Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 27 decembrie 2013

DE URAT I-AŞ MAI URA…

Uitându-mă pe mulţimea de urări, care mai de care mai colorate, ce defilau pe pagina de Facebook în zilele premergătoare Crăciunului, mă şi gândeam cum de într-o ţară veselă şi înfloritoare ca a noastră, doldora de cârcotaşi (ca mine, de exemplu) gata să-şi exprime (public) nemulţumirea în legătură cu absolut orice, de la nuanţa de mov în care şi-a vopsit săptămâna trecută părul cine ştie ce vedetă TV de doi bani, până la numărul prea mare sau, după caz, funcţie de aspiraţiile personale, prea mic de bule din paharul cu sifon de pe masa festivă, chiar nu se trezeşte vreunul să mormăie ceva şi de conţinutul respectivelor mesaje, când am dat peste postarea unuia dintre aşa-zişii mei prieteni de pe-acolo, care tocmai se arăta supărat de mama focului pe toţi cei care îi uraseră “Sărbători fericite!”, întrebându-i retoric şi, mai cu seamă, ironic, ce or fi având ei de sărbătorit, fiindcă el cu siguranţă tocmai se pregătea de Crăciun.

Lăsând la o parte mitocănia – cam tipic românească şi ea, din păcate – de a răspunde cu pârţag unei urări, orişicât, de bine, şi făcând precizarea că nu sunt nici pe departe vreun specialist în (mari) sărbători (religioase), trebuie să-i spun “amicului” şi celor peste treizeci de zevzeci ca el, care s-au grăbit să-i dea “like”, că, întâmplător sau nu, taman în aşa-numita “perioadă a sărbătorilor (carevasăzică la plural!) de iarnă”, pe lângă Crăciun, unii mai au bunul obicei să prăznuiască, în ordine cronologică, şi Sfântul Ştefan, Sfântul Vasile, Boboteaza şi Sfântul Ion. Başca mai laicul, dar şi mai universal răspânditul Revelion. Sigur, într-o lume (ideală) în care nimeni n-ar avea nimic altceva (mai bun) de făcut (în afară de a cârti), s-ar putea scrie câte un mesaj pentru fiecare din ele. În a noastră însă, mai face omul economie de timp. Important e gândul bun, că nu ştiu dacă individul ar fi fost mai încântat să i se ureze – concret, cum pretindea – “Crăciun chinuit!”, de pildă.

Şi ca întreaga tărăşenie să aibă nu doar un aspect de banc (cu) prost, ci şi un tâlc mai adânc, trebuie să precizez în încheiere că eroul ei se prezină pe Facebook sub un pseudonim cu rezonanţe profund evreieşti, ceva gen Shlomo Abraham sau Iţic Ştrul, încât vă jur că până la postarea cu pricina aveam convingerea că aş fi săvârşit chiar o gafă de proporţii făcându-i urări cu Crăciunul în loc de Hanuca. Iar printre sutele de (ne)cunoscuţi (de-ai mei) de pe FB or mai fi şi budişti, hinduişti, musulmani...

marți, 24 decembrie 2013

SĂRBĂTORI FERICITE!

vineri, 20 decembrie 2013

“BÂRFE, ZVONURI ŞI MINCIUNI” PLĂTITE SCUMP

Spuneam ieri că, atunci când vine vorba de teatru, nu am o slăbiciune deosebită pentru comedii. Aşa e. Am în schimb una, destul de obişnuită, pentru Neil Simon, autor al multor lucrări de gen, printre care cunoscutele “Desculţ în parc”, “Biloxi Blues”, “Băieţii de aur”, “Un cuplu ciudat” sau “Adio, dar rămân cu tine”, mai toate devenite şi filme de mare succes.

Din păcate însă, “Bârfe, zvonuri şi minciuni” (în original “Rumors”), scris de prolificul dramaturg şi scenarist american în 1988, la deja aproape venerabila vârstă de 61 de ani, adică binişor după ceea ce îndeobşte se înţelege prin “deplina maturitate artistică”, este dacă nu cel mai slab text al său în absolut, că nu-i cunosc atât de bine întreaga operă, cu siguranţă cel mai slab despre care am eu cunoştinţă în calitate de spectator de teatru şi cinema. Iar dacă la unii autori asta poate înseamna oricum o lucrare bună, am constatat acum, cu surprinzătoare dezamăgire, că nu e şi cazul în speţă.

Acestea fiind spuse, nu cred că mai are rost să dau vina pentru nereuşita spectacolului de la Teatrul Naţional (şi) pe jocul mai degrabă mediocru al întregii echipe de actori, în frunte cu unii dintre favoriţii mei, Monica Davidescu şi Marius Bodochi, sau pe regia cel puţin… manieristă a lui Ion Caramitru, care mă îndoiesc serios că va mai atinge “formidabilul succes din precedenta sa montare, Dineu cu proşti”, după cum scria pe un fluturaş distribuit în foaier, chiar dacă lumea s-a distrat copios prosteşte în multe momente, printre care şi la apariţia episodică a unei poliţiste de culoare, zugrăvită (nu ştiu dacă şi în textul original) cu toate clişeele specifice şi incapabilă să rostească altceva decât interjecţii, ceea ce mie mi s-a părut mai curând uşor rasist, nicidecum cât de cât amuzant.

În concluzie, sfatul meu este să faceţi orice altceva cu cei nu mai puţin de 70 de lei pe care ar trebui să-i daţi pe un bilet – de două ori mai mult decât la Teatrul Mic sau Bulandra, lucru ce nu poate fi explicat nici măcar prin nevoia de a stoarce de la iubitorul de artă (atunci când e) banii daţi pe renovare, de vreme ce conducerea TNB se laudă ca a fost realizată cu fonduri europene – pentru a sta chinuit şi cu o vedere perfectă către ceafa celui aflat şi cu două-trei rânduri mai în faţă, într-un soi de semi-, dacă nu chiar sferti- fotoliu foarte jos, cu braţe prea scurte, din Sala Studio, fostă a Operetei, una care, după cum am aflat cu ocazia turului de la acţiunea “porţilor deschise”, organizată în urmă cu vreo săptămână la inaugurarea oficială, poate fi configurată în nenumărate feluri, însă, pesemne, niciunul confortabil pentru spectator.

Asta ca să nu mai spun că n-am să înţeleg niciodată de ce un spectacol care ţine, cu pauză şi cu aplauzele de final, peste trei ore, trebuie să înceapă la 19.30. Nu la 18.00, nu la 18.30, nu la 19.00. Din fericire, nici la 20.00 sau, de ce nu?, la 21.45, ca meciurile de fotbal din Liga Campionilor. Adică, bun, poate că sunt oameni care ies de la serviciu mai târziu, iar în weekenduri preferă să meargă prin cluburi nu la teatru, dar ce vină au toţi ceilalţi, care trebuie să-şi pună problema dacă mai prind ultimul metrou sau trebuie să aştepte autobuzul de noapte către Drumul Taberei? Că şi ei poate au serviciu a doua zi, dimineaţa. Sau se presupune că la 70 de lei biletul oricum îşi permit să vină doar mahării care stau (degeaba) pe Magheru, (de) unde pot ajunge lejer şi pe jos, dar merg tot cu gipanul de neam prost?

În fine, dacă tot m-am stârnit, îl anunţ pe această cale – altminteri total ineficientă, având în vedere numărul mic de cititor(i) – , şi cu acest prilej – la fel de prost ales ca oricare altul – , pe domnul director Caramitru că, în ciuda investiţiei de cine ştie câte (zeci de) milioane de euro din banii contribuabilului neamţ, francez, italian etc., harnicul şi ultracalificatul muncitor român (că aşa ne lăudăm când vrem să atragem marii investitori occidentali) tot n-a izbutit să monteze la cel puţin una din cabinele de toaletă pentru bărbaţi o uşă care să se închidă. Nu, nu să se şi încuie, dar măcar să încapă dracului în propriul toc! Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi fost făcută structura de rezistenţă a clădirii!

Despre cât de monstruos mi se pare, cel puţin pe-afară, “noul” sediu al Teatrului Naţional voi scrie, (mai) pe larg, cu altă ocazie, cel mai probabil la anul. Până atunci, vă urez tuturor celor care vă nimeriţi pe-aici “Sărbători fericite!”.

joi, 19 decembrie 2013

“PENSIUNE COMPLETĂ” CU DISTRACŢIE GARANTATĂ

După ce am scris despre primele două comedii văzute la teatru în această stagiune lucruri foarte rele, mă şi gândeam că un cititor mai cârcotaş ar putea să-mi sugereze o soluţie simplă pentru a-mi curma chinurile, trimiţându-mă să mai văd şi tragedii. Coincidenţa (fericită) face însă că următoarele două piese la care m-am nimerit au fost tot comedii, una mai reuşită decât alta şi ambele – culmea – (tot) la Teatrul Mic, semn că Teatrul de Comedie, pe scena căruia, în urmă cu câţiva ani, când am fost eu ultima oară, se jucau câteva drame de mare succes, şi-a găsit un concurent serios. După “Volpone”, despre care deja am scris, aseară am fost la “Pensiune completă” de Pierre Chesnot, în traducerea Maricăi Beligan şi regia lui Gelu Colceag.

Acum, să nu credeţi că am eu o slăbiciune deosebită pentru comedii, mai ales când o să vedeţi şi următoarea… să-i zicem, forţând termenul, “cronică”, a spectacolului la care sunt invitat diseară. Ba chiar, aş zice, dimpotrivă, de câte ori mă duc la câte una – mai ales bulevardieră, precum cea de ieri – aşteptările mele sunt destul de scăzute şi arareori se întâmplă să-mi fie depăşite. De data asta însă, chiar s-a întâmplat, cu vârf şi îndesat.

Ce-i drept, poate că textul în sine nu mi s-ar fi părut atât de inspirat, dacă nu ar fi fost excepţionala punere în scenă a unui – în sfârşit, după atâţia regizori cam de conjunctură – profesionist adevărat, care a ştiut să scoată, sau pur şi simplu să permită să iasă la iveală, ce e mai bun din fiecare actor. Pe lângă Cristian Iacob, titularizat în rolul principal, şi care, oarecum ciudat, mi s-a părut mai puţin stăpân pe partitură, cu mai multe bâlbe şi chiar uşoare rateuri decât alte dăţi, mi-au plăcut în mod deosebit Claudiu Istodor – absolut magistral în rolul soţului înşelat, care nu-şi înţelege nici până la sfârşitul poveştii condiţia – , Vitalie Bantaş – un sinucigaş cu “ştaif” şi umor negru nebun –, dar şi câţiva actori nu neapărat mai tineri, cum am crezut iniţial, citindu-le, pe programul de sală, numele care nu-mi spuneau (mai) nimic, însă mai puţin văzuţi (de mine) (în ultima vreme), pentru că figurile îmi erau totuşi relativ cunoscute: Ruxandra Enescu (în rolul energicei, dacă nu de-a dreptul bătăuşei soţii înşelate), Andreea Grămoşteanu (prostituata fâşneaţă) şi Sergiu Fleşner (aiuritul şi speriosul turist elveţian).

Cum şi durata spectacolului este una rezonabilă, sub două ore (ca să nu mai spun că, în mod absolut miraculos, a început la fix!), element important într-o vreme în care parcă “timpul înseamnă bani” mai mult ca oricând, eu spun că merită văzut.

miercuri, 18 decembrie 2013

LUCRURI MĂRUNTE CARE NE (SAU, ÎN ORICE CAZ, ÎMI) FAC VIAŢA GREA (I)

Niciodată nu ştiu pe dinafară în ce parte trebuie să rotesc un robinet ca să curgă apă caldă şi în care (cealaltă) parte pentru apă rece. Colac peste pupăză, într-una din băi am la chiuvetă o baterie de mare firmă, nemţească, însă pesemne unul din produsele rebut, pentru că, spre deosebire de baia ailaltă, unde am una identică şi cumpărată în acelaşi timp şi din acelaşi loc, nu există pe ea însemnele acelea cu roşu, respectiv albastru, puse pentru copii şi pentru cei fără ţinere de minte, ca mine, iar la cabina de duş – că aici voiam să ajung –, tot de (altă) mare firmă, austriacă, însemnele există, numai că sunt amplasate, cumva, SUB robinet, în sensul că nu le poţi vedea decât cu mari eforturi de aplecare şi torsionare a corpului (propriu, adică) sau dacă bagi acolo o oglindă, caz în care ai putea să înţelegi exact pe dos.

Spuneam că aici vreau să ajung, pentru că treaba asta cu bulinuţele roş-albastre puse aiurea face parte dintr-un şir întreg de lucruri bizare, din punctul meu de vedere, pe care le-am întâlnit chiar şi la cei mai mari producători. Deoarece lista este lungă şi în perpetuă completare, doar voi spicui:

1. Capitolul “Praf şi pulbere”. În ciuda faptului că şi până acum (câţiva ani) toate aparatele mele electronice, de la PC până la DVD recorder/player-e şi toate decodoarele HD sau numai digitale ale operatorilor de cablu se umpleau ochi de praf, încât îmi era şi groază să le demontez când se defectau (şi cu atât mai jenă să las pe altcineva, mai priceput în ale depanării, s-o facă), pentru că riscam să mă îmbolnăvesc instantaneu de astm, de la o vreme producătorii par să fi ajuns la concluzia unanimă că respectivele divaisuri nu se aerisesc în mod corespunzător dacă nu se pun găurelele acelea de ventilaţie fix pe latura superioară, respectiv sus, pe – să-i zicem – capac, în loc să fie amplasate ca până atunci, pe laturile verticale. Noua configuraţie, pe lângă că nu-ţi mai permite să pui şi tu acolo un ceva milieu de pildă, sau un bibelou cu ciobănaşul şi ciobăniţa sărutându-se pasional, asigură o cantitate înzecită de praf, pe care nici măcar nu-l mai poţi şterge din/la timp, fiindcă se depune direct pe diode, tranzistori şi ce-o mai avea măgăoaia prin măruntaie. Mă întreb dacă nu cumva asta a fost şi intenţia producătorilor, în scopul scurtării timpului de viaţă; nu doar al aparatului.

2. Capitolul “Obiecte tăioase”. Cu precizarea că sunt pe deplin conştient că, pe de-o parte, am o piele (a mâinilor) cam prea sensibilă nu doar pentru un reprezentant al sexului meu (masculin, pentru cititorul ocazional), dar pesemne că şi al spiţei umane în general, iar pe de alta sunt un tip uşor căscat, care face multe lucruri oarecum automat, fără să le dea atenţie, tot nu cred că se justifică opţiunea diferiţilor fabricanţi, inclusiv de produse alimentare destinate copiilor, pentru ambalajele extrem de tăioase. De-a lungul vremii m-am rănit (până la sânge) în diverse astfel de folii şi caserole, începând cu cele de plastic, în care sunt ambalate mezeluri ce ar putea fi chiar tranşate cu ele şi terminând cu cele din aluminiu (?) de la napolitane şi, mai ales, croasanţi (cu ciocolată sau cremă de şampanie). Despre cât de greu se deschid cele mai multe dintre ele – chiar şi când sunt prevăzute cu zone speciale – nici nu mai vorbesc, că de-aia şi ajung să mă tai. Trag nădejde că puştii sunt nu neapărat mai îndemânatici (deşi e foarte posibil), dar măcar mai versaţi în astfel de activităţi.

Tot aici aş mai putea adăuga un minunat tensiometru medical pe care-l am eu acasă şi care stă într-o foarte aspectuoasă cutie de plastic albă, ornată cu sigla concernului de renume mondial care l-a conceput, dar pe care cutie n-am reuşit s-o închid decât de cel mult două sau trei ori fără să-mi prind degetele în ea. Nici măcar atunci când realizez la timp pericolul şi execut operaţiunea cu maximă băgare de seamă nu scap întotdeauna, astfel încât trebuie să apelez şi la trusa de prim-ajutor căpătată ca bonus la achiziţionarea aparatului! Concluzia o trageţi mai bine singuri, să nu par eu paranoic.

3. Capitolul “Chestii lipicioase”. Mă refer acum la chestiile care de fapt n-ar trebui să fie (chiar atât de) lipicioase, ca, de pildă, etichetele aplicate pe diverse alte produse, cum ar fi ciorapii. Sau farfuriile. Sau un set de umeraşe luate de mine de la IKEA şi care chiar şi acum, la vreo doi ani de la achiziţie, şi după ce am folosit în repetate rânduri şmirghelul pentru a îndepărta resturile de adeziv rămase după scoaterea etichetei cu sigla producătorului şi codul de bare, tot mi se mai lipesc de haine. În privinţa ciorapilor, dacă nu e direct eticheta cu preţul cea care se ia cu câteva fire de ţesătură, sigur le tai cu forfecuţa în încercarea de a scăpa de cealaltă, cartonată şi cusută, care ţine perechea împreună. Să tot fie o juma’ de duzină de perechi stricate astfel.

Într-unul din numerele viitoare promit să (re)vin (şi) cu (alte) exemple, grupate pe (mari) branduri.

marți, 17 decembrie 2013

UN PIC MAI BINE

Se pare că a treia oară a fost cu noroc! După două comedii cu “viziuni regizorale” mai degrabă de coşmar – “Obiceiuri necurate” la Teatrul Mic şi “Profesiunea doamnei Warren” la Bulandra – săptămâna trecută am văzut şi eu una tratată într-o manieră cât de cât normală, chiar dacă tot cu pretenţii de a fi oarecum revoluţionară. Este vorba de piesa (clasică) “Volpone” de Ben Jonson pusă în scenă (tot) la Teatrul Mic de regizorul – până acum necunoscut mie, recunosc – Vlad Cristache, care a realizat şi traducerea şi adaptarea.

Dincolo de “modernizarea” cam forţată şi pe alocuri nu de cel mai bun gust, atât la nivelul traducerii, cât şi al montării propriu-zise, a unui text apărut la 1600, cum ar fi introducerea, hodoronc-tronc, a expresiei “okey-dokey”, de prin filmele americane, în limbajul eroului principal, un şarlatan din Veneţia şi faptul că principalul element de decor – pe lângă apa cu care este inundată scena de la început până la sfârşit, obligându-i pe actori la o prestaţie cu oareşce riscuri pentru sănătate (sper să fi fost încălzită!) – este un altminteri simpatic şi multifuncţional… autoturism Volkswagen-Broscuţă model 1966 (sau cam pe-acolo), spectacolul este unul reuşit, aproape “eveniment”, lucru facilitat, ce-i drept, şi de distribuţia de excepţie, cu actori care, spre deosebire de o Maia Morgenstern sau un Gelu Niţu, nu s-au pretat la scălâmbăieli gratuite. Atât interpretul rolului principal, Gheorghe Visu, cât şi cei care-l secondează – Cristi Iacob (Mosca), Marius Stănescu (Voltore), Mihai Dinvale (Corbaccio) şi o altă revelaţie pentru mine, Tache Florescu (Corvino) – sunt nostimi, pe alocuri chiar cu accente bufe, dar în limitele bunului simţ şi gust, cu toate că – paradoxal – dintre cele trei lucrări amintite, aceasta s-ar fi pretat cel mai bine la măscărelile aflate din abundenţă în celelalte două.

Un spectacol pe care – cel puţin în actualul peisaj teatral bucureştean, invadat de tot felul de reprezentaţii îndoielnice – îl recomand.

luni, 16 decembrie 2013

OBIŞNUITA UMILINŢĂ

După un joc excepţional, cu o apărare exactă şi un atac eficient, în care a strălucit din nou vedeta echipei, Cristina Neagu, Naţionala de handbal feminin a României… a fost eliminată, prematur şi ruşinos, aseară, în optimile Campionatului Mondial din Serbia, de către modesta reprezentativă, cu adevărat similară, a Poloniei. Singura problemă, relativ minoră, a “tricolorelor” a fost că au terminat meciul cu un sfert de oră înaintea adversarelor. Astfel, după ce au condus pe parcursul reprizei secunde şi cu cinci goluri, iar în minutul 47 aveau un confortabil 26-22, în minutul 58 aveau în continuare 26, doar că la 29. Scor final: 29-31.

Ultima parte a meciului a semănat ca două picături de smoală cu acele coşmaruri în care eşti paralizat, nemaiputându-te clinti în faţa unui pericol iminent. Sigur, în cazul meu senzaţia a fost amplificată şi de faptul că urmăream o transmisiune preluată de pe internet, în care imaginea chiar îngheţa la fiecare zece-douăzeci de secunde, pentru că din felurite motive – printre care acela că n-am unde dracului să mai montez şi ditamai antena de satelit e cel mai mic, iar vechea mea relaţie cu nenorociţii de la Romtelecom, de care abia am reuşit să scap în urmă cu vreo doi ani, e cel mai mare – nu m-am conectat şi la Dolce (deja sunt abonat UPC şi RCS!). Din punctul ăsta de vedere trebuie să recunosc că e o adevărată uşurare că nu mai trebuie să mă chinuiesc şi pentru alte meciuri. Unde mai pui că-mi făceam griji că săptămâna asta urmează să am serile ocupate cu nişte spectacole de teatru, riscând să pierd cel puţin partida din sferturi, unde am fi întâlnit Franţa, viitorul adversar al… Poloniei!

În încheiere, fără să vreau să blestem laolaltă cu toţi iubitorii handbalului care nu sunt abonaţi Dolce, îmi exprim speranţa sinceră că se va întâmpla la fel şi la următoarele competiţii importante transmise în exclusivitate acolo.

sâmbătă, 14 decembrie 2013

"THE BOOK OF HEAVY METAL"

joi, 12 decembrie 2013

APROAPE DE ELIMINARE

Încă din urmă cu câteva etape, când deja se contura probabilitatea ca în grupa F a Ligii Campionilor la fotbal trei echipe să termine la egalitate cu 12 puncte, stabilind astfel unul din acele (puţine) recorduri imposibil de bătut vreodată, şi anume cel mai mare punctaj (posibil) cu care o formaţie ratează calificarea, mă şi vedeam scriind cât de natural este ca pocinogul să li se întâmple fix favoriţilor mei de la Arsenal. Uluitor este că în cele din urmă n-a fost aşa, “tunarii” scăpând ca prin urechile acului, după ce au pierdut în ultimul meci, cu Napoli, la “numai” două goluri diferenţă (0-2) în loc de… trei, deşi după jocul şi, mai ales, atitudinea pe care le-au etalat ar fi meritat cu prisosinţă eliminarea. Cel puţin acum chiar nu mai au motiv să se văicărească dacă în faza următoare vor avea din nou tradiţionalul “ghinion” de a da, prematur, peste Barcelona, pe care – la fel ca şi pe Real, Bayern, PSG sau Atletico – ar fi putut-o evita obţinând aseară măcar un egal, cu atât mai mult cu cât nici Napoli (cea mai antipatică echipă italiană după Juventus şi Roma) nu s-a arătat prea convinsă de şansele ei, părând că se bazează mai degrabă pe nimereala aia de a marca atunci când te-aştepţi (de la ei) mai puţin, în special în minutele de prelungire, chestie pe care o ştie prea bine şi Steaua. Probabil însă că nişte adversari gen Galatasaray, Zenit sau Olympiacos n-aveau niciun farmec pentru londonezi, prea obişnuiţi cu eliminările timpurii din UCL.

În mod oarecum paradoxal, Arsenal are în campionat cel mai bun parcurs din ultimul cincinal, dacă nu chiar deceniu, în condiţiile în care, cu excepţia aportului consistent adus de noua achiziţie, cu adevărat de marcă, Őzil, jocul e la fel de fragil ca întotdeauna. (Dacă m-ar întreba cineva pe mine, aş spune că ascensiunea “tunarilor” e mai degrabă “meritul” adversarelor, care deocamdată se prezintă mai slab ca-n anii trecuţi.) Aşa, de pildă, n-am să înţeleg în ruptul capului noua obsesie pentru pasele din prima atingere, “un-doi-urile” cu orice preţ făcute de cele mai multe ori în situaţia în care cel grăbit să scape de minge e singur-singurel, dar pasează instantaneu... la un coechipier marcat de doi-trei adversari (asta presupunând că-l nimereşte pe coechipier, chestie care nici nu se întâmplă atât de des pe cât s-ar cuveni.) Cealaltă “partitură tehnico-tactică” impusă pesemne de Wenger este preluarea cu spatele la poarta adversă, şi pasarea ulterioară a mingii înapoi, chestie care, tot aşa, se întâmplă inclusiv în situaţiile când jucătorul care face manevra e bine demarcat, astfel încât ratează şansa de a se întoarce şi a scăpa singur cu portarul. Numai aseară am văzut de cel puţin trei-patru ori chestia asta, într-un meci în care, după socotelile mele, Arsenal n-a tras niciun şut (sănătos) pe spaţiul porţii!

Despre cei din linia de fund şi despre Arteta nici n-are rost să mai pomenesc: catastrofali cum îi ştiam. Nostim este că aseară, la a doua schimbare de jucători făcută de Wenger, am avut impresia că cel înlocuit este chiar spaniolul, prilej cu care am şi rostit în barbă un “În sfârşit, îl scoate pe Arteta!” plin de năduf. Oricine a urmărit meciul îşi imaginează aşadar surpriza mea când, după alte câteva minute, am văzut cum mijlocaşul “tunarilor” nu doar că era încă (pentru foarte scurt timp, de altfel) în teren, dar şi încasa al doilea cartonaş galben, lăsându-şi coechipierii în inferioritate numerică. Lucru care, ce e drept, nu s-a simţit mai deloc, aşa cum nu s-ar fi simţit nici dacă era eliminat şi Giroud, celălalt jucător avertizat, dar care continua să facă tot felul de faulturi inutil-imbecile şi să lovească mingea după fluierul arbitrului. Că atâta îl duce pe el capul. Măcar dacă n-ar alerga cu aceleaşi mişcări caraghioase şi dezordonate ca nepotu-meu de patru anişori, dar mai încet!

Una peste alta, mă tem că jumătate aia de sezon (fie prima, fie a doua) bună a lui Arsenal, despre care am tot scris, se apropie de sfârşit. Începe cealaltă!

miercuri, 11 decembrie 2013

TRECEŢI BATALIOANE ROMÂNE (DE PIETONI)... PE ROŞU!

(Încă) unul dintre nenumăratele lucruri, în aparenţă simple, de pe lumea asta, pe care nu reuşesc să le înţeleg în ruptul capului este principiul după care funcţionează semafoarele în doi sau chiar mai mulţi timpi, zise şi “inteligente” (oricum, pare-se, mai inteligente decât mine). Şi vorbesc acum din punctul de vedere al pietonului care sunt într-o mai consistentă măsură decât şofer.

Să luăm un exemplu de intersecţie oarecum la întâmplare, în sensul că se întâmplă să trec eu mai des prin ea: Ştefan cel Mare cu Lizeanu/Viitorului. Presupunem că vrei să traversezi bulevardul (mai precis şoseaua), dinspre hotelul “Lina” (ăla nu doar de pe colţ, ci unicul din zonă) spre magazinul Mega Image (ăla mai mare şi tot de pe colţ, nu oricare dintre celelalte cinşpe din zonă, după cum scriam cu altă ocazie, că acum tocmai încerc să scriu despre semafoare). Bun. E roşu. Adică, dacă eşti norocos sau obişnuit cu intersecţia şi te uiţi la semaforul de pe refugiul staţiei de tramvai, nu direct la cel de vizavi de tot, care se poate întâmpla să fie verde, astfel încât să te păcălească fatal.

Prin urmare, stai şi aştepţi. Cu neţărmurită uimire însă, constaţi că la fel fac şi maşinile care vin (sau, de fapt, au venit) dinspre Bucur Obor, deşi ai fi zis că e rândul lor să treacă. Ei, aş! Doar cele, rare, care fac la dreapta pe Lizeanu au verde intermitent, dar ele au şi când ai tu verde plin. Una peste alta, zeci de secunde nu trece nimeni pe bucata aia de carosabil: nici tu, nici maşinile. Doar, eventual, unul-doi pietoni mai cutezători, mai inconştienţi sau care doar au văzut verdele ăla de departe.

Totuşi, după o vreme, lucrurile par a se normaliza, fiindcă maşinile venite dinspre Bucur pornesc în sfârşit spre Dorobanţi. Chestie care poate dura mult, iar dacă ai vreo treabă urgentă, parcă la nesfârşit. Într-un târziu, se face verde şi pentru tine, adică pe semaforul de pe refugiu. Cum şi cel de vizavi de tot e în continuare verde, te grăbeşti să treci coceamite artera cu trei benzi pe sens – din care una mai peste tot blocată de maşini parcate – dintr-o bucată, lucru fezabil pentru pietonii bine antrenaţi şi echipaţi, dar nu şi pentru cei cu pregătire medie, care trebuie musai să facă un popas pe refugiu, indiferent dacă au sau nu intenţia de a-l lua pe 34 spre Gară. Persoanele vârstnice îşi pot pierde astfel până la un sfert de oră din şi-aşa puţinul timp care le-a mai rămas. În fine.

Partea nasoală, dacă nu de-a dreptul aproape tragică e că, după ce ai stat cuminţel să aştepţi să traversezi perfect regulamentar, aşa cum ai fost tu învăţat la şcoală sau în familie, odată ce ai ajuns la jumătatea părţii carosabile care duce spre Bucur Obor, începi să fii în real pericol, pentru că au verde şi maşinile care fac stânga de pe Lizeanu. Cum manevra asta o execută exasperant de încet numai cei care se află în faţa ta atunci când eşti şi tu la volan, în timp ce toţi ceilalţi, mai ales când eşti pieton, o realizează în stil Schumacher (pentru cei mai tineri – Vettel), te poţi socoti un răsfăţat al sorţii dacă scapi doar înjurat de mamă. Ceea ce le urezi şi tu, că doar n-o să rămâi mai prejos decât ţăranul cu număr de Ilfov sau Giurgiu, ori decât mitocanul şi mai mare cu număr de Bucureşti. 

Singurul regret care te încearcă (dar îţi promiţi solemn, din nou, că pentru ultima oară!) e că n-ai trecut şi tu pe roşu în minutul ăla întreg cât au stat oprite şi maşinile din dreptul tău. Mama lor de miliţieni!

luni, 9 decembrie 2013

PIRAT.RO

Nu ştiu şi chiar nici nu mă interesează (vorba cântecului) ce audienţe fabuloase raportează Sport.ro, dar eu îl încadrez în categoria posturilor de televiziune pirat. Nu în sensul că n-ar avea licenţă de emisie, ci pentru că nu face decât să trăiască pe spinarea altora. Astfel, în cea mai mare parte a timpului şi, în orice caz, de câte ori mă nimeresc eu din greşeală pe frecvenţa lui, câte un moderator cu figură dubioasă, à la OTV, comentează împreună cu invitaţii aflaţi în studio, sau care intervin pri telefon, cele mai fierbinţi faze ale meciurilor de fotbal importante… transmise de concurenţă, în special de Digi Sport.

Adicătelea, unii dau o căruţă de bani pe drepturile de televizare (către LPF bunăoară, de nu le mai ajung şi pentru Premier League!), doar pentru ca alţii să facă talk-show-uri interminabile aproape gratis, plătind numai câte un ameţit de moderator şi contravaloarea convorbirilor telefonice cu “oamenii de fotbal” contactaţi ca să-şi dea cu părerea lor competentă de telespectatori fideli ai celorlalte posturi dacă la cutare fază a fost sau n-a fost penalty, ori dacă un jucător trebuia să fie eliminat în loc să primească numai cartonaş galben. Unde mai pui că, în timp ce Digi izbuteşte, prin metode (necurate) care-mi scapă, să transmită nonstop fără publicitate, la Sport.ro nu apucă un ciudat de-ăla să băsmească cinci minute fără să fie întrerupt de ditamai calupul cu reclame de trei ori mai lung. C-aşa-i în capitalismul de Dâmboviţa!

sâmbătă, 7 decembrie 2013

"BELIEVE IN NOTHING"

joi, 5 decembrie 2013

SUB ZODIA MĂSCĂRELII

În urmă cu aproape douăzeci de ani, când am început eu să merg la teatru nu doar cu regularitate, ci chiar cu un soi de înverşunare, obişnuiam să fac o selecţie a spectacolelor foarte riguroasă (deşi poate că unii ar socoti-o cam snoabă), în funcţie de autor: dacă nu era unul cu adevărat cunoscut, de care să fi auzit şi eu din bruma de cultură generală agonisită până la momentul respectiv, îl căutam în cea mai recentă ediţie a Larousse-ului, care la vremea aceea nu-mi lipsea din bibliotecă (acum, din varii motive, printre care şi criza economică mondială, am rămas blocat la cea din 2007!). Dacă-l găseam şi îmi mai şi plăcea ce citeam acolo, mă duceam la piesă, dacă nu, nu. Chiar şi aşa, în primii cinci-şase ani am avut de văzut peste o sută de reprezentaţii, continuând şi mai târziu într-un ritm de minimum zece-cincisprezece pe an.

De la o vreme însă, nu prea mai pot respecta vechiul criteriu. Pe de-o parte, cea rea, autorii… să spunem clasici sunt tot mai puţin jucaţi, iar pe de alta, cea şi mai rea, eu însumi am căzut în clişeul spectatorului autohton, care se orientează mai degrabă după actori și/sau - în mult mai mică măsură - după regizori. Partea bună din această parte (şi mai) rea e că doar aşa am apucat să-i (mai) văd pe unii dintre monştrii sacri ai scenei româneşti înainte de a trece în nefiinţă şi (c-aşa-i la noi) uitare. În schimb, am avut parte de experienţe din ce în ce mai neplăcute, respectiv spectacole tot mai proaste.

Cel mai recent exemplu (că aici voiam s-ajung!) a fost “Obiceiuri necurate”, de la Teatrul Bulandra, scris de un efectiv oarecare Tom Smith, pe care nu doar în Larousse nu l-am găsit, dar şi pe Google a trebuit să caut mult până să mi se pară că-l dibui între alţi vreo douăzeci de tizi. Mult mai slabă decât calitatea şi-aşa îndoielnică a textului este însă montarea lui Mihai Constantin, un alt mare actor (că tocmai scrisesem despre Claudiu Istodor) pe care l-a mâncat în fund şi, în loc să se apuce şi el, ca mulţi alţi colegi de breaslă ajunşi la o anumită vârstă, de cântat, sau măcar de jucat în reclame idioate și telenovele proteviste la fel (deşi aici n-aş bagă mâna în cuptor că n-a făcut-o deja) a început să regizeze.

Dincolo de faptul că oricum ar spune multe (şi) despre aptitudinile lui de profesor, scuza că marea majoritate a interpreţilor – unul mai cizmă decât alta! – sunt foştii săi studenţi ar fi ţinut poate dacă în fruntea distribuţiei nu s-ar fi aflat un Gelu Niţu (cel pentru care m-am dus eu!) mai penibil decât aş fi crezut şi, cu atât mai puţin, aş fi vrut vreodată să-l văd, amintindu-mi oarecum de interpretările o vreme doar dezamăgitoare, apoi deja obişnuite, ale lui Dan Condurache, tot la bătrâneţe şi tot în rolurile de comedie. Într-un cuvânt: măscăreală. În două: măscăreală gratuită, fiindcă, la urma urmelor, fără să fie vreo capodoperă a dramaturgiei contemporane, piesa putea fi jucată şi decent. Ce-i drept, probabil cu mult mai puţin succes la public decât are aşa!

miercuri, 4 decembrie 2013

BANCA ZERO

Printr-un e-mail care de fapt nici nu mă privea, fiindcă n-am cont acolo, aşa că a intrat direct la “spam”, ING Bank m-a informat în dimineaţa aceasta, preventiv, că specialiştii instituţiei, după decenii întregi de studii, cercetări şi experienţe efectuate pe aborigenii din România, au izbutit să scoată pe piaţă primul instrument de, chipurile, economisire cu dobândă negativă din lume. Adică, nici măcar “real negativă”, în care diferenţa dintre dobânda efectivă şi rata inflaţiei să fie cu minus, ci negativă pur şi simplu, în sensul că mult stimatul client gogoman trebuie să şi plătească gras pentru privilegiul de a-şi ţine agoniseala (ca atare, tot mai mică) în depozitele băncii. În fapt, anunţul stipulează că, începând cu data de…, dobânda la conturile în valută devine 0 (deci nu zero virgulă ceva, oricât de mic, măcar aşa, de-un praf în ochi, ci zero barat), în timp ce comisionul de administrare, cel de retragere şi cel de… depunere (?!) cresc substanţial.

Ca-n bancuri, vestea cum ar veni bună este că, dat fiind respectul pe care mi-l poartă în calitate, pesemne, de potenţial viitor deponent păgubit, în eventualitatea că-mi pierd cu desăvârşire minţile, ING se angajează să mă ţină în continuare la curent cu toate hoţiile pe care le pune la cale pe banii mei. Ca să nu zic că n-am ştiut.

marți, 3 decembrie 2013

SEXUL (MAI) LENT

Pe cuvânt că nu sunt misogin sau ceva. Cred, cu moderaţie, în egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, iar dacă sunt receptiv la, sau chiar pot să aduc o serie de contraargumente punctuale, pentru anumite domenii, o fac, dimpotrivă, cu deosebită simpatie şi consideraţie faţă de reprezentantele sexului cu siguranţă mai frumos decât cel puternic.

Aceste precizări – absolut necesare în lumea noastră suspicioasă şi degrabă (pre)dispusă la acuzaţii de hărţuire şi discriminare sexuală – fiind făcute, trebuie să mărturisesc că aseară, când, absolut din întâmplare, în aşteptarea unei transmisiuni de snooker pe Eurosport, am dat peste un meci de fotbal adevărat, adică masculin, arbitrat – subliniez – LA CENTRU nu de un cavaler al fluierului, ci de o domniţă, oricum cam durdulie în cel puţin două zone specifice, am fost oarecum… amuzat, ca să nu spun oripilat, că ar intra în contradicţie cu precizările de mai sus. Nu atât fiindcă am eu o imaginaţie debordantă, cât urmărind vreo cinci minute întregi din partidă, mi-a venit în minte un exemplu, încă şi mai elocvent decât cele văzute, pentru care o asemenea combinaţie nu mi se pare dintre cele mai fericite.

Închipuiţi-vă, aşadar, următoarea fază: un corner executat în careul echipei X (să spunem Real Madrid), ai cărei fundaşi interceptează mingea şi o trimit rapid dincolo de centrul terenului, la un atacant de mare viteză (să spunem Cristiano Ronaldo sau Gareth Bale), care după un sprint nebun ajunge în suprafaţa de pedeapsă adversă, unde se prăbuseşte (ca) secerat la intervenţia portarului. Întrebarea care se pune (retoric) este: cam cât de aproape de fază poate să fi ajuns între timp doamna arbitră de centru, pentru a lua o decizie plauzibilă, presupunând că nu este chiar Marion Jones după o doză consistentă de substanţe dopante? Q.E.D.

luni, 2 decembrie 2013

DE ZIUA (DE DUPĂ ZIUA) NAŢIONALĂ

În condiţiile în care, mai mult de nevoie decât de voie, trăiesc de-atâta efectiv amar de vreme (adică de când am făcut ochi) într-o frumoasă şi mănoasă ţară căreia îi merge buhul că, din păcate, e populată… de oameni cu tot felul de calităţi deosebite, printre care însă nu se numără hărnicia, eu am un vecin (cel de dedesubt) care se culcă la ora patru dimineaţa şi unul (cel de-alături) care se trezeşte la cinci. Majoritatea celorlalţi încep să mişune, cu multă însufleţire şi uşi trântite, de pe la şase, când, de pildă, femeia de serviciu a terminat deja de mozolit (că spălat e mult spus) scările şi de aruncat ce mai era de aruncat (îndeobşte sticle de vin şi bere), cu zgomot, pe tobogan. Judecând, aşadar, după propria mea experienţă, s-ar părea că în România se munceşte mai degrabă foarte prost, decât foarte puţin. Sau poate e doar “bafta” mea.

Cu fireasca întârziere aferentă faptului că sunt şi eu un demn fiu al patriei mele, care deci nu mişcă un deget (pe tastatură) (nici) duminica şi pe care nu-l dă afară din apartamentul modest de bloc ceauşist, proaspăt reabiltat termic, punctualitatea (să ştiţi că aici chiar exagerez, de dragul efectului dramatic), vin şi zic: la mulţi ani, România!

vineri, 29 noiembrie 2013

joi, 28 noiembrie 2013

FOILETON: O POVESTE DIN CARTIER (EPISODUL 2, ŞI ULTIMUL)

(Continuare de ieri.)

Prin urmare, alaltăieri a fost deja a doua oară când am plătit factura RCS la un ghişeul propriu al companiei, şi tot atâta în care m-am umplut de draci. Nu ştiu dacă la toate reprezentanţele e la fel, semn al unei politici unitare, dar aici, cele două casiere, pare-mi-se diferite între ele (deşi n-aş băga mâna în foc, pentru că în general aproape că nici nu mă uit la funcţionari/funcţionare, decât dacă se întâmplă să fie vreo femeie frumoasă, dar acum nici vorbă de-aşa ceva), cu care am venit în contact, păreau să aibă ca principală sarcină de serviciu testarea diferitelor aptitudini de bază ale clientului, cum ar fi aceea de a şti să citească sau dacă are un coeficient de inteligenţă supraunitar, deci mai ridicat decât al lor. Asta pentru că, după ce le-am întins factura originală, cu numele abonatului (recte al meu), adresa, codul de client şi cel de bare, prima lor întrebare a fost următoarea: “Pe ce nume?”.

Data trecută m-am mulţumit să tac pur şi simplu, prefăcându-mă că n-am auzit, preocupat, chipurile, să-mi caut portofelul, să potrivesc banii şi să verific dacă între timp n-am pierdut un apel telefonic important pe mobil. În consecinţă, cucoana numărul 1 şi-a văzut de-ale ei, a luat banii, a meşterit ce-avea de meşterit cu aparatul de marcat sau mai ştiu eu ce, mi-a dat restul şi chitanţa, după care am salutat şi-am plecat.

Alaltăieri însă, cucoana numărul 2 (sau poate aceeaşi, după cum am menţionat) a devenit insistentă, aşa încât trucul meu cu portofelul, banii şi telefonul n-a mai ţinut, fiindcă părea determinată să nu-mi ia banii dacă nu răspund. Ca atare, a avut loc următorul dialog:

EA (repetând): Pe ce nume?

EU (după încă o pauză, văzând că nu e chip să scap): Nu ştiu.

EA (intrigată): Cum nu ştiţi?!

EU (stăpânit): Uitaţi aşa, nu ştiu.

EA (deja ţâfnoasă): Să ştiţi că vă asumaţi răspunderea… (Pare să nu-i fie nici ei prea limpede ce răspundere, aşa că tace brusc, oarecum încurcată.)

EU (ca mai sus): Da, doamnă, mi-o asum. Am găsit o factură pe stradă şi vreau s-o achit. Aveţi ceva împotrivă?

Pesemne că şi în mintea ei de gărgăriţă a încolţit ideea că, la urma urmelor, nu IAU nişte bani în numele cine ştie cui, ci îi DAU, fiindcă în cele din urmă i-a înşfăcat, a făcut operaţiunile de rigoare şi mi-a întins restul… greşit.

Copleşită de grija ca nu cumva, Doamne fereşte!, să plătesc factura vecinului (bine, la cum sunt livrate, se prea poate să fi existat precedente!), mi-a dat rest la o bancnotă de 200 de lei… o altă bancnotă de 200 de lei, plus câteva mai mici. Acum, recunosc că în primele momente şi eu am fost uşor derutat, dar, călăuzit aproape instinctiv (da, ştiu că e impropriu spus!) de educaţia primită în cei şapte ani şi aproape două săptămâni de-acasă (nenorociţii au vrut să mă ia la şcoală la şapte ani FĂRĂ aproape două săptămâni, respectiv la ŞASE ani şi unşpe luni jumate, de s-au luptat ai mei ca leii să mă mai ţină un an), i-am atras atenţia, în loc să fac pe niznaiul şi s-o şterg englezeşte, cum poate ar fi meritat, pentru cât mă enervase. La drept vorbind, iniţial, pomenindu-mă cu bancnota aia (înapoi) pe tejghea, am crezut că toanta nici n-o luase, cât scormonisem eu prin portofel după un leu şi patruj’ de bani, ca să-i fie – culmea ironiei! – mai uşor la rest. Rapid, prin minte mi-a trecut şi eventualitatea să fi avut eu două hârtii de 200 şi să le fi scos deodată, dar mi-am dat seama că aşa ceva era imposibil: niciodată nu umblu cu atâta bănet la mine!

Ce se petrecuse de fapt era că tanti confundase bancnota de 200 pe care mi-o dăduse ca rest cu una de 50. Chestie până la urmă cât se poate de normală într-o ţară în care toată lumea are grijă de orice altceva în afară de ceea ce are de făcut.

miercuri, 27 noiembrie 2013

FOILETON: O POVESTE DIN CARTIER (EPISODUL 1, ŞI PRIMUL)

În caz că se (mai) întreabă cineva ce s-a întâmplat cu plata facturii mele de telefonie mobilă pe care am încercat s-o efectuez săptămâna trecută la bancomatul ăla care mi-a înghiţit cardul, deschizând seria unor evenimente dintre cele mai ciudate, pot spune că s-a rezolvat favorabil, în sensul că, pesemne, tranzacţia se încheiase înainte ca aparatul s-o ia razna. Au trecut însă trei zile întregi pline de frământări şi căutări asidue pe contul meu de client (fidel) al companiei beneficiare (m-am abţinut să dau telefoane, ca să nu ajung să mă enervez cu vreun operator imbecil, aşa cum păţesc de fiecare dată) până să obţin confirmarea ei, cu toate că atunci când achit şi eu, ca tot omul de şi care stă la rând, la oficiul poştal din colţul străzii, primesc un SMS cu mulţumiri politicoase după cel mult două-trei ore. Că aici voiam s-ajung, de fapt.

Aşadar, în condiţiile în care, după cum tocmai am menţionat oarecum în treacăt, relaţia dintre mine, Poşta Română şi compania respectivă de telefonie mobilă (plus cea de energie electrică şi una dintre cele două de cablu la care sunt abonat) a funcţionat întotdeauna surprinzător de ireproşabil, mi-e greu să înţeleg de unde şi până unde, începând de luna trecută, RCS & RDS mi-a comunicat că nu mai pot achita şi factura lor la Poştă, din cauză că aceasta din urmă chipurile nu şi-a respectat obligaţiile contractuale. De altminteri, factura RCS nici trimisă nu e prin Poştă, ci, am impresia, prin intermediul unor porumbei călători, sau al unor curieri oligofreni, deoarece cam din trei în trei luni nu îmi parvine, iar o dată a trebuit s-o pescuiesc din grilajul exterior al uşii de la intrarea în scară, unde fusese pusă de-a valma cu ale celorlalţi vecini, lucru care m-a şi făcut să trag concluzia că nu un om (normal la cap) le adusese, de vreme ce n-a fost în stare să treacă de barajul interfonului.

Partea cea mai proastă este că acum trebuie să merg să plătesc direct la un sediu RCS. Ar mai fi şi vreo două bănci (mă refer acum la locurile aflate pe raza cartierului meu), dar cel puţin la una din ele am mai încercat o dată, mai demult, şi aproape că a trebuit să-mi deschid cont. Oricum, mi s-a cerut buletinul, completarea unui ordin de plată complicat şi încă vreo două-trei documente, printre care se prea poate să fi fost şi livretul militar, dar deja nu mai ascultam, fiindcă eram în drum (invers) spre uşă. (Ce e mai interesant VA URMA)

marți, 26 noiembrie 2013

DOUĂ IDEI (CREŢE)

Nu mai departe de aseară spre azi-dimineaţă, cineva care, în mod bizar, nu este cititorul meu aproape fidel, ci unul absolut ocazional, îmi reproşa că nu ştiu decât să mă vait şi să critic pe blog, aşa cum, de-o pildă foarte recentă, abia făcusem cu câteva ore înainte, vorbind despre ultimele multe sezoane de Formula 1 cenuşii. Fără, adică, să vin şi cu soluţii constructive, cum s-ar zice. Ei bine, pentru a demonstra o dată în plus pentru totdeauna că nu de idei creţe duc lipsă, am să-mi expun în mod succint două dintre ele, referitoare – că tot veni vorba – chiar la sporturile cu motor.

Cea dintâi mi-a venit deunăzi, când i-am auzit pe comentatorii de la Digisport spunând că printre soluţiile vehiculate pentru sporirea spectacolului în F1 este şi aceea ca prin regulament să fie impuse două opriri la boxe în timpul curselor, prevedere ce ar trebui să contracareze tendinţa tot mai acută din ultima vreme, când echipele reuşesc să facă numai câte una singură, cea necesară, dar – iată! – şi suficientă pentru a înlocui un tip de pneuri cu celălalt (ambele tipuri fiind obligatorii). Pentru ca a doua oprire să nu fie una cam hodoronc-tronc, artificială, doar ca urmare a unei litere de regulament parcă mai absurdă decât multe altele foarte absurde din F1, ideea mea complementară este aceea de a se impune, mai degrabă, folosirea a trei sau chiar patru (respectiv toate) specificaţii de cauciucuri pe parcursul unui MP. Aşa cum iubitorii competiţiei ştiu şi cum tocmai ce-am amintit şi eu cu două fraze mai sus, momentan sunt obligatorii doar două tipuri de gume, în felurite combinaţii, stabilite de producător: soft şi medii, medii şi dure, medii şi supersoft etc. Dacă s-ar impune măcar trei (ca să nu mai spun toate patru!), numărul strategiilor de cursă s-ar multiplica în mod substanţial, sporind doza de imprevizibil.

Cea de-a doua (la idei creţe mă refer acum) vizează nu Formula 1, ci competiţiile-suport, GP2 şi GP3, şi are la origini un text mai vechi, în care deplângeam actuala regulă conform căreia în a doua cursă a unui weekend ordinea de pe grila de start este stabilită în funcţie de rezultatele din prima cursă, pe sistemul grilei inversate. Respectiv, cel care termină pe locul opt va pleca din pole position, locul şapte va pleca din poziţia a doua, locul şase din a treia etc. Chiar dacă de această regulă a profitat din plin şi compatriotul nostru Robert Vişoiu, reuşind să câştige singurele sale curse de GP3 din carieră tocmai cu plecare din pole position-ul obţinut ca urmare a locului opt pe care terminase cursa precedentă, mie tot mi se pare una cel puţin bizară, ca să nu spun de-a dreptul aberantă.

Deoarece, pe de altă parte, pot să înţeleg că, din tot soiul de motive, inclusiv lipsa de timp, nu există posibilitatea organizării unei noi şedinţe de calificare şi pentru aşa-zisa cursă de sprint (cea de-a doua), mult mai echitabil mi s-ar părea dacă grila acesteia din urmă ar fi stabilită pe seama timpilor obţinuţi în prima. Astfel, cel care izbuteşte să facă cel mai rapid tur obţine automat pole position-ul, al doilea timp – al doilea loc… şi tot aşa, până la coada clasamentului. În felul acesta, bătălia n-ar fi una caraghioasă, pentru a prinde locul opt, astfel încât – cum scriam atunci, în urmă cu fix doi ani şi ceva – cel de pe locul cinci ar fi tentat să cedeze trei poziţii doar pentru a-şi asigura pole-ul a doua zi, ci una reală, purtată de toţi piloţii, pe parcursul întregii curse iniţiale, pentru a realiza tururi cât mai rapide, ceea ce poate ar elimina inclusiv strategiile de simplă “gestionare” a poziţiei prin ignorarea performanţelor în sine.

Dacă e cineva care socoteşte că aberez, aştept cu sincer viu interes (contra)argumentele.

luni, 25 noiembrie 2013

TRIST ŞI CENUŞIU

Pentru al patrulea an la rând şi cam în aceeaşi perioadă a lor scriu sau – dacă n-am făcut-o, din diferite motive, printre care se prea poate să se fi numărat şi lenea – aş fi putut foarte bine să o fac, la fel ca acum, că s-a (mai) încheiat un sezonul de Formula 1 cenuşiu şi trist pentru mine. Uneori mai mult cenuşiu, ca anul acesta, alteori mai mult trist, ca oricare dintre ceilalţi trei, în special, dacă bine îmi amintesc, primul.

Aşa cum iubitorii competiţiei au înţeles, e vorba de cele patru titluri mondiale consecutive obţinute – mai detaşat sau după o luptă cât de cât mai strânsă – de antipaticul-nu-doar-pentru-că-e-neamţ Sebastian Vettel şi, fireşte, aşa cum, de data asta, doar cititorul fidel al acestui blog o fi înţeles, cele tot atâtea ratări ale favoritului meu, simpaticul-nu-doar-pentru-că-e-britanic Lewis Hamilton, pe care, totuşi, încă nu l-am iertat chiar de tot că a trădat echipa McLaren, contribuind poate şi el, pe această cale, la evoluţia mizerabilă a compatrioţilor săi din anul competiţional încheiat ieri.

Şi mai deprimant este că o bună parte din anii în care am urmărit eu transmisiunile de Formula 1 (coincizând, în linii mari, cu cei de când sunt ele difuzate de posturile noastre) s-au derulat pe aceleaşi coordonate: după cele şapte titluri – din care ultimele cinci (tot) consecutive! – obţinute de la fel de antipaticul-nu-doar… Michael Schumacher, au venit – iată! – cele deocamdată numai patru ale lui Vettel. Cumva, între ele, a fost sezonul 2009, unul dintre puţinele pe care nu le-am urmărit până la capăt, tocmai pentru că a fost cumplit de plictisitor, respectiv cenuşiu, cu soarta decisă, practic, după numai câteva curse, chiar dacă atunci, ce-i drept, măcar m-am bucurat pentru victoria altui simpatic-nu-doar… Jenson Button.

În condiţiile astea, aproape că nici nu mă mai înţeleg de ce pun Formula 1 printre sporturile mele favorite, imediat după hochei şi fotbal! Se pare că, în ciuda impresiei subiective pe care o nutream, cum că aş fi un tip cu capul pe umeri, poate chiar exagerat de lucid şi realist, zace şi în mine genul acela de optimism naiv care mă face de patru ani să închei sau – dacă n-am făcut-o, din diferite motive… – să fi putut foarte bine să o fac, la fel ca acum, cu speranţa că sezonul următor va fi unul mai roz şi mai vesel pentru mine.

vineri, 22 noiembrie 2013

"YOUR HEROES ARE DEAD"

joi, 21 noiembrie 2013

FENOMENE PARANORMALE

AVERTISMENT: Oricât de greu ar părea de crezut, întâmplările care urmează sunt strict autentice!


Cum nu mai citesc de multă vreme ziare şi nu mai urmăresc buletinele de ştiri, habar n-am dacă nu s-o fi şi anunţat pe undeva ceva în sensul ăsta, dar toată ziua de ieri am trăit cu impresia acută că omenirea a căzut pradă unui amplu atac cibernetic vizând cam toată gama de aparatură electronică. 

Totul a început pe la orele prânzului, când, având treabă în oraş, m-am gândit să profit de apariţia unui bancomat în calea mea pentru a plăti factura de telefonie mobilă. După ce doamna aflată în faţă a plecat cu un zâmbet de satisfacţie întipărit pe chip, în timp ce-şi îndesa în portofel un teanc de bancnote, semn că obţinuse ce-şi propusese de la maşinărie, am început şi eu operaţiunile, constând în tastarea diferitelor pinuri, sume şi coduri de client. Lucrurile au decurs fără incidente până la ultima comandă de confirmare, urmată de afişarea mesajului “tranzacţie în desfăşurare”, după care, catastrofă: ecranul s-a stins subit, la fel ca şi becul de deasupra aparatului, preţ de vreo jumătate de minut, poate şi mai bine, nu s-a mai întâmplat nimic, apoi au început să apară mesaje similare celor de pe PC-urile în curs de reiniţializare, cu versiuni de soft, număr de biţi, memorie disponibilă etc., repetate la nesfârşit.

Cum cardul meu rămăsese captiv, fireşte că m-am panicat, mai ales că bancomatul era plasat într-un loc destul de neprietenos (asta deşi în general am grijă să le folosesc numai pe cele din dreptul sucursalelor de bancă, tocmai pentru situaţii de felul acesta), însă mi-am amintit că băgasem în memoria telefonului mobil numărul de urgenţe al băncii respective. Scormonesc prin buzunare după telefon, îl găsesc, îl scot, îndepărtez husa, numai că, din nou, fatalitate: ecranul tactil nu acceptă nicio comandă, în afara – culmea ironiei! – celei de deblocare. Fac precizarea că până atunci nu doar că nu mai avusesem nicio problemă de genul acela cu el, dar eram atât de mulţumit, încât am renunţat la un brand concurent căruia îi fusesem fidel mai bine de un deceniu şi jumătate! (De altfel, în paranteză fie spus, acum merge iarăşi bine mersi). Într-un târziu, când chiar nu mai aveam nicio idee despre ce aş putea să fac şi îmi pierdusem orice speranţă de a-mi recăpăta cardul, el mi-a fost restituit brusc, prin ejectare, cu toate că bancomatul continua să afişeze mesaje tehnice.

Ajuns acasă într-o stare de epuizare nervoasă după atâtea emoţii, am zis că, înainte de a mă apuca de orice altceva, trebuie să mă deconectez cu un episod din serialul favorit. Dau drumul la laptop, la mediaplayer, butonez ce e de butonat, când, stupoare: reţeaua locală de internet, căzută (conform chiar mesajului afişat pe televizor). Dar nu în felul în care, ce-i drept, se mai întâmplă când şi când, cu imaginea îngheţând complet şi playerul nemairăspunzând la comenzi, astfel încât singura soluţie este să-l scot din priză şi să-l pornesc din nou, ci într-un mod bizar, pentru că aparatul continua să funcţioneze, filmul pornea, numai că se desfăşura cu încentinitorul şi un sunet subturat, cavernos. După câteva manevre care altădată rezolvau problema, dar acum au rămas fără niciun efect, am renunţat şi m-am uitat la emisiunile transmise în direct, doar că… a început să facă figuri, constând în întreruperi de semnal, şi decodorul de la UPC! Prin urmare, am preferat să trag un pui de somn de după-amiază.

În fine, poate cel mai înspăimântător episod a avut loc seara, chiar înainte să mă culc. Am o ramă foto pe care – pentru că uneori se întâmplă să adorm la vreun meci şi nu vreau să funcţioneze aiurea toată noaptea, pe post de lampă de veghe – am programat-o să se stingă automat la ora 23.00. De cele mai multe ori, chiar şi dacă stau până mai târziu la televizor, nu dau atenţie momentului, însă absolut niciodată nu s-a întâmplat să o găsesc aprinsă dimineaţa, sau peste noapte când mă mai trezesc şi eu ca tot omul de o anumită etate. Ei bine, aseară întâmplarea face că la ora cu pricina chiar mă uitam, de la distanţă, din pat (ea fiind amplasată lângă televizor) la una din fotografiile de pe ecran, astfel încât am surprins exact momentul când s-a stins. Cu adevărat sinistru este însă că, după numai câteva secunde, fără ca eu să fac ceva… a pornit din nou! Nu atât din curiozitate, cât mai degrabă paralizat de uimire şi, puţin, de ce să nu recunosc?, de un soi de teamă nedefinită, am urmărit alte câteva minute bune să văd dacă nu cumva se stinge din nou singură, caz în care m-aş fi putut gândi că, poate, chiar dacă e improbabil, se mai întâmplase şi altădată să se oprească practic în doi timpi, fără ca eu să bag de seamă. Nici vorbă. Dacă n-aş fi stins-o, în cele din urmă, manual, din buton, ar fi rămas aprinsă cel puţin până a doua zi (respectiv azi) la aceeaşi oră.

Mă şi mir că, după toate astea, peste noapte am reuşit să dorm doar la fel de prost ca de obicei.

miercuri, 20 noiembrie 2013

TREI CULORI: GALBEN

Având în vedere că şi-aşa alte schimbări majore în fotbalul românesc, măcar la nivel de lot sau selecţioner, nu se prefigurează, în ciuda ratării calificării (şi) la CM din Brazilia 2014, propun forurilor (in)competente de la noi altceva: să se schimbe echipamentul “tradiţional”, galbenul dovedindu-se o culoare fatidică nu doar pentru… “tricolorii” noştri, ci şi pentru naţionalele Suediei şi Ucrainei, eliminate şi ele (chiar dacă în urma unor evoluţii mult mai demne) la baraj.

Cu un albastru à la Franţa sau Italia ori un roşu ca al Spaniei sau chiar Belgiei, poate alta ar fi şi soarta noastră peste (alţi) patru ani.

marți, 19 noiembrie 2013

MAI BINE LINIŞTE

Hai c-am trăit (prea) destul cât s-o aud şi pe-asta! De parcă spectatorul (român) de fotbal ar mai fi avut nevoie de vreun pretext să se comporte mitocăneşte, nu ştiu ce asociaţie oligrofenă a suporterilor propune ca diseară, la meciul România-Grecia, publicul să fluiere imnul elen, dacă autorităţile din peninsulă nu îi eliberează, sau nu îi expulzează cu bilete la clasa întâi, sau nu le dă azil politic sau nu-i pupă pe frunte (că n-am înţeles exact) pe câţiva compatrioţi de-ai noştri huligani reţinuţi cu prilejul partidei tur. Ce sunt aproape sigur e că nu-i vorba să fie spânzuraţi sau întemniţaţi pe viaţă, caz în care, mă rog, s-ar mai fi justificat cât de cât.

Acum, pentru că e greu să-i faci să priceapă omeneşte pe cei predispuşi oricum la asemenea manifestări că în nicio circumstanţă nu se cade aşa ceva, fie şi pentru argumentul de bun-simţ banal şi elementar că suporterii greci au fost chiar neaşteptat de decenţi când s-a intonat “Deşteaptă-te, române!” pe stadionul din Pireu, aş încerca o abordare mai pe-nţelesul lor mărginit: s-ar putea ca, auzindu-şi imnul batjocorit, grecii, recunoscuţi drept teribil de patrioţi, să se încarce de ambâţ şi energie şi să ne facă zob. Oarecum similar cu ce s-a întâmplat cu jucătorii noştri la meciul de-acasă cu Ungaria, după ce maghiarii ne scoseseră din pepeni toată ziua cu atitudinea lor arogantă şi xenofobă, aşa că le-am dat un 3-0 (numai bun şi astăzi!) de le-au mers fulgii. Mă gândesc că şi-n împrejurările de-acum tăcerea ar fi de aur.

luni, 18 noiembrie 2013

AVANCRONICA DE DUPĂ MECI

Conform zicalei, sau ce-o fi ea, “nemulţumitului i se ia darul”, după ce, în nemernicia mea de telespectator dedulcit la transmisiuni (sportive) de înaltă definiţie, m-am văicărit că meciurile Naţionalei de fotbal au ajuns să fie preluate de Antena 1 şi GSP, care baremi încă mai păstrau formatul de 16:9, ca să nu-i văd pe “băieţii noştri” (ca şi pe-ai “lor”, de-altfel) nu doar neclar (de unde şi vorba “nu-i văd bine”, la barajul cu grecii de exemplu), ci turtiţi şi lăţiţi pe televizorul meu cu ecran nu tocmai gigantic, dar orişicât, măricel, care mi-a scos, la vremea lui, un teanc gros de bani din buzunar (era de fapt o borsetă, dacă-mi amintesc bine) pentru că, în conformitate cu altă tradiţie personală, nu s-a ieftin cu aproape 50% decât hăt, la vreo săptămână după ce l-am cumpărat, acum am nimerit cu adevărat din lac în puţ, imaginea 4:3 de la meciul de vineri, de pe România TV (?!), diferind de cea de pe vremea ceauşescului doar prin faptul că era bruiată cam la două-trei minute, în forme variate, mergând de la un rând relativ discret în josul ecranului până la întreruperea totală, cu reclame la habar n-am ce, că eu din principiu nu le urmăresc, preferând să ţin ochii închişi pe întreaga lor durată. O transmisiune care nu s-a ridicat nici măcar la nivelul de gleznă a broaştei atins de jocul elevilor etern repetenţi ai lui Piţurcă. Nici nu mă interesează ce mare afacere or fi făcut cei de la RTV, în afară de a-şi lua, conform audienţelor, minim 3,2 milioane de înjurături (eu, de pildă, i-am afurisit pe puţin de douăzeci de ori!) de la nişte oameni care dacă n-auziseră încă de postul ăsta, nici n-or să-l salveze vreodată la favorite, după ce au văzut în ce hal sunt în stare să emită.

Apropo însă de jocul “tricolorilor”, trebuie să spun că în pauză m-au enervat teribil toate comentariile critice din studiourile posturilor care nu se învredniciseră să preia “meciul secolului” (la România TV au fost alte 15 minute de publicitate!), mai toţi specialiştii şi “specialiştii” plângându-se că jucăm ca vai de noi. Asta în condiţiile în care, de bine, de rău, fusese o repriză relativ echilibrată, cu ai noştri izbutind – spre deosebire de multe alte dăţi – chiar şi “serii” de două-trei pase, doar că în timp ce grecii marcaseră, cumva, dintr-o singură ocazie… două goluri, noi marcaserăm un gol din două ocazii. Mă şi gândeam ce bine ar fi să jucăm şi în a doua parte doar la fel de prost, fiindcă era încă mult loc de mai rău, aşa cum, de altfel, s-a şi văzut. Ciudat e însă că, deşi nu-mi stă în fire, sunt încă optimist pentru retur. La urma urmelor, un 2-0 sau chiar un 3-1 cu prelungiri nu e chiar de neimaginat în compania altor beţe, ce e drept mai norocoase şi mai inspirate decât noi, cum s-au dovedit grecii.

P.S. Fără să-l simpatizez în mod deosebit pe Torje, care de multe ori a fost veriga slabă dintr-un lanţ şi-aşa devorat de rugină, vineri mi s-a părut nedrept că nu l-a remarcat nimeni, deşi la un moment dat credeam că are şi un frate geamăn care intervenea (poate nu întotdeauna cu succes) la minge într-un colţ diferit al terenului decât cel în care tocmai o făcuse “celălalt”. Coincidenţă sau nu, după înlocuirea lui (cu nici nu ştiu cine, că la momentul respectiv RTV tocmai băgase o reclamă, iar până la finalul partidei nu i-am auzit rostit numele noului intrat) nici c-am mai trecut de mijlocul terenului.

În schimb, prestaţia lui Lobonţ mi s-a părut una dintre cele mai slabe avute vreodată de un portar care, paradoxal, a încasat trei goluri fără să i se poată imputa clar vreunul. La nenumărate alte faze însă, era fix unde nu trebuia să fie, de obicei undeva în spatele (?!) liniei porţii.

vineri, 15 noiembrie 2013

"THE END"

joi, 14 noiembrie 2013

COMEDIE, COMEDIE, DAR NICI CHIAR AŞA!

Aseară am fost (din nou) la teatru. Şi, poate pentru cel mult a doua sau a treia oară în ultimul deceniu, piesa a început aproape la timp, adică numai cu vreo trei minute întârziere. Fireşte însă că asta nu i-a împiedicat pe câţiva căscaţi (ca să nu le spun iarăşi nesimţiţi!) să tot intre în sală până la ora (lor) “obişnuită”. Aşa, de pildă, o bătrânică, fix pe rândul din faţa mea, a ajuns pe la şi-un sfert. Inclusiv pentru că ora de începere a spectacolului era 19.00, aşadar una destul de înaintată, am convingerea că nu venea direct de la serviciu. Ba poate că sărmana plecase de-acasă către sală încă de dimineaţă, dar se rătăcise. În fine.

Despre reprezentaţie – “Profesiunea doamnei Warren” de George Bernard Shaw – puţine lucruri (bune) de spus. Conform legendei, după ce piesa a trecut cu greu de cenzură, a fost primită de publicul vremii, respectiv al începutului de secol XX, cu indignare, din cauza subiectului scandalos (şi) pe-atunci. Judecând însă după montarea teribil de neinspirată de-acum, de la Teatrul Mic, a mai degrabă actorului talentat decât regizorului închipuit Claudiu Istodor, publicul s-ar fi putut indigna şi de plictiseală sau de atâtea scălâmbăieli ale actorilor.

E adevărat că, pentru zilele noastre, nici textul nu prea mai înseamnă mare lucru, dar regizorul a ţinut cu tot dinadinsul să-l transforme dintr-o satiră, altminteri, dacă nu tocmai rafinată, oricum mai subtilă, într-o comedie de-a dreptul bufă. Dacă intenţia a fost să-şi facă de râs, mai mult la figurat decât la propriu, colegii, în special pe Maia Morgenstern, care poate chiar simţea nevoia unei evadări în ridicol, după atâtea roluri dramatice, a obţinut, cu siguranţă, un mare succes.

În încheiere, aş mai vrea să adaug doar că nu ştiu ce (alte) calităţi actoriceşti, care să-l fi recomandat pentru o instituţie de nivelul Teatrului Mic, are Tudor Aaron Istodor, în afară de a fi băiatu’ lu’ tata (Claudiu) şi-a lu’ mama (Maia), dar mie mi se pare că prestaţia lui de-aseară demonstrează cum uneori aşchia mai sare şi departe de trunchi.

marți, 12 noiembrie 2013

GHICITOARE

Am acasă, într-un dulap negru, din lemn, înalt de 69 cm şi lat de 84 cm, cu două uşi prevăzute cu mânere metalice argintii, nişte bocanci de munte, bej, din Gore-Tex, mărimea 45, care mă strâng, nişte pantofi negri, din piele naturală, cu şireturi împletite şi talpă de crep, mărimea 43, care-mi sunt mari şi o pereche de tenişi chinezeşti, mărimea 46, albaştri, din pânză de sac, cu şireturi albe şi bot de cauciuc, atât de mici, că nici nu pot să-i încalţ (i-am primit cadou, ca să nu zic de bogdaproste).

Întrebare: Ce măsură port la papuci?

luni, 11 noiembrie 2013

BARIERE ŞI DURERI ÎN COT

În urmă cu deja aproape două săptămâni, într-o frumoasă şi neobişnuit de caldă – pentru luna octombrie a oricărui alt an – zi de, hodoronc-tronc, miercuri, neavând eu ce face pe-acasă şi cuprins fiind de un dor de ducă, justificat şi prin faptul că toată vara n-am fost plecat pe nicăieri, m-am gândit să dau o fugă de-o zi la munte. După îndelungi deliberări pe tema destinaţiei, mi-am amintit că nişte prieteni îmi spuseseră, nu de mult, cum au văzut ei cu ochii lor că s-ar fi terminat de asfaltat drumul până la Cabana Babele, despre care, cu uimire şi sentimente amestecate, citisem şi eu, cândva, câte ceva.

Ca să fiu sigur că n-am înţeles greşit şi nu fac un drum aiurea, pierzând degeaba o bună parte din şi-aşa prea puţinul timp alocat escapadei, am efectuat o scurtă documentare, pe bază de Google, prilej cu care am găsit o din păcate cam aceeaşi ştire, din 21 august a.c., preluată însă, cu mici modificări în redactare, de o mulţime de publicaţii, inclusiv importante, conform căreia “TransBucegi”, “drumul care ajunge până la Babele” va fi inaugurat oficial pe 31 august, aşadar încă de-acum fix două luni fără o zi, la momentul excursiei mele. În paranteză fie spus, entuziasmul unora dintre jurnalişti (recte de la “Adevărul”) mergea atât de departe încât se trâmbiţa chiar dispariţia definitivă a cozilor imense de la telecabina din Buşteni. În fine; citit şi la drum pornit!

Din nefericire, odată ajuns în Sinaia, de unde ar fi trebuit să înceapă urcuşul pieptiş, am constatat o dată în plus că jurnaliştii noştri sunt numai buni de Radio Erevan: drumul până la Babele s-o fi inaugurat el într-adevăr, fix pe 31 august, conform planului bine stabilit, decât că n-ajunge până la Babele, ci numai până aproape de Piatra Arsă şi e cu desăvârşire închis circulaţiei publice! Adicătelea, nu doar că există indicatoare rutiere elocvente în acest sens şi chiar panouri pe care scrie cât se poate de limpede, cu litere de-o şchioapă, dar s-au pus şi bariere metalice.

Acum, partea bună e că barierele – cu excepţia celei din dreptul Cabanei Piatra Arsă, oricum uşor superfluă pentru că acolo se opreşte şi asfaltul – erau la ora la care am ajuns eu deschise. Prin urmare, cu toate că nu-mi stă în obicei, am decis că e timpul să mă adaptez şi eu la realităţile specifice din România, unde, câtă vreme autorităţile îşi bat joc de cetăţeni, aceştia din urmă au şi ei tot dreptul să răspundă cu aceeaşi monedă: mi-am băgat picioarele în ele de indicatoare, panouri şi bariere şi mi-am continuat drumul! De altminteri, am impresia că nici cei care le-au montat nu prea cred în eficienţa lor, de vreme ce au înşirat de-a lungul traseului vreo trei astfel de puncte cu “trecerea strict interzisă”. În condiţii normale, într-o ţară cu adevărat civilizată, două dintre ele ar fi fost de prisos. S-a mizat însă, probabil, pe faptul că şi lipsa de educaţie e, cumva, graduală, pe categorii de indivizi; cine nu ia în serios prima barieră poate o ia pe a doua sau pe a treia… Ei bine, recunosc, eu am ales să mă plasez în rândul mitocanilor desăvârşiţi, astfel încât am ajuns până la capăt.

În încheiere, vreau să mai spun trei lucruri scurte. Unu: fix din motive precum cele de mai sus (respectiv “obiective” şi “subiective”) amân deja de doi ani să merg pe Transalpina, despre care am înţeles că e la fel de “gata” ca şi TransBucegiul, respectiv deschis numai celor cu mult tupeu, în ciuda “inaugurării oficiale”. Doi: La cum arată acum “drumul până la Babele”, fără parapeţi de protecţie pe cea mai mare parte şi oprit cu mulţi kilometri înainte de destinaţie, cred că nu va fi cu adevărat circulabil în condiţii de siguranţă înainte de alţi doi-trei ani de-acum înainte. Trei: Sper să-i dea cuiva prin minte, la un moment dat, să facă ceva şi în legătură cu poluarea presupusă de un astfel de drum, extrem de circulat, când va fi gata, n-am nicio îndoială. Cum ar fi, de pildă, să se permită numai accesul autovehiculelor electrice sau măcar hibride? Ciudat de tot, nu?

vineri, 8 noiembrie 2013

"MARIONETA"

joi, 7 noiembrie 2013

UN SCENARIU CUNOSCUT

Aseară, în minutul 90 al meciurilor din Champions League Borussia Dortmund - Arsenal şi FC Basel - Steaua, la care mă uitam în paralel, punând chiar, în mod patriotic, meciul campioanei României pe televizorul mai mare şi mai HD, la scorul de 1-0 pentru echipele cu care ţineam (favorite ar fi cam mult spus, pentru că la categoria asta se încadrează doar “tunarii”, steliştii fiind nişte preferaţi de conjunctură, strict în cupele europene), copleşit de tensiunea celor patru, respectiv trei minute suplimentare dictate de arbitri, în care echipele-gazdă presau din ce în ce mai tare, am făcut două lucruri, unul bun şi unul rău. Cel bun a fost că am stins televizorul la care îi urmărisem până atunci pe londonezi, iar cel rău că l-am lăsat să meargă pe cel unde erau bucureştenii.

În consecinţă, conform unui scenariu verificat de nenumărate ori de-a lungul timpului, Arsenal a scăpat cu faţa curată, păstrându-şi intacte şansele de a se califica în faza superioară, în timp ce Steaua a încasat golul care îi cam dă deja prilejul să se concentreze pe competiţiile interne, pe care de altfel le domină copios. Asta e!

miercuri, 6 noiembrie 2013

SINUCIGAŞII

Mergi pe autostradă. Conduci aproape legal, cu 130-140 km/h, îndreptându-te dinspre de unde vii către unde ai treabă. Nu te gândeşti la nimic. Sau, dimpotrivă, te gândeşti la orice. Nu contează. În faţă, cât vezi prin parbriz, şi în spate, cât vezi în oglinzile retrovizoare, nu se mai află niciun alt autovehicul. Din fericire, nici vreo căruţă.

Totuşi, la un moment dat, în zare, mai întâi abia ghicindu-se, apoi din ce în ce mai clar, apare ceva. Pare să fie un autoturism. În spate, în continuare, nimeni. Pe măsură ce te apropii, imaginea se conturează tot mai bine şi după o vreme înţelegi că sunt de fapt două vehicule, rulând liniştit, unul în urma celuilalt. Primul dintre ele poate fi o furgonetă sau un microbuz, dar n-are nicio importanţă. În spate, în continuare, nimeni.

Pentru că n-ai pe cine să incomodezi, treci deja, din timp, semnalizând totuşi corespunzător şi oarecum instinctiv (spre deosebire de mulţi dobitoci care par să nu ştie ce manetă trebuie acţionată în acest scop) pe banda a doua, dacă nu cumva deja mergeai pe ea, poate nu întru totul legal, dar fiindcă pe-acolo e mai bun asfaltul. Sau cel puţin aşa ţi se pare. Oricum nu contează nici asta. În spate, în continuare, nimeni.

De-acum poţi să distingi culorile şi chiar mărcile celor două vehicule, care rulează la fel de liniştit ca la început, unul în urma celuilalt, cu o viteză nu cu mult mai mică decât a ta, probabil cea cu adevărat legală. Ar putea fi chiar amici, plecaţi împreună în vilegiatură. În spate, în continuare, nimeni.

În sfârşit, ai ajuns suficient de aproape cât să le vezi limpede până şi numerele de înmatriculare, dacă te-ar interesa. Fireşte însă că nu te interesează. În schimb, trebuie neapărat să te intereseze ce face cretinul din urma celui dinaintea lui, de care acum te despart numai câţiva metri: intră brusc în depăşire. Cu alte cuvinte, fix în faţa ta. Frânezi, înjuri, aştepţi să finalizeze manevra – care durează nemăsurat de mult pentru că practic merge cu aceeaşi viteză ca şi cel depăşit – înjuri din nou. Ăsta, spre deosebire de ceilalţi minimum cinci-şase kamikaze ca el, de care ai parte la fiecare sută de kilometri de autostradă liberă, a şi semnalizat, doar că în aceeaşi clipă în care a schimbat direcţia. Oricum, totul e bine când se termină cu bine. N-are niciun motiv temeinic să nu facă la fel şi data viitoare.

În spate, în continuare, nimeni.

marți, 5 noiembrie 2013

DESPRE LIMITE

Apropo de ce scriam ieri, chestia asta cu depăşirea limitelor pistei tinde să fie considerată o infracţiune majoră în Formula 1, ceea ce pe undeva mi se pare normal. Aşa cum nici în traficul de zi cu zi nu-i suport pe şmecherii închipuiţi cu care te pomeneşti apărând din faţă cu jumătate de maşină pe sensul tău de mers pentru că au tăiat o curbă, ca să facă, probabil, economie de benzină sau de cauciucuri, că după ce şi-or fi dat ultimii 50.000 de eurişori pe gipanul de neam prost nu le-or mai fi rămas bani şi pentru consumabile, mă calcă pe nervi şi piloţii cărora nu le ajunge întreaga lăţime oficială a traseului, simţind nevoia să folosească şi o bucată cât mai consistentă din spaţiul adiţional, de siguranţă, dacă tot e acolo, şi astfel să-şi creeze un avantaj necinstit, pentru că abordează virajele mai rapid decât în mod normal.

Sigur, dacă ar fi după mine, sadic cum sunt, aş mărgini pista, în special în zonele delicate, precum şicanele şi acele de păr, cu ceva borduri viguroase, dacă nu chiar cu ziduri de-adevăratelea, înalte şi de beton, sau măcar aş planta coridoare de cuie, în genul celor puse de poliţie în calea maşinilor urmărite, dar pentru că înţeleg raţiunile de securitate a piloţilor m-aş mulţumi să creez, de pildă, nişte bălţi de vopsea albă, astfel încât fiecare monopost mozolit pe cauciucuri după un tur să fie sancţionat corespunzător. Asta pentru că judecata comisarilor de traseu, după cum scriam şi ieri, este prea puţin demnă de încredere când se lasă la latitudinea lor să aprecieze cât de mult a încălcat o maşină marginile, dacă le-a depăşit cu toate cele patru roţi sau numai cu trei jumate şi dacă prin manevra aceea s-a creat sau nu un avantaj important. Câtă vreme limitele traseului sunt cele clar stabilite – nu mai late cu 15 centimetri, un metru sau cât socoate fiecare, în funcţie de “stilul de pilotaj” – toată lumea să facă bine să se încadreze strict în ele. Nu cred să fie aşa de greu pentru nişte profesionişti plătiţi regeşte.

luni, 4 noiembrie 2013

PILOŢI ŞI MILOGI

După ce că nenumăratele reguli şi restricţii apărute în ultimii ani în Formula 1 au îngropat aproape complet spectacolul şi-aşa ucis cu sânge rece nu atât de un oarecare Sebastian Vettel cât de Adrian Newey, cel care i-a pus la dispoziţie o maşină demnă de o competiţie a ei proprie, un fel de Superformula 0, monomarcă, ele mai sunt şi aplicate aiurea, discriminatoriu, în funcţie de partea corpului cu care s-au trezit în sus comisarii de traseu în ziua cursei şi de simpatiile lor lăuntrice.

Ieri după-amiază de pildă, o depăşire făcută de Fernando Alonso, cu al său Ferrari, asupra monopostului Torro Rosso al lui Jean-Éric Vergne PRIN AFARA PISTEI – unde odinioară s-ar fi aflat nu ditamai spaţiul de siguranţă, ci un zid de beton sau măcar un pâlc de copaci, caz în care spaniolul ar fi fost cu siguranţă mai cumpănit –, manevră până atunci (inclusiv cu câteva tururi înainte) pedepsită aproape instantaneu printr-o trecere suplimentară pe la boxe, a fost iertată, organizatorii anunţând mai întâi că ea va fi, hodoronc-tronc, analizată după încheierea cursei, apoi că nu s-au impus acţiuni punitive deoarece “explicaţiile celor doi piloţi implicaţi au fost clare”.

Treaba e că şi dacă Alonso ar fi fost găsit vinovat DUPĂ cursă şi penalizat cu nu ştiu câte secunde adăugate la timpul său total (procedură folosită uneori), tot ar fi fost o discriminare (indiferent dacă pozitivă sau negativă) faţă de piloţii obligaţi chiar în timpul cursei să facă acel “drive-through”, deoarece una este să petreci cele 20-22 de secunde suplimentare la boxe şi să ieşi în trafic cine ştie unde (în funcţie de noroc, pe o pistă mai liberă sau în urma a cinci-şase maşini întârziate pe care să trebuiască să le depăşeşti) şi alta ca aceleaşi 20-22 de secunde să fie adăugate strict aritmetic. Mă uitam cum, ieri, Alonso, după ce şi-a creat avantajul acela necinstit, a fugit mâncând pământul, cu un set de cauciucuri noi şi “soft”, câştigând atât de mult, încât un eventual timp de penalizare oricum nu l-ar fi retrogradat prea mult. În schimb, cum spuneam, dacă era pedepsit cu trecerea pe la boxe în timpul cursei (mai erau doar câteva tururi până la final) putea să fie întârziat de maşinile mai lente. Plus că nu ar mai fi fost posibilă “ascultarea cu atenţie a explicaţiilor piloţilor”, făcute la rece şi poate după… negocieri. Că până la urmă spaniolul a fost iertat complet e, fireşte, o imbecilitate cu atât mai flagrantă a stewarzilor.

Tot cam în aceeaşi ordine de idei şi tot ieri, o altă manevră ilegală, şi anume dubla schimbare a direcţiei în faţa unui pilot care încearcă să depăşească, săvârşită de această dată de Esteban Gutierrez în detrimentul lui Lewis Hamilton, a fost şi ea trecută cu vederea, asta foarte probabil pentru că britanicul nu e genul de pilot-milog care să înceapă să se smiorcăie în microfonul comunicaţiei radio, către propria echipă, că “mami, uite ce mi-a făcut rău’ ăla!”, cum fac cei mai mulţi, reuşind astfel să-i impresioneze pe oficiali.