să rişte, s-a găsit acest moment de relativ echilibru.

În mod paradoxal, din toată această poveste cel mai bine iese... PNL. Dacă până acum un partid mai mult Liberal decât Democrat (cel puţin în denumire) putea isca oarece confuzii printre alegători, unul mai mult Democrat decât Liberal nu mai păcăleşte pe nimeni.


P.S. Am folosit termenul “reunificare”, pentru că, aşa cum am scris la momentul acela, din punctul meu de vedere apariţia PLD a însemnat o sciziune mai curând în sânul partidului prezidenţial decât al mişcării liberale. Iar desfăşurarea evenimentelor mi-a dat dreptate.

luni, 3 decembrie 2007

SĂ DEA CU BANUL!

Încă n-am reuşit să mă dumiresc dacă diferenţele, uneori enorme, între rezultatele sondajelor de opinie şi cele reale de la alegeri sunt cauzate de simple erori ale instituţiilor care le realizează sau de încercările lor de manipulare. Presupun că e vorba de câte puţin (mai mult) din fiecare.

Săptămâna trecută l-am văzut însă pe cunoscutul sociolog Alin Teodorescu explicând foarte doct, cu un aer competent, pe alocuri chiar arogant-superior, şi o puzderie de argumente ştiinţifice, scheme şi termeni tehnici, de ce un sondaj, oricât de costisitor şi temeinic făcut, e absolut normal să dea asemenea rateuri ieşite cu mult din matca obişnuitei marje de eroare asumate de 2-3%. Deşi chestia asta are toate caracteristicile unui banc bun, întrebarea (serioasă) care se pune e: atunci ce rost mai are? Mă gândesc că în loc să fie investiţi degeaba atâţia bani, mai bine ar fi aruncat unul singur. În sus.

joi, 29 noiembrie 2007

CINE SUNT PELEDIŞTII?

Fără îndoială, una dintre cele mai mari surprize de la alegerile europarlamentare din 25 noiembrie a fost scorul foarte bun obţinut de PLD. Deşi mai toţi analiştii sunt de părere că el se datorează în principal migrării unei părţi a electoratului PD către formaţiunea relativ proaspăt înfiinţată, Sever Voinescu, într-un articol publicat în “Cotidianul”, susţine o altă ipoteză. Invocând inclusiv elemente de experienţă personală – cinci apropiaţi ai domniei sale, foşti votanţi PNL, care au optat acum pentru liberal-democraţi – domnul Voinescu conchide că “cele 7 procente pierdute de PNL din 2004 încoace sunt exact acelea pe care le-a câştigat acum PLD”. Asta cu atât mai mult cu cât “PD a câştigat procente faţă de 2004, nu a pierdut”.

La prima vedere, demonstraţia pare fără cusur, numai că la a doua ea se dovedeşte a fi mai degrabă un sofism. Dincolo de faptul că PNL nu a avut 20% decât în sondaje de opinie ca acelea în care PD avea până mai ieri peste 40%, raportarea la momentul 2004 este nejustificată. Desigur că odată cu ruptura (firească, dacă e să mă întrebaţi pe mine) survenită între PNL şi Traian Băsescu, o parte a efemerilor simpatizanţi liberali de conjunctură, aduşi de “grefa” numită Theodor Stolojan, au revenit la mai sincerele şi adâncile lor convingeri feseniste, orientându-se, logic, către Partidul Democrat, până mai acum opt-nouă luni singurul unit în cuget şi-n simţiri cu domnul Preşedinte. Abia odată cu înfiinţarea PLD a apărut noua sciziune şi migraţia aferentă, aceea la care se refereau de fapt analiştii caracterizaţi de domnul Voinescu drept “uimitor de simpli în gândire”. Într-un fel cu toţii au dreptate, şi cu toţii se înşală: PLD a luat o parte a electoratului (cel “artificial” după părerea mea, repet) PNL din 2004, devenit însă deja de prin 2005-2006 al PD!

Însă domnul Voinescu mai comite o eroare flagrantă de logică. După ce, aşa cum am văzut, opinează că cele 7 procente ale PLD sunt exact cele smulse din “marele” PNL, câteva rânduri mai la vale adaugă, pornind tot de la “simplitatea” gândirii celorlalţi analişti: “Se pleacă de la ideea că, acum 8 luni, când a apărut PLD, întregul electorat era împărţit, riguros, pe partide. Nimeni nu era pe dinafară, nimeni nu dezerta. Aşadar, PLD nu putea prospera electoral decât luând de la alţii. Mie mi se pare că PLD a putut convinge şi o parte dintre nehotărâţii care au convingeri de dreapta, simpatizează oarecum cu dl Băsescu, dar nu se regăsesc nici în PD, din cauza istoriei sale, nici in PNL, din cauza prezentului său.” Păi.. ori... ori...? Ambele sale ipoteze sunt plauzibile, dar au marele defect că nu merg puse în aceeaşi demonstraţie!

miercuri, 28 noiembrie 2007

SFIDAREA ELECTORATULUI

În ciuda faptului că referendumul de duminică abia dacă a strâns jumătate din numărul de voturi necesar validării, Traian Băsescu se încăpăţânează să-i interpreteze rezultatul drept un mesaj că sistemul de uninominal propus de domnia sa reprezintă voinţa poporului, bazându-se pe cei 82% din 26% care au răspuns cu “DA”. Deşi, aşa cum am mai spus-o, personal găsesc într-adevăr nefirească prevederea conform căreia un astfel de scrutin nu poate fi validat decât dacă se prezintă jumătate plus unu din cetăţenii înscrişi pe listele electorale, până una alta Legea referendumului este limpede şi, dacă am înţeles eu bine, corespunde normelor europene în materie. Practic, neprezentarea echivalează cu un răspuns negativ la întrebarea de pe buletin.

În aceste condiţii, se poate spune că Partidul Democrat – care s-a grăbit să introducă în Parlament al nu ştiu câtelea proiect de vot uninominal, similar celui tocmai respins –, la fel ca şi Preşedintele, care o ţine gaia-maţu pe-a domniei sale, sfidează de fapt electoratul, încercând să-i bage pe gât cu de-a sila un lucru de care s-a arătat cel puţin neinteresat. Mă întreb atunci ce rost mai are orice fel de referendum, dacă până la urmă politicienii fac tot cum îi taie capul?!

marți, 27 noiembrie 2007

MOBILIZAŢI, DA’ (DIN CE ÎN CE MAI) PUŢINI

Când, după referendumul din 19 mai, Traian Băsescu extindea rezultatele acestuia pretinzând că toate partidele din “coaliţia antiprezidenţială” a celor 322 nu însumează decât 25% din intenţiile de vot ale românilor, restul de 75% fiind ale PD şi PLD, m-am numărat printre cei care n-au fost de acord cu această socoteală. Se poate să mă fi înşelat eu. Vestea bună este că în numai jumătate de an cele două formaţiuni portocalii au pierdut împreună aproape 40 de procente, ajungând la numai 35-36%. Un trend spectaculos, într-adevăr!

Pe de altă parte, democraţii susţin acum că rezultatele sub aşteptări de la alegerile europarlamentare s-ar explica prin absenteismul masiv al propriului electorat – care, nu se ştie de ce, dar abia aştept să aflu, nu s-ar fi mobilizat îndeajuns – coroborat cu mobilizarea peste medie a adversarilor. Părerea mea este exact opusă. Graţie intervenţiei divine în campanie a lui Traian Băsescu, mai logic ar fi să credem că tocmai simpatizanţii PD şi PLD au ieşit la vot într-o proporţie mai mare decât ceilalţi, atraşi fiind de referendumul personal al Preşedintelui, menit să “reformeze clasa politică”. Exemplul cel mai elocvent este rezultatul din Bucureşti, unde, conform celor spuse de domnul Blaga, se pare că PD a obţinut 40% din voturi, în condiţiile unei prezenţe la urne de vreo 20%. Aşadar nu susţinătorii lor sunt cei care au lipsit, doar dacă nu ne imaginăm că peste jumătate dintre bucureştenii păstoriţi de Adriean Videanu nutresc în secret sentimente favorabile democraţilor, ceea ce ar însemna masochism curat!

luni, 26 noiembrie 2007

OCHI PENTRU OCHI

Mulţi analişti au criticat vehement atitudinea câtorva lideri politici importanţi, în frunte cu foştii preşedinţi ai României Emil Constantinescu şi Ion Iliescu, premierul în funcţie, Călin Popescu-Tăriceanu şi fostul prim-ministru Adrian Năstase (alăturări foarte nefericite, orice s-ar zice!), de a boicota referendumul iniţiat de Traian Băsescu pentru introducerea propriului sistem de vot uninominal, considerând-o profund dăunătoare într-o democraţie în care ar trebui încurajată participarea cât mai masivă a cetăţenilor la orice fel de scrutin. Problema este că aceiaşi analişti au recunoscut în nenumărate rânduri “şmecheria” făcută de domnul Băsescu prin convocarea unui referendum cel puţin inutil şi aprioric perdant numai pentru a se putea implica oarecum legal în campania electorală de partea favoriţilor săi PD şi PLD, care de altfel au şi profitat din plin, după cum o arată primele rezultate.

Nu este pentru prima oară când observ această poziţie duplicitară. Adică Preşedintelui i se tolerează orice tertip, mergând până la limita încălcării Constituţiei, dacă nu şi dincolo de ea, pornind de la ideea că “aşa e el, n-ai ce-i face”, în timp ce adversarilor săi li se pretinde un comportament impecabil din punct de vedere civic, democratic ş.a.m.d. Dimpotrivă, eu cred că, aşa cum, în orice democraţie, infractorilor şi tuturor celor care încalcă regulile li se răspunde cu represalii care în sine par nedemocratice (lipsirea de libertate, îngrădirea unor drepturi cetăţeneşti etc.) şi domnului Băsescu trebuie să i se răspundă cu aceeaşi monedă. Altminteri va crede că numai domniei sale totul îi este permis.

sâmbătă, 24 noiembrie 2007

PRONOSTICURILE MELE PENTRU SCRUTINELE DIN 25 NOIEMBRIE

(în paranteză, rezultatele finale)



REFERENDUM

Prezenţă 27% (26,51%)

Voturi DA 73% (81,36%)
Voturi NU 24% (16,17%)
Voturi anulate 3% (2,46%)

ALEGERI PENTRU PARLAMENTUL EUROPEAN

Prezenţă 25% (29,46%)

PD 27,6% (28,81%)
PSD 22,8% (23,11%)
PNL 10,3% (13,44%)
UDMR 6,2% (5,52%)
PRM 5,6% (4,15%)

PNG 4,7% (4,85%)
PLD 3,8% (7,78%)
PC 2,7% (2,93%)
PNŢCD 2,2% (1,38%)
PIN 1,9% (2,43%)

vineri, 23 noiembrie 2007

ÎNFRÂNGERILE PREŞEDINTELUI

Pentru Traian Băsescu singura variantă câştigătoare la referendumul de duminică este ca acesta să fie validat, printr-o participare de peste jumătate din corpul electoral, iar majoritatea să voteze “DA”. Orice alt rezultat poate fi socotit drept un eşec, de diferite proporţii.

Realist vorbind, validarea scrutinului este aproape la fel de improbabilă ca şi posibilitatea de a se răspunde în majoritate prin “NU”, indiferent de prezenţă, ceea ce ar reprezenta înfrângerea cea mai ruşinoasă. Prin urmare, la fel ca odinioară în unele sporturi, “nota” cea mai mare şi cea mai mică pot fi eliminate aprioric din calcule.

O înfrângere onorabilă, “la limită”, ar fi o participare apropiată de 50%, dublată de un procent de peste 75-80% din voturi în favoarea sistemului uninominal propus de Preşedinte, situaţie care i-ar mai da, cu siguranţă, ceva apă la moară. De aici încolo lucrurile devin dramatice pentru domnia sa.

Indiferent de justificări şi de ţapii ispăşitori pe care i-ar găsi (Guvern, TVR), o prezenţă la urne sub 35-40% ar da rău de tot în ochii adversarilor şi chiar ai poporului. Ce să mai zic de un 20-25%?! Însă după părerea mea un eşec absolut jenant l-ar reprezenta o rată de participare la referendum situată sub aceea de la europarlamentare, indiferent de cifre, câtă vreme unul dintre cele mai “raţionale” şi mai “puternice” argumente invocate de domnul Băsescu pentru convocarea simultană a celor două evenimente a fost tocmai presupusa mobilizare mai mare a electoratului la referendumul care ar fi avut chipurile o miză mai concretă decât alegerile. Am asista astfel la cel mai vădit calcul politic eronat al infailibilului Jucător.

joi, 22 noiembrie 2007

DAŢI-NE BANII ŞI TIMPUL ŞI NERVII ÎNAPOI!

Aseară, pe B1TV, la “Naşul”, am văzut doi cetăţeni bătuţi în, şi la cap unul pe altul. Celălalt era invitatul, un parlamentar cu care nu mi l-am mai bătut şi eu pe-al meu să-i ţin minte numele. Oricum, lupta se purta de la egal la egal şi era de fapt o continuare a serialului “Daţi banii înapoi sau măcar demisia!”, având ca temă foloasele uneori nu tocmai cuvenite încasate de senatori şi deputaţi.

După ce alesul a demonstrat negru pe alb că nu locuieşte în, ci pe Bucureşti, care – spre marea uimire a jurnaliştilor foarte buni profesionişti şi cică de investigaţie – e o stradă în altă parte, aşa că la o adică ar avea dreptul să stea pe banii statului şi la, care mai e şi un hotel, înclinam să-i dau dreptate, dar când a început să ne explice cum cuantumul veniturilor lui din dividende poate fi dedus, logic şi simplu, din nivelul cheltuielilor făcute de-a lungul mandatului, indiferent cât de mari ar fi ele, m-am lămurit câte parale face cu adevărat.

Pe de altă parte, dar într-o ordine de idei asemănătoare, i-aş face o sugestie şi amfitrionului emisiunii, care plânge cu lacrimi mari şi amare de mila oamenilor de rând, săraci şi batjocoriţi de toată lumea. Dacă tot e de părere că parlamentarii plini de bani ar trebui să nu se mai calicească pentru tot felul de sporuri plătite inevitabil de contribuabili, mă gândesc că şi domnia sa ar putea renunţa la o parte din salariu pentru a asigura un mic spor de confort “milioanelor” de telespectatori care-l urmăresc seară de seară. Respectiv, dacă primeşte, să zicem, vreo 2000 de euro pe lună, eu zic că i-ar fi suficienţi şi 1500 (în condiţiile unui salariu minim pe economie de numai 500 de lei, al unor pensii ca vai de ele etc.) scutindu-ne în schimb, la fiecare ediţie a emisiunii, de câteva minute de publicitate, ştiut fiind că pentru mulţi privitori pauzele astea sunt foarte enervante. Nu că n-aş înţelege diferenţa dintre banii publici încasaţi de parlamentari şi cei privaţi ai domnului Naşul, dar ar fi totuşi un gest frumos şi pilduitor.

miercuri, 21 noiembrie 2007

LE-A TRECUT?

Deşi în general nu prea citesc editorialele sau alte articole de opinie din ziare, şi cu atât mai puţin pe cele din Evenimentul Zilei, săptămâna trecută excepţia care confirmă regula a fost unul, altminteri destul de interesant, semnat de Mircea Cărtărescu şi intitulat “Ţiganii, o problemă românească”. La un moment dat, autorul încearcă să explice cauzele obiective, cu rădăcini istorice, pentru care “Cu timpul, ţiganii au devenit o masă amorfă, degradată [...]. Au devenit laşi, clevetitori, beţivi, arţăgoşi, plini de boli şi de păcate”.

Sincer, nu cred că domnul Cărtărescu are mai multe porniri rasiste decât oricare alt român de rând – în frunte, poate, cu gafeurul nostru ministru de Externe, dacă tot veni vorba – totuşi, ce n-am înţeles până la urmă este dacă şi când, în opinia domniei sale, au scăpat ţiganii de toate aceste tare, care altfel ar reieşi că-i caracterizează şi îi deosebesc până în ziua de azi de restul cetăţenilor.

marți, 20 noiembrie 2007

SATISFACŢIE ŞI REGRET

Deşi nu sunt câtuşi de puţin vreun xenofob, rasist, extremist ş.a.m.d., văzând felul în care se desfăşoară prelungita “criză italiană”, încerc două sentimente diferite şi cam “incorecte politiceşte”, ca să spun aşa.

Mai întâi, o mică, dar neaoşă satisfacţie la gândul că vecinul de peste mări şi ţări înţelege şi el, în sfârşit, cum e să-ţi moară capra din propria ogradă, după ce ani de zile ne-a ţinut prelegeri despre toleranţă şi democraţie autentică, acuzându-ne pe noi de discriminare la adresa minorităţilor conlocuitoare.

În schimb, aproape că regret vremurile de mult apuse amintite mai sus. Mă gândesc că dacă acum Uniunea Europeană ar fi fost revoltată în continuare de nerespectarea drepturilor ţiganilor pe teritoriul României, cutremurată de abuzurile şi eventual violenţele la care sunt supuşi, şi ne-ar fi copleşit – mai prompt decât în cazul Italiei, n-am nicio îndoială – cu atenţionări publice, rezoluţii, sancţiuni, embargouri etc., cel puţin nimeni, nicăieri, n-ar mai fi pus semnul egalităţii între romi şi români. NOI am fi fost pentru toată lumea agresorii nemiloşi, iar EI victimele nevinovate. O distincţie cât se poate de clară, nu-i aşa?

luni, 19 noiembrie 2007

GREA E VIAŢA DE PARLAMENTAR!

Din când în când, nu prea des, mi se întâmplă să fiu cuprins de un creştinesc sentiment de milă la adresa bieţilor noştri parlamentari. Aşa de pildă, săptămâna trecută, cu ocazia declaraţiilor ambasadorului SUA Nicholas Taubman, care au stârnit atâtea patimi, acesta se întreba retoric, la un moment dat, dacă “este oare logic să se legifereze o limită de 6 luni pentru anchetele penale?”, sugerând că măsura are drept scop favorizarea infractorilor periculoşi, câtă vreme “foarte puţini capi ai mafiei ar fi fost vreodată condamnaţi sau arestaţi pe o astfel de bază juridică”.

Multă lume i-a dat perfectă dreptate, socotind că într-adevăr noile modificări aduse de Legislativ Codului penal şi celui de procedură penală sunt proaste. Însă exact aceiaşi critici s-au arătat de-a lungul timpului nemulţumiţi că la noi toate procesele “marilor rechini” se prelungesc nepermis de mult, riscând să se ajungă la prescrierea faptelor şi practic îngroparea cazurilor. De aceea, tot ei propuneau căutarea unor soluţii radicale pentru urgentarea anchetelor. Or, cam asta încerca să facă respectiva prevedere, care acum e văzută ca încă o formă de solidarizare a aleşilor cu ticăloşii de toate felurile. Uneori viaţa de parlamentar e totuşi nedreaptă...

vineri, 16 noiembrie 2007

GÂLCEAVA LICURICILOR

Fiind eu, dintotdeauna, un înrăit filoamerican şi încă şi mai înrăit filobritanic, ani de zile m-am certat cu mulţi prieteni şi cunoscuţi, susţinând atitudinile intervenţioniste ale celor două superputeri militare, începând de la primul război din Irak, continuând cu cel din Iugoslavia (ţară care, culmea, îmi era şi ea simpatică) şi până în zilele noastre, în noul conflict cu Irakul şi cel din Afghanistan. Spre marea mea surprindere, când a apărut scandalul “retragerii trupelor româneşti din Irak”, măsură propusă de liberali, am ajuns să mă cert din nou cu respectivii, fiindcă au socotit-o drept o iniţiativă pripită, iresponsabilă, laşă etc., mai ales din cauza modului în care aceştia au anunţat-o (într-o conferinţă de presă a partidului, fără să ceară voie de la stăpânire ş.a.m.d.), în timp ce mie nu mi s-a părut decât proastă în sine şi populistă, deşi la urma urmelor legitimă. Vreau să spun că m-aş fi aşteptat ca gestul PNL să fie, dimpotrivă, salutat de toţi aceşti cunoscuţi ai mei pacifişti şi adversari ai “imperialismului” american. Da’ de unde! Probabil că-i urau pe liberali mai mult decât pe americani.

Pe de altă parte, tot ani de zile şi, în general, tot cu aceiaşi oameni m-am încontrat în privinţa “sacrificiilor” pe care România le făcea pentru a fi pe placul Europei şi al SUA în tentativa de a intra în NATO şi UE. Dacă vă amintiţi, era vremea când acerbii critici ai guvernelor, cederiste mai ales, înfierau atitudinea noastră “umilă” faţă de marile puteri, faptul că negociem “în genunchi” integrarea în structurile euroatlantice. Replica mea era, de fiecare dată, că n-am nimic împotrivă să ne zbatem pentru a intra indiferent cum, în genunchi, târâş, cu şuturi în fund, traşi de păr şi urechi, pupând tălpi şi poale în stânga şi-n dreapta, numai să ne vedem odată membri, după care – adăugam – nu numai că vom putea, dar chiar se va impune să ne facem glasul auzit şi să ne comportăm cât de demn vom pofti, de pe poziţii de egalitate cu oricare dintre noii parteneri.

La toate astea mă gândeam văzând furia revărsată în mass-media împotriva declaraţiilor făcute de preşedintele Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu, care a îndrăznit să-i atragă atenţia – pe un ton cam de mahala e drept – ambasadorului SUA, Nicholas Taubman, că, prin criticile aduse Parlamentului României, şi-a cam depăşit atribuţiile de diplomat al unei ţări prietene, semănând puţintel, din profil, cu un comisar sovietic din anii ‘40. E limpede că domnul Olteanu n-ar fi deloc un ministru de Externe mai abil decât Adrian Cioroianu, iar pe cât de voalata pe atât de gratuita acuzaţie de corupţie adresată domnului Taubman fiindcă şi-ar fi obţinut postul având unicul merit de finanţator al campaniei electorale a lui George W. Bush, vine, presupun, dintr-o frustrare partinică, imaginându-şi probabil cam ce-ar fi fost la gura jurnaliştilor autohtoni dacă, după alegerile din 2004, ambasadorul României în SUA ar fi devenit Dinu Patriciu (indiferent cine le-ar fi câştigat, câtă vreme a sponsorizat frăţeşte şi PNL şi PSD!), dar, la drept vorbind, ceva adevăruri s-au rostit ieri, şi de-o parte şi de alta. Până la urmă, dincolo de tradiţionalele noastre complexe de băştinaşi ai unei ţărişoare mici şi amărâte, aruncată în calea marilor licurici, domnii Taubman şi Olteanu sunt acum chit.

joi, 15 noiembrie 2007

CLASA POLITICĂ ŞI “CLASA JURNALISTICĂ”

Scandalul iscat în jurul afacerilor lui Bogdan Chirieac poate fi socotit drept o demonstraţie destul de convingătoare a faptului că, la urma urmelor, jurnaliştii nu sunt cu mult mai breji decât politicienii pe care adesea îi judecă de pe nişte autoatribuite poziţii de superioritate morală. Încolţit de doi dintre confraţi, la Realitatea TV, domnul Chirieac a înţeles probabil cum e să te afli de partea cealaltă a mesei dintr-un studio de televiziune.

Întâmplarea aceasta mi-a amintit de o alta, petrecută nu cu mult timp în urmă. Încercând să aducă argumente în favoarea ideii că politicienii sunt încă şi mai ticăloşi decât îi percepe publicul larg, un gazetar – pe care altfel îl apreciez – a relatat următorul episod: întorcându-se dintr-o delegaţie în care-l însoţise pe Traian Băsescu, actualul preşedinte i-a cerut adresa de acasă pentru a-i trimite în semn de preţuire un tort de îngheţată provenit din faimoasa lui fabrică. Zis şi făcut, numai că, două zile mai târziu, în loc de promisa delicatesă, ziaristul s-a pomenit în cutia poştală cu o citaţie la un proces intentat de domnul Băsescu în legătură cu un articol mai vechi.

Desigur, povestea spune multe despre caracterul Întâistătătorului ţării, însă, în ceea ce-l priveşte pe ziarist, parcă pe undeva aduce şi a tentativă de primire de... îngheţate necuvenite. E drept că un tort de îngheţată nu înseamnă cine ştie ce “mită”, dar mie asemenea relaţii între jurnalişti şi politicieni nu mi se par deloc fireşti. Fiindcă de-aici înainte o să mă tot întreb: oare dacă eroul nostru ar fi primit într-adevăr tortul în loc de citaţie, ar fi scris numai de bine despre domnul preşedinte? Sau, invers: oare acum scrie de rău numai pentru a se răzbuna pentru farsa aceea?

miercuri, 14 noiembrie 2007

O MĂSURĂ RECIPROC AVANTAJOASĂ

Ca să fiu sincer, mie decizia Ministerului Afacerilor Externe de a trece Italia pe lista... galbenă a ţărilor care prezintă riscuri pentru turiştii români mi se pare cool, în ciuda scandalului pe care cu siguranţă îl va provoca, cel puţin în presa autohtonă. Că aşa e la noi: dacă politicienii nu fac nimic, se cheamă că ne confruntăm cu “disoluţia autorităţii statului”, iar dacă devin şi ei cocoşi înseamnă că gafează şi supără Înaltele Porţi.

Adevărul e că, în condiţiile în care zilnic vin din “Cizmă” ştiri despre concetăţeni agresaţi, expulzaţi sau chiar ucişi, nu ştiu cui îi mai ardea de vizite pe-acolo. În plus, cu excepţia amorului-propriu, nu văd niciun motiv pentru care autorităţile italiene ar avea ceva de obiectat. La urma urmelor, e exact ce şi-au dorit: cât mai puţini români prin până mai răsalăltăieri nepângărita lor ţărişoară. Asta numesc eu măsură reciproc avantajoasă!

marți, 13 noiembrie 2007

PREA MULŢI BANI PENTRU O ARMATĂ AŞA SĂRACĂ!

În urmă cu vreo două săptămâni, după ultima şedinţă a CSAT, Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu s-au contrat pe tema bugetului alocat Ministerului Apărării. Premierul era de părere că acesta nu ar trebui mărit, deoarece chiar şi aşa banii pentru investiţii prisosesc, neputând fi cheltuiţi în totalitate!

N-am niciun motiv să mă îndoiesc că lucrurile stau aşa, însă în condiţiile în care, pe de altă parte, toată lumea se plânge că biata noastră Armată cu cai de lemn e dotată ca vai de ea, cu tehnică “depăşită din punct de vedere moral”, mult sub standardele NATO, dovadă fiind TAB-urile din Irak care se fac varză la cel mai mic atac, ARO-urile antediluviene care nu pornesc nici împinse, ori elicopterele care tot cad... din senin de pe cerul patriei, mă întreb cam ce treabă are domnul ministru Teodor Meleşcanu în/cu povestea asta?!

luni, 12 noiembrie 2007

PARADOXURILE VOTULUI UNINOMINAL

Cel mai puternic argument împotriva sistemului de vot uninominal propus de Traian Băsescu este, pe bună dreptate, că se poate ajunge la situaţii paradoxale, în care o mare parte a electoratului votează practic degeaba. Exemplul extrem este acela al unui partid care ar câştiga TOATE locurile din Parlament (100%!), candidaţii săi obţinând în fiecare colegiu uninominal doar 50% plus unu din sufragii – din primul sau al doilea tur – în timp ce un alt partid s-ar vedea nereprezentat în Legislativ, cu toate că la nivel naţional ar avea 50% minus unu din opţiuni.

Iată însă că sistemul “Pro Democraţia” poate duce la o situaţie la fel de nefirească. Teoretic, candidaţii unei formaţiuni politice pot învinge în absolut toate colegiile din ţară, însă cu procente de numai 20%, restul până la 100% fiind împărţit fie între nenumărate partide cu scoruri foarte mici, fie între alte 3-4 cu procente apropiate de învingători (18-19%). În principiu, pentru a nu avea în Parlament un partid unic, deşi la nivel naţional n-a obţinut decât 20% din voturi, ar urma compensări şi redistribuiri, numai că asta ar însemna ca o bună parte (cam 80%?!) dintre câştigători să nu-şi ocupe locul de senator sau deputat obţinut în luptă directă, lucru inadmisibil.

L-am văzut pe domnul Pîrvulescu, “părintele” sistemului “uninominal cu compensare” de la noi, explicând că în Germania soluţia găsită este aceea de a mări proporţional numărul de mandate de parlamentar stabilit iniţial, pe care să intre şi candidaţi de pe locurile doi, trei etc. Totul ar fi în regulă, însă, pe de-o parte, nu ştiu dacă în proiectul adoptat de Guvernul Tăriceanu există o astfel de prevedere, iar pe de alta, chiar şi dacă ar exista, ar însemna, în cazul nostru, că numărul lor ar trebui crescut de 5 (cinci) ori, astfel încât ceea ce însemna iniţial 100% (să zicem 200 de locuri), să devină doar 20%, ajungându-se aşadar la... 1000 de locuri. Foarte, foarte bizar!

vineri, 9 noiembrie 2007

ÎNCĂ O FRECŢIE...

Puţine iniţiative legislative se potrivesc mai bine comparaţiei clasice cu o frecţie la un picior de lemn precum aceea a Partidului Conservator de a se acorda un “bonus” la pedepsele pentru infracţiunile grave – omor, viol, tâlhărie etc. – constând în interdicţia de a părăsi teritoriul ţării pe o perioadă de zece ani. Chiar şi dacă nu ar contraveni normelor europene privind libera circulaţie a persoanelor, ea nu ar avea efect decât într-o perspectivă foarte îndepărtată de timp, câtă vreme oricum respectivele delicte sunt sancţionate cu ani grei de puşcărie, iar o asemenea lege n-ar putea fi aplicată retroactiv.

Ar fi poate mai eficientă dacă i-ar viza, dimpotrivă, pe micii găinari, care în mod obişnuit nu se aleg decât cu câte un an-doi de închisoare, însă odată eliberaţi o şterg... englezeşte din România şi devin spaima Europei, uneori transformându-se – din motive pe care sociologii şi psihologii rămâne să le explice – în infractori mult mai agresivi şi periculoşi decât fuseseră pe meleagurile natale. Mailat este exemplul cel mai elocvent (iar preconizata lege a PC nu l-ar fi atins nicicum!), desigur dacă în cele din urmă se va dovedi că a făcut ceea ce deocamdată doar se presupune că a făcut.

joi, 8 noiembrie 2007

FRÂNĂRIŢA REFORMEI

Aseară, la Realitatea TV, am revăzut-o, preţ de câteva minute, pe Monica Macovei. Tocmai se lăuda cu mulţimea de avize de legalitate negative pe care le-a dat în timpul mandatului dumneaei de ministru al Justiţiei, adăugând că “în România se fură prin hotărâri de Guvern, prin legi, prin ordonanţe de urgenţă”. Se subînţelegea desigur şi cât de vinovat este actualul ministru, Tudor Chiuariu, pentru amestecul în povestea cu Poşta, deoarece s-a făcut părtaş la înstrăinarea unui teren aflat în proprietatea publică a statului, care ar fi oarecum inalienabilă.

Prefer să nu mă pronunţ în legătură cu meritele doamnei Macovei în reformarea Justiţiei. Auzind-o însă vorbind despre “proprietatea inalienabilă a statului”, am rămas cu senzaţia că domnia sa a fost o permanentă frână în realizarea celorlalte reforme şi mai ales în privinţa privatizărilor! De 17 ani trăiesc cu speranţa că interminabila noastră tranziţie are drept scop tocmai scoaterea cât mai multor proprietăţi, de orice fel, din mâna statului şi privatizarea lor, chiar dacă, pe de altă parte, am şi eu convingerea că s-au făcut şi se vor mai face o droaie de mişmaşuri în acest proces.

Concluzia? Poate că, la urma urmelor, locul doamnei Macovei chiar nu era într-un guvern de dreapta.

miercuri, 7 noiembrie 2007

ALT (D)OS DE ROS

Sătul pesemne să tot scuipe – şi nu numai – împotriva Vântului, domnul analist Valentin Stan a executat o foarte (diz)graţioasă mişcare de pivotare. De la o vreme, răul absolut în materie de politică autohtonă nu mai este Traian Băsescu, ci dimpotrivă, Guvernul Tăriceanu, în ansamblu şi pe bucăţi. Chiar dacă, pe ici pe colo, prin părţile mai documentate şi mai ilustrate cu file-uri audio elocvente, pot să-i dau şi dreptate, nu am să înţeleg niciodată nevoia multor comentatori şi jurnalişti de a găsi de fiecare dată câte un dos de politician numai bun pentru a servi drept suport al unor manifestări de afecţiune pupăcioasă.

După ce odinioară domnul Stan putea argumenta câte o emisiune întreagă de ce şeful statului trebuie negreşit şi neîntârziat să-şi prezinte demisia, din nenumărate motive, dar mai cu seamă pentru că-i stă strâmb nodul de la cravată (încât celelalte, cu adevărat întemeiate, treceau adesea neobservate de publicul telespectator), acum nu doar că cei cu ţinuta necorespunzătoare sunt liberalii, dar Traian Băsescu a devenit dintr-o dată “Preşedintele Meu”, felicitat călduros fiindcă a catalogat drept “prostie” ideea de a interzice accesul românilor cu condamnări penale peste hotare, care idee nici măcar nu aparţine Guvernului, ci Partidului Conservator, de unde probabil şi figurile descumpănite ale gazdelor emisiunii Sinteza Zilei de la Antena 3 de aseară!

Desigur, posed şi eu inerenta mea doză de subiectivitate, însă pentru cei tentaţi să mă acuze că nu-l mai apreciez la justa sa valoare pe domnul Stan doar fiindcă a schimbat taberele, am dovada că am amendat şi excesele sale de admiraţie faţă de personajele din partea ceva mai puţin întunecată a spectrului politic (în opinia mea), aici.

marți, 6 noiembrie 2007

DEMOCRAŢIE ŞI IPOCRIZIE

Fie vorba-ntre noi, da’ tare multă ipocrizie mai implică şi democraţia asta! Să luăm, de pildă, recentele declaraţii ale domnului Cioroianu, în care sugera că n-ar fi tocmai o idee rea dacă i-am aduna pe toţi infractorii şi i-am deporta undeva printr-un deşert egiptean. Toată lumea s-a grăbit să-i sară în cap, catalogându-l drept “legionar”, “fascist”, “nazist”, ba chiar mai rău, “profesor de istorie”! Acum, nu-i mai puţin adevărat că domniei sale i se poate contesta cu greu statutul de cel mai slab ministru de Externe al României din ultimii ani, fiind cam a zecea oară în mai puţin de tot atâtea luni de mandat când îl ia gura pe dinainte, însă în fond şi la urma urmelor remarca sa n-a avut nimic rasist, vizându-i deopotrivă pe toţi răufăcătorii, indiferent de apartenenţa lor etnică. Un avocat dibaci ar putea-o chiar interpreta drept o nevinovată iniţiativă de a înfiinţa un penitenciar de mari dimensiuni, pe un teren degrevat de sarcini imobiliare, cunoscute fiind criza spaţiilor de detenţie din ţară şi dificultăţile în a identifica locuri pentru amplasarea unora noi.

Unul dintre cei care au profitat de ocazie pentru a-i cere demisia a fost însuşi Traian Băsescu. Trec peste faptul că în conformitate cu standardele impuse chiar de Preşedinte am putea socoti că domnul ministru şi-a şi dat-o şi anume în primele cinci minute de la declaraţiile incriminate. I-aş sugera însă domnului Băsescu, dacă tot ţine atât de mult la voinţa poporului, al cărui unic reprezentant legitim se consideră, să convoace de urgenţă un nou referendum având ca temă propunerea lui Cioroianu. Ceva, poate anumite sondaje de opinie, făcute şi pe la noi şi prin alte părţi, inclusiv, de curând, în Italia, unde întâmplător erau pomeniţi şi românii, mă face să cred că am putea asista la oareşice surprize. C-aşa-i în democraţie!

luni, 5 noiembrie 2007

UN ROM(ÂN) LA ROMA

Eu unul m-am săturat până peste cap de toată această poveste cu crima românului Romulus Mailat din Roma. Cum bine spuneau unii comentatori, la urma urmelor nu avem de-a face decât cu un fapt divers, regretabil, într-adevăr, însă căruia deja i s-a dat, inclusiv de către autorităţi şi mass-media, o amploare complet absurdă. Numai decretarea doliului naţional pentru victimă mai lipsea, de parcă ar fi vorba despre consecinţele unui atac terorist gen 11 septembrie!

Asta ca să nu mai spun că, după cum decurge ancheta, n-ar fi exclus să aflăm în cele din urmă că “monstrul” Mailat nu e nici violator, nici asasin, ci doar un ciorditor de poşete! Deocamdată, urmărind tonul declaraţiilor politice şi al presei din cele două ţări ai crede că existenţa puternicei comunităţi de români din peninsulă este singura piedică reală în calea desfiinţării organelor de poliţie, carabinieri etc. din Italia, care după ce au rezolvat problema Mafiei, nici n-ar mai avea de lucru fără infractorii noştri de export!

vineri, 2 noiembrie 2007

ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI

Miercuri seara, la emisiunea “Naşul”, de pe B1TV, Traian Băsescu pur şi simplu s-a întrecut pe sine! Ciudat lucru, însă urmărindu-l am fost cuprins de plăcutul sentiment că asist la începutul sfârşitului excesivei sale popularităţi. Cel puţin trei sferturi dintre acuzaţiile aduse de domnia sa deopotrivă la adresa adversarilor tradiţionali, dar şi a unui jurnalist echilibrat, precum Bogdan Chirieac, ori chiar a lui Cristian Pîrvulescu de la Asociaţia Pro Democraţia, care până mai ieri îi fusese un aliat de nădejde, erau atât de gogonate, cu ochi atât de mari şi sprâncene atât de groase, încât în multe momente până şi docilul amfitrion Radu Moraru părea cam jenat.

Dacă un asemenea delir a putut avea succes în campania dinaintea referendumului pentru suspendare, când preşedintele era văzut ca o biată victimă nevinovată a celor 322 de parlamentari ticăloşiţi, el va prinde din ce în ce mai puţin pe măsură ce aria inamicilor închipuiţi ai domnului Băsescu se va extinde, iar domnia sa va fi perceput tot mai limpede drept un agresor excentric împotriva unora care deja încep să nici nu prea-l mai bage în seamă. Sau cel puţin aşa îmi place să cred.

joi, 1 noiembrie 2007

MAI DEŞTEPT CA DÂNCU

Ieri am avut, în sfârşit, confirmarea oficială a unui fapt pe care-l bănuiam de multă vreme: nu sunt cel mai prost om din România! Există în minunata noastră patrie cel puţin un cetăţean, pre numele său Vasile Dâncu, faţă de care mă pot considera mai deştept nu cu cinci minute, ci cu vreo 17 ani. Aproape un geniu!

Demonstraţia e simplă: concluziile la care domnia sa a ajuns abia zilele astea, în legătură cu... unii şi cu alţii din PSD, care ar fi... aşa şi pe dincolo, eu le trăsesem deja de pe la începutul anilor 90. Domnul Dâncu a trebuit mai întâi să înfrunte vicisitudinile vieţii de ministru şi parlamentar, funcţii unde a fost propulsat cu largul concurs al celor ale căror mâini le muşcă acum de (a)zor, pentru a înţelege crudul adevăr. Q.E.D.


P.S. Oare marele reformist Dâncu de astăzi este acelaşi Dâncu despre care presa din urmă cu 3-4 ani, din vremea guvernării Năstase, scria că se află la originea tuturor acelor documente interne secrete ale PSD care conţineau tot felul de strategii de intoxicare a mass-media, ori de reducere la tăcere a opoziţiei?!

miercuri, 31 octombrie 2007

ASPECTE

Acum vreo două seri, într-o pauză publicitară pe postul de televiziune la care mă uitam, am comutat pe un altul şi am văzut următoarele: un moderator nebărbierit (dar la modul acela românesc-libidinos, nu cel italian-macho), cu o cămaşă cu dunguliţe, gen pijama, pe sub o haină oarecare, alături de un scriitor în vârstă, îmbrăcat într-un sacou de o culoare aproape ireală, ceva la limita dintre cărămiziu şi portocaliu, şi de o jurnalistă decoltată, împodobită cu un mare colier de perle şi căreia i se profila limpede pe umărul golaş breteaua rebelă a unui sutien negru, comentau foarte critic “lookul” unor candidaţi la alegerile europarlamentare prezenţi într-o emisiune anterioară la acelaşi post, felul în care le stătea părul, cutele de la costume sau faptul că veniseră cu pantofii nefăcuţi. Naşpa!

marți, 30 octombrie 2007

ŢULUŞ, ALIAS TULUŞ, E BUN CĂ-I CHIUARIU RĂU!

Dacă am numărat eu bine, cam patru au fost motivele pentru care Traian Băsescu a dat aviz negativ în privinţa revocării procurorului DNA Doru Ţuluş (botezat de domnia sa Tuluş, probabil pentru a ne demonstra că relaţiile dintre ei nu sunt nici pe departe atât de strânse cum insinuează unii şi alţii). Primele trei ar fi, în ordine, faptul că ministrul Justiţiei, Tudor Chiuariu, îi este antipatic. Da' rău, rău de tot! Atât de rău, încât puţin mai lipsea ca domnul Băsescu să-l propună pe Ţuluş pentru promovare! Lucru care cu siguranţă se va întâmpla dacă tânărul liberal nu-şi bagă odată minţile-n cap şi nu încetează cu chestiile astea!

Al patrulea motiv? Nu mai ţin minte... ceva nesemnificativ... legat parcă de o hotărâre a CSM... În fine.

luni, 29 octombrie 2007

CAMPANIA A ÎNCEPUT, SONDAJELE AU TĂCUT

Interzicerea publicării sondajelor de opinie pe durata campaniei electorale mi se pare în sine o tâmpenie. Însă o prostie şi mai mare în legătură cu acest subiect am auzit cu ceva vreme în urmă din gura unui parlamentar PSD care spunea că ele ar putea totuşi apărea în mass-media, cu condiţia să fie marcate ca material publicitar!

Ce n-am înţeles este cine ar trebui să şi le asume ca atare. Formaţiunea de pe primul loc? Şi dacă în sondajul cu pricina apare cu un scor (mult) mai mic decât în precedentele, ce fel de propagandă e asta?! Atunci poate că orice partid care figurează cu o creştere, indiferent de poziţia pe care se află. De pildă, unul mititel, dar creditat cu procente peste pragul electoral. Să zicem, numai că, în mod paradoxal, chiar şi o postură aparent defavorabilă poate într-un final avantaja un partid oarecare, socotindu-se că un scor modest are darul de a-i mobiliza electoratul, speriat de catastrofa ce se prefigurează. Şi atunci? Foarte complicat... Aştept precizări.

vineri, 26 octombrie 2007

O FOARTE SCURTĂ PAUZĂ PUBLICITARĂ

Există printre reclamele de la televizor câteva făcute parcă dinadins să cumperi... de la concurenţă. De pildă, săptămâni la rând a tot apărut una în care o tânară brunetă, destul de apetisantă, dar cam ne... astâmpărată se apuca hodoronc-tronc să se lupte pe un peron de metrou cu un nene, aruncând unul după altul cu nişte telefoane mobile care se înfigeau prin pereţi. De-a dreptul înfricoşător! Tot ce am înţeles e că pentru binele urechilor mele nu trebuie în niciun caz să-mi iau vreodată un instrument atât de contondent.

Şi mai sinistre mi se par însă noile spoturi pentru diferitele oferte de pensii private. O cucoană care-şi comandă (foarte) din timp proteza dentară, alta care se întâlneşte cu baba care se presupune că va fi peste ani... Brrrr. Privindu-le, încep să mă întreb nu dacă n-ar fi cazul să mă înscriu şi eu la o astfel de pensie, ci dacă mai am chef să trăiesc până să pot beneficia de ea.

joi, 25 octombrie 2007

EI, ŞI?

Aşadar, una la mână: Traian Băsescu se va implica pe faţă în campania electorală pentru alegerile europarlamentare. Ei, şi? Ce se poate întâmpla? Să obţină PD 75% – sau, de ce nu?, 80, chiar 85%, treacă de la mine – din numărul locurilor României în PE, pentru un mare mandat de... un an şi jumătate. Pagubă-n ciuperci. Să le fie de bine!

Doi la mână: vom avea un referendum pentru votul uninominal “pur” desfăşurat simultan cu euroalegerile. Ei, şi? Ce se poate întâmpla? Păi, mai întâi, şi mai probabil, să nu fie validat. Ei, şi? Vom rămâne cu varianta Pro Democraţia, asumată de Guvernul Tăriceanu şi pe care, măcar în aceste condiţii, o va promulga într-un târziu şi Preşedintele. Bună şi aia. În plus, Băsescu va cam ieşi cu coada între picioare, nu? Cu atât mai bine.

Dar poate că referendumul va fi un succes, românii mobilizându-se la vot. Ei, şi? Până la urmă, tot Parlamentul va decide ce şi cum. Dacă-şi pune ambiţia, nici măcar nu va ţine cont de “voinţa poporului” şi nu va adopta sistemul propus de Preşedinte. Ei, şi? Ce poate păţi? O să fie dizolvat de Curtea Constituţională? De domnul Boc? De doamna Udrea? Nici pomeneală. Nu există temei legal. Va rămâne bine mersi la locul lui până la următoarele alegeri. Dar poate că nu se va încăpăţâna, şi va legifera totuşi uninominalul ăla “fără compromisuri”. Ei, şi?

Adevărul e că, privită cu detaşare, toată zavera din ultimele zile pare mai degrabă o furtună într-un pahar cu apă. Noi să fim sănătoşi.

miercuri, 24 octombrie 2007

POLITICĂ DE RÂSUL CURCII

Motto: “Intr-o tara cu politica si politicieni de kkt, Traian Basescu este cel dintai care se si pishe pe toata lumea, adversari si electorat”. (“Focacea”, un comentator, pe un forum, la o emisiune, la o televiziune.)


Râzând ca gospodina cu minte puţină în târg fiindcă pesemne cu exact trei minute înaintea apariţiei publice nu-şi văzuse doar de semnarea Decretului prin care convoca referendumul pentru votul uninominal şi fiindcă îşi imagina ce o să-şi aducă aminte peste ani şi ani, când vreun trepăduş cu carte îi va scrie memoriile, Preşedintele nostru al tuturor caraghioşilor care l-am votat, nu l-aţi demis sau pur şi simplu îl suportă fără nicio vină de natură electorală a dovedit o dată în plus că deşi n-are multe idei, măcar e fixă: să-l creadă bobo’u’ ăl mai jmechier şi mai tare din parcare. Din partea sa, ducă-se pe pustii alegerile europarlamentare, votul uninominal cu tot cu referendumul la care nu vor ieşi nici 50% plus una din babele care se dau în vânt să stea la coadă la urne şi dacă nu e nimeni, Constituţia şi în general toţi şi toate, numai lui şi PD-ului să le fie bine!

Mă întreb totuşi cât de prost poate fi chiar şi cel mai prost dintre alegătorii din ţara asta ca să nu se lămurească ce hram poartă liota fesenistă, vremelnic şi arbitrar împărţită în două tabere semănând ca două picături de ce evoca mai sus “Focacea”, PD şi PSD? Răspuns: extrem de prost. După ce ne-au aburit cu “hotărârea” de a adopta prin consens proiectul de uninominal al Pro Democraţiei, bocii şi geoanele politichiei dâmboviţene au întors-o ca la 60 de kilometri nord de Casa Poporului, explicându-ne cu zâmbete creştine pe feţe că a fost vorba de o neînţelegere şi că de fapt din moşi-strămoşi au luptat întru transpunerea în viaţă a celui dorit brusc de domnul Tătucul. Şi se mai mirau unii şi alţii de ce Parlamentul n-a tranşat până acum problema!

marți, 23 octombrie 2007

SECURISTUL BUN ŞI PRESA REA

Aparent, distincţia făcută de “Coaliţia pentru un Parlament Curat” între candidatura liberalului Daniel Dăianu la euroalegeri, socotită ca nepotrivită, şi cea a peledistului Theodor Stolojan, scos basma curată, are un suport logic. În timp ce legăturile primului cu Securitatea sunt indiscutabile şi recunoscute ca atare chiar de către “inculpat”, domnul Stolojan a negat de fiecare dată orice acuzaţie în acest sens.

Altceva este ciudat. După cum am văzut, printre criteriile folosite de aceeaşi “Coaliţie” în stabilirea “vinovăţiilor” se numără şi acela că “presa a semnalat în repetate rânduri...”. Chiar şi doi dintre candidaţii PD sunt trecuţi pe lista neagră exclusiv pe acest considerent! Şi atunci ce să înţelegem? Că doamna Mungiu şi colaboratorii dânsei nu citesc decât o anumită parte a presei, respectiv tocmai aceea, mică, în care liderul PLD n-a fost niciodată subiectul vreunei dezvăluiri senzaţionale?

luni, 22 octombrie 2007

ÎNFRÂNGERI PE LINIE

Cred că am găsit o modalitate de a mă îmbogăţi rapid: pariurile sportive. Tot ce trebuie să fac este să joc o sumă cât mai mare de bani împotriva propriilor mei favoriţi!

După ce sâmbătă Anglia a pierdut finala Cupei Mondiale de rugby contra Africii de Sud, ieri a venit rândul pilotului de Formula 1 Lewis Hamilton să scape printre degete titlul de campion. Bine măcar că l-a obţinut Raikkonen şi nu Alonso, chiar dacă la constructori prefer McLaren în locul lui Ferrari.

Ce s-a întâmplat aseară în Brazilia cred că poate fi explicat printr-o regretabilă confuzie făcută de (i)responsabilii echipei anglo-germane. Pur şi simplu au încurcat piloţii. Nu doar că i-au dat maşina mai proastă favoritului lor Hamilton, în loc să i-o plaseze nesuferitului Alonso, dar văzând că bubele tehnice s-au remediat din mers, au găsit de cuviinţă să-i strice definitiv cursa britanicului, obligându-l total aiurea să facă o oprire în plus la boxe! Nimic nu justifica această “schimbare de strategie” (perdantă de fiecare dată!), câtă vreme până la primul pit-stop lucrurile reintraseră în normal, în ciuda locurilor pierdute pe pistă. Încă se mai putea!

Nu e mai puţin adevărat că şi Lewis însuşi a avut partea lui de vină, încăpăţânându-se, de pildă, să nu-şi lase coechipierul să-l depăşească în primul tur, gest care l-a făcut să strângă o recoltă bogată de pietricele în măruntaiele maşinii, ceea ce explică probabil şi problemele mecanice apărute. Din păcate pentru el, lipsa de experienţă nu poate fi suplinită nici măcar de talentul excepţional.

vineri, 19 octombrie 2007

O AFACERE PROFITABILĂ

Fiindcă deocamdată m-am săturat să tot scriu despre DNA, Traian Băsescu şi dosarul “Flota”, astăzi m-am gândit să abordez un subiect de natură economică. Mai precis, este vorba despre o mică problemă a cărei soluţie nu reuşesc s-o găsesc.

Un om obişnuit, care odinioară avea o situaţie materială înfloritoare, rămâne la un moment dat şomer. Din nefericire, aşa cum se întâmplă întotdeauna, odată cu pierderea serviciului nu scapă şi de mulţimea de facturi ce trebuie achitate: chiria apartamentului, lumina, gazele, telefonul etc. Neavând încotro, se apucă să vândă obiectele de prin casă, începând cu cele neesenţiale traiului cotidian, cum ar fi televizorul, radioul şi cărţile.

Lucrurile însă nu se îndreaptă o bucată mai lungă de timp, aşa că se vede nevoit să renunţe şi la cele mai importante, de la frigider sau covoare până la mobilă, inclusiv patul! În mod ironic, cu banii luaţi pe aparatul telefonic işi achită chiar factura la Romtelecom!

În fine, ca să nu mai lungesc povestea, la capătul unui întreg an de calvar, bilanţul său financiar-contabil se prezintă, în linii mari, cam aşa: deşi casa este cu desăvârşire goală, toate datoriile sunt achitate până la ultimul bănuţ, rămânându-i în plus şi o sumă îndestulătoare pentru a-şi oferi un soi de primă de consolare – o ceaşcă de cafea consumată la un restaurant de cartier.

Întrebarea care se pune e următoarea: de vreme ce, una peste alta, s-a descurcat onorabil, obţinând, cum am văzut, chiar şi un mic... profit, se cheamă că omul nostru este un adevărat afacerist? A, şi încă un amănunt: lucrurile din casă nu-i aparţineau.

joi, 18 octombrie 2007

COINCIDENŢA

Spre deosebire de personajele principale din filmele poliţiste americane şi din talk-show-urile politice româneşti, eu cred în coincidenţe! Altminteri mi-aş pierde minţile încercând să desluşesc tainele perfidei conspiraţii universale care aranjează lucrurile în aşa fel încât mai toate telefoanele pe care le primesc să mă găsească în baie, cu toate că nici necesităţile mele de comunicare, nici cele fiziologice nu sunt peste medie.

Însă dacă n-aş crede, m-aş arăta surprins de faptul că rezultatul noii expertize a DNA în cazul “Flota” s-a întâmplat să fie făcut public la doar câteva zile după marele succes cinematografic repurtat de aceeaşi instituţie în dosarul “Caltaboşii lui Remeş”. Explicaţia pe care mi-aş da-o pentru această potriveală ar fi că domnii procurori au profitat de foarte probabilul curent de simpatie generală stârnit în rândul unei opinii publice încântată să vadă că în sfârşit un organism oficial se ocupă de pedepsirea politicienilor ticăloşiţi, pentru a demonstra o dată pentru totdeauna că actualul preşedinte este un personaj mai presus de orice bănuială.

Cum ar veni, de vreme ce, pe de-o parte, DNA şi-a dovedit din plin, pe postul naţional de televiziune, în direct şi la o oră de vârf, bunele intenţii şi eficienţa în lupta anticorupţie, iar pe de alta, n-a găsit nimic în neregulă legat de vânzarea flotei, reiese limpede ca lumina zilei că domnul Băsescu este exact aşa cum şi l-a imaginat poporul, adică incoruptibil, înalt şi frumos.

miercuri, 17 octombrie 2007

PLD TV

Dacă scriam ieri despre o posibilă conspiraţie a televiziunilor împotriva PNL, există şi un partid – PLD – de-a dreptul răsfăţat de una dintre ele, şi anume Realitatea TV. Practic, nu trece zi de la Dumnezeu şi talk-show de la Vântu fără ca vreun liberal-democrat să nu fie invitat în studio pentru a-şi da cu părerea despre subiectul în dezbatere. Se mai întâmplă să lipsească ba un reprezentant de la PSD, ba unul de la PNL-ul de guvernământ sau de la PD, ca să nu mai vorbesc de UDMR – partide nesemnificative pe scena politică românească – însă peledistul e la locul lui.

Lucrurile stau cam în felul următor. Ora 15 şi un pic, emisiunea “Fabrica”. Se discută despre votul uninominal. Invitaţi în platou, domnul vicepreşedinte al Comisiei cu pricina şi domnul de la PLD, care n-are nicio treabă cu ea. Ce-i drept, printre păcănituri, fâşâieli şi inevitabilul ton de ocupat final, dar de obicei prematur, mai intervin telefonic şi alţii. Ora 18.50, emisiunea “Realitatea zilei”, cea care pune punctul pe zi şi bomboana pe colivă. În prima parte, printre nenumăraţii politicieni şi analişti prezenţi, îl descoperim cu bucurie şi pe domnul Valeriu Stoica/Gheorghe Flutur. În partea a doua se dezbate o temă economică. De data aceasta îşi fac apariţia numai specialişti, în general de la Money Channel, precum şi, desigur, Theodor Stolojan. În fine, emisiunea “Ultima oră” cu Andrei Gheorghe şi invitaţii săi, dintre care unul e musai să fie Cristian Boureanu.

Se pare că factorii responsabili de la Realitatea, altminteri deontologi şi imparţiali de felul lor, sunt victimele unei uşoare confuzii care ar trebui înlăturată. Aşadar, atenţie mare: 25-30 reprezintă numărul de parlamentari ai PLD – aleşi oricum pe listele PNL – şi nu procentele partidului, nici măcar cele din sondajele de opinie, care sunt cam 4 (patru)!

marți, 16 octombrie 2007

LIBERALI DE SERVICIU

După ce că şi-aşa are o mare problemă de imagine ca urmare a nesfârşitelor scandaluri legate de guvernare, nu ştiu cum se face dar în ultima vreme PNL scoate la înaintare, în calitate de “avocaţi”, trei personaje dintre cele mai controversate şi complet lipsite de charismă – Ioan Ghişe, Mihai Lupoi şi Relu Fenechiu – prezente non-stop pe micile ecrane. Respectiv, în ordinea numerelor de pe tricou, un suspect de a fi colaborat cu Securitatea (chiar suspendat la un moment dat din partid!), un fost peremist, semnatar al unei moţiuni de cenzură împotriva propriului guvern, şi un om acuzat de tot felul de matrapazlâcuri şi văzut drept interesatul susţinător din umbră al câtorva dintre cei mai huliţi miniştri din cabinetul Tăriceanu II.

Să fie oare vorba despre o conspiraţie a televiziunilor, care-i invită numai pentru a compromite definitiv PNL-ul? Tot ce se poate, însă chiar şi aşa liderii formaţiunii ar trebui să ia niscai măsuri.

luni, 15 octombrie 2007

PĂREREA MEA

De ce să nu recunosc, şi mie îmi place când personajul negativ dintr-un film, cine ştie ce criminal în serie sadic, sfârşeşte murind în chinuri în loc să fie arestat, judecat şi eventual să scape basma curată, graţie prestaţiei geniale a vreunui avocat uns cu toate alifiile. Întrebarea e dacă ne dorim ca aşa ceva să se întâmple şi în lumea reală, iar justiţia să funcţioneze pe principiul linşajului – fie el şi mediatic – la fel ca în cazul Remeş-Mureşan.

În privinţa televiziunii publice, fără a-mi propune să dau un verdict tranşant legat de modul cum s-a comportat, am două observaţii. În primul rând, mi se pare exagerat să facem o paralelă între povestea şpăgii guvernamentale de la noi şi afacerea Watergate de la americani, cum i-am auzit pe unii. Dacă acolo presa a acţionat într-adevăr ca o a patra putere independentă în stat, suplinind lipsa de reacţie a instituţiilor oficiale, TVR-ul nostru n-a apărut decât ca un instrument propagandistic al DNA, practic aducând prematur la cunoştinţa opiniei publice faptul că... Justiţia îşi face datoria! Diferenţă mare.

Pe de altă parte, mult invocatul “interes public” ar fi justificat poate difuzarea primului episod al filmului, cel care nu doar că a informat cetăţenii despre nelegiuirile conducătorilor, dar a şi provocat pedepsirea administrativă a principalului inculpat, obligat să demisioneze. Un al doilea sau al treilea episod ar fi satisfăcut numai gustul pentru scandal şi telenovele al telespectatorilor, ori nevoia de rating a postului.

vineri, 12 octombrie 2007

UN FILM CU PROŞTI

Cu câteva retuşuri minore pe ici pe colo, varianta integrală, necenzurată de conducerea TVR, a peliculei “Şpagă la nivel înalt”, avându-i în rolurile principale, “as themselves”, pe cunoscuţii Ioan Avram Mureşan şi Decebal Traian Remeş, secondaţi de un personaj misterios, cu nume cam tras de păr, dar numai bun pentru a rămâne în analele cinematografiei – Ciorbă – ar putea concura cu mult succes la orice festival de film european. La fel ca şi “Moartea domnului Lăzărescu” sau “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, de pildă, noua supercoproducţie DNA-TVR are drept atu lipsa de imaginaţie a scenariului, fiind bazat pe o întâmplare dacă nu chiar reală cu siguranţă perfect plauzibilă în România de azi. Străinii în schimb i-ar aprecia tocmai ceea ce ei socotesc “originalitatea”. Ciudaţi sunteţi voi, bă urâţilor!

Aşadar, să recapitulăm. Mai întâi, marfa. Caltaboşi, ţuică, un viţel, un purcel şi un plic alb conţinând sau nu o oarecare sumă de bani (în varianta pentru marele ecran se poate renunţa la acest ultim detaliu ne-însemnat). Urmează acţiunea propriu-zisă. Un actual şi un viitor fost ministru al Agriculturii se întâlnesc pentru a stabili detaliile crimei în cel mai public loc public din Bucureşti, sub privirile curioase ale oricărui alegător încântat până la greaţă să-şi vadă idolii stând ca nişte oameni obişnuiţi şi fără grija zilei de mâine a altora la o masă, sub pretextul consumării cafeluţei de dimineaţă. Figuraţia, alcătuită din cetăţeni de rând, barmani, picoliţe, debarasoare, paparazzi, procurori şi agenţi sub acoperire este, firesc, dotată cu telefoane mobile cu camere foto, reportofoane şi tot felul de alte aparate de înregistrare de ultimă generaţie.

După ce convin până la penultimul amănunt planul de acţiune, cei doi, convinşi că prin abila mişcare de mai sus i-au îndrumat pe o pistă greşită pe anchetatorii care acum ascultă ca papagalii doar telefoanele soţiilor, îl stabilesc, câteva zile mai târziu, şi pe ultimul: “despre ce vorbim?!”.

În fine, lovitura de teatru. Enigmaticul personaj negativ se pocăieşte, convertindu-se surprinzător în personaj pozitiv pentru a treia oară, în timp ce actualul fost ministru recunoaşte cu însufleţire, subiect, predicat, un tunător glas şoptit şi gesturi elocvente, în faţa camerei ascunse dibaci în mâinile tremurânde ale celui dintâi, că n-a suflat o vorbă despre PLICUL CU BANI, preferând, viclean, să scrie totul pe nişte şerveţele uitate probabil pe masa din cafenea, dar pierdute din cauza neglijenţei în serviciu a debarasoarei, o tânără agentă fără experienţă, care le-a rătăcit printre planurile unui atac terorist culese de la o altă masă şi din alt film.

Final apoteotic, happy-end, toţi scapă cu bine, liberi şi înfruptându-se în ultima scenă din delicioasa marfă. Reacţie scontată a publicului: aplauze, strigăte, fluierături şi scuipaţi pe obrajii groşi ai protagoniştilor.

joi, 11 octombrie 2007

ŞPAGA MILENIULUI

Trebuie spus din capul locului că “filmul şpăgii” difuzat aseară în premieră de TVR, şi preluat de toate celelalte posturi, aşa cum arată – şi nu doar la prima vedere – lasă prea puţin loc de îndoială asupra celor petrecute între domnii Ciorbă, Mureşan şi Remeş. Singurul dubiu posibil ar fi legat de autenticitatea lui.

Partea cea mai slabă este prima, aceea surprinsă la cafenea şi în împrejurimi, în timp ce discuţiile telefonice, precum şi dialogul “live” dintre Mureşan şi Ciorbă, de la final, sunt elementele de rezistenţă. De pildă, momentul când Ciorbă îi strecoară într-adevăr lui Mureşan un plic în mapă, şi care vine în vădită contradicţie cu toate negările vehemente ale fostului ministru al Agriculturii că ar fi vorba despre aşa ceva, are marele inconvenient că nu surprinde tocmai figura “inculpatului”, mascată de corpul primului. Totodată am remarcat o oarecare inadvertenţă în desfăşurarea evenimentelor, filmul debutând cu un dialog între Remeş şi Mureşan, aparent despre înmânarea aceluiaşi plic, care însă va apărea în scenă abia mai târziu, după convorbirea telefonică Mureşan-Ciorbă şi întâlnirea lor din exteriorul cafenelei.

Cârtitorii şi-ar mai putea pune niscai întrebări în legătură cu amatorismul celui care a realizat prima parte a filmării (evident altul decât domnul Ciorbă, probabil un... “organ”) precum şi despre bâlba domnului Remeş din convorbirea telefonică cu Mureşan, când se referă la poziţia “o sută şi... o sută şi... o sută şi optzeci”, unde ai senzaţia că sare un disc vechi, ceea ce poate duce cu gândul la o “lipitură” neizbutită.

În altă ordine de idei, multă lume s-a întrebat de ce procurorii, dacă tot au fost permanent în preajma celor trei, nu au organizat un flagrant clasic, soldat cu arestări. Eu unul m-am dumirit. Se pare că autodenunţul domnului Ciorbă a survenit abia după încheierea tranzacţiei şi plasarea plicului incriminator, astfel încât nu s-au putut marca din timp banii, element fără de care flagrantul era sortit eşecului. În aceste condiţii însă, se ridică o altă întrebare foarte interesantă: de vreme ce Ciorbă şi-a început colaborarea cu DNA mult mai târziu, în baza căror informaţii procurorii au trecut la urmărirea şi filmarea celor trei?!

În fine, rămâne spinoasa problemă a scurgerii de informaţii. În mod paradoxal, dacă difuzarea filmului reprezintă o lovitură mortală în planul imaginii celor doi politicieni implicaţi, ea ar putea să le aducă nesperate servicii în cursul anchetei şi al foarte probabilului proces ce va urma! Împotriva voinţei procurorilor de caz, inculpaţii ştiu de-acum cu ce se confruntă şi în consecinţă cum să-şi organizeze apărarea! Nu cunosc exact prevederile legale de la noi, însă prin alte părţi toţi cei care se fac vinovaţi de prezentarea imaginilor de aseară ar putea fi lejer acuzaţi de “obstrucţionarea justiţiei”. O anchetă (şi) pe această temă cred că este obligatorie!


P.S. Pe de altă parte, nu ştiu de ce, dar am sentimentul că Traian Remeş nu doar că va demisiona (împins sau nu de la spate), dar în curând îşi va pune şi cenuşă în cap, recunoscându-şi măcar parţial vinovăţia!

miercuri, 10 octombrie 2007

SUSPECT DE SUSPECT

Până acum, în cazul Mureşan-Remeş, este limpede că avem de-a face fie cu nişte procurori ticăloşiţi, care vor cu tot dinadinsul să-l ţină legat pe fostul ministru al Agriculturii, fie cu o mână de judecători la fel de ticăloşiţi, care se încăpăţânează să-l facă scăpat, cel puţin în această fază a anchetei. Cale de mijloc nu există.

Mă gândesc însă că atât timp cât un suspect poate fi cercetat în stare de libertate, domnul Mureşan e un candidat perfect pentru asemenea procedură. Nu doar că acuzaţiile care i se aduc nu-l fac tocmai un potenţial pericol public, dar dacă de 7-8 ani de când tot are probleme cu justiţia nu s-a gândit încă să spele putina nu prea văd de ce ar face-o acum. În plus, pare cam greu de crezut că cele 29 de zile de arest pentru care s-au luptat cu înverşunare procurorii le-ar fi fost suficiente ca să dea de capăt afacerii, în condiţiile în care mai toate anchetele lor durează de la doi ani în sus!

Cât priveşte găselniţa cu comunicarea subliminală, prin intermediul Antenei 3, dintre Mureşan şi complicii săi, mi se pare de-a dreptul caraghioasă, de vreme ce în jurul noului suspect de serviciu roieşte încă de la început întreaga presă autohtonă, inclusiv pe culoarele DNA.

marți, 9 octombrie 2007

NIŞTE PARLAMENTARI

Minunata conclucrare dintre PSD şi PD a început prin asumarea unei imense gogomănii de către doi dintre liderii lor marcanţi ­– Cristian Diaconescu, respectiv Vasile Blaga! Domniile lor, demonstrând că n-au nici cea mai vagă idee despre prevederile constituţionale (lucru inadmisibil la doi parlamentari, foşti miniştri, iar unul ditamai juristul!), au încercat să convingă poporul, în cadrul unei emisiuni televizate, că în cazul în care Guvernul îşi va angaja răspunderea în Parlament pentru votul uninominal, demiterea lui se poate face mult mai uşor decât în urma unei moţiuni de cenzură obişnuite, deoarece pentru a se menţine în funcţie ar trebui să obţină 232 de voturi în favoarea respectivului proiect legislativ, în condiţiile în care nici nu ar mai fi necesară depunerea efectivă a unei moţiuni.

Pentru corecta lor informare, iată alineatul (2) din cadrul articolului 114 din Constituţie, intitulat “Angajarea răspunderii Guvernului”: “Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113.” (Articolul 113 este chiar cel intitulat “Moţiunea de cenzură”). Alte comentarii sunt de prisos.


P.S. Prezent în aceeaşi emisiune, domnul Gyorgy Frunda, profund nedumerit de ceea ce-i auzeau urechile, a încercat să protesteze, însă fără prea mare succes, fiind întrerupt de alţi vorbitori.

luni, 8 octombrie 2007

ORI ÎN CAR, ORI ÎN CĂRUŢĂ

Imediat după moţiunea de cenzură de săptămâna trecută, când PD şi PSD fuseseră cuprinse de frenezia excluderilor, mă întrebam retoric dacă în special liderii democraţi or fi avut o cât de mică jenă amintindu-şi de tam-tamul pe care-l făcuseră în urmă cu vreun an când, la rândul lui, şi PNL trecuse printr-o situaţie asemănătoare, fiind nevoit să scape de gruparea Stolojan. Evident că nu. Nu-i mai puţin adevărat că reciproca e perfect valabilă, liberala Norica Nicolai, de pildă, repezindu-se să-i acuze acum pe adversari că sancţionează în mod nedemocratic “delictul de opinie”. Eterna poveste a paiului din ochiul celuilalt, mult mai uşor detectabil decât bârna din ochiul propriu! Penibil!

Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, în toate situaţiile menţionate acţiunea de îndepărtare a “disidenţilor” e perfect întemeiată. În fond, oricine intră într-un partid trebuie să-şi asume renunţarea la o bună parte din propria independenţă. Cine se simte un “spirit liber” şi nu poate respecta o minimă disciplină de partid n-are decât să-şi vadă solitar de drum, fără încorsetările presupuse de apartenenţa la o organizaţie, dar, desigur – lucru mai greu de acceptat – şi fără beneficiile ei.

vineri, 5 octombrie 2007

ADEVĂRATA MIZĂ

Refuzând să adopte o poziţie defensivă în aşteptarea foarte probabilelor atacuri din partea grupărilor rivale la şefia partidului, revigorate după eşecul moţiunii, domnul Geoană a preferat să ridice primul sabia, chiar cu riscul de a crea o imagine de haos în PSD, acum, în preajma alegerilor europarlamentare. Deşi la prima vedere mişcarea e, pe de-o parte, păguboasă din punct de vedere electoral, iar pe de alta are ca scop doar eliminarea adversarilor şi întărirea poziţiei sale de preşedinte, s-ar putea ca adevărata miză să fie alta.

Întâmplările din ultimele zile au arătat că ideea unei conclucrări între PD şi PSD, şi chiar între Traian Băsescu şi un PSD “reformat”, fără Iliescu, Hrebenciuc & Co., nu este nici pe departe atât de absurdă pe cât ar fi crezut unii. Dimpotrivă. Prin urmare, se prea poate ca Geoană şi cei care-i sunt alături să fi ajuns la convingerea că scăpând o dată pentru totdeauna de vechea gardă din partid au o bună şansă de a ajunge la guvernare, dacă nu imediat, măcar în urma viitoarelor alegeri, desfăşurate tot sub oblăduirea domnului Băsescu. Iar pretextul “trădărilor” de la moţiune poate fi ultimul suficient de plauzibil pentru a efectua această epurare, cu atât mai mult cu cât un eventual eşec la europarlamentare ar fi practic imposibil de gestionat în prezenţa aripilor adverse.

joi, 4 octombrie 2007

MOŢIUNEA DE CENZURĂ – PARTEA A DOUA

Doar 12 voturi au lipsit pentru ca moţiunea de cenzură iniţiată de PSD să ducă la răsturnarea Guvernului Tăriceanu II. Mai mult decât atât, principalul obiectiv declarat al social-democraţilor, acela de a-şi demonstra fără echivoc statutul de partid de opoziţie, a fost atins.

Judecând lucrurile aşa, s-ar putea spune că domnul Geoană a ieşit basma aproape curată, iar poziţia sa de preşedinte n-ar trebui să fie ameninţată. În mod normal, cei maximum 20-30 de pesedişti suspectaţi de “trădare” nu reprezintă chiar un capăt de ţară, deşi la o adică sunt suficienţi cât să facă de un nod în papură, dacă e adevărat că există în partid grupări care i-l caută cu tot dinadinsul.

Problema este că nimeni nu ştie câţi dintre cei care au votat disciplinat numai din teama de a nu suporta consecinţele în cazul unei ieşiri explicite din rând îi sunt de fapt ostili actualului preşedinte. Or, dacă domnul Geoană e decis să scurme mai adânc în muşuroi, aşa cum declara aseară, are toate şansele să afle!

miercuri, 3 octombrie 2007

PRONOSTICURI ŞI ALTE CHESTII MĂRUNTE

Indiferent ce a urmărit Traian Băsescu prin apariţia de aseară, mă întreb dacă în prealabil şi-a amintit efectul pe care l-a avut iniţiativa similară dinaintea votului dat de Parlament în privinţa suspendării sale; răspunsul ar fi esenţial pentru înţelegerea adevăratului sens al mesajului. Cert e că dacă atunci ameninţarea cu “demisia în 5 minute” i-a asigurat un consistent vot defavorabil, nici de astă dată ameninţările – ba cu guvernul de dreapta, ba cu premierul democrat – n-au lipsit!

Paradoxul e că acum, într-un fel, pentru domnia sa ambele variante sunt câştigătoare: dacă moţiunea de cenzură trece, scapă de Tăriceanu; dacă nu trece, scapă PD-ul de principalul adversar, PSD, care va avea multe de pătimit – inclusiv din punct de vedere electoral – în cazul unui eşec. Cu precizarea că PSD n-o va duce tocmai bine nici în eventualitatea căderii Guvernului, dat fiind previzibilul haos ce va urma şi pentru care cu siguranţă că va fi socotit principalul responsabil.

Până una alta, iată pronosticurile mele în privinţa moţiunii: cel pesimist – 215-220 de voturi în favoarea ei; cel optimist – maximum 180; cel realist – orice e între, de pildă... 204.

marți, 2 octombrie 2007

GUVERN DE LARGĂ RESPIRAŢIE ARTIFICIALĂ

Ideea de “guvern de uniune naţională”, sau “de largă respiraţie” (!) mi s-a părut dintotdeauna nu atât năstruşnică – vorba domnului Iliescu – cât foarte proastă! O entitate bizară, o struţo-cămilă în care diferitele formaţiuni componente vor avea inevitabil tendinţa de a-şi aroga toate meritele pentru lucrurile bune şi de a arunca vina eşecurilor pe umerii vremelnicilor “aliaţi”, spre totala derută a electoratului. Un fel de guvern de coaliţie la pătrat şi fără opoziţie!

În actualul context politic cred că este şi o utopie, dacă nu cumva o diversiune. E suficient ca un partid cât de cât important (PNL, de pildă) să refuze participarea, pentru ca toate celelalte să se gândească de două ori înainte de accepta să-şi asume, la grămadă, “responsabilitatea guvernării”, riscând astfel o erodare a imaginii în beneficiul singurului opozant rămas, în timp ce eventuala simpatie faţă de noul guvern va fi prea împrăştiată pentru a aduce vreun câştig semnificativ fiecăruia dintre cei care-l alcătuiesc.

Şi, la urma urmelor, nu ar fi teribil de ciudat ca PRM – unul dintre principalii susţinători ai unui asemenea proiect – să ajungă la putere, pentru prima oară în istorie, cu ajutorul lui Traian Băsescu?!

luni, 1 octombrie 2007

PIAŢA UNI(VERSI)TĂŢII

Sâmbătă, uitându-mă şi eu din când la transmisiunile din Piaţa Universităţii, mă gândeam, cuprins de un val de sentimente ecumenice, că la urma urmelor e acolo destul loc pentru toată lumea, fiecare dintre protagoniştii politici prezenţi fiind îndreptăţit să-şi aroge dreptul de a se manifesta în perimetrul “kilometrului zero al democraţiei”. De altminteri, foarte sugestive erau şi poziţiile ocupate de cele două grupuri de demonstranţi.

Pe de-o parte, tinerii pensionari simpatizanţi ai lui Traian Băsescu se aflau în faţa Teatrului Naţional, acolo unde în 21 decembrie 1989 chibiţau o mulţime de bucureşteni, care mai că ar fi participat şi ei, dar se cam codeau, alături de mai îndrăzneţii lor concitadini de pe carosabil ce strigau din răsputeri lozinci anticeauşiste. În plus, este şi zona unde în iunie ‘90 minerii aduşi cu ajutorul nemijlocit al actualului preşedinte se simţeau ca în propriile lor grădini de zarzavaturi, plantând cu multă energie panseluţe, albăstrele şi bâte pe spinările trecătorilor cu barbă şi ochelari. Legătura e evidentă.

Pe de altă parte, şi totodată pe cealaltă parte, se instalaseră destul de lejer, fără să se calce în picioare, bătrânii juni ţărănişti, în frunte cu Emil Constantinescu, pretinşii descendenţi ai studenţilor aflaţi la originea demonstraţiei-mamut din aprilie-iunie 1990, al cărei cartier general se afla într-adevăr sub celebrul balcon şi la Arhitectură.

În sfârşit, până şi Gigi Becali era oarecum la locul lui, pe filiera organizaţiei politico-fotbalistice Steaua, ai cărei adepţi au obiceiul să-şi manifeste bucuria prilejuită de marile şi, în ultima vreme, cam rarele succese tot în Piaţa Universităţii. Şi atunci ce atâta tevatură?! Nu le zicea bine domnul Băsescu?

joi, 27 septembrie 2007

PROFESIONIŞTII

Până la urmă, toată această isterie din ultimele zile, declanşată în jurul DNA are şi partea ei... bună. După atâta amar de vreme în care opinia publică socotea aprioric vinovat orice personaj surprins de camerele de luat vederi pe o rază mai mică de doi kilometri în jurul sediului vreunui Parchet, nu m-ar mira ca de aici înainte prezumţia de nevinovăţie să înceapă să funcţioneze cu adevărat chiar şi la nivelul conştiinţei fiecărui cetăţean!

Nici până acum vajnica noastră Justiţie nu se bucura de cine ştie ce încredere, însă mă tem că acum s-a ajuns atât de departe încât până şi Bin Laden ar fi privit cu oarecare îngăduinţă dacă mâine-poimâine s-ar afla că a fost convocat – eventual prin intermediul unui SMS trimis personal de domnul Morar – în faţa imparţialilor procurori DNA. Mai ales că în prima fază nimeni, nici măcar persoana în cauză, nu va şti ce acuzaţii i se aduc.

Nimeni, cu excepţia redactorilor de la Evenimentul Zilei sau Cotidianul, desigur, care “pe surse” vor intra instantaneu în posesia dosarului complet şi îl vor prezenta drept rodul unei ample investigaţii jurnalistice proprii, desfăşurată pe parcursul unei întregi jumătăţi de zi. Să moară concurenţa de ciudă!

miercuri, 26 septembrie 2007

O COMISIE CU ADEVĂRAT SPECIALĂ!

Pe măsură ce lista miniştrilor acuzaţi de DNA tinde să se confunde cu organigrama completă a Cabinetului Tăriceanu II, se ridică tot mai multe semne de întrebare în legătură cu rolul şi utilitatea “comisiei speciale instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul funcţiunii de către membrii Guvernului”, cum este ea numită în Legea nr. 115/1999.

Personal am crezut că acestă comisie este un soi de filtru menit să împiedice pe cât posibil hărţuirea miniştrilor de tot felul de indivizi bizari, reclamagii de profesie şi aşa mai departe, care n-au altă treabă şi alte distracţii pe lume decât să dea în judecată persoanele publice, acuzându-le de câte-n lună şi în stele. Pentru aceasta însă, ea ar fi trebuit să fie o PRIMĂ instanţă de “judecată”. Cu alte cuvinte, dacă doamna Vasilica Nebuna, cu domiciliul pe Banca nr. 4 din Cişmigiu ar face o plângere către DNA, acuzându-l pe ministrul Cutare că este responsabil de venirea toamnei, docomentul ar fi automat redirecţionat spre Comisie, înainte ca ditamai instituţia de luptă anticorupţie să se apuce de cercetări minuţioase şi profesioniste, cheltuind de pomană banii statului.

Observ acum cu uimire că lucrurile stau cu totul altfel şi că în loc de filtru între doamna Nebuna şi DNA, respectiv ministru, Comisia este o interfaţă între DNA – care, în cazul de mai sus, a făcut deja primele investigaţii, constatând că ipoteza se confirmă oarecum şi că între ministrul Cutare şi toamnă există într-adevăr o legătură strânsă deoarece e născut în octombrie – şi... acelaşi DNA, care practic cere permisiunea de a continua ancheta. Ceea ce mi se pare absurd.

marți, 25 septembrie 2007

CE FEL DE VOT?

Lăsând la o parte demagogia mai tuturor politicienilor români (cu o menţiune specială pentru domnul Emil Boc), care în funcţie de interesul de moment subliniază alternativ virtuţile votului secret sau ale celui la vedere, adevărul este că din punct de vedere teoretic problema poate fi discutată, aşa cum, tot teoretic, de florile mărului şi din dorinţa de a face pe interesanţii şi nonconformiştii am putea discuta şi despre superioritatea sistemului comunist faţă de cel capitalist, chiar cu argumente aparent logice! În ambele cazuri însă, practica ne omoară.

Pentru că suntem departe de a trăi într-o lume perfectă, votul deschis, prin ridicare de mâini este pur şi simplu o formă de îngrădire a libertăţii de conştiinţă, aşa cum s-a demonstrat cu vârf şi îndesat în vremurile nu de mult apuse şi care ar trebui să ne fie încă vii în memorie. Orice vot dat de teama ca nu cumva să fii văzut că nu respecţi disciplina de Partid este practic un vot nul.

Totodată, în ceea ce-i priveşte pe parlamentari, votul secret devine şi o obligaţie, nu doar un drept, pentru a nu-i influenţa pe cei care încă nu s-au pronunţat. Am mai spus-o cândva: aşa cum cetăţenilor obişnuiţi, la alegeri, le este strict interzis să voteze la vedere, fără a intra în cabina de vot, sub ameninţarea sancţionării pentru propagandă electorală ilegală, nici parlamentarilor n-ar trebui să le fie îngăduit să-şi dezvăluie opţiunea, din motive similare.