Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 31 decembrie 2010

UN AN NOU FERICIT!


vineri, 24 decembrie 2010

CRĂCIUN FERICIT!


joi, 23 decembrie 2010

SCEPTICUL ŞI OPTIMISTUL

Pentru că tot a făcut la un moment dat şi o paralelă, pe care o împărtăşesc, între ce (nu) se întâmplă acum şi ce era înainte de 1989, optimismul manifestat aseară de Crin Antonescu, atunci când şi-a exprimat aproape convingerea că vom scăpa de guvernuboc încă de prin primele luni ale anului care stă să înceapă, mi-a amintit cum şi căderea lui Ceauşescu era aşteptată din clipă în clipă, cu mulţi ani înainte să se întâmple cu adevărat, de către cei care, de pildă, citeau pe chipul lui tot felul de semne de şubrezire a sănătăţii. Personal nu-mi făceam iluzii nici pe-atunci, cum nu-mi fac nici acum.

Vestea ca să zic aşa bună este însă că, în scepticismul meu desăvârşit – cel puţin când vine vorba de astfel de chestiuni –, eu n-am fost sigur că am scăpat definitiv de Ceauşescu nici măcar după ce am văzut de nenumărate ori imaginile cu execuţia lui, aşa încât, până la urmă, se poate ca eu să fiu acela care se înşală; o sper din tot sufletul. S-avem un An Nou fericit!

miercuri, 22 decembrie 2010

O CONSECVENŢĂ MAI GREŢOASĂ

Coincidenţa sau poate un ciudat blestem face ca în ultimele două emisiuni la care am văzut-o, oricât de puţin, pe Andreea Pora, să o fi surprins tocmai când se adresa unor reprezentanţi ai opoziţiei sau ai presei cu următoarele cuvinte: “discursul dumneavoastră este cunoscut: Băsescu e un ticălos, Boc e un criminal…”.

Păi, dacă-i pe-aşa, nici duduia amintită nu poate fi acuzată de lipsă de consecvenţă, numai că poziţia ei nu este exprimată atât prin discursuri articulate, cât mai degrabă prin onomatopee: “mu-mu-mu, lip-lip-lip, ţoc-ţoc-ţoc…”.

marți, 21 decembrie 2010

21

Cu prilejul împlinirii a exact şapte luni şi cincisprezece zile de când Traian Băsescu a anunţat criminalele măsuri de austeritate, printre care tăierea cu 25% a salariilor şi cu 15% a pensiilor (aceasta din urmă fiind ulterior înlocuită cu cea la fel de aberantă a majorării TVA), a cinci luni şi trei săptămâni de la intrarea lor în vigoare şi – coincidenţă – a douăzeci şi unu de ani de la declanşarea să-i spunem Revoluţiei şi în Bucureşti, mă gândeam că singurul merit al guvernării Băsescu-Boc este că poate servi drept pildă vie şi explicaţie cu valoare istorică tuturor celor care încă se mai întreabă cum a fost posibil ca românii să-l rabde fără crâcnire timp de un sfert de veac pe Ceauşescu, câtă vreme, după toate cele petrecute în ultimii doi ani, în mândra noastră ţară este linişte şi pace, iar eroii principali sau simplii figuranţi ai actualei cârmuiri se plimbă în siguranţă nu doar prin studiourile de televiziune, ci şi între ele, pe străzi, fără să-şi ia în freze măcar flegmele cu care odinioară a fost răsplătit pentru întreaga sa activitate un poet recent trecut la cele veşnice, dacă nu şi alte lucruri mai contondente.

luni, 20 decembrie 2010

SE PUTEA ŞI MAI RĂU. DAR ŞI UN PIC MAI BINE.

Fiind eu deja născut spre sfârşitul epocii marilor succese ale naţionalei masculine, chiar dacă încă prea mic pentru ca din meciurile decisive de atunci să-mi amintesc mai mult decât nişte trăiri intense şi care probabil că m-au marcat definitv, am rămas cu o sensibilitate ieşită din comun când vine vorba de handbal la nivel de echipe reprezentative.

Aşa se face că, după ce m-am aflat în pragul infarctului chiar şi văzând numai înregistrat finalul partidei cu Muntenegru, pe care nu avusesem tăria de a-l urmări în direct, dar aflasem rezultatul, şi după ce am repetat manevra retragerii strategice din faţa micului ecran în ultimele cinci minute ale semifinalei cu Suedia, când scorul era încă egal, sperând, zadarnic după cum s-a dovedit până la urmă, într-un deznodământ similar, la finala mică nici nu m-am mai uitat, decât foarte pe sărite, împăcat cu gândul că vom rămâne pe un şi aşa nesperat loc patru, câtă vreme, sincer vorbind, portarul Talida Tolnai a obţinut, dacă nu de una singură, ajutată numai de Cristina Neagu, victoria cu Muntenegru (cu o evoluţie a ei doar un pic sub calificativul “excepţional”, am socotit că pierdeam la vreo cinci-şase goluri diferenţă!), a limitat proporţiile înfrângerii cu Suedia, şi ne-a asigurat medaliile de bronz în partida de ieri cu Danemarca!

Desigur însă că pentru locul trei în Europa (nivel pe care, vorba unui comentator, nu-l avem în prea multe domenii) merită felicitată întreaga echipă, cu convingerea că, atunci când vor juca şi celelalte fete la valoarea lor adevărată, vom scăpa de blestemul de a fi în handbalul feminin un fel de Spania de până acum doi ani la fotbal (după care a devenit, în sfârşit, campioană europeană şi apoi mondială), adică de a ne număra de fiecare dată printre principalele favorite la startul competiţiilor şi printre cele mai mari decepţii la finalul lor.

vineri, 17 decembrie 2010

CEL MAI IUBIT DUŞMAN AL MEU


joi, 16 decembrie 2010

OBOSIŢI, DAR NEFERICIŢI, DUPĂ O ÎNFRÂNGERE MERITATĂ

Înfrângerea de aseară a Stelei, survenită în minutul 93 al meciului cu Napoli, coroborată cu egalarea de prin minutul 96 (!) în meciul tur şi cu multe alte asemenea întâmplări sportive, şi nu numai, ne-ar putea întări ideea, fatalistă, dar comodă, că aşa suntem noi românii: popor fără noroc.

O fi şi ceva adevăr în chestia asta, însă când vine vorba strict de sportivi, ce n-am putut eu înţelege niciodată este scuza că “adversarii au fost mai proaspeţi”, care intervine atunci când, de bine de rău, ai noştri se vede că s-au străduit, aşa că nu mai ţine aia încă şi mai idioată, cu “adversarii şi-au dorit mai mult victoria”. Adică, bun, talentul îl au sau, cum e în general cazul, nu, dar ce dracu îi împiedică să muncească pe brânci ca să ajungă măcar în privinţa condiţiei fizice la nivelul celorlalţi?! Că doar steliştii, care aseară păreau la capătul puterilor încă dinaintea încheierii primei reprize, n-or să spună acum că vin după un sezon solicitant, cu meciuri tensionate împotriva unor echipe de mare anvergură, precum Victoria Brăneşti, Unirea Urziceni sau Pandurii Târgu Jiu, în timp ce Napoli a avut parte numai de galopuri de sănătate cu nişte amărâte de Inter, Juventus, Milan sau Roma!

miercuri, 15 decembrie 2010

LA DRACU-N PRAZNIC

Singurul lucru care mi se pare demn de reţinut şi, pe undeva, chiar amuzant, din toată agitaţia politică de ieri, cu angajări ale răspunderii guvernului pe ce-au vrut muşchiuleţii lui Boc, cu legi socotite drept adoptate pe motiv că “de-aia!”, cu votul dat tâlhăreşte de parlamentari, la adăpostul nopţii, în apărarea colegei de tagmă Ridzi şi cu o conferinţă nu atât de presă, cât mai curând degeaba a lui Băsescu, este giganticul scuipat în obraz, ca să nu spun şut în cur, încasat de tot mai micul Titulescu, Victor Ponta, care, după ce cu o zi înainte s-a dus la Dracu-n praznic, la Cotroceni, ca să-i spună, chipurile, verde în faţă tot ce i-a spus mai cu fereală pe la televizor, inclusiv cum vede el rezolvarea marilor probleme ale ţării, a obţinut absolut tot ce şi-a propus… PD-L. Restul e gargară.

marți, 14 decembrie 2010

38% OLIGOFRENI

Pe pagina de internet a ziarului Gândul, la un sondaj cu întrebarea “Credeţi că, de la 1 ianuarie 2011, (peste nici trei săptămâni! – nota mea) salariile vor reveni la nivelul de dinaintea tăierii cu 25%?”, peste 38% din circa 50.000 de participanţi, deci vreo 19.000, au răspuns: DA!

Mai simplu spus, dintr-un eşantion de 50.000 de oameni relativ informaţi, cititori ai unui ziar de calitate cu o poziţie critică la adresa actualului regim politic portocaliu, 19.000 sunt pur şi simplu oligofreni! Şi ne mai mirăm că, în ciuda sondajelor de opinie suspect de optimiste, la cel mai recent test electoral, cel de prin Hunedoara parcă, PD-L nu doar că a ieşit onorabil, dar era să şi câştige! Iar opoziţia continuă să dea vina pe fel de fel de “manevre necinstite”, care oricum e de aşteptat ca pe viitor să fie doar perfecţionate, nicidecum abandonate de pedelişti.

luni, 13 decembrie 2010

UN MOMENT NOSTALGIC

Sâmbătă dimineaţă, într-un moment de rătăcire, cu telecomanda, prin grila de programe, am dat peste 10TV, unde tocmai se difuza, în reluare, emisiunea “Naşul”, prilejuită, din câte am înţeles ulterior, de lansarea postului.

Nu că m-ar fi interesat ceea ce se discuta, dar în primele clipe m-am speriat, crezând că are ceva televizorul meu, pentru că nu se auzea nimic. După câteva verificări sumare, constând în comutarea pe alte canale, unde totul era în regulă, am revenit şi, profitând de pauza publicitară survenită între timp, am dat sonorul la maximum, reuşind într-adevăr să disting exact atât cât să mă simt deodată purtat, cu nici nu vreau să socotesc câţi ani în urmă, în cinematografele copilăriei mele, Flamura, Progresul (da, dragi cititori mai tineri, mallul de la Şura Mare n-a fost acolo dintotdeauna!), iar mai târziu Cultural, în timpul aşa-ziselor “completări” cu filmuleţe, vechi şi-atunci, produse de studiourile “Sahia Film”. Mulţumesc noului post pentru acest moment încărcat de nostalgie!

vineri, 10 decembrie 2010

ANY MEANS NECESSARY


joi, 9 decembrie 2010

NE-A PUS DRACU MÂNA-N CAP!

Din noianul de baliverne pe care Traian Băsescu a simţit nevoia să le îndruge ieri, la o oră de maximă audienţă mică, pe postul public de televiziune, în faţa a două holograme care i-au ţinut locul cu tot atâta succes Rodicăi Culcer, un lucru mi s-a părut de-a dreptul înspăimântător: intervenţia din finalul emisiunii, când a ţinut să-şi (re)afirme optimismul în legătură cu “evoluţiile viitoare ale României”, intervenţie care mi-a amintit de aceea de acum un an, din campania electorală, când numai că nu se tăvălea prin studio implorând să i se mai acorde câteva minute pentru că are de comunicat un mesaj important pentru ţară, şi anume că producţia industrială pe ultimele luni se ridicase până la genunchiul broaştei, semn incontestabil al ieşirii din criză, după care au urmat tăierile de salarii şi toate celelalte măsuri de crâncenă austeritate care, de altfel, continuă.

De doi ani încoace, cu cât se arată Băsescu mai optimist, cu atât ne merge mai rău. Iar aseară l-am văzut în culmea optimismului!

miercuri, 8 decembrie 2010

CIVISMUL CELORLALŢI

Din când în când, tot la vreo două luni aşa, de câte ori prima pagină a ziarelor e ţinută de câte un scandal de-ăla de-adevăratelea, cu bătăi şi împuşcături în plină stradă, nu din cele politice, de zi cu zi, Mircea Badea îşi dedică măcar o jumătate de emisiune explicând ce prostie fac trecătorii nevinovaţi, dar debordând de civism, care încearcă să intervină, fiindcă riscă să iasă mai şifonaţi decât combatanţii înşişi.

Acum, pe mine m-a convins din prima şi chiar n-avea rost să insiste, că mi-s din fire pacifist şi n-am nici cine ştie ce constituţie robustă, iar în astfel de situaţii mă număr printre primii ajunşi... pe trotuarul de vizavi, dar, sincer să fiu, dacă m-aş pomeni vreodată agresat din senin de vreun psihopat, tare m-aş bucura să se nimerească prin preajmă şi vreo doi-trei cetăţeni care să se fi uitat pe Realitatea în timpul jumătăţilor alea de emisiune ale lui Badea şi care să-mi dea o mână de ajutor.

marți, 7 decembrie 2010

DESPRE “NECESITĂŢI”

De departe nu doar cel mai cretin argument, că asta e o formă de relativizare care nu exclude posibilitatea ca restul să fie grozave, iar acesta doar un pic mai slab, ci chiar absolut cretin, şi tocmai de aceea şi cel mai folosit de pedelişti în a justifica – cel puţin până ieri seară, când am impresia că problema s-a tranşat într-un fel, fără să-mi fie prea limpede şi care – necesitatea plafonării indemnizaţiilor pentru mame la o valoare universală mică şi fără vreo legătură cu venitul anterior este acela că, indiferent de familiile din care provin, şi cât au muncit părinţii tocmai ca să le asigure un trai mai bun, toţi copiii au fix aceleaşi necesităţi!

Adică, l-aş înţelege pe acela că, după ce a fost prăduit de lăcustele portocalii, bugetul pur şi simplu nu mai are destui bani şi pentru a sprijini natalitatea, l-aş înghiţi, cu noduri, până şi pe ăla de factură socialist-comunistă că nu e “echitabil” ca unii copii să primească mai mult, iar alţii mai puţin, dar să invoci, nu ca în comunism, ci mai curând ca în comuna primitivă, “necesităţile”, care, chipurile, ar fi aceleaşi pentru toţi oamenii, de vreme ce nu-s unii şoareci şi alţii elefanţi, şi, una peste alta, se hrănesc cu cantităţi similare şi cam din aceleaşi produse, dacă nu-i pui la socoteală pe ăia de la balamuc, care ar mai putea ronţăi şi vreun picior de scaun sau un abajur de veioză, mi se pare prea de tot! Sau măcar dacă mi-ar explica un îmbuibat de-ăsta de la putere de ce necesităţile lui de parlamentar cu câteva mii de lei salariu, pe lângă ce fură, ar fi mai mari decât cele ale unui bătrân pensionar bolnav, care dă numai pe medicamente venitul său de câteva sute, în curând impozitate şi alea.

luni, 6 decembrie 2010

CĂCĂCIOŞII

Ştiu că poate să pară puţin straniu, şi să las impresia, nu pe deplin corectă, dar nici cu totul şi cu totul greşită, că, în special în unele momente din weekend, n-aş avea altceva mai bun de făcut, dar de câte ori îi văd pe cetăţenii aceia, efectiv constipaţi, din clipul publicitar pentru “Tranzactiv”, nu pot să nu mă întreb cam cât de bine trebuie să fie plătiţi nişte oameni ca să accepte să apară în rolurile unor… nici nu pot să le spun căcăcioşi, că ar vrea ei, dar nu le iese, şi – mai ales în cazul în care nu sunt actori, ci nişte suferinzi autentici, selectaţi în urma unui foarte riguros concurs de figuri expresive – dacă măcar o parte din onorariu constă în pilule izbăvitoare din respectivul produs, care, de fapt, am auzit, din surse credibile, că nici n-ar fi prea eficient.

vineri, 3 decembrie 2010

TIRANIE




joi, 2 decembrie 2010

CREDIBIL, DAR ADEVĂRAT: 1 DECEMBRIE CA PE VREMURI

Într-o zi de 1 Decembrie absolut obişnuită, în care coincidenţa face că Traian Băsescu s-a nimerit într-una din rarele lui vizite peste hotare şi – spre deosebire de antrenorii de fotbal ai echipelor aflate în avantaj spre sfârşitul unui meci important, care îşi scot vedetele din teren pentru a le oferi şansa de a fi aplaudate la scenă deschisă – şi-a trimis căcăreaza (că nici muţunache nu mai merită să-i spun) de premier ca să fie, dimpotrivă, huiduită cu frenezie, după ce în prealabil s-a erijat în cel mai ridicol personaj din istorie căruia i s-a dat onorul, uzurpând, desigur, locul eternului păţit Mircea Geoană şi pişându-se o dată în plus, dimpreună cu şeful său, care la ora aceea tocmai trăgea un pui de somn în plină reuniune internaţională, pe legile şi Constituţia ţării, aşa cum, în replică, se pişă, măcar de la o vreme, şi poporul pe ei, eu am stat liniştit în casă.

Liniştit e un fel de-a spune, pentru că, oricât de credibil ar putea părea, vă jur că mi s-au şi întâmplat, cu adevărat, următoarele: Mai întâi, încă de la primele ore ale dimineţii, am constatat că, după ce caloriferele au duduit în toate acele frumoase zile de noiembrie cu 25 de grade în termometre, acum erau la fel de reci ca apa caldă de la chiuvete, care la rândul ei nu se deosebea decât prin poziţia robinetelor care o acţionează, nicidecum prin temperatură, de cea rece. Şi din acest motiv, m-am băgat în pat sub plapumă, ca să mă uit la televizor, numai că după-amiază mi-a murit cablul, furnizat – în pauzele în care, după cum se vede… nu e – de UPC. Acum, ca să fiu sincer, această problemă, alteori extrem de supărătoare, nu m-a deranjat decât până spre seară, când n-a mai contat nici cât negru sub unghie, deoarece mi s-a luat curentul cu totul. Şi dus a fost câteva ore bune!

Pentru cei deja îngrijoraţi, mă grăbesc să adaug că în rest sunt bine, sănătos, însă dacă pentru toate aceste servicii, de care n-am beneficiat, aş fi plătit de vreo zece ori mai puţin, zău că m-aş fi simţit exact ca pe vremea lui Ceauşescu!

miercuri, 1 decembrie 2010

FOLCLOR DE 1 DECEMBRIE


marți, 30 noiembrie 2010

MINICIUNI SIMPLE ŞI ADEVĂRURI COMPLICATE

Pentru cei care au deschis nu micile ecrane, ci paginile acestui blog ceva mai târziu, mărturisesc, iar pentru cititorii mai vechi o fac o dată în plus, că mă număr printre aceia care au, de multă vreme, şi cel puţin până acum, fără să-mi iau însă vreun angajament ferm fie şi pentru literalmente ziua de mâine, fiindcă mai ales când vine vorba de politicieni nu ştii niciodată ce se poate întâmpla, suficientă încredere în Crin Antonescu pentru a nu-l suspecta, la fiecare mişcare ce multora li se pare ciudată, că e dispus la mârşave înţelegeri secrete cu Traian Băsescu şi PD-L.

Mă întreb doar dacă, atunci când în forurile conducătoare ale PNL se iau decizii precum acelea de ieri, ca parlamentarii liberali să-şi retragă semnăturile de pe moţiunea de cenzură prilejuită de neconstituţionala angajare a răspunderii guvernuluiboc pe Legea pensiilor, şi, în plus, să renunţe la boicotarea şedinţelor Camerei Deputaţilor prezidate de aritmeticiana de jalnic renume mondial Roberta Anastase (decizii a căror argumentare, personal, o pot înţelege) se conştientizează impactul negativ pe care îl vor avea. Cu alte cuvinte, dacă riscurile sunt asumate în deplină cunoştinţă de cauză sau mai-marilor liberali nici prin cap nu le trece că foarte multă lume, inclusiv din rândul simpatizanţilor mai… de conjunctură, poate interpreta greşit astfel de gesturi, care, la drept vorbind, nu sunt deloc uşor de explicat, necesitând lungi şi alambicate expozeuri. Iar asta în timp ce adversarii şi rivalii politici sunt mult mai capabili să mintă simplu şi direct!

luni, 29 noiembrie 2010

TAINA

Dacă cei mai nesimţiţi dintre pedeliştii care apar zilnic la televizor nu au nicio jenă ca la o remarcă sau chiar la o întrebare cât se poate de concretă din partea unui interlocutor să răspundă bătând minute în şir câmpii despre cu totul şi cu totul altceva, cei o idee mai rezonabili încearcă, de bine de rău, să se menţină în sfera subiectului, însă după o logică ale cărei taine mărturisesc că încă n-am reuşit să le pătrund.

Vineri seara, de pildă, la observaţia unui lider liberal că politica noastră externă – în măsura în care se poate vorbi despre aşa ceva în regimul Băsescu – este varză, domnul Radu F. Alexandru a simţit nevoia să amintească, probabil drept contraargument irefutabil după mintea lui, cum înainte de 1989 românii erau minţiţi că Ceauşescu ar fi fost un adevărat geniu al relaţiilor diplomatice internaţionale. OK. Nu mi-e însă deloc limpede ce trebuia noi, telespectatorii, să (sub)înţelegem de aici? Că, de vreme ce atunci ni se spunea că avem o politică externă grozavă, dar în realitate era catastrofală, acum, când ni se spune că avem una catastrofală, înseamnă că e grozavă?! Sau că, oarecum dimpotrivă, într-adevăr politica noastră externă era şi atunci şi este şi acum catastrofală, dar acum, spre deosebire de atunci, măcar nu mai suntem minţiţi?

vineri, 26 noiembrie 2010

MALU' VALU'


joi, 25 noiembrie 2010

BOII, CARUL, OUL ŞI GĂINA

“Băncile să dea credite pentru producţie, nu pentru consum!”, zbiera un cunoscut analist economic, profesor şi fost ministru, aseară, pe un post de televiziune, fix în cele câteva secunde cât am zăbovit eu acolo în timp ce butonam în căutarea altuia, astfel că n-am urmărit continuarea.

Mă gândeam însă, ce s-ar întâmpla dacă firmele producătoare de orice din România – atâtea câte (încă mai) există – s-ar apuca să ia banii pe care băncile, în urma îndemnului de mai sus, le-ar oferi nu chiar cu generozitate, ci mai degrabă tot cu dobânzi nesimţite, şi ar fabrica diverse bunuri, corespunzătoare profilului lor de activitate, după care ar constata că n-are cine să le cumpere, fiindcă, (şi) în urma aceluiaşi îndemn de mai sus, oamenii n-ar mai avea acces la mult hulitele credite de consum, iar din salariile lor tot mai mizerabile – indiferent că sunt bugetari sau lucrează în sectorul privat – abia dacă-şi pot asigura strictul necesar? Nu cumva s-ar duce dracului pe copca falimentului, cu tot cu banii băncilor?!

miercuri, 24 noiembrie 2010

SCURT DIALOG DESPRE STAREA NAŢIUNII

– Anul ăsta, Târgul de Carte “Gaudeamus” a avut un real succes.
– Aşa, şi?
– Circa 103.000 de vizitatori, aproape de recordul absolut, stabilit anul trecut; se călcau pur şi simplu în picioare!
– Aşa, şi?
– În general oameni între 19 şi 49 de ani, inteligenţi, cultivaţi, selectivi… Adevărate elite…
– Aşa, şi?
– Peste 380 de expozanţi, 540 de evenimente organizate în diverse locaţii, mii de titluri, aparţinând unor autori consacraţi ai literaturii clasice şi contemporane, româneşti şi universale, printre care, desigur, şi proaspătul laureat al Premiului Nobel, Mario Vargas Llosa, Philip Roth – eternul perdant al aceluiaşi premiu, pe care însă l-ar merita cu prisosinţă... Asta ca să nu mai spun de…
– Aşa, şi?
– Şi cea mai vândută carte a fost “Crimele Revoluţiei” de Grigore Cartianu!
– Aha! Nu ne mai facem bine!

marți, 23 noiembrie 2010

PENSIONARI POST-MORTEM

Tocmai citeam că iar s-a schimbat Legea pensiilor! Cum mai spuneam cândva, nu e că mi-aş face griji că până mi-o veni mie rândul n-o să se mai schimbe de încă douăzeci de ori (foarte probabil în şi mai rău!), dar tot mă apucă dracii de câte ori îl văd pe câte un pedelist de-ăsta cu creierul cât gămălia acului, care încearcă să ne liniştească, explicându-ne că împingerea vârstei de pensionare până aproape dincolo de cea a speranţei de viaţă se face treptat, până, hăt, prin 2030, când cică şi condiţiile de trai din România vor fi asemănătoare cu cele din ţările normale (care, n-am înţeles de ce, vor stagna în tot timpul ăsta), iar oamenii vor fi mai longevivi.

Treaba e că, dintr-o nefericită potriveală, se pare că eu m-aş număra printre primii “beneficiari” ai vârstei de pensionare de 65 de ani, şi asta după ce nu doar că înainte de 1989 am apucat să înghit cantităţi impresionante de tacâmuri de pui şi din vestitul salam cu soia (care, e drept, nu ştiu dacă în ultima vreme nu cumva a fost trecut de către nutriţionişti pe lista alimentelor recomandate!) şi să respir aer tare de Cernobîl, dar am “înghiţit” şi toate aberaţiile vieţii cotidiene de după, şi mai ales din ultimii doi ani, care simt eu, aşa, lăuntric, mi-au şubrezit sănătatea, dacă nu neapărat decisiv, oricum într-o măsură suficient de mare cât să nu mi-o repare următorii douăzeci de ani, oricât de prosperi ar deveni ei, fie şi brusc, dintr-o dată, pe neaşteptate şi peste noapte. Aşa încât, chiar nu văd cum aş profita, individual sau împreună cu toată generaţia mea, de schimbările spectaculoase la nivelul speranţei de viaţă pe care le anticipează idioţii ăştia, ca să fiu împăcat cu gândul că va trebui să muncesc până la adânci bătrâneţi pentru pensia de rahat pe care mi-o asigură statul nostru drag.

luni, 22 noiembrie 2010

PE MERIT

Nu ştiu exact care au fost criteriile ce au stat la baza alegerii Elenei Udrea în fruntea organizaţiei PD-L Bucureşti. Presupun însă că nu bunul simţ şi integritatea morală, pentru că îmi imaginez că s-ar fi găsit până şi printre pedelişti măcar vreo doi-trei mai săraci, dar mai cinstiţi.

În schimb, văzând, nu doar ieri, pentru că abia dacă mi-am aruncat o privire, cât să prind un montaj cu laudele greţoase pe care le aduceau figurile marcante ale partidului la adresa candidatei unice, ci de-a lungul timpului, prestaţia colegilor săi, trebuie să admit că măcar dintr-un punct de vedere a repurtat o victorie pe merit: din toată adunătura aia sinistră este de departe persoana cu cel mai ridicat coeficient de inteligenţă, unul cât de cât apropiat de nivelul mediu.

vineri, 19 noiembrie 2010

DUPĂ CE NE-A AIA LA CAP…

… că România nu are nimic altceva de făcut pentru a ieşi din criză decât să aştepte să iasă celelalte ţări din UE, de care depindem organic, exportul fiind singura noastră şansă; după ce s-a lăudat că exporturile şi-au revenit complet, ajungând la un volum mai mare decât cel din anul de boom economic 2008, fără să ne mai explice şi cum se face atunci că noi suntem tot în criză, deşi toţi ceilalţi au ieşit, Traian Băsescu vine acum să ne povestească ce norocoşi suntem că am făcut ceea ce numai după mintea lui şi a lui Boc înseamnă restructurare şi reformă, pentru că astfel vom scăpa, chipurile, de faza a doua a crizei, cea “a datoriilor suverane”, mult mai cumplită, în care preşedintele-ghicitor prevede că vor cădea cât de curând mai toate celelalte ţări europene, adică alea care ne scoteau pe noi din rahat, dar iată că nu ne pot şi trage înapoi în el, presupunând că vom ieşi vreodată.

Mă întreb când va trece Băsescu, în paranoia lui galopantă, la nivelul următor, acela în care ne va spune că România a rămas unica speranţă de redresare economică a întregii Uniuni Europene, pe imunitatea noastră în faţa următoarelor faze, din ce în ce mai grave, ale crizei, dobândită în urma măsurilor geniale luate de guvernuboc, mizând Germania, Franţa, Anglia...

joi, 18 noiembrie 2010

(BANCUL CU) BĂSESCU ÎN IAD

Astăzi, în mod surprinzător, vă voi spune un banc. S-ar putea să fie mai vechi, dar eu abia l-am auzit şi mi se pare, pe undeva, de mare actualitate.

Cică, printr-o împrejurare extraordinară, Băsescu e invitat la o importantă reuniune internaţională, unde, curat ghinion – că o dată ajunge şi omul nostru pe la chestii de-astea – are loc un atentat în care îşi pierd viaţa, pe lângă el, Sarkozy şi Obama. Lucru oarecum firesc, ajung cu toţii în iad, unde sunt întâmpinaţi de Scaraoţchi în persoană, un tip mult mai de treabă decât se crede îndeobşte, dovadă că le oferă celor trei posibilitatea să dea câte un telefon acasă pentru a vedea cum au primit cetăţenii vestea fulgerătoarei lor dispariţii.

Sună Obama la Casa Albă, vorbeşte cu familia, cu consilierii, află că e tristeţe mare, doliu, dar America e o ţară puternică, aşa încât va trece cu siguranţă şi peste această tragedie. Durata convorbirii: rotunjit, cinci minute. Costul apelului: 5.000 de dolari. Scump rău, dar asta e, trebuie să plătească.

Sună şi Sarkozy la Élysée, dă peste Carla Bruni, îi povesteşte pe scurt ce şi cum, după care află şi el că Franţa e şocată, în doliu, dar viaţa merge înainte. Durata convorbirii: şapte minute. Costul apelului: 5000 de euro. Mai bombănind, mai târguindu-se – c-aşa-i latinul – n-are încotro şi se resemnează şi el.

Vine rândul lui Băsescu. Sună omul la Palatul Cotroceni, unde-i răspunde un Turcan sfâşiat de durere. Începe să-i relateze ce s-a întâmplat, luând-o cu subiectele mărunte aflate pe ordinea de zi a reuniunii respective şi ajungând abia într-un târziu la chestiunea esenţială, pe care o povesteşte pe larg, când cu hăhăieli, când cu glasul stins şi ochii scăldaţi în lacrimi. La rândul lui, Turcan încearcă să-l consoleze cum ştie el mai bine, minţindu-l că şi românii sunt copleşiţi de tristeţe şi nu e deloc sigur că-şi vor mai reveni vreodată. În fine, cu mare greutate se hotărăsc să pună capăt discuţiei. Durata convorbirii: o oră şi patruzeci de minute. Costul apelului: 5 lei.

Până să scoată Băse banii, că avea mărunt la el, Sarkozy şi Obama, revoltaţi din cale-afară, sar cu gura pe Scaraoţchi:

– Păi cum aşa, Prea Întunecate, noi vorbim abia câteva minute, cu grijă pentru banul contribuabilului, şi ne iei şi pielea de pe noi, iar ăsta chelu’ – cine-o mai fi şi el – face ditamai vizita telefonică, de ne-am plictisit aici, şi plăteşte nimica toată?!

La care, Scaraoţchi, imperturbabil, zice:

– Măi oameni buni, n-am ce să vă fac, astea sunt tarifele. Ăsta chelu’ – pe care, pentru informarea voastră, îl cheamă Băsescu – a sunat din iad în România, ceea ce se consideră apel în reţea.

miercuri, 17 noiembrie 2010

UN ŞORIC OBIŞNUIT

Aşa cum în general viaţa politică românească din ultimii douăzeci de ani, printre multe alte efecte şi influenţe, care mai directe şi mai esenţiale, care mai pe ocolite şi mai nesemnificative, asupra mea, mi-a schimbat radical percepţia despre I. L. Caragiale, pe care până în 1989, neştiutor cum eram în ale democraţiei autohtone, îl socoteam un genial făuritor de situaţii şi mai ales caractere pitoreşti, ca să înţeleg apoi că era mai degrabă doar un excelent cronicar, consemnând întâmplări şi personaje absolut reale (în zilele noastre e suficient să vă uitaţi măcar cinci minute la alde Popoviciu, Vişan, Spînu, Murg, Liga etc. ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, şi n-am motive să cred că acum o sută şi ceva de ani lucrurile erau foarte diferite), apariţia intempestivă în spaţiul public a inspectorului-şef Şoric mi-a spulberat o bună parte din admiraţia pe care o nutream pentru creatorii unor Garcea sau Tuzgureanu, şi nu m-aş mira dacă ei înşişi s-ar simţi deodată complexaţi că n-au putut mai mult.

Având în vedere că fără întâmplarea de la Piatra Neamţ n-am fi aflat nimic nici despre existenţa domnului Şoric – care nu ştiu dacă are o vilă pe care n-o poate justifica, aşa cum pretinde presa, dar cu siguranţă are ceva la cap –, e mai mult decât plauzibil că în ţară se află în funcţii importante nenumăraţi alţi asemenea Şorici care abia aşteaptă să iasă la rampă.

marți, 16 noiembrie 2010

APĂ LA MOARĂ

Chiar şi până la episodul despre care am vorbit ieri, ori până la “clarificările”, însoţite pare-se de ultimatumuri, dintre conducerile PNL şi PSD, care au avut loc tot ieri, şi oricât de puţin i-aş avea la inimă pe tovarăşii pesedişti, mă gândeam că, în actualul context, s-ar putea ca atitudinea adoptată, în special în ultima vreme, de Crin Antonescu, aceea de a se război cu social-democraţii, să nu fie cea mai înţeleaptă, şi asta dacă nu din alte motive, măcar din acela de a nu fi nevoit ca, de-acum încolo, în orice emisiune la care va fi invitat, cel puţin jumătate din timp să dezmintă informaţiile “pe surse” privitoare la o împăcare cu Traian Băsescu, în faţa unor jurnalişti sau analişti care mai bine decât la orice se pricep să facă pe proştii atunci când interesele – de audienţă şi nu numai – o cer. Asta ca să nu mai vorbim de voluptatea cu care vor profita de ocazie pesediştii pentru ca, după ce au contribuit din plin la înşurubarea lui Emil Boc în fotoliul de premier, să pozeze acum în singurii oponenţi “adevăraţi” ai regimului portocaliu, alipindu-i pe liberali de imaginea lui tot mai şifonată şi capitalizând întreaga nemulţumire populară. Ar fi şi păcat, dar mai ales sinistru!

luni, 15 noiembrie 2010

DIN NOU DESPRE IMBECILI

Vinerea trecută, în timpul unei emisiuni la Realitatea TV, am asistat la un fenomen cât se poate de straniu, frizând halucinaţia colectivă: preţ de mai bine de jumătate de oră, realizatorii şi invitaţii, inclusiv un fruntaş liberal contactat telefonic, au analizat – care minunându-se că aşa ceva a fost posibil, care înfierând comportamentul duplicitar al liberalilor – o declaraţie a lui Crin Antonescu, ce suna cam aşa “eu nu exclud o alianţă cu PD-L; PD-L se exclude din orice alianţă prin felul cum se comportă…”, în sensul că preşedintele PNL… ŞI-AR DORI o alianţă cu pedeliştii. Acesta era şi titlul “ştirii”: “Crin vrea cu PD-L”.

Deoarece îi apreciez pe toţi participanţii la respectiva discuţie într-un mod deosebit, am să spun doar următoarele: eu nu îi fac imbecili; mamele lor i-au făcut. E de bine!

vineri, 12 noiembrie 2010

FĂRĂ MOTIVARE

Iată că a trecut mai bine de o săptămână de când Curtea Constituţională s-a pronunţat în privinţa Legii educaţiei, iar motivarea deciziei încă nu a apărut.

Sincer – dacă nu cumva judecătorii CCR iau într-adevăr hotărârile pe bază de dat cu banul, la capătul unor lungi şi obositoare şedinţe în care joacă table, caz în care se explică de ce le trebuie atâta timp ca să caute ulterior prin toate tratatele de specialitate cum să se justifice, mai ales dacă banul a căzut pe partea greşită – eu nu înţeleg ce mare scofală să redactezi o astfel de motivare. Presupunând că dezbaterile au loc pe bune, iar, în cel mai rău caz, patru judecători au o părere, bine argumentată, iar alţi cinci o alta, care deci prevalează, la fel de bine argumentată, cu articole, paragrafe şi alineate de legi, aş zice că, fie şi numai pe baza stenogramelor de şedinţă, orice funcţionar poate pune într-o formă adecvată documentul final în câteva ore; cu corecturi şi verificări, hai să zicem două-trei zile. Sau mai întâi domnii judecători trebuie să se pună de acord că albul poate fi negru şi cu factorii politici, precum – să luăm un exemplu la-ntâmplare – Traian Băsescu, ca să nu-i mai facă penibili cum sunt?

ACTUALIZARE (ora 11:20): Cu siguranţă NU în urma articolului meu – pentru că spre deosebire de mulţi alţii eu mai cred şi în coincidenţe – motivarea tocmai a apărut. Ambiguă, cum era de aşteptat. Fiecare va înţelege ce vrea din ea.

joi, 11 noiembrie 2010

PORIME, LUPIME, MORĂRIME… ÎNTR-UN CUVÂNT: PROSTIME

De câte ori scoate Traian Băsescu din pălărie vreo iniţiativă de-asta gen “moratoriul” între putere şi opoziţie, apar imediat o droaie de analişti, printre care negreşit şi Bogdan Chirieac, să ne explice, cu un soi de fascinaţie în faţa geniului rău de care dă dovadă o dată în plus preşedintele-jucător, resorturile intime ale demersului său, capcana întinsă adversarilor politici şi mai ales alegătorilor, capcană în care ar cădea, fără doar şi poate, cu toţii ca nişte nătăfleţi, dacă nu s-ar găsi cine să le deschidă ochii. Acum de pildă, ar fi vorba de o şmecherie prin care opoziţia va fi scoasă vinovată de neadoptarea importantelor legi aflate în Parlament, printre care şi cea a Bugetului, şi eventuala rupere a acordului cu FMI, urmată de imposibilitatea plătirii pensiilor şi salariilor.

Fireşte că Traian Băsescu unelteşte şi când doarme, numai că el e de multă vreme crezut doar de porime, lupime, morărime… într-un cuvânt prostime, adică de nişte oameni atât de idioţi, încât e superfluu să le explici manevrele lui alambicate, care mai degrabă ar putea să-i deruteze, când le e oricum suficient, din partea idolului, un simplu: “Opoziţia e de vină!”.

miercuri, 10 noiembrie 2010

CNA ŞI UN PROTEST MAI DEGRABĂ RATAT

Mă tem că singurul ţel raţional pentru care, în opinia mea, s-ar organiza un protest stradal nu de către cineva care n-are acces la alte mijloace de exprimare, mai penetrante, ci de o persoană care îşi spune zilnic păsurile în direct şi la ore de vârf pe cel puţin două posturi de televiziune şi unul de radio, cum este Mircea Badea, – şi anume acela de a demonstra susţinerea nemijlocită de care se bucură din partea cetăţenilor de rând – nu a fost pe deplin atins, câtă vreme chiar şi după cele mai optimiste aprecieri ale iniţiatorului însuşi nu s-au adunat mai mult de 2000 de oameni de toate vârstele înaintate, şi asta în condiţiile în care – e drept, în pofida zilei şi orei nefavorabile, dar pe care nimeni nu i le-a impus – în nenumăratele sale apeluri ipocrite către telespectatori de a NU veni la ceea ce de fapt, chipurile, nici nu trebuia să fie un miting (doar făcutul complice cu ochiul mai lipsea), realizatorul TV dădea de înţeles că o să vedem noi ce puhoi de lume va fi acolo, dacă odinioară, (tot) la chemarea lui, s-au adunat 5000 de oameni doar ca să alerge într-un parc!

Cât despre motivul propriu-zis al protestului, sigur că Mircea Badea are în proporţie de 99% dreptate. Restul de 1% este dat, în aprecierea mea, de diferenţa dintre amenzile pe care le primesc televiziunile, în special Realitatea TV, în urma unor campanii de presă bine documentate, dar apreciate cu premeditare de către membrii CNA drept “defăimătoare” la adresa unor personaje politice, mai ales de la putere, şi amenzile aplicate de aceiaşi membri CNA, care colac peste pupăză sunt oricum şi nişte zevzeci, pentru limbajul, poate mai colorat, bazat pe jocuri de cuvinte, dar socotit, adesea în mod absolut abuziv, drept “violent” sau “injurios” (deşi, pe de altă parte, de ce să nu recunoaştem?, uneori, atunci când un realizator spune pe un post TV, fie şi ca răspuns la o ameninţare, ceva de genul “ba tu eşti ăla care o să moară!”, e greu să demonstrezi că n-ar fi aşa), limbaj la care, la o adică, s-ar putea renunţa relativ uşor, fără alterarea mesajului critic, chiar dur, la adresa puterii, dacă, desigur (ceea ce în general nu e cazul) nu reprezintă singurul “argument”.

marți, 9 noiembrie 2010

RUŞINE!

Oricât mi-am propus să evit subiectul, nu pot să nu remarc, măcar în trecere, apariţia, nădăjduiesc – date fiind şi circumstanţele – meteorică, a unor pupincurişti ai pupincuristului ceauşist recent trecut la cele veşnice, Adrian Păunescu, veniţi dintr-o direcţie neaşteptată pentru mine şi care, din păcate, nu s-au mărginit la a-i sublinia acestuia, fie şi exagerând grotesc, dimensiunea artistică, descrisă în vorbe mari, precum “geniu” sau “demiurg”, cu care l-au propulsat în galeria poeţilor neamului tocmai deasupra lui Eminescu (iar, dacă tot venise vorba, pe D.R. Popescu deasupra lui Caragiale în galeria dramaturgilor!), ci, în loc să păstreze măcar în această privinţă o tăcere de bun-simţ şi foarte de înţeles în context, s-au chinuit, patetic şi zadarnic pentru orice om cu mintea întreagă şi care a trăit măcar o parte din vremurile acelea, să-l scoată şi ditamai disidentul anticomunist, în baza unor poezii, şi-aşa cam puerile, dar recitate cu mult aplomb, scrise chipurile înainte de Revoluţie, dar publicate, vitejeşte, la câţiva ani după! Să le fie ruşine!

luni, 8 noiembrie 2010

NIMIC ALTCEVA

Nu ştiu şi nici nu prea mă interesează câtă audienţă au făcut Realitatea TV şi Antena 3 cu transmisiunile omagial-comemorative legate de moartea şi înhumarea lui Adrian Păunescu. Eu unul pur şi simplu nu suport să mă uit la aşa ceva, indiferent cât de mult sau de puţin apreciez personajul în cauză şi indiferent dacă a murit tragic, în floarea vârstei, sau liniştit, de bătrâneţe. În plus, nici nu cred să existe cineva care să merite brusc atâta atenţie publică doar pentru simplul fapt de a-şi fi dat obştescul sfârşit.

Mă întreb însă dacă, după cele trei zile şi trei nopţi în care pentru posturile amintite practic nu s-a mai întâmplat nimic altceva în lume demn de a fi menţionat, nu vor fi destui dintre telespectatorii până acum fideli care să realizeze (aşa, ca mine) că se poate trăi la fel de bine (sau de rău) şi fără televiziunile cică de “ştiri” (deci la plural). Cu consecinţe corespunzătoare asupra ratingurilor de-acum încolo.

vineri, 5 noiembrie 2010

ALB ŞI NEGRU

N-ar fi pentru prima oară când motivarea unei decizii a Curţii Constituţionale e în contradicţie cu însăşi decizia respectivă, în sensul că, după ce s-a consemnat cât se poate de limpede şi concis verdictul “e alb” – prilej de breaking news-uri cu titluri de o şchioapă, gen “Guvernul a fost înfrânt”, “CCR dă dreptate Opoziţiei” ş.a.m.d. –, când toată lumea e pe cale să şi uite episodul, apare motivarea, în care pe zeci de pagini se spune, în esenţă, “dar poate fi la fel de bine şi negru”.

Asta a avut în minte Traian Băsescu ieri când, folosind toate mijloacele de comunicare în masă şi, sunt convins, pe cele private, le-a transmis judecătorilor ce au de făcut ca să “îndrepte lucrurile”. Prin urmare, nu m-ar mira câtuşi de puţin ca din motivarea Curţii să rezulte fie că decizia se va aplica doar de-acum înainte, neprivind deci şi angajarea răspunderii guvernului deja consumată săptămâna trecută, fie că onorata Curte nu are dreptul să întrerupă o procedură parlamentară aflată în desfăşurare, aşa încât până la urmă să ne întoarcem fix de unde am plecat, la momentul depunerii moţiunii de cenzură care, evident, nu va trece, iar Legea educaţiei se va considera adoptată, spre bucuria udemeriştilor care vor rămâne în barca puterii.

joi, 4 noiembrie 2010

ZERO

Iată că de data aceasta banul cu care dau judecătorii Curţii Constituţionale (după care, invariabil, consemnează un rezultat al “votului” la limită, de 5-4) a căzut pe partea care trebuia, astfel încât decizia privitoare la angajarea răspunderii guvernului pe Legea educaţiei a fost una corectă, nu ştiu dacă neapărat pe fond, dar măcar în concordanţă cu precedenta dată pe aceeaşi speţă.

Dintre multele învăţăminte care se pot trage din faptul că pentru a enşpea oară constituţionalistul Boc dă cu mucii în fasole pe chestiuni legate nu de Codul Rutier, ci fix de Legea fundamentală, pe care se presupune că ar trebui s-o cunoască mai bine decât oricine, cel mai cutremurător este acela că implicarea în politică poate compromite definitiv un om din punct de vedere profesional, reducându-l la zero. Sigur, actualul premier e oricum o lighioană ieşită din comun, ale cărei cusururi pot fi cu greu egalate de vreun alt personaj politic din trecut, prezent şi foarte probabil viitor, însă oricât de incompetent ar fi în meseria pe care şi-a ales-o, şi o vreme a şi practicat-o, de profesor de drept constituţional, ar fi statistic imposibil ca din când în când să nu mai şi nimerească, din postura de premier, câte o ordonanţă de urgenţă sau o hotărâre de guvern care să respecte regulile şi normele în vigoare, dacă n-ar pune interesele politice mai presus de orice, inclusiv de bun-simţ. Şi ne mai mirăm că oamenii cu coloană vertebrală nici nu vor să audă de politică!

miercuri, 3 noiembrie 2010

ŞUTURI ÎN FUND ŞI PALME DUPĂ CEAFĂ

De necrezut, dar după, şi, mai ales, în ciuda modului în care s-a desfăşurat votul la moţiunea de cenzură de săptămâna trecută, tot mai apare câte un gogoman din arcul puterii, cum ar fi, de pildă, chiar ieri, un udemerist de frunte, care să spună că opoziţia nu şi-a dorit cu adevărat să răstoarne minunăţia de guvernboczero, pentru că altfel ar fi găsit neîndoielnic şi mijloacele s-o facă.

Acum, dincolo de ipoteza, altminteri perfect plauzibilă, în care astfel de indivizi sunt pur şi simplu proşti de bubuie – pentru că (dez)avantajul (în funcţie de tabăra din care priveşti) găselniţei pedeliste de a transforma parlamentarii puterii în nişte huse ale propriilor scaune este faptul că s-a putut demonstra, pe de altă parte, că absolut toţi reprezentanţii opoziţiei au votat în favoarea moţiunii, nerămânând loc pentru obişnuitele speculaţii pe tema asta – o aserţiune precum cea de mai sus mi se pare o incitare voalată la violenţă, fiindcă nu văd ce altceva ar fi putut face liberalii şi social-democraţii pentru a-şi determina adversarii politici să li se alăture în demersul lor, decât să-i ia la şuturi în fund şi la palme după ceafă, obligându-i nu doar să se ridice şi să bage dracului bilele alea în urne, dar să o facă şi cum trebuie. Procedeu ce ar putea fi avut în vedere la următoarea moţiune.

marți, 2 noiembrie 2010

DORMIŢI LINIŞTIŢI, AUTORITĂŢILE VEGHEAZĂ PENTRU VOI!

Unul dintre cele mai sinistre personaje politice ale ultimilor ani, şi cu siguranţă cel mai nesimţit, fostul ministrul al Finanţelor, Sebastian Vlădescu, care în loc să se ascundă în gaură de şarpe după mandatu-i scurt, dar dezastruos, se perindă pe la televiziuni pentru a-i convinge pe ultimii proşti dispuşi să-l mai creadă ce mare bine ne-a făcut şi continuă să ne facă împotriva înţelegerii şi voinţei noastre guvernuboc şi ce rău ne vor toţi ceilalţi, spunea ieri un lucru pe care-l califica el însuşi drept “amuzant”, şi anume că, pentru a ieşi din criză, românii nu au altceva de făcut decât să stea liniştiţi şi să nu se mai lase agitaţi de presă şi de politicienii din opoziţie, fiindcă n-au de ce.

Aşadar, după mintea lui bolnavă, de plezirist îmbuibat din bani publici, faptul că oamenii şi-au pierdut aproape jumătate din venituri nu constituie nici pe departe un motiv întemeiat de nelinişte, ultimele luni fiind doar un simplu coşmar din somnul liniştit al naţiunii pentru care veghează, asemenea FNI-ului de odinioară, autorităţile.

luni, 1 noiembrie 2010

SPORT SÂNGEROS

Abia începuse de trei secunde (!) meciul de hochei din NHL de la Pittsburgh, dintre Penguins şi Philadelphia Flyers – pentru care m-am trezit special în toiul nopţii, fiindcă oaspeţii sunt echipa mea americană favorită (altfel eu fiind fan al celor canadiene) – când a izbucnit prima încăierare. Practic, cei doi combatanţi şi-au aruncat crosele şi mănuşile, trecând la box, în clipa când arbitrul a fluierat startul, înainte ca pucul să fi atins gheaţa. Probabil poliţe rămase dintr-un meci anterior. După nici zece secunde de la reluarea jocului – a doua bătaie, de data asta efectiv cu vărsare de sânge! A treia a avut şi ea loc tot în primul minut, la un moment dat băncile de pedepse fiind mai aglomerate decât cele de rezerve.

Dar lucrul cel mai de neînţeles după asemenea episoade, nici măcar foarte rare peste Ocean, este că bătăuşii se aleg, pe lângă aplauzele frenetice ale spectatorilor (!), cel mult cu câte cinci minute de penalizare, cu drept de înlocuire, deşi nu doar că ar merita, dar în cam orice sport (inclusiv hochei!) practicat în restul lumii chiar ar fi suspendaţi luni de zile, dacă nu pe viaţă. Ce să-i faci?; altă... "cultură”!

vineri, 29 octombrie 2010

DIARY OF EVIL


joi, 28 octombrie 2010

DIN CAUZĂ CĂ DE-AIA

Printre numeroasele cauze care au dus la căderea moţiunii de cenzură împotriva guvernuluiboczero, şi a căror analiză post factum nici nu prea îşi mai are rostul, fiindcă e prea puţin probabil ca la următoarea condiţiile să fie într-atât de asemănătoare încât învăţămintele trase să poată fi de vreun folos, cu siguranţă NU se numără şi aceea, invocată de unii, că liderii opoziţiei au petrecut prea mult timp la televizor în loc să discute mai serios între ei pentru a veni cu – evident! – “o alternativă viabilă” la actuala putere.

Păi, chiar şi admiţând că de luni de zile domnii Ponta şi Antonescu ar fi apărut zilnic (ceea ce, totuşi, nu e cazul, deşi mărturisesc că de primul m-am săturat şi eu până peste cap) câte două, trei, hai şi patru ore, la unul sau altul dintre posturi, cred că tot le-ar fi ajuns restul de 20-22, minus, eventual, din când în când, pauzele fireşti pentru somn, ca să pună şi moţiunea, temeinic, la cale. Asta ca să nu mai spun că există şi un contraexemplu de-a dreptul înspăimântător, şi anume miniştrii în exerciţiu, care, din nefericire, în loc să stea şi ei mai mult pe la televizor, se ocupă toată ziua, cu maximă conştiinciozitate, să ducă ţara de râpă.

miercuri, 27 octombrie 2010

ACUM ORI NICIODATĂ!



marți, 26 octombrie 2010

ALTERNATIVE

Principalul reproş pe care nu doar adversarii naturali, ci şi unii dintre susţinătorii declaraţi îl aduc iniţiatorilor moţiunii de cenzură de mâine este acela că n-au propus şi o alternativă în privinţa viitorului premier. Pe lângă faptul că, din punctul meu de vedere, absolut orice alternativă este în acest moment mai bună – inclusiv un (alt) retardat, un pacient scăpat de la balamuc sau chiar Elena Udrea – cel mai bun contraargument l-a adus, culmea, un fost pedelist, actualmente pesedist, care sugera că, dacă problema s-ar fi pus în aceşti termeni şi în decembrie 1989, Ceauşescu ar fi fost poate şi astăzi în funcţie.

Pe de altă parte, liberalii au perfectă dreptate să le ceară pesediştilor un acord prealabil ferm în legătură cu paşii de urmat în eventualitatea trecerii moţiunii, dar nu pentru a le oferi scepticilor “alternativa”, care şi aşa nu-i preocupă cu adevărat, fiind numai o chestiune propagandistică, ci de a i-o pune urgent pe masă lui Traian Băsescu, înainte ca acesta să vină cu una proprie.

luni, 25 octombrie 2010

SENTIMENTE CONTRADICTORII

De câte ori văd câte un pedelist invitat la Realitatea TV sau Antena 3, sunt cuprins de două sentimente contradictorii: pe de-o parte, unul de aproape milă, când îl văd încolţit de toţi ceilalţi interlocutori, care încearcă (fără niciun succes, de altfel) să scoată de la el răspunsuri cât de cât coerente şi de un minim bun-simţ la întrebări cât se poate de simple şi de legitime, iar pe de alta, unul de revoltă, atunci când constat – de fiecare dată cu un soi de stupefacţie, ceea ce, pe undeva, trădează şi din partea mea o oarece candoare – că respectivul, departe de a sesiza ipostaza penibilă în care se află, şi de a manifesta măcar o brumă de jenă, aşa cum te-ai aştepta de la un om normal, se poartă cu o aroganţă frizând obrăznicia. În final, invariabil, prevalează sentimenul din urmă.

vineri, 22 octombrie 2010

TIME WILL TELL


joi, 21 octombrie 2010

ERORI, GREŞELI, AUSTERITATE ŞI CRETINI

Pe lângă cretinii deja consacraţi, PD-L continuă să fie o pepinieră foarte productivă de asemenea indivizi, pe care în orice dezbatere, fie ea şi fără nicio legătură cu politica, îi recunoşti din prima, chiar dacă nu i-ai mai văzut vreodată, pentru că sunt cei care, spre deosebire de toţi interlocutorii, îşi exprimă vehement îndoieli argumentate abracadabrant că, de pildă, iarba e în general verde, cerul albastru sau apa udă. O lighioană de genul ăsta explica ieri că votul unanim al grupului parlamentar pedelist în favoarea scăderii TVA pentru alimentele de bază şi a neimpozitării pensiilor mai mici de 2000 de lei nu a fost nici pe departe o eroare, cum vehicula presa controlată de moguli, ci, dimpotrivă… o greşeală.

În condiţiile în care eu am îndoieli serioase asupra capacităţii lor nu de a vota în cunoştinţă de cauză legi în Parlamentul României, ci de a-şi lega singuri şireturile la pantofi sau de a-şi încheia fără ajutorul vreunui asistent personal nasturii la cămaşă, ne mai surprinde faptul că Emil Boc a avut nevoie de 35 de însoţitori ca să se deplaseze tocmai până în SUA? Cred că se miră şi el de ce face presa atâta scandal, când lista iniţială cuprindea probabil încă 150 de nume, la care însă a renunţat pe motiv de austeritate, păstrând numai strictul necesar, o echipă compactă din care totuşi nu aveau cum să lipsească doi consilieri pe probleme de tras apa la closet şi de acţionare cu succes a robinetelor de la chiuvete, unul pentru deschis uşa liftului, altul pe chestiuni de securitate la traversarea străzii şi cel puţin trei pentru asistenţă la urcarea şi coborârea din vehicule.

miercuri, 20 octombrie 2010

DOI MINIŞTRI ŞI-UN CĂŢEL

De fiecare dată când guvernuboc o dă în bară atât de vădit, încât până şi cel mai lipsit de simţul ridicolului pupincurist portocaliu se jenează s-o ţină gaia-maţu că ceea ce vede o ţară întreagă e o iluzie optică sau un trucaj ordinar ticluit de moguli, se aruncă vina pe “o eroare de comunicare”. Sigur, e suficient să revezi scena aceea demnă de Stan şi Bran, cu ministrul Finanţelor şi cel al Muncii (pe care eu continuu să-i confund între ei, şi pe fiecare cu şeful de la ANAF) invitându-se, ca grecii la puşcărie, să răspundă la o întrebare banală, ca să dai credit unei asemenea explicaţii.

Problema este însă că nişte reprezentanţi ai statului care fac zilnic mai multe erori de comunicare decât căţelul meu din copilărie, pe care atunci când îl vedeam cu urechile pleoştite şi o figură vinovată nu puteam şti cu precizie dacă a făcut pipi pe covor sau doar şi-a vărsat castronul cu lapte, şi în a cărui gamă – altminteri foarte largă – de tonalităţi ale lătratului, corespunzătoare diferitelor sale doleanţe, mă mai încurcam uneori, par să nu aparţină nici ei pe deplin speciei umane, care se deosebeşte de celelalte în special prin darul vorbirii. Pe care, evident, nu-l au.

marți, 19 octombrie 2010

DERBY DE…

Duminică seară m-am uitat la Dinamo-Steaua, pe Digi Sport. De când am ajuns să detest în mod absolut egal cele trei echipe de fotbal bucureştene “mari”, pot urmări meciurile dintre ele cu maximă detaşare. Din păcate însă, pe lângă faptul că “spectacolul” din teren n-a durat mai mult de o jumătate de oră, după care s-a intrat în obişnuitul ritm anost al partidelor din campionatul intern, încât per ansamblu se poate spune că a fost un derby de rahat, pe toată durata transmisiei am fost stresat de un comentator care prin timbrul glasului şi tembelismul relatării mi-a amintit de Ilie Dobre (cu menţiunea că, dacă odinioară un astfel de specimen trebuia să facă greva foamei ca să fie angajat la un post de radio, azi e numai bun pentru unul de televiziune) şi care de-a lungul celor două reprize a rostit, dacă nu de o sută de ori, că poate aş exagera, dar de nouăzeci şi cinci sigur, ridicola sintagmă “Derby de România”, pe care din când în când o mai alterna cu una aproape la fel de ridicolă, şi anume “Clasicul României”. Să mori de râs, nu alta.

luni, 18 octombrie 2010

FILOSOFIA STIMULENTELOR

După greva “fără precedent” de la Ministerul Finanţelor, urmată de aprige şi îndelungate negocieri între autorităţi şi reprezentanţi mai mult sau mai puţin legitimi, dar care cu siguranţă nu sunt în stare să se înţeleagă nici măcar între ei, ai protestatarilor, se pare că s-au creat două tabere cu viziuni divergente în ceea ce priveşte modul cum se vor împărţi aşa-numitele stimulente: în timp ce unii cred că ele vor fi primite numai de cei care le merită, ceilalţi sunt convinşi că numai cine nu le merită nu le va primi. Diferenţă de nuanţă mult mai profundă decât ar putea părea la prima vedere…

vineri, 15 octombrie 2010

WHY

joi, 14 octombrie 2010

GREVĂ ŞI VOIE BUNĂ

“Evenimentele” aflate în desfăşurare la Ministerul Finanţelor – şi care, între noi fie vorba domnule Cristoiu, aduc mai mult a tentativă de lovitură de stat decât manifestaţia poliţiştilor din urmă cu câteva săptămâni, mai ales dacă prin buzunarele protestatarilor se vor găsi niscai obiecte contondente cum ar fi pixuri, ascuţitori, agrafe de birou sau poate chiar şi vreun capsator – demonstrează încă o dată că românilor le ies mult mai bine acţiunile spontane – de la petrecerile şi ieşirile la iarbă verde cu prietenii şi până la greve – decât cele organizate cu minuţiozitate. Totuşi, nu pot să nu mă întreb: când au aflat funcţionarii de la Finanţe că guvernuboc taie veniturile şi ce făceau când liderii de sindicat nu reuşeau să adune la mitinguri mai mult de câteva mii de oameni din toată ţara?

În altă ordine de idei, auzeam ieri un oficial spunând că printre principalii responsabili pentru tăierea sporurilor salariale din ministere se numără… presa, care a dus o campanie susţinută împotriva lor. Păi dacă guvernuboc se arată atât de sensibil şi receptiv la semnalele venite din presă, de ce dracului nu demisonează, fiindcă o campanie mai aprigă şi mai de durată decât cea împotriva lui n-am văzut de douăzeci de ani încoace!

miercuri, 13 octombrie 2010

EXPERIMENT DIABOLIC

Zilele trecute, într-o altă incursiune fulgerătoare, de cel mult un minut jumate, pe B1TV (mai comut acolo în pauzele publicitare de pe alte canale), l-am surprins pe Radu Moraru când tocmai îi sugera invitatei din studio să facă un experiment, şi anume să se uite de dimineaţă până seara pe “aşa-zisele canale de ştiri”, garantându-i că la sfârşitul zilei nu-i va mai arde de nimic, se va simţi deprimată, pesimistă, fără chef de viaţă, cu porniri sinucigaşe, deoarece ar exista o conspiraţie a mogulilor care vor ca situaţia din România să fie zugrăvită în culori cât mai întunecate.

Nu spun că domnul Naşul n-ar putea să aibă şi ceva dreptate pe undeva, însă eu i-aş sugera să facă şi el un experiment, şi anume să nu se mai uite de dimineaţă până seara numai pe Discovery, cum pretind că fac toţi pedeliştii şi admiratorii lor, ci pur şi simplu să iasă din casă şi să meargă pe străzi (dar nu pe Calea Victoriei, unde are sediul postul său, ci mai prin Rahova sau Ferentari, ori, şi mai bine, pe uliţa mare din satul Jumulita, comuna Prăpădiţi), să intre prin magazine şi pieţe, într-un spital (nu ca pacient, Doamne fereşte!), să circule cu mijloacele de transport în comun, inclusiv cele folosite de navetişti, care au curioasa tendinţă de a se răsturna pe şoselele zdrenţuite ale patriei, să viziteze nişte pensionari care tremură de frig prin garsonierele debranşate, să stea la coadă ca să-şi plătească personal taxele şi impozitele, în loc să-şi trimită vreun subaltern, şi aşa mai departe. S-ar putea ca la sfârşitul zilei să-i fie dor să se uite la televiziunile mogulilor ca să capete o porţie de optimism.

marți, 12 octombrie 2010

UN CRITERIU DE DEPARTAJARE

Apar tot mai mulţi moralişti închipuiţi care îi înfierează pe liberali fiindcă refuză o colaborare cu pedeliştii, cărora le reproşează nelegiuirile din timpul regimului Băsescu-Boc, preferând în schimb o apropiere de pesediştii care, nu-i aşa?, şi ei la rândul lor… “au omorât negri” pe vremea celuilalt cuplu de tristă amintire – Iliescu-Năstase.

E adevărat că există încă oameni care, de pildă, nu-i au la suflet pe liberalii de azi pentru că îi socotesc vinovaţi de uciderea ţăranilor de la 1907, însă, câtă vreme suntem nevoiţi să defilăm cu partidele pe care le avem, marea diferenţă dintre pesedişti şi pedelişti este că, de bine de rău, cei dintâi, chiar dacă în ultimii şase ani nu s-au aflat cu totul în opoziţie – unde se presupune că unui partid îi mai vine mintea la cap şi “se reformează” –, fiindcă ba au colaborat din umbră cu liberalii, ba au mai deţinut pentru câteva luni şi ceva ministere, în 2009, măcar n-au avut în gestiune nici funcţia de preşedinte al ţării, nici pe cea de premier şi cu atât mai puţin pe ambele simultan. Ceea ce, fie şi în lipsa altora (deşi ar mai fi), mi se pare un criteriu de departajare suficient de bun.

luni, 11 octombrie 2010

EMINENŢA CĂCĂNIE

Citeam azi-dimineaţă în “Evenimentul Zilei” următorul titlu: Valeriu Stoica: “O alianţă PDL-PNL ar putea câştiga alegerile împotriva PSD”.

Sigur, se poate ca citatul să nu fie tocmai exact, sau poate că interviul a fost acordat în urmă cu 6-7 ani şi nu recent, ori poate că starea de sănătate a domnului Stoica s-a înrăutăţit într-atât încât are dificultăţi şi în a-şi aminti propriul nume, dar aserţiunea respectivă mi se pare la fel de actuală şi plină de sens precum aceea că o alianţă între liberali şi ţărănişti ar putea împiedica ascensiunea Mişcării Legionare…

vineri, 8 octombrie 2010

SPERANŢA NOASTRĂ MOARE PRIMA

Aseară, într-o emisiune televizată, deputatul pedelist Costică Canacheu, acest Rică Venturiano, cu nume mai cacofonic, al vremurilor noastre, susţinea cu îndârjire, împotriva tuturor celorlalţi invitaţi şi a bunului simţ, că speranţa de viaţă din România, de 73 de ani, este “apropiată” de cea din Germania, de 81 de ani.

Acum, nu că i-aş dori – Doamne fereşte! – ceva rău, că altminteri e un tip comic, dar l-aş întreba şi eu dacă după mintea lui i se pare cam acelaşi lucru să o mai ducă în belşug şi fericire încă vreo opt ani de azi înainte, cum ar veni până prin 2018, sau să dea colţul mâine dimineaţă. Aşa, de-un par egzamplu.

joi, 7 octombrie 2010

… ŞI CU BĂSESCU, ZECE…

Decizia Curţii Constituţionale de ieri, prin care Legea pensiilor a fost declarată OK, demonstrează o dată în plus cât de absurd este un sistem în care se aşteaptă ca o lege adoptată, indiferent cum, de trei-patru SUTE de oameni, reuniţi în – aşa cum le place mai ales liberalilor, care se arată acum “consternaţi”, să sublinieze adesea – “forul suprem într-o democraţie”, să fie respinsă, ori măcar îndreptată pe ici pe colo de NOUĂ indivizi, numiţi şi ei pe criterii politice. Iar dacă nici aşa nu se rezolvă, rămâne ca ultimă nădejde… UN singur om, ridicat astfel în mod oficial la rang de “providenţial”, şi anume preşedintele ţării. Halal democraţie PARLAMENTARĂ!

miercuri, 6 octombrie 2010

ÎN DOUĂ MINUTE

M-am uitat aseară, preţ de vreo două minute, la emisiunea “Naşul” de pe B1. Un cetăţean despre care, judecând după titlul “Şeful fiscului în direct cu românii”, am presupus că trebuie să fi fost şeful fiscului în direct cu românii tocmai spunea cât de ticălos este Dinu Patriciu pentru că Rompetrolul nu-şi plăteşte datoriile istorice pe care le-ar avea către stat.

Întrebat de cineva de ce atunci nu trece la executarea silită a companiei, aşa cum a promis, domnul şef al fiscului a răspuns că situaţia e delicată, deoarece Rompetrol se află între primii cinci mari contribuabili ai statului, vărsând an de an la buget taxe, impozite şi accize cam cât datoria cu pricina! Convins că după aceste precizări emisiunea se va termina, fiindcă nu mai era nimic de spus, am schimbat şi eu programul.

marți, 5 octombrie 2010

BINE, MAI VORBIM…

Sigur, mai bine mai târziu decât niciodată, şi mai bine mai puţini decât deloc, dar, după ce toată vara s-au uitat la televizor, nevenindu-le probabil să creadă că, în ciuda vehemenţei tuturor celor care apăreau prin talk-show-uri, măsurile de criminală austeritate născocite de diabolicul guvernboc chiar vor fi puse în aplicare, sindicaliştii se plâng acum că vremea e cam nefavorabilă pentru mitinguri şi ar vrea probabil să le ţină în sală (cred că le ajunge una de teatru!), ca în bancul cu războiul dintre Liechtenstein şi Andorra.

Un cunoscut analist se plângea zilele trecute că, din cauza celor 5 milioane de compatridioţi care au votat cu cine nu trebuie, ceilalţi români – chipurile mai deştepţi şi fără nicio vină – nu mai au altă soluţie pentru a scăpa de ciuma portocalie decât să plece din ţară. Eu zic însă că, dacă românii “ceilalţi” (printre care, de altfel, mă număr) ar fi cu adevărat aşa deştepţi cum se cred, ar ieşi cu toţii în stradă pentru a-şi manifesta (cel puţin la început) paşnic, dar deschis nemulţumirea, nu doar în cercurile de prieteni, ca pe vremuri. Când or fi în faţa Palatului Cotroceni sau în Piaţa Victoriei zi de zi câte 500.000 de demonstranţi, nu câte 5000, mai vorbim…

luni, 4 octombrie 2010

C-AŞA-I ROMÂNUL…

Ideea de a se încerca suspendarea şi apoi demiterea lui Traian Băsescu nu mi s-a părut tocmai genială nici prima dată, însă acum, după experienţa din 2007, mi se pare de-a dreptul proastă. Oricât de încurajatoare ar putea părea sondajele care-l arată cu o cotă de încredere sub 15%, eu unul nu sunt deloc convins că după o lună de campanie oficială, cu Băsescu în prim-plan (pe lângă cea deja începută de acoliţii şi pupincuriştii săi, despre moguli, lovituri de stat şi implicarea agenturilor străine în răsturnarea conducătorului iubit) situaţia nu s-ar schimba dramatic.

E limpede că politicienii portocalii şi susţinătorii lor nu mai au de mult (dacă or fi avut vreodată!) scrupule, iar electoratul român e şi el… cum e. N-aş fi câtuşi de puţin surprins ca, aşa cum un miting, la urma urmelor destul de anemic, al poliţiştilor a putut fi transformat de morari, pore şi cristoi în ditamai puciul, mâine-poimâine să se inventeze vreun atentat nu doar pus la cale din umbră, ci şi executat (fără succes, desigur!) de alde Să-ţi-fie-ruşine Dinu Patriciu, Vântu şi Voiculescu. Parcă o şi văd pe Pora explicându-ne cu vocea ei piţigăiată, dar pe un ton grav, că s-a ajuns prea departe, că una este lupta politică şi alta încercarea – fie şi eşuată sau, în fond, imposibil de demonstrat că a existat – de a suprima fizic un adversar. Iar românii, miloşi cum îi ştim, şi cu mare drag de bogătaşi, îşi vor spune la rândul lor: "da, e naşpa că Traian Băsescu ne-a tăiat salariile şi ne-a mărit impozitele, dar nici să ni-l omoare ticăloşii ăştia de moguli!". Şi-l vor mai vota o dată.

vineri, 1 octombrie 2010

WHAT LOVE CAN BE

joi, 30 septembrie 2010

NICI AL LOR NU E MAI BREAZ!

Pentru că tot vorbeam în urmă cu vreo două zile despre imbecilii care se găsesc în toate partidele – chiar dacă în PD-L sunt mai mulţi şi mai mari – nu pot să nu mă refer din nou şi la senatorul PNL Ioan Ghişe, despre care am mai scris în numeroase rânduri.

De fapt, într-un fel, săracul n-are nicio vină, aşa e el, sau, în cel mai rău caz, asta e misiunea lui… sub acoperire, de a pune partidul într-o lumină proastă în momentele cele mai nepotrivite. Mai supărător este însă că şeful său, Crin Antonescu, cel care altfel se arată chiar mai autoritar decât îi stă bine unui liberal, şi care, din câte am înţeles, şi-a făcut până şi guvernul acela din umbră, cu miniştri care nu sunt tineri, dar sunt obscuri, consultându-se numai cu propria conştiinţă, nu-şi manifestă intransigenţa şi faţă de personajul în cauză, dacă nu interzicându-i, că nu e tocmai democratic, măcar sugerându-i cu fermitate să-şi rărească drastic apariţiile televizate în care debitează enormităţi. Sau, cel puţin, după fiecare iniţiativă de-asta creaţă de-a lui, precum “Legea jurnalistului”, partidul să emită rapid câte un comunicat prin care se desolidarizează de ea. Desigur, dacă într-adevăr se desolidarizează!

miercuri, 29 septembrie 2010

A PRICEPUT CÂT A PUTUT

Auzindu-l zilele trecute pe Traian Băsescu spunând că renunţarea la serviciile Poliţiei Rutiere n-are nicio legătură cu siguranţa preşedintelui ţării (care ar fi asigurată exclusiv de SPP), singurul efect fiind că va sta şi el la semafoare şi în blocajele din trafic, asemenea oricărui cetăţean de rând, mi-am amintit de bancul acela cu ceferistul care cu prilejul ieşirii la pensie, într-un cadru festiv, sărbătorit de colegi şi superiori pentru cei 40 de ani de muncă devotată, a vrut şi el să ştie un singur lucru, şi anume care era de fapt rostul acţiunii sale zilnice de a da cu ciocanul în roţile vagoanelor.

După şase ani de mandat atât a priceput şi Băsescu, că rostul poliţiştilor rutieri e doar acela de a-i îngădui lui, de şmecher ce e, să străbată în câteva minute trasee pentru care un bucureştean obişnuit are nevoie uneori şi de câteva ore, astfel încât să-şi poată urmări, de pildă, până la capăt serialul preferat de desene animate, netrebuind să-şi ia marjă de întârziere la întâlnirile oficiale. Nici prin gând nu i-a trecut că adevărata lor menire este tocmai să nu fie blocat în trafic şi expus astfel oricărui nebun care i-ar putea arunca pe fereastra maşinii dacă nu o grenadă sau o sticlă incendiară, măcar un pietroi bine ţintit. Chestie care are o legătură chiar foarte strânsă cu siguranţa preşedintelui!

marți, 28 septembrie 2010

O LECŢIE

Abia ce mă deprinsesem să nu mă mai consum de câte ori apare la televizor un imbecil nou de la PD-L (sau de la oricare partid, pentru că toate au imbecilii lor, inclusiv tineri, doar că la PD-L sunt mai mulţi şi mai mari), preferând să schimb canalul sau să închid sonorul pentru a-mi regăsi instantaneu tihna, că întâmplarea de ieri, când încă unul dintre şobolanii graşi care au părăsit corabia guvernamentală aflată în derivă a fost înlocuit tocmai cu un reprezentant de seamă al celor menţionaţi mai sus, mi-a demonstrat că din păcate lucrurile nu sunt atât de simple pe cât speram şi că orice astfel de individ, care o vreme nu este dăunător decât la nivel auditiv şi eventual pentru sistemul nervos, poate deveni peste noapte ditamai ministrul, cu un potenţial distructiv cât se poate de concret asupra vieţii cetăţeanului. Chestie care ar trebui să fie învăţătură de minte pentru toată lumea.

luni, 27 septembrie 2010

DUPĂ PAUZĂ

Săptămâna trecută am aterizat (literalmente!) în mijlocul unor demonstraţii de stradă, nici pe departe atât de ample pe cât ar fi fost de aşteptat, în care peste gardurile de la Palatul Cotroceni n-au zburat deocamdată decât ceva caschete ponosite şi câteva scandări – dar nu şi sticle! – incendiare.

Ceea ce mi-a atras însă atenţia în mod deosebit au fost comentariile pe marginea votului dat în Parlament la Legea pensiilor, în care, dincolo de ilegalităţile subliniate, se vorbea cu multă patimă despre “o lege care afectează generaţiile viitoare”! Păi, oameni buni, grija asta că un tânăr din ziua de azi va fi afectat la bătrâneţe de o lege votată, indiferent cum, în 2010, ar putea să şi-o facă cineva care a lipsit din ţară vreo douăzeci de ani, nu o săptămână, ca mine, şi care n-a aflat că în România orice lege se schimbă şi de trei ori pe an!

vineri, 10 septembrie 2010

TELENOVELE

joi, 9 septembrie 2010

CEI DE IERI, CEI DE AZI, CEI DE MÂINE

Nu ştiu dacă, obiectiv vorbind, şi presupunând că aşa ceva se poate cuantifica, pedeliştii din ziua de azi sunt mai cretini, mai incompetenţi şi mai corupţi decât feseniştii şi apoi pedeseriştii de la începutul anilor '90, aşa cum aş fi tentat să cred, poate şi fiindcă trecerea timpului a mai estompat amintirea trăirilor mele de atunci, dar cu certitudine cei de odinioară aveau măcar fragila scuză de a fi guvernat o ţară abia ieşită din bezna comunismului, care încă bâjbâia într-o tranziţie spre prea puţini ştiau ce, pe când ăştia de-acum n-o mai au nici pe aceea, fiindcă au ajuns în fruntea unei ţări integrate, cel puţin teoretic, în lumea civilizată, după 20 de ani în care cine ar fi vrut ar fi putut învăţa destul din greşelile trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat. Pedeliştii n-au vrut!

Ceea ce mi se pare însă cu adevărat cutremurător este că nu văd cum vom mai ieşi din actuala situaţie, câtă vreme guvernarea portocalie a demonstrat la modul cel mai practic, tuturor politicienilor, indiferent de partid, că se poate fura fără nicio jenă chiar şi într-o perioadă de profundă criză economică, inclusiv băgând efectiv mâna în buzunarele cetăţenilor cărora le-a luat dintr-o singură mişcare un sfert din salariu, mărindu-le şi povara fiscală, fără să fie împiedicată nici de cetăţeni înşişi, care tac şi înghit, docili, tot ce li se serveşte, mai ceva ca în “epoca de aur”, în loc să iasă cu sutele de mii în stradă, nici de presa care, de bine de rău se agită, folosindu-se de toate mijloacele permise şi, uneori, chiar şi de cele nepermise, dar în zadar, şi cu atât mai puţin de “Justiţie”. Şi atunci, pe ce să ne bazăm că şi dacă vom scăpa de guvernuboc, de PD-L şi, cândva, poate, chiar şi de Traian Băsescu, următorii, oricare ar fi ei, se vor comporta altfel, după ce au văzut că se poate – foarte bine şi profitabil pentru ei – aşa? Păi, din păcate, pe absolut nimic altceva decât pe bunul lor simţ şi buna lor credinţă. Elemente în care, când e vorba de politicieni, eu unul nu-mi pun cine ştie ce nădejde.