Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 29 iunie 2015

CA-N FILME

În schimbul relativ modicei sume de vreo 20 de lei pe lună (poate şi mai puţin, deoarece am beneficiat de o megaofertă inclusă în pachetul de bază, dar atât costă acum ca extraopţiune), cât plătesc pentru HBO (plus Cinemax şi cam inutilul HBO Comedy), iată că, printre multe altele, tocmai am economisit între 20 şi 50 de lei (două bilete, în funcţie de cinematograf), pe care, la drept vorbind, nu i-aş fi dat niciodată să mă duc la indiferent ce film românesc, şi cu atât mai puţin la unul regizat de Tudor Giurgiu, individ faţă de care am dezvoltat o profundă antipatie încă de pe când era director general al TVR şi mi-am consolidat-o definitiv după ce am luat câteva ţepe la multiplexul patronat sau fondat sau doar condus într-o anumită perioadă de el. Este vorba despre “De ce eu?”, al cărui subiect se bazează pe întâmplările soldate cu sinuciderea tânărului procuror Cristian Panait în anul 2002, şi care, ca să fiu excesiv de sincer, aşa cum în general am prostul obicei, adesea cu consecinţe dintre cele mai neplăcute asupra propriei mele persoane, pentru un film românesc apărut în ultimii ani mi s-a părut chiar neaşteptat de izbutit.

Ce-i drept, spre deosebire, par egzamplu, de Cristian Tudor Popescu, care s-a exprimat foarte critic la adresa lui, acuzându-i pe realizatori de manipulare (?!), am două mari avantaje: pe de-o parte, sunt un biet cinefil de rând, fără nicio pretenţie de “expert”, astfel încât pot să fac o distincţie clară între un documentar şi un simplu film artistic “INSPIRAT de un caz real”, iar pe de alta, la fel ca şi acum, şi din motive oarecum similare pe alocuri şi aproximativ radical diferite în alte privinţe, în timpul guvernării pesediste dintre 2000 şi 2004, când e plasată acţiunea, interesul meu pentru tot ce ţinea de politică era absolut nul, fapt care, coroborat cu amănuntul esenţial că nici în perioadele când, dimpotrivă, eram de-a dreptul pasionat de ea, nu mă dădeam în vânt după “dezvăluirile” din presă, aşa-zisele anchete, realizate însă, cu rarisime excepţii, pe cât de amatoristic, pe atât de partinic, face ca amănuntele “cazului Panait” să-mi fi fost aproape necunoscute; iar cât oi fi ştiut la vremea aceea, am uitat cu desăvârşire între timp. Prin urmare, m-am uitat la “De ce eu?” exact cum mă uit la sutele de filme americane, englezeşti, franţuzeşti, ruseşti… bazate pe tot felul de astfel de fapte, întâmplări sau cazuri reale, dar ale căror detalii îmi sunt cel puţin la fel de străine, fără ca asta să mă împiedice să savurez (sau nu) un demers în primul artistic. Dacă filmele au meritul de a fi atât de bine făcute încât să-mi trezească interesul şi pentru povestea din spatele lor, caut (pe Google) şi, eventual, văd şi diferenţele dintre realitate şi ficţiune. Dacă nu, nici măcar.

Acestea fiind spuse şi trecând peste perpetuata mea lipsă de interes faţă de subiect, filmul lui Tudor Giurgiu (care e şi coscenarist) nu mi s-a părut cu nimic mai prejos decât mult lăudatul şi nominalizatul “Leviathan”, cu care de altfel se aseamănă măcar pentru că şi acela e bazat tot pe nişte întâmplări reale mai cunoscute spectatorilor ruşi decât altora: bine condus, cu un scenariu închegat, uşor de urmărit chiar şi pentru cei (ca mine) prea puţin familiarizaţi cu cazul, o reproducere destul de fidelă a atmosferei acelor ani şi chiar un sunet mai rezonabil decât îndeobşte la producţiile autohtone. Acum, ce-i drept, pentru că l-am văzut înregistrat (pe DVR) şi la o oră când soţia dormea, am ascultat coloana sonoră în căşti (fără fir) şi cu volumul cam la maximum, aşa că s-ar putea să-mi fi scăpat anumite deficienţe, la fel cum se prea poate să se fi întâmplat şi cu micile anacronisme, despre care citeam pe undeva că ar exista, deoarece, aşa cum am mai menţionat în numeroase ocazii, atunci când mă uit la filmele româneşti nu le aloc în fapt decât o mică parte din atenţia mea distributivă, între timp efectuând diverse alte activităţi (casnice).

În privinţa prestaţiilor actoriceşti, o surpriză plăcută a constituit-o pentru mine Dan Condurache, care, după foaaarte mulţi ani în care s-a măscărit prin tot soiul de comedioare penibile pe scenele teatrelor şi prin filmuleţe/telenovele de tip protevist, mi-a şi, mai cu seamă, şi-a amintit că este foarte bun în rolurile dramatice. Cu puţină ambiţie şi ceva mai mult exerciţiu se poate apropia de strălucirea de altădată (cam dinainte de Revoluţie!). În schimb, la capitolul dezamăgiri, îl pot menţiona pe Mihai Constantin, fabulos în nenumărate piese de teatru la care am avut norocul să fiu spectator, dar supărător de fals acum.

Distribuirea în rolul principal a unui (tânăr)(actor)(relativ) necunoscut (cel puţin mie, dar n-aş băga mâna în foc că şi amatorilor de telenovele şi/sau emisiuni de divertisment, fiindcă nu sunt la curent cu fenomenul), Emilian Oprea, mi s-a părut şi ea o idee bună, deoarece contribuie la crearea unei senzaţii de autenticitate. Chiar dacă mă număr printre cei care nu doar că preferă să vadă cât mai multe vedete pe afişul unui film (american), dar de multe ori acesta e criteriul decisiv pentru a-l urmări, de la o vreme am început să gust tot mai mult apariţiile inedite, mai ales în astfel de pelicule inspirate de întâmplări adevărate, pentru că în multe momente poţi avea impresia că protagonistul, respectiv ilustrul necunoscut care îl interpretează, este unul şi acelaşi cu personajul real. Cu condiţia, fireşte, să joace onorabil, aşa cum a fost cazul acum. 

Una peste alta, deşi departe de a-l putea pune alături de puţinele mele filme româneşti favorite de după Revoluţie, cum ar fi “California Dreamin’ (Nesfârşit)”, “Restul e tăcere” sau “Hârtia va fi albastră”, “De ce eu?” este unul dintre cele aproape la fel de puţine la care probabil că şi dacă m-aş fi nimerit într-o sală de cinema aş fi rămas să-l văd până la capăt, ceea ce nu e chiar de colo având în vedere că durează două ore încheiate. Iar prin comparație cu porcării sinistre de genul “Love Building”, “Alt Love Building” sau “#Selfie”, despre care am socotit sub demnitatea mea să scriu cu toate ca m-am chinuit să le văd, e o adevărată capodoperă!

marți, 23 iunie 2015

ȘI DUȘI AU FOST!

În urmă cu aproape două luni, pe 30 aprilie 2015, postul de televiziune american Universal Channel şi-a încetat emisia pe teritoriul României, principala explicaţie (neoficială) fiind că era unul scump, care difuza, de pildă, seriale de prim rang la relativ scurt timp după premieră (şi nu cu o întârziere de câteva sezoane bune cum fac celelalte), însă costurile nu se justificau (iar operatorii de cablu nu erau dispuşi să le plătească), în condiţiile în care în România există o rată foarte mare a pirateriei, iar respectivele seriale (ca şi multe altele) se regăsesc pe nenumărate site-uri ilegale, lucru pe care, între noi fie vorba, nu pot decât să-l confirm.

De altfel, la un moment dat, cu mult înainte de povestea asta, am şi avut o lungă controversă cu un fel de “prieten” de pe Facebook, altminteri persoană cunoscută în mass-media, care susţinea că românul numai de hoţ înnăscut ce e el preferă să-şi procure filme şi seriale “de prin tot soiul de colţuri întunecoase ale netului”, adicătelea ilegal şi moca, în loc să le cumpere cinstit şi ieftin (după standardele lui de fostă vedetă TV!), iar eu îi replicam, printre altele, că peste 90% din serialele interesante (pentru diverse categorii de telespectatori), despre care mai aflăm când vedem (legal, la HBO) câte o gală de decernare a Globurilor de Aur sau a Premiilor Emmy, pur şi simplu nu pot fi găsite în România altfel decât piratate. La lista, oricum succintă şi strict exemplificativă, pe care i-o dădusem atunci, rugându-l (retoric şi uşor batjocoritor) să-mi indice o sursă legitimă unde le-aş putea vedea, pe indiferent câţi bani, începând cu 1 mai s-ar fi putut adăuga cel puţin “Arrow” (“Arcaşul”), pe care, mai mult de dragul nevesti-mii, îl urmăream la Universal Channel, acum nemairămânându-ne decât două variante: un site ilegal sau pofta în cui, chestie cel puţin la fel de specific românească precum hoţia, de vreme ce ne-am născut la marginea lumii civilizate. Cât despre “Hawaii Five-0”, nu-mi trebuie decât răbdare (că de fumat m-am lăsat): deocamdată se reiau nonstop primele două sezoane la AXN, în timp ce în America a ajuns pe la sezonul 6. Poate că până ies la pensie cumpără AXN şi sezonul 3. Sau nu.

Cum tot mai demult mi-am expus, pe larg, şi “filosofia” în legătură cu lucrurile (muzică, filme…) urmărite sau descărcate de/pe internet chipurile gratuit, recte “ilegal”, în condiţiile în care plătesc abonament şi nu e nici pe departe căderea mea să stabilesc ce e şi ce nu e legal pus pe un site sau altul, ci a autorităţilor, care freacă menta sau sunt incompetente, astfel încât, în cel mai rău caz, ar trebui să se aplice acelaşi principiu ca în privinţa drogurilor (altă problemă nerezolvată sau care nu se vrea rezolvată la nivel mondial), în sensul că ar trebui pedepsită mai degrabă comercializarea şi deci dealerii (în cazul nostru, administratorii site-urilor pirat, dacă e cineva în stare să-i dibuie), nicidecum simpla posesie în vederea consumului personal (adică utilizatorul obişnuit de internet), aş vrea să mai adaug doar un element, pentru care, din punctul meu de vedere subiectiv şi profund interesat, marile studiouri de film americane îşi merită cu vârf şi îndesat cel puţin o parte din pagubele rezultate din piraterie. Este vorba de datele (calendaristice) alese pentru lansarea premierelor.

Sunt deja mulţi ani de când am remarcat că filmele cu pretenţii (adesea nejustificate şi, uneori, din fericire, chiar nerăsplătite) de Oscar intră în cinematografele americane nu doar în a doua parte a anului sau chiar în ultimul lui trimestru, ca până atunci, ci fix în preajma Crăciunului. Asta chiar şi dacă filmul a fost terminat de fapt cu un an sau doi înainte, şi/sau dacă a fost deja proiectat cu câteva luni bune mai devreme în cadrul festivalurilor dedicate unor categorii restrânse de spectatori, în special critici.

Iniţial am fost tentat să cred că e o şmecherie oarecum tehnică, o măsură de prevedere pentru a nu se scurge prea mult timp între momentul când membrii Academiei iau contact cu o peliculă şi cel în care votează pentru nominalizări, astfel încât să uite, pur şi simplu, de ea, însă, urmărind mai atent calendarul evenimentelor, mi-am dat seama că este una strict financiar-comercială. Cum nominalizările sunt anunţate la începutul anului următor, în primele zile ale lui ianuarie, filmul, lansat oficial cu numai câteva zile mai devreme, cam în săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, continuă să ruleze, aşa încât cinefilii se vor repezi să-l vadă “la cald”, sporind în mod semnificativ reţeta. Dacă filmul ar fi fost în cinematografe cu câteva luni înainte – aşa cum s-a întâmplat, de pildă, anul trecut, cu “Grand Budapest Hotel”, în care probabil că realizatorii nu-şi puseseră cine ştie ce speranţe – singurele încasări suplimentare ar fi, poate, din vânzările de DVD-uri sau ale drepturilor de televizare, care însă reprezintă o cotă mult mai mică decât cea din bilete.

Partea proastă pentru împătimiţii din tot restul lumii este că nu au altă şansă de a fi, cât de cât, în pas cu acest calendar decât pirateria. Prea puţine pelicule sunt lansate simultan în mai multe ţări, iar în Europa, şi în special în colţurile ei mai… îndepărtate, inclusiv România, majoritatea filmelor nominalizate nu ajung în cinematografe în timp util nici măcar pentru gala de decernare, care în felul ăsta îşi pierde tot farmecul chiar şi dacă este transmisă de un post obscur/de nişă sau altul, cum a fost anul acesta Digi24.

În concluzie, lăcomia caselor de producţie americane, care fac tot ce le stă în putinţă să-şi maximizeze câştigurile, indiferent de consecinţe şi de “victimele colaterale”, este contracarată de inventivitatea spectatorilor din restul lumii, care, la rândul lor, cu ajutorul piraţilor, fac tot posibilul nu neapărat să-şi minimizeze cheltuielile (consecinţă fericită oarecum firească), ci să se menţină în trend cu ceea ce se petrece în “Lumea Nouă”, dar exagerat de mercantilă.

luni, 15 iunie 2015

DUPĂ MOȚIUNE

Conform unei ciudate tradiţii – despre care, pe vremea când mă mai pasiona, apoi doar interesa, din ce în ce mai puţin, până la măcar cât de cât, nu ca acum, când deloc, politica, am scris de nenumărate ori –, probabil că, vinerea trecută, Victor Ponta ar fi fost demis (cu guvern cu tot, fireşte) prin moţiunea de cenzură dezbătută (şi până la urmă respinsă) în Parlament, dacă (şi numai dacă) aş fi absentat din localitate, fie şi numai jumătatea aia de zi (corespunzătoare, adică prima) pe care mi-o planificasem pentru o amărâtă de ieşire la pădure. Cum însă, în cele din urmă, din motive personale neînsemnate, eu n-am plecat de-acasă, nici el n-a plecat de la Palatul Victoria.

Fără să (mai) insist asupra lipsei mele de apetenţă pentru o revenire prematură la guvernare a multora din urmaşii direcţi ai lui Boc (în frunte cu el însuşi!) care s-au pripăşit prin, ca să nu spun au înghiţit PNL şi pentru o (nouă) repriză de maximă bulibăşeală pe scena politică, în care n-am niciun motiv să sper, şi cu atât mai puţin să cred, că, la o adică, Iohannis s-ar comporta altfel decât ex-laşul preşedinte al morţilor (pentru cei mai tineri: Băsescu), care, prin 2009, insista să-şi pună în fruntea guvernului marionetele, gen “Livache” sau Croitoru, în ciuda faptului că Parlamentul, cum-necum, pe căi mai electorale sau mai… conjuncturale, adică taman ca acum, strângea o ditamai (altă) majoritate de vreo 70% ignorată cu desăvârşire, îmi voi exprima numai neţărmurita stupoare pe care am resimţit-o – ca unul care habar nu mai avea cum se prezintă raportul de forţe din Legislativ – atunci când am constatat (la drept vorbind, cu câteva zile înaintea moţiunii, când s-a votat masiv împotriva ridicării imunităţii lui Ponta, dar atunci am crezut că e vorba numai de o transpartinică solidaritate de clan a “aleşilor”) că PSD se bazează – coincidenţă? – pe aceeaşi majoritate de pe vremea băsescului şi, mai cu seamă, de după alegerile din 2012, în ciuda scindărilor şi regrupărilor care, mai degrabă prin intermediul Facebook-ului, mi-au ajuns şi mie vag şi, pare-se, cam denaturat, la ureche.

Ce (cred că) vreau să spun e că, eu însumi, atunci, în 2012, am votat cu USL şi, fără să mai urmăresc îndeaproape ce s-a întâmplat ulterior, adică nici măcar cum s-au distribuit, imediat după alegeri, voturile din Parlament în cadrul alianţei (sau invers), am trăit mereu cu impresia că ele au fost, conform înţelegerilor preelectorale, jumi-juma, ceea ce, la un 60% obţinut de USL, ar fi însemnat cam 30% PNL, 30% PSD. Ce-i drept, cum votul a fost, totuşi, uninominal, şi nici eu nu m-am deplasat la urne până când n-am fost sigur că în colegiile mele NU candidează pesedişti sau uneperişti, se prea poate ca alţii să fi procedat exact invers, aşa încât rezultatul real să fi fost mult mai defavorabil liberalilor, ceea ce ar spune multe şi despre priza lor la mase. În fine.

Cert e că atunci când am aflat (tot de pe Facebook) că USL s-a rupt şi, ceva mai târziu, s-a constituit “noul” PNL, reunindu-i pe vajnicii pedelişti (care în urmă cu trei ani mai păcăliseră şi ei 10-12% din cetăţeni, în ciuda guvernării catastrofale) şi pe cel vechi, mi-am imaginat că, împreună cu UDMR, care schimba iarăşi, pentru a suta oară, barca, în Parlament practic se constituise o nouă majoritate, iar Guvernul Ponta devenise unul minoritar, prea puţin susţinut de cei “câţiva speriaţi” (cum spunea unul dintre “curajoşi”) ai lui Călin Popescu-Tăriceanu, rămaşi alături de el într-un fel de USL 2 caricatural.

Uimirea mea e cu atât mai mare cu cât între timp s-au consumat şi alegerile prezidenţiale, soldate cu aspra înfrângere a lui Ponta, care credeam că va fi urmată, conform unei alte tradiţii, încă şi mai vechi la români, de masive plecări dinspre social-democraţi spre… ceilalţi (că liberali nu-i pot numi). Ceea ce, judecând inclusiv după rezultatul de la moţiunea de cenzură, nu pare să se fi întâmplat, lucru aproape demn de laudă!

Date fiind cele de mai sus, chiar şi dincolo de actualele mele opţiuni (dar nu şi de o anumită consecvenţă pe care mi-o arog, cu referire la poziţia mea din precedentul ciclu electoral, când încă mă mai durea în alte părţi decât în cot, bască şi cur de politică), ideea este că actualul guvern are o (largă) susţinere (recte majoritate) parlamentară, indiferent pe ce criterii şi căi este ea constituită. Cu alte cuvinte, chiar şi dacă Ponta ar pleca, în conformitate cu logica democratică ar trebui să ne pomenim, în locul lui, cu vreun Bănicioiu, sau, de ce nu?, Şova (nevinovat până la proba contrarie), asta ca să nu pomenesc de otrepele mai bătrâne. În schimb, aşa cum spuneam, conform bolnavelor şi, tare mă tem, molipsitoarelor (că-s şi convenabile pentru protagonişti) logici prezidenţiale, s-ar forţa o schimbare de majoritate, cu aferentul scandal binecunoscut din prea lungile mandate ale predecesorului lui Iohannis, fie-i ţărâna (politică) de plumb.

Cât despre legitimitatea actualei configuraţii parlamentare, ea este discutabilă, desigur, la fel ca (mai) întotdeauna între două scrutine, doar că din oricare tabără am privi situația, de vreme ce USL-ul preferat de majoritatea alegătorilor în 2012 se află acum şi la putere şi în opoziţie! Aş vrea totuşi să remarc un lucru interesant: cu toate că şi despre majoritatea constituită, la fel de ad-hoc, în Parlament înainte de alegeri între PSD, PNL (ulterior USL) şi UDMR se spunea (adică în special ex-laşul preşedinte al morţilor şi pupincuriştii lui o făceau) că este “nereprezentativă”, rezultatul scrutinului a validat-o în cam aceleaşi proporţii.

În principiu, soluţia cea mai rațională pentru rezolvarea (măcar temporară) disputelor de-acum ar reprezenta-o alegerile anticipate, dar ştim cu toţii că la noi declanşarea unui asemenea proces este practic imposibilă. În plus, am transforma şi anul 2015 într-unul electoral, că tot era singurul mai potolit din punctul ăsta de vedere.

Pe de altă parte, cum soluţiile chiar și mai puțin raționale, dar de bun-simţ lipsesc cu desăvârşire din politica românească, nu ne rămâne decât să tot repetăm greşelile istoriei, acum şi-n vecii vecilor. Amin.

luni, 8 iunie 2015

SCHIMBAREA (MEA) LA FAȚĂ

Fac parte dintr-o generaţie aparte în istoria României, nu neapărat mai bună sau mai rea decât altele, dar, cu siguranţă, (cea) mai numeroasă: “decreţeii”. Atât de numeroasă, încât, de-o pildă, îmi amintesc că în copilărie, fără să cunosc la vremea aceea explicaţia (politico-)ştiinţifică, eram doar uimit şi, pe undeva, mândru că, atunci când ne “adunam în careu”, în curtea şcolii, cei de-o seamă cu mine ocupam aproape jumătate din ea, iar clasele noastre erau botezate până la litera “J”, în timp ce ale celorlalţi ani nu ajungeau decât până la “D” sau “E”, raport ce s-a păstrat, fireşte, şi în liceu, iar la momentul examenelor de admitere în facultăţi concurenţa mergea până la 15-20 de candidaţi pe un loc, ba chiar şi mai mult în cazul “incorporabililor”, cum s-a întâmplat să fiu şi eu la prima tentativă (nereuşită). Atât de numeroasă, încât, de-o altă pildă, în zilele noastre a determinat schimbarea legislaţiei în domeniul pensiilor (sau, cel puţin, dezbateri necontenite în Parlament, pentru că la noi nu ştii niciodată când s-a adoptat cu adevărat o lege şi de câte ori va fi amendată, abrogată, reluată şi aşa mai departe), cu modificări esenţiale ce sunt preconizate să intre în vigoare fix în perioada când îmi va veni şi mie sorocul, de teamă că întregul sistem – şi-aşa ca vai de el – se va da prăbuşi definitiv odată cu ieşirea “decreţeilor” din câmpul muncii. 

Acestea fiind zise în chip de introducere care deja nu mi se mai pare să aibă chiar atâta legătură cu ceea ce voiam să spun de fapt, decât, poate, apropo de pensie şi bătrâneţe, după cum se va vedea mai târziu (dar nici chiar aşa!), voi continua cu o mărturisire: după o jumătate de viaţă întreagă în care am crezut, iar uneori am şi propovăduit, cu mijloacele mele limitate, din toate punctele de vedere, şi fără a fi vreodată înregimentat politic (UTC-ul în care am fost băgat practic cu forţa la 14 ani, aşadar, printre altele, înainte de majorat, nu se pune), “valorile” de dreapta, pe care până relativ recent am crezut cu tărie că le reprezintă Partidul Naţional Liberal sau diferitele lui avataruri avute de-a lungul (pen)ultimilor cam 22 de ani (adică din 1990 până prin 2012), încep să mă simt din ce în ce mai apropiat de cele de stânga.

Una dintre, dacă nu chiar principala explicaţie (ca să nu spun scuză) pe care (mi-)am găsit-o pentru această radicală schimbare de viziune, ar fi simpla înaintarea în vârstă, care, fără să aducă în mod obligatoriu şi o sporire proporţională a înţelepciunii (pe care, aşadar, n-o invoc), de la un moment dat încolo va aduce în schimb, garantat, tot soiul de (alte) neajunsuri, cum ar fi bolile şi bătrâneţea. Prin urmare, în perspectiva scăderii propriilor puteri, este pe undeva firesc, zic eu, să nădăjduiesc la un ajutor din ce în ce mai însemnat din partea statului, apanaj al ideologiei social-democrate mai curând decât al celei liberale. Entuziasmul tinereţii, când, la 20-25 de ani, prea puţin convins că voi avea atâta răbdare sau laşitate să ajung până spre 50, eram adeptul teoriei că oamenii trebuie să se descurce pe cont propriu, fiecare după cât îl duce capul şi îl ţin forţele, a lăsat locul unei concepţii mai moderate, într-o paradigmă filosofică diametral opusă celei enunţate la un moment dat de Petre Ţuţea, care, citând sau parafrazând, din câte înţeleg, un gânditor francez, spunea: “cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet; cine, la 40 de ani, mai este de stânga, e un imbecil”.

De altfel, tot în apărarea mea, trebuie să spun că, încă de la începutul anilor ‘90, când mă războiam, uneori şi la propriu, cu tot soiul de fesenişti, inclusiv (foşti) prieteni buni, aduceam drept argument al fermelor mele opţiuni de dreapta (într-o vreme când asta reprezenta aproape un act de eroism) nu atât superioritatea doctrinei liberale în absolut şi perpetuu, cât necesitatea implementării ei în România acelor ani, când ţara venea după jumătate de secol de comunism, adică dintr-o guvernare de (extremă) stânga.

Cu alte cuvinte, pe de-o parte, era ideea, simplă, de a încerca şi altceva, în condiţiile în care (un fel de) stânga eşuase lamentabil, deşi avusese atâta amar de timp să-şi arate binefacerile, iar, pe de alta, exista o logică, la fel de simplă, conform căreia, câtă vreme stânga înseamnă, grosso modo, o (re)distribuire, în principiu echitabilă, a avuţiei unei societăţi, această avuţie trebuia mai întâi creată, şi anume prin politici liberale. Sigur, pe undeva bravam, exagerând, cu o încredere mai mare în prima parte a aserţiunii decât în a doua, dar susţineam că e nevoie de vreo douăzeci de ani de capitalism, chiar şi sălbatic, în care să se acumuleze, fie şi de către un număr relativ mic de oameni şi poate nu întotdeauna prin mijloace pe de-a-ntregul morale sau chiar perfect legale, averi, după care, OK, putea veni o mai scurtă sau mai lungă perioadă de guvernare socialistă, care să împartă, cât ar fi fost ea în stare de just, aceste averi către întregul popor. În anii ‘90, când sărăcia era lucie, stânga n-ar fi avut de împărţit decât praful de pe tobă.

Din păcate, e adevărat, lucrurile n-au mers nici pe departe pe făgaşul anticipat, şi cu atât mai puţin pe cel dorit de mine atunci, aşa încât, la drept vorbind, nici acum stânga n-ar avea mare lucru de împărţit, deşi cei douăzeci de ani au trecut. Ce voiam să subliniez e doar că această schimbare de macaz a mea, dincolo de subiectivismul inerent şi asumat, are origini destul de vechi şi nu reprezintă o atât de mare inconsecvenţă pe cât le-ar putea părea unora la prima vedere. În plus, ţin neapărat să precizez – şi-mi pare doar rău că n-am făcut-o din capul locului, ci abia acum, în încheiere – ea nu are nicio legătură cu contextul actual, mai restrâns, al problemelor premierului pesedist Victor Ponta cu DNA sau, mai larg, al transformării, în ultimii ani, PNL într-o entitate penibilă şi fără nicio legătură cu partidul sau, uneori, doar schijele lui cu care am simpatizat vreme de peste două decenii. Oricum, până să ajung, dacă vreodată (lucru foarte improbabil), să şi votez cu sau măcar să susţin public un partid social-democrat, va mai curge multă apă murdară pe Dâmboviţa, iar PSD va trebui să-şi mai cearnă multă pleavă prin sita puşcăriilor.

Dacă tot a venit însă vorba, poate şi de teama (re)venirii, prea curând, la (deplina) putere a unui partid care l-a înghiţit, de pildă, cu guvernarea lui sinistră cu tot, pe unul ca Emil Boc şi îl propune ca viitor prim-ministru pe un alt personaj caricatural, vajnicul Cătălin Predoiu, cel care, printre altele, scos din joben, odinioară, de Călin Popescu-Tăriceanu, a dus pe culmi nebănuite “consecvenţa” bovină în politică, rămânând agăţat cu ghearele şi cu dinţii de un fotoliu ministerial de-a lungul a două guvernări perfect antagonice (la vremea respectivă, că după aia s-au “pupat toţi Piaţa Endependenţei”, făcându-l pe fostul ministru să pară un ditamai vizionarul!), am să recunosc deschis că nu mă număr printre cei mai nerăbdători să-l vadă pe Ponta – cu toate păcatele lui, inclusiv capitale, despre care am scris cu mult înainte să fie votat într-o veselie ca mare speranţă a PSD+PNL=USL=… – plecat din Palatul Victoria. 

Sigur, într-o ţară “normală”, civilizată, aşa cum poate va fi şi România într-un viitor din ce în ce mai îndepărtat, un premier intrat în vizorul Justiţiei şi-ar da demisia neîntârziat, dar, pe de altă parte, în nicio ţară cu adevărat cilizată nu există o instituţie care să aibă o normă aproape zilnică de politicieni (importanţi) acuzaţi de tot soiul de fapte săvârşite în general cu ani de zile în urmă, dar pe care le descoperă (sau, mă rog, chipurile, atunci le termină de “instrumentat”) în momente aleatorii cheie: în cazul unora, la final de mandat; în al celorlalţi mai pe la mijlocul lui sau în campaniile electorale.

marți, 2 iunie 2015

AL PATRULEA "D"

Ştiţi replica aceea rostită în momentele dificile de către Roger Murtaugh, personajul interpretat de Danny Glover în seria de filme “Lethal Weapon”, “I’m too old for this shit”? La ea mă gândeam săptămâna trecută, în timp ce urmăream, abia reuşind să mă ţin în scaun (şi nu numai), “Mad Max: Fury Road” în format 4D, la Cinema City din Mega Mall.

Pentru cei care, la fel ca mine până în urmă cu două săptămâni, nu ştiu ce înseamnă un film în format 4D, precizez că este de fapt unul difuzat în 3D-ul oarecum deja clasic – cu care nu doar că m-am acomodat, în ciuda vârstei mele aproape venerabile, dar îl şi socotesc un real progres în materie de producţie cinematografică – asezonat însă, din motive care, chiar şi la propriu, mi-au scăpat, cu efecte cât se poate de concrete, fizice, care, chipurile, sunt menite să-l facă pe spectator să se simtă (şi mai) în mijlocul acţiunii de pe ecran. Din punctul meu de vedere însă, nu e decât o modalitate de a urmări un film în condiţii foarte incomode.

Astfel, elementul cel mai utilizat este zgâlţâitul scaunului. Pe lângă faptul că acesta se clatină, de fapt, alături de întregul rând, aşadar cu tot cu locurile neocupate, unde nu-i chip să te refugiezi, iar mişcarea este cu mult mai amplă decât m-aş fi aşteptat eu şi toţi cei care-şi cumpăraseră, naivi, floricele de porumb, pe care de la primele secvenţe ale filmului le-au împrăştiat prin toată sala, în principiu procedeul ar trebui să se manifeste în deplină concordanţă şi perfectă sincronizare (nu cum se întâmplă uneori chiar cu sunetul şi imaginea prin cinematografele noastre!) cu firul epic, de pildă când maşina în care se află eroul trece printr-o groapă de pe drum (la filmele româneşti mişcarea ar fi însă perpetuă) sau, mai ales, când se rostogoleşte în urma unui accident cumplit. Din păcate, la filmul văzut de mine, regizorul de… sală (?) considera necesar să ne zguduie viguros chiar şi atunci când personajele îşi adresau un banal salut, probabil pentru a preîntâmpina protestele celor care ar putea să considere că au fost prea puţin scuturaţi pentru câţi bani au dat pe bilet (în jur de 40 de lei); altfel s-ar fi dus la un film doar 3D, nu?

Următorul în ordinea frecvenţei este şuiratul vântului, respectiv al unor ventilatoare ascunse prin pereţii sălii, dar şi în spătarul scaunului, şi care, de asemenea, intră în acţiune în tot soiul de momente arbitrare, dar foarte numeroase. Astfel, din cele două ore ale filmului, s-au găsit pretexte să sufle mai bine de una şi jumătate. În plus, n-am înţeles de ce, cu toate că acţiunea se desfăşura în ceea ce părea a fi un deşert, “vântul” din sală era îngrozitor de rece, încât mă şi gândeam că printre afecţiunile enumerate la începutul proiecţiei ca fiind, cumva, incompatibile cu formatul 4D, alături de cele cardiace, obezitate, epilepsie şi alte maladii neuropsihopupu, la loc de frunte trebuiau puse amigdalita, otita, guturaiul şi sinuzita. Din fericire, am avut la mine o geacă, iar imediat ce am ajuns acasă am înghiţit, preventiv, două comprimate de Nurofen pentru răceală şi gripă.

Oricum, cu acest prilej se cheamă că mi-am făcut şi un soi de control medical, având în vedere că şi-aşa nu eram cu analizele la zi. Câtă vreme n-am clacat, zvârcolindu-mă în delir pe sub scaune sau ieşind din sală urlând ca nebunul, se pare că l-am trecut cu succes. Ba chiar, spre deosebire de mulţi alţi spectatori, care erau într-un permanent du-te-vino, am rezistat cu stoicism şi altor nevoi fiziologice, al căror spectru s-a arătat de la primele şocuri mecanice resimţite cu precădere în zonele sensibile, dar asta numai datorită bunului meu obicei de a trece pe la toaletă înainte de orice spectacol de teatru sau film, indiferent dacă am cu adevărat nevoie sau nu. Cu alte cuvinte, tot preventiv.

În sfârşit, poate cel mai spectaculos (dar şi neplăcut) procedeu din întregul arsenal de suplicii este stropitul cu apă. Date fiind însă implicaţiile lui şi efectul de mai lungă durată, în special în perioada sezonului rece, ai şi opţiunea de a-l dezactiva dintr-un buton aflat pe braţul fotoliului, operaţiune pe care am şi executat-o încă de la primele scene umede, astfel încât nu ştiu dacă stropitorile respective sunt acţionate chiar şi atunci când un personaj vorbeşte mai răstit. Cert e că ochelarii (indispensabili la astfel de proiecţii) trebuie de fiecare dată şterşi, cu preţul ratării unor pasaje importante din film, pe care le vezi într-un singur D foarte neclar.

În fine, din câte am citit, ar mai fi trebuit să existe un element, şi anume răspândirea de mirosuri specifice diferitelor scene, dar, dintr-un motiv sau altul, ţinând poate de o deficienţă în aprovizionarea multiplexului, acesta a lipsit cu desăvârşire, deşi s-ar fi cerut, de exemplu, în cadrele când un personaj turna benzină în vederea incendierii unui vehicul sau cam aşa ceva. În schimb, fumul a fost şi el folosit în exces.

Cât priveşte filmul în sine – la care, în afară de faptul că, la vârste oricum mai potrivite, văzusem, într-o ordine cam aleatorie, cele trei episoade precedente (?) din seria cu Mel Gibson, şi că-mi place mult (ca femeie) Charlize Theron şi moderat (ca actor) Tom Hardy, m-am dus doar pentru că s-a nimerit să ruleze când mi s-a pus mie pata cu 4D-ul – singura lui “calitate” este că într-adevăr se pretează de minune pentru o asemenea proiecţie.

Una peste alta (așa cum ajunseseră la un moment dat două spectatoare de pe rândul din fața mea), experienţa a fost mai degrabă traumatizantă decât interesantă şi chiar nu văd vreun motiv pentru care un om normal la cap ar încerca aşa ceva şi a doua oară. Plus că, la o adică, aceleaşi senzaţii pot fi reproduse foarte bine (şi mult mai ieftin) acasă, sub formă de “home cinema”, cu o fereastră deschisă în dreptul unei uşi, pentru curent, o stropitoare de călcat şi un scaun şubred. Vă doresc o vizionare cutremurătoare!