SE PUTEA ŞI MAI RĂU. DAR ŞI UN PIC MAI BINE.

Fiind eu deja născut spre sfârşitul epocii marilor succese ale naţionalei masculine, chiar dacă încă prea mic pentru ca din meciurile decisive de atunci să-mi amintesc mai mult decât nişte trăiri intense şi care probabil că m-au marcat definitv, am rămas cu o sensibilitate ieşită din comun când vine vorba de handbal la nivel de echipe reprezentative.

Aşa se face că, după ce m-am aflat în pragul infarctului chiar şi văzând numai înregistrat finalul partidei cu Muntenegru, pe care nu avusesem tăria de a-l urmări în direct, dar aflasem rezultatul, şi după ce am repetat manevra retragerii strategice din faţa micului ecran în ultimele cinci minute ale semifinalei cu Suedia, când scorul era încă egal, sperând, zadarnic după cum s-a dovedit până la urmă, într-un deznodământ similar, la finala mică nici nu m-am mai uitat, decât foarte pe sărite, împăcat cu gândul că vom rămâne pe un şi aşa nesperat loc patru, câtă vreme, sincer vorbind, portarul Talida Tolnai a obţinut, dacă nu de una singură, ajutată numai de Cristina Neagu, victoria cu Muntenegru (cu o evoluţie a ei doar un pic sub calificativul “excepţional”, am socotit că pierdeam la vreo cinci-şase goluri diferenţă!), a limitat proporţiile înfrângerii cu Suedia, şi ne-a asigurat medaliile de bronz în partida de ieri cu Danemarca!

Desigur însă că pentru locul trei în Europa (nivel pe care, vorba unui comentator, nu-l avem în prea multe domenii) merită felicitată întreaga echipă, cu convingerea că, atunci când vor juca şi celelalte fete la valoarea lor adevărată, vom scăpa de blestemul de a fi în handbalul feminin un fel de Spania de până acum doi ani la fotbal (după care a devenit, în sfârşit, campioană europeană şi apoi mondială), adică de a ne număra de fiecare dată printre principalele favorite la startul competiţiilor şi printre cele mai mari decepţii la finalul lor.