Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 23 octombrie 2014

ÎNCEPUT DRAMATIC, FINAL HALUCINANT

Cum las o clipă garda jos, cum mă păleşte Enelu’ drept în moalele capului!

Cu toate că, deja păţit de nenumărate ori, am în permanenţă la-ndemână, într-un loc uşor accesibil chiar şi pe întuneric, o “trusă de supravieţuire”, prevăzută cu lanterne, baterii, lumânări, medicamente de primă necesitate, conserve, schimburi de haine, numărul scurt de telefon al companiei, pentru sesizări, dar şi un set de aparate audio-vizuale cu internet mobil, gata să fie conectate rapid, într-un timp record, obţinut după antrenamente intense, la transmisiunile televizate importante, în general sportive, dar şi la vreun concurs Eurovision, aseară, când, după aproape două luni întregi fără pene de curent, cu numai cinci minute înainte de începerea meciurilor de fotbal din Liga Campionilor, am rămas iarăşi în beznă, mi-am dat seama imediat că tableta mai are în jur de 20% din baterie, ceea ce – pentru că e de fabricaţie voporeană româno-chineză şi am primit-o cadou de la un hipermarket pentru (alte) achiziţii în valoare de nu ştiu câte sute de lei făcute într-un interval relativ scurt de timp – nu acoperă nici o jumătate de repriză.

Sigur, telefonul mobil ar fi putut-o suplini cu oarece succes, diferenţa fiind de doar vreo doi ţoli diametru, pentru că atunci când l-am cumpărat am gândit, chipurile, în perspectivă şi am zis că la cei 5 ai lui e în acelaşi timp şi telefon şi tabletă, înţelegând prea târziu că, de fapt, mai degrabă nu e nici una, nici alta, doar că – fatalitate – ca niciodată până acum, în clipa în care am activat internetul mobil am constatat, mai degrabă perplex, decât cu adevărat furios, cel puţin pentru o bună bucată de vreme, că pur şi simplu nu porneşte. (Ceva mai încolo, când mi-am revenit din panică doar fiindcă revenise şi curentul, am avut inspiraţia să-l restartez, iar problema s-a remediat de la sine, tot fără vreo explicaţie pe înţelesul meu.) În plus, printr-una din coincidenţele acelea care încep deja să mă pună serios pe gânduri, îşi dăduse obştescul sfârşit, la fel de subit şi inoportun, şi acumulatorul de la mouse-ul laptopului (nici el cu bateria prea încărcată sau viguroasă în general, deşi ăsta e de firmă mare), astfel încât am mai pierdut câteva minute bune şi nişte faze de poartă (doar printr-un miracol nu s-au dat şi patru-cinci goluri) până am găsit o baterie şi pentru el.

Una peste alta, întreaga nebunie n-a durat mai mult de zece minute, interval în care soţia aflase, la telefon, că nici nu e vorba de o întrerupere cu energie “accidentală”, ca de obicei, ci de una oarecum controlată, pe sistemul “mai bine oprim noi acum, decât să se oprească singur mai târziu”, echipele de la Enel aflându-se deja la faţa locului sau, mai precis, blocului (meu), pentru că avaria, competent anticipată şi prompt devansată, l-a afectat doar pe acesta.

Aşa se face că, în cele din urmă, am putut asista relativ liniştit, în paralel cu alte două, la meciul de mare angajament fizic zadarnic, de la Bruxelles, dintre Anderlecht şi favoriţii mei de la Arsenal, încheiat, nici până acum nu înţeleg cum şi de ce, cu victoria oaspeţilor, obţinută prin două goluri marcate aproape în acelaşi ultim minut de joc, după ce, de prin minutul 71, fuseseră conduşi cu mare baftă numai cu 1-0, ca urmare a obişnuitei prestaţii mâloase/nămoloase/mocirloase din ultimele două sezoane, în sensul că, meci de meci, timp de 85-90 de minute, atacanţii londonezi încearcă necontenit să pătrundă cu mingea (la picior sau prin un-doi-uri absurde şi prost executate, sortite din start eşecului) prin zona centrală a defensivei adverse, unde însă, sunt invariabil înghiţiţi pur şi simplu, ca de nişte nisipuri mişcătoare, de “o apărare bine organizată”, aşa cum continuă să se simtă obligat absolut fiecare comentator să remarce, altminteri pe bună dreptate, după cum explicam cândva de ce. După care, în ultimele cel mult patru-cinci minute, dar mai adesea doar două-trei, atacă rapid, aerisit, pe flancuri, cu centrări precise în careu, reuşind să smulgă in extremis un egal sau, ca aseară, o victorie (preţioasă) la limită. Lucru care, pesemne, îi face să se simtă îndreptăţiţi s-o ia de la cap şi în următorul meci, când manifestă aceeaşi serenitate descumpănitoare pentru toată lumea, deopotrivă suporteri sau inamici, chiar şi la 0-2 prin minutul 80!

Apropo de comentatori, în încheiere trebuie să spun că am devenit de-a dreptul alergic la Cosmin Băleanu, de la Dolce Sport, care după o viaţă întreagă (a lui) de “meserie” şi una (a mea) otrăvită când îl ascult, chiar nu e în stare să pronunţe cât de cât corect (adică nu neapărat şi cu accentul corespunzător) un nume de sportiv dintr-o ţară cu o limbă de largă circulaţie. Nu îi pretinde nimeni să nu se poticnească la unul unguresc, bulgăresc, finlandez sau polonez, alcătuit numai din consoane, dar ca s-o ţii langa spunându-i tot meciul “Caţorla” mijlocaşului spaniol Cazorla (cu “s” idiotule, că nu e italian!) de la Arsenal, mi se pare culmea incompetenţei de tip nesimţire crasă.

miercuri, 22 octombrie 2014

JOS PĂLĂRIA DE CÂRCOTAȘ!

Simona Halep - Serena Williams 6-0, 6-2.

Pentru că la ora desfăşurării partidei de tenis de la Turneul Campioanelor, disputat în Singapore, oamenii obişnuiţi din România, şi nu numai, se aflau la serviciu, aşa că foarte probabil n-au avut cum să o vadă în transmisiune directă, pot să pun pariu că în prima clipă când vor citi, pe un ecran de televizor sau pe o pagină de internet, cele de mai sus, vor avea tendinţa să caute şi o a doua sursă, drept confirmare, gândindu-se că s-o fi strecurat o greşeală redacţională, astfel încât numele celor două sportive au fost puse în ordine inversă.

Ei bine, nu doar că nu e aşa, dar victoria, cu tot cu proporţiile ei, este pe deplin meritată de jucătoarea noastră. Chiar dacă unii, printre care “specialistul” (în orice, aproape ca... mine) Cristian Tudor Popescu, au ţinut să sublinieze faptul că Serena a jucat slab, părerea mea de campion al scepticismului şi cârtelii la adresa favoriţilor – care, de pildă, continui să susţin cu tărie că victoriile echipei naţionale de fotbal din ultimul timp, cu Finlanda şi, mai ales, Grecia, ca şi situaţia înfloritoare din clasamentul preliminariilor pentru EURO 2016 nu reflectă nici pe departe valoarea jalnică a lotului şi prestaţiile mizerabile, fiind obţinute doar ca urmare a conjuncturii fericite că am întâlnit nişte adversari şi mai amărâţi (asta ca să nu mai amintesc chiar bombănelile mele la adresa Simonei însăşi!) – părerea mea, aşadar, este că Simona a jucat exact atât de bine cât trebuia, dovadă că în cele, e adevărat, doar trei sau patru ghemuri în care oponenta sa şi-a ridicat nivelul până aproape de cel obişnuit şi, în orice caz, aşteptat de la numărul 1 mondial, constănţeanca a continuat să nu-i dea nicio şansă, demonstrându-se net superioară la toate capitolele. Cu o asemenea prestaţie, Simona ar putea – fără nicio urmă de îndoială şi fără un patriotism de paradă sau un entuziasm exacerbat, atribute care chiar nu mă caracterizează – să meargă până la capăt în turneu, spulberând pe oricine. În tenis însă, mai ales când vine vorba de fete, sincopele pot apărea din senin.

Deocamdată, aş vrea să remarc felul excepţional în care a servit Simona în ambele meciuri de până acum. Sigur, se poate să fie şi o întâmplare, o formă de moment deosebită, pentru că altminteri pare greu de crezut ca, în numai cele câteva luni scurse de la ultimul turneu la care am văzut-o, să fi progresat mai rapid şi mai spectaculos decât în tot restul carierei, dar chiar îi spuneam, de curând, unui prieten, că, în locul antrenorului Simonei, aş obliga-o ca jumătate din timpul petrecut la antrenamente să exerseze lovitura scurtă, iar în cealaltă jumătate serviciul, pentru că alte procedee slabe nu are. După care, uitându-mă mai atent şi la celelalte fete din circuit, care, în covârşitoarea majoritate, nu folosesc nici ele “scurta”, mă gândeam că ar fi suficient ca întregul antrenament să-l dedice serviciului.

Ceea ce – iată – s-o fi şi întâmplat, pentru că încă din primul set al meciului cu Genie Buchard am remarcat ceva schimbat, începând, parcă, de la felul în care îşi aruncă mingea, cumva, mai sus, încât are suficient timp să-şi aleagă locul în care o va trimite şi să-şi adune toate forţele pentru a o lovi.

Cum spuneam, dacă nu e o simplă întâmplare, coroborată cu o închipuire de-a mea, ar fi dovada că Simona încă mai poate progresa simţitor, practic de la o apariţie pe teren la alta. Lucru ce nu poate decât să ne bucure, îndreptăţindu-ne să aşteptăm încrezători rezultate din ce în ce mai bune.

marți, 21 octombrie 2014

“GAME OF THRONES”, SEZONUL URMĂTOR

Nu ştiu dacă, şi, dacă da, când, iar la drept vorbind nici nu prea mă interesează, ba chiar aş prefera să nu, fiindcă din familia mea altcineva este adevăratul fan, cu toate că, oarecum de nevoie, a trebuit să mă uit şi eu, înfrângându-mi adesea cu mare greutate plictiseala şi uneori chiar somnul, la toate episoadele de până acum, va mai începe un nou sezon din “Urzeala tronurilor” (pe care baremi l-am urmărit în format HD, la HBO, ceea ce constituie o scuză bunicică), dar recunosc că serialul mi se pare, în felul său mai curând pueril, de-a dreptul fascinant. Ca fenomen în sine, nicidecum ca demers cinematografic.

Sigur, n-am citit cartea (sau cărţile) lui George R.R. Martin şi e mai mult decât probabil că n-o voi face vreodată, aşa că nu pot vorbi despre calităţile sau defectele ei stilistice, şi nu exclud nici ipoteza că poate constitui o adevărată capodoperă a literaturii universale contemporane, măcar prin prisma epicii complexe şi, în general, presupun (căci în serial ne vom lămuri pe deplin abia după sezonul 24), bine închegate, dar subiectul mi se pare că se adresează mai degrabă unui public (foarte) tânăr, chiar preadolescent, în timp ce filmul abundă în scene explicit sexuale, episoade violente redate extrem de realist şi limbaj pe alocuri vulgar, ceea ce l-ar încadra în mod normal în categoria celor interzise minorilor. Asta pe de-o parte.

Pe de alta, vorbind strict despre redarea firului narativ, care în cazul unei opere scrise poate suporta (ca şi cititorul versat) nenumărate meandre şi digresiuni oricât de ample, mai cu seamă atunci când sunt realizate cu măiestrie stilistică (ceea ce, repet, se prea poate să existe în cazul cărţii), ea devine cu desăvârşire obositoare atunci când aceste ocolişuri şi nesfârşite paranteze se realizează cu mijloacele relativ limitate şi în orice caz inadecvate pentru un asemenea demers ale celei de-a şaptea, chipurile, arte. Aşa se face că după multe dintre episoade, inclusiv cele (nu foarte numeroase) captivante în sine, şi chiar întrucâtva relevante datorită dispariţiei vreunui “protagonist” ucis (cu bestialitate) în final, constaţi că, dacă le-ai fi pierdut, n-ai fi ratat nimic semnificativ din ansamblul acţiunii, şi categoric nimic din ce nu poţi recupera fulgerător, în câteva zeci de secunde, la începutul episodului următor, atunci când sunt date scenele “din episodul anterior”.

Asta ca să nu mai spun că şi după câte un sezon întreg, în care, de pildă, un personaj altminteri “principal” apare o singură dată, prin episodul patru, când de fapt înţelegi că îşi continuă agale drumul de Niciunde către Nicăieri început încă din primul sezon, şi eventual are o mică altercaţie sângeroasă cu un şef de oaste local, aveam senzaţia că intriga n-a avansat câtuşi de puţin, aşa încât va mai fi nevoie de cel puţin alte două sau trei serii numai ca respectivul să ajungă în oraşul următor, unde, poate, se va mai război puţintel cu cineva.

Între timp, alt personaj principal şi-o mai trage îndelung cu o prostituată, un altul cu un altul (ca să fie satisfăcute şi gusturile minorităţilor sexuale), un altul, despre care şi uitaseşi, ba chiar ai fi putut paria (deşi pierdeai) că a murit în sezonul trecut, revine în forţă şi preia conducerea regatului vecin cu gândul mărturisit de a-l recuceri şi pe al lui peste alte câteva sezoane, puii de dragon cresc, încetişor (că doar nu sunt Făt-Frumos) şi, în general, departe de obiectivul camerei de filmat (deşi pe mămica lor aş vede-o cu mare drag mai des, că-i fătucă faină, deşi nu şi cine ştie ce actriţă), şi tot aşa, fără perspectiva vreunei finalităţi oricât de îndepărtate, mai cu seamă că prolificul autor pare încă destul de viguros pentru cei 66 de ani ai săi, iar filmul/cartea/cărţile par(e) să fie un “work in progress”, cum spun americanii.


În concluzie, personal nu-mi rămâne decât să continui şi chiar să intensific (până prin primăvară, când observ acum că va începe al cincilea sezon) eforturile de a-mi convinge, în sfârşit, jumătatea mai bună să ne limităm la restul de 999 de seriale pe care le urmărim.  

luni, 20 octombrie 2014

BELGRAVISTAN EXISTĂ! IATĂ DOVADA:

Sincer să fiu, chiar nu credeam, în ciuda unor bănuieli altminteri temeinice, bazate pe anumite experienţe proprii neplăcute relatate pe larg în paginile acestui blog, însă acum am intrat în posesia dovezii incontestabile că Belgravistan nu este un stat fictiv, inventat de Digi Mobil din raţiuni publicitare, ci există cu adevărat!

Fără să intru (deocamdată) în amănunte pentru a explica de ce am făcut prostia să păstrez abonamentul chipurile Nelimitat de la ei, deşi, în urma intervenţiei ANPC, obţinusem dreptul de a rezilia contractul fără penalităţi, voi spune doar că, la sfârşitul săptămânii trecute, după aproape jumătate de lună întreagă în care n-am mai avut vreun conflict (major) sau vreo nemulţumire (insuportabilă), încât ajunsesem să mă şi felicit pentru decizia de a continua relaţia contractuală, am descoperit deodată ceea ce iniţial (vorba lui Gică Craioveanu în reclamă) am crezut că este o nouă tentativă a companiei de a mă trage pe sfoară: contorul de date mobile părea să nu se fi resetat la data corespunzătoare, astfel încât traficul de internet din noua lună se adăuga pur şi simplu la cel din luna precedentă în loc să pornească de la zero, riscul fiind, printre altele, să ating în mod prematur şi cu desăvârşire artificial limita de 5 GB, după care vitezele de download şi upload scad la niveluri la care internetul devine de neutilizat, o pagină obişnuită încărcându-se şi într-un minut. (Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu internetul mobil, asta e ca şi cum ai avea 100 de minute de convorbiri pe lună, vorbeşti 98, numai că luna următoare, în loc să ai iarăşi 100 ca urmare a “resetării” contorului, constaţi că mai ai numai 2.)

Ce-i drept, dat fiind că nu consumasem decât vreo 300 MB, pericolul nu era chiar iminent, însă ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi consumat, să spunem, 4,9 GB sau, eventual, aş fi depăşit deja cota de “trafic recomandat”?; însemna că în toată luna următoare rămâneam, practic, fără internet. Ca un mic detaliu aparent insignifiant, dar care, zic eu, demonstrează cât de incompetenţi sunt tehnicienii de la Digi Mobil în raport cu “softurile” şi computerele pe care ar trebui să le stăpânască, dar de care sunt, de fapt, conduşi orbeşte şi incapabili să se opună sau măcar să-şi explice fenomenele la care asistă, trebuie să spun că şi aşa contoarele de date mobile se resetează la nişte date calendaristice absolut aleatorii, fără nicio legătură cu perioada de facturare sau măcar cu momentul semnării contractului. Aşa, de pildă, în cazul abonamentului meu, data de facturare este 1 (odată cu toate celelalte servicii), contractul a fost semnat pe un 21 (mai), în timp ce resetarea traficului de internet are (sau ar trebui să aibă) loc, hodoronc-tronc, pe 15, în timp ce la abonamentul soţiei se petrece pe 25, zile ce ne-au fost comunicate oficial, fără nicio explicaţie suplimentară, deci nu se bazează pe deducţiile mele. În fine.

Pentru că nu dau nici doi bani pe metodele de calcul ale traficului de net folosite de Digi Mobil (din păcate singurele care stau la baza facturării) şi cu atât mai puţin pe onestitatea folosirii lor chiar şi dacă ar fi viabile, păstrez cu mare atenţie şi o evidenţă proprie realizată cu ajutorul unei aplicaţii preinstalate pe telefonul meu Samsung relativ performant, dar şi al altor două descărcate de pe Google Play, “coincidenţa” fericită fiind că în cea mai mare parte a timpului toate trei arată aceleaşi valori, în general foarte apropiate şi de cele oficiale.

Săptămâna trecută, însă, surpriză: în urma unui apel la serviciul Cost Control, mi s-a comunicat faptul că pe data de 15 octombrie, până la ora 03.00 – aşadar, în intervalul orar 00.00 (când se presupune că se resetează contoarele) şi 03.00 – consumasem deja 325 MB, ceea ce n-ar fi fost chiar imposibil, doar că fix în perioada aceea a miezului de noapte dormisem buştean. Pentru că şi Cost Controlul de la Digi e departe de a fi infailibil, uneori actualizându-se şi cu două zile întârziere, deşi teoretic ar trebui s-o facă din trei în trei ore, am avut răbdare până a doua zi (16 octombrie), când, însă, am constatat că la cei 325 MB se adăugaseră încă 4, adică exact cât consumasem în ziua respectivă, dovadă că nu putea fi vorba de un simplu blocaj temporar al indexului.

Pe de altă parte, ca să mă asigur că sunt în posesia tuturor informaţiilor atunci când mă voi lua iarăşi în gură cu funcţionarii imbecili de-acolo în urma sesizării scrise pe care deja o depusesem în contul de client, m-am apucat să fac verificări mai aprofundate pe aplicaţiile mele de măsurare a traficului, ocazie cu care am descoperit că valoarea aceea de 325 MB reprezenta exact volumul de date utilizat în seara zilei de 14 octombrie, între orele 22.10 şi 23.30, atunci când,  nemaiavând destule televizoare în dormitor faţă de numărul meciurilor de fotbal din preliminariile EURO 2016 transmise pe canalele Digi Sport, apelasem la telefonul mobil, singurul cu care pot accesa aplicaţia Digi Online, pentru că internetul meu fix e furnizat de UPC. (În paranteză fie spus şi fără cine ştie ce relevanţă, m-aş fi uitat de la 21.45, când au început, dar n-am reuşit să-l dau afară la timp pe un amic foarte vorbăreţ venit şi rămas în mod abuziv de excesiv în vizită.)

Totodată, traficul înregistrat inclusiv la Cost Control pe data de 14 octombrie, pe la prânz, când avusesem de asemenea inspiraţia să verific, era de numai 166 MB, în timp ce la sfârşitul zilei, înainte de culcare, traficul lunar, măsurat însă de telefonul meu şi aplicaţiile suplimentare, totaliza 491 MB, în condiţiile în care, în afara conectării pentru meciuri, nu mai folosisem netul peste zi. Diferenţa: fix cei 325 MB “transferaţi”, după socoteala oficială, în luna următoare.

Ca să n-o mai lungesc, şi făcând precizarea că încă aştept poziţia reprezentanţilor Digi, care însă pot să pun pariu că n-au înţeles nimic şi o să încerce, ca de obicei, să mă aburescă, insistând să mă convingă că oi fi folosit internetul în somn, singura explicaţie pentru cele întâmplate (care explicație, în mod ciudat, nici nu-i culpabilizează total pe cei de la Digi) este că ceasurile de la toată aparatura din sistemul companiei sunt potrivite după fusul orar al… Belgravistanului, acelaşi cu al oraşelor – absolut reale (și ele)! – Islamabad, Tașkent, Kabul, Karachi şi Lahore. Astfel, ora României 22.00 corespunde cu ora Belgravistanului 00.00 din ziua următoare, motiv pentru care tot traficul consumat de mine între orele 22.10 şi 23.30 în ziua de 14 ca să mă uit la meciuri figurează în scriptele Digi ca fiind consumat – presupun, bazându-mă deocamdată numai pe logică – între orele 00.10 şi 01.30 din data de 15, atunci când eu de fapt mă culcasem şi, aşa cum fac întotdeauna, deconectasem peste noapte serviciul de date, concluzia fiind că pârdalnicele de contoare s-au resetat, într-adevăr, în data de 15, ora 00.00, dar, cum spuneam, după un alt fus orar. În orice caz, şi la ora actuală valorile de la Cost Control îmi arată cu cei 325 MB “în plus” pe luna aceasta şi cu siguranţă aşa va fi până la finalul “lunii” în curs (adică pe 15 noiembrie).


Din păcate, dovada finală irefutabilă că am dreptate, şi anume desfăşurătorul din factura următoare, unde am convingerea că traficul de date pentru perioada 15 septembrie-15 octombrie va fi de numai 166 MB (nu 491, ca pe aplicaţiile mele), adică atât cât consumasem de fapt până pe data de 14, la ora (României) 22.00, îmi va parveni abia luna viitoare. Partea bună e că între timp m-am liniştit şi măcar nu mai stau ca pe ghimpi aşteptând telefonul celor de la Digi. Sunt doar curios să văd cu ce bazaconii vor încerca să mă prostească, iarăşi, în faţă. Vă ţin la curent.

sâmbătă, 18 octombrie 2014

O STENOGRAMĂ CU BIPURI

Slavă Domnului, în sfârşit e oficial: antrenorul echipei naţionale de fotbal, Victor Piţurcă, a plecat învârtindu-se (de foarte mulţi bani) spre ţările arabe calde!

Pentru cei care încă n-au înţeles ce s-a întâmplat exact şi bat în continuare mărunt din buze, minunându-se cum de a putut-o face liniştit, fără să achite niciun sfanţ găurit despăgubire către FRF din cei vreun milion şi jumătate de euro prevăzuţi pentru “denunţarea unilaterală a contractului”, voi reda stenograma unui dialog imaginar, surprins de reportofoanele unor ziarişti fictivi foarte incisivi, între două personaje ce ar putea să şi existe, dacă n-ar fi pe de-a-ntregul scornite:


“Preşedintele: Nea Puţi, nu se poate să pleci aşa, pur şi simplu. Există un contract ferm, nişte clauze…

Antrenorul (întrerupându-l, mai degrabă amuzat): Mă bip pe tine şi pe contractul tău, cu clauze cu tot! Zi mersi că scapi dracului de mine.

Preşedintele (ferm): Păi să fii sigur că zic, da’ banii trebuie să-i dai: 1,4 milioane. Mărunţiş, faţă de ce-ţi dau arabii.

Antrenorul: Du-te, băi, Buridane, în bipul meu de-aici! O să vezi banii ăia fix a doua zi după ce-ţi vezi ceafa. Tu crezi că degeaba mi-a mers mie buhul de barbugiu ordinar de talie mondială? Păi eu halesc pe nerăsuflate câte trei spilcuiţi de-ăştia ca tine numai la micul dejun.

Preşedintele: Domnule nea Puţi, vă rog să ne păstrăm în limitele bunei-cuviinţe! Să respectăm cei patru ani de-acasă pe care-i avem amândoi (împreună – n.r.). Vă atrag atenţia că dacă nu vă veţi îndeplini condiţiile contractuale, va trebui să suportaţi consecinţele unui proces civil şi, ca atare, rigorile legii. Avocaţii Federaţiei deja…

Antrenorul: Mă bip şi pe avocaţii tăi, Buridane. Hai să nu te mai ţin în tensiune atâta şi să te luminez, că tare tânăr şi prost, ca să nu zic naiv, mai eşti. Uite cum stă de fapt treburile. Dacă nu-mi dai drumul moca, tu cu tot Comitetul ăla Executiv sau ce papagali trebuie să te faci că mai convoci, foarte bine, rămân, că n-am încotro, da’ uită-te bine pe clasamentul grupei preliminare pentru EURO. Îl vezi? Ei bine, nu tre’ să-l ţii minte pe dinafară, că la fel o să arate şi la sfârşitul noii campanii de ratare a calificării. Ce-o să se schimbe o să fie doar numărul meciurilor jucate, care o să corespundă perfect cu cel al înfrângerilor, şi numărul golurilor primite. Punctele o să fie tot alea: 7. Acum, fă şi tu socotelile. Poa’ să ne şi ajungă, da’ nu prea cred.

Preşedintele (îngrijorat): Păi, nea Puţi, nu se poate… 

Antrenorul: Stai, Buridane, că n-am terminat. Zici că n-am cum, nu? Atunci să-ţi fac un desen. Fiindcă tot mă bip la creier toată presa că joc aşa şi pe dincolo, prea defensiv cică, prea bipul meu cum, mă apuc să schimb şi tactica, da’ şi, mai ales, lotu’. Că io zic că trebuie primenit, nu? Aşa c-o să m-apuc să convoc numai jucători de mare perspectivă, tineri de 17-18 ani de prin diviziile inferioare, de la Avântul Scormoneşti, Flacăra Videle şi Trăsnetul Coşcoveni. Un 0-4 acasă cu Feroe o să fie scor onorabil, uită-te la mine! Şi dacă nu vă convine, ce-o să-mi faceţi? Îmi luaţi hamsterul de la trotinetă. Da’ eu sper mai degrabă să mă demiteţi, că tare bine mi-ar prinde milionul ăla jumate de parai despăgubire, dacă tot pierd oferta de la arabi. M-ai înţeles acum? De-aia zic eu că e mai bine să ne despărţim pe cale amiabilă.”


După care Preşedintele apare în conferinţă de presă – mai întâi la stânga Antrenorului, apoi privindu-l bovin îndelung în timp ce acesta îi întoarce şi la propriu spatele – şi bâiguie ceva despre cum l-a lăsat să plece gratis pentru a nu se crea tensiuni în sânul echipei naţionale. Aha.

Dar mie tot mi-ar plăcea să se bage pe fir DNA-ul, măcar cât să-l facă pe Antrenor navetist de lux, pendulând între sediul instituţiei şi Arabia Saudită, dacă nu în calitate de învinuit, cel puţin de martor, că altfel nu cred să-i poată dibui cu ceva necurat, chiar şi dacă Preşedintele şi-o fi luat şi el partea.

În orice caz, toată povestea asta poate sta drept exemplu despre cum poţi să te bipi şi să te bipi pe orice contract de-ăsta “beton”.

joi, 16 octombrie 2014

VIAȚA SĂNĂTOASĂ: UN STUDIU (SAU DOUĂ)

Le propun cercetătorilor, de preferinţă britanici, de la orice universitate, de preferinţă prestigioasă, următoarea temă de studiu, care va necesita ani întregi de muncă şi apelarea la cele mai performante simulatoare şi computere existente la ora actuală în lume: până la ce vârstă ar putea ajunge un individ care trăieşte întreaga sa viaţă într-o atmosferă perfect curată, ca pe la începuturile omenirii, în Comuna Primitivă, hrănindu-se numai cu alimente perfect sănătoase, ecologice, fără E-uri etc., cum ar fi ierburile şi rădăcinile, adică tot ca pe-atunci, lipsit de orice fel de stres, ca… nicicând de-a lungul istoriei, fiindcă după ce bietul homo sapiens a scăpat de pericolul iminent de a-l răpune mamutul, a apărut riscul să-l măcelărească ba hunii, ba goţii, ba turcii, ba tătarii, apoi să-l gazeze naziştii, iar mai spre zilele noastre să-şi piardă locul de muncă, dar care individ, pe de altă parte, beneficiază de toate descoperirile medicinii moderne, de la antibiotice până la aparatura sanitară de ultimă generaţie. Asta ca să ştim şi noi exact care e miza unui “stil de viaţă sănătos”, într-o epocă în care “specialiştii” ne avertizează că, dimpotrivă, oamenii se hrănesc tot mai NEsănătos, sunt tot mai stresaţi şi respiră un aer tot mai poluat, deşi, curios lucru, speranţa de viaţă creşte necontenit.

După care, dacă rezultatele studiului demonstrează, aşa cum pare logic, fără putinţă de tăgadă că oamenii ar putea trăi măcar până la 2-300 de ani, aş vrea să se mai facă unul adiţional, pentru a vedea efectele suprapopulării planetei într-un ritm galopant.

miercuri, 15 octombrie 2014

O DESPĂRȚIRE

După o serie parcă interminabilă de sezoane încununate cu titluri de campion mondial (nemeritate), dar şi unul mai conform cu adevărata lui (lipsă de) valoare, în care va ocupa un loc în afara podiumului şi la zeci bune de puncte în urma noului său coechipier, Daniel Ricciardo, pilotul de Formula 1 Sebastian Vettel şi-a anunţat plecarea, din proprie iniţiativă, de la echipa care l-a consacrat, Red Bull Racing-Renault. Evenimentul, alminteri lipsit de mare interes pentru mine, mai ales dacă se duce la ceilalţi antipatici, de la Ferrari, denotă, din punctul meu de vedere, pe de-o parte, o (crasă) lipsă de caracter a germanului, dar, pe de alta, o vie inteligenţă şi capacitatea de a-şi evalua şi recunoaşte just (chiar dacă nu şi deschis) propria mediocritate.

Astfel, pe lângă faptul că, iată!, în chiar primul an când echipa care l-a făcut, practic din nimic şi aproape contra naturii, multiplu campion mondial, nu se mai află la cel mai înalt nivel, cu două clase peste concurenţă, ca în anii precedenţi, individul dă bir cu fugiţii, refuzând să aibă răbdare poate încă un sezon sau două, până când motoristul Renault va dibui şi el cheia succesului celor de la Mercedes, dar mai are şi neobrăzarea ca, pe final (prematur) de contract, să ignore adesea ordinele de echipă menite să-i confere o şansă în plus pentru obţinerea unor rezultate importante coechipierului său, care l-a dominat copios întregul sezon, şi asta cu toate că – nota bene! – Vettel însuşi îi datorează enorm fostului coleg, pe cât de (sub)mediocrul (şi el), pe atât de docilul Mark Webber, care şi-a sacrificat complet ultimii ani de prezenţă în F1 lăsându-se depăşit ori de câte ori i se cerea, numai pentru ca neamţul să ajungă în fruntea ierarhiei şi deţinător a nenumărate recorduri.

În acelaşi timp însă, mutarea anunţată denotă, cum spuneam, un, de data asta, meritoriu simţ deosebit al ridicolului şi al aprecierii propriei lipse de valoare, Vettel înţelegând foarte bine că, atâta vreme cât la Red Bull – chiar şi în cazul unui reviriment spectaculos al grupării austriece în anii următori – va rămâne coleg cu Ricciardo, nu poate decât să se facă de râs şi să demonstreze, fără putinţă de tăgadă, întregii lumi că toată cariera sa, cel puţin de până acum, n-a fost decât un balon de săpun, bazat(ă) pe un monopost cu mult peste cele ale competitorilor la vremea respectivă. Incontestabila superioritate a lui Ricciardo de anul acesta (când, la drept vorbind, maşina nu e nici pe departe cea mai proastă din campionat, ci, dimpotrivă, ocupă, chiar detaşat, locul doi, după Mercedes!) nu poate fi explicată prin nimic altceva decât prin enorma diferenţă de talent dintre campionul încă en titre şi tânărul australian, debutant în cadrul echipei, astfel încât germanului nu-i rămâne decât să spere că în altă parte, unde va da, poate (deşi eu n-aş paria!), peste un coechipier mai puţin valoros, se poate “reafirma”, fie şi cu riscul de a obţine, în absolut, rezultate încă şi mai slabe decât în acest sezon. Un (foarte modest) loc, să zicem, 10 în clasamentul general, dar peste colegul de echipă, probabil că i se pare (şi, cinstit vorbind, pe undeva chiar este) mai onorabil decât un (doar modest) loc 5, 6 sau chiar 4, cum încă îi stă la-ndemână în această ediţie, dar la zeci de puncte în urma coechipierului.

Din fericire pentru Vettel (şi din păcate pentru istoria competiţiei), titlurile mondiale nu i se pot lua înapoi, iar peste ani şi ani nimeni nu-şi va mai aminti cum le-a obţinut.

luni, 13 octombrie 2014

“CA DE OBICEI”

Trebuie să spun din capul locului că am fost pur şi simplu fascinat de entuziasmul debordant şi, cel puţin pe alocuri, de-a dreptul uşor senil, al (mai) tuturor comentatorilor (singurul mai reţinut a fost Emil Grădinescu, la Dolce Sport), indiferent de vârstă, dinaintea meciului de fotbal România-Ungaria, din preliminariile EURO 2016, care anticipau, cu o siguranţă “profesională” de parcă ar fi vorbit despre o întâlnire între campioana mondală en titre Germania - care, în paranteză fie spus, şi-aşa a mâncat o bătaie straşnică de la Polonia, surpriză adevărată, ca și înfrângerea Spaniei în fața Slovaciei, dar nicidecum ca egalul nostru cu o formație (la fel de) slabă, cum se alintau unii - şi Gibraltar sau San Marino, victoria tricolorilor, cei care, nu-i aşa?, realizaseră performanţa aceea epocală, despre care am mai scris şi eu, de a învinge în deplasare, după unul dintre cele mai jalnice meciuri văzute în viaţa mea de microbist, pe, cum s-ar spune, “nimeni alta decât” reprezentativa… Greciei (deci nu a Olandei, Spaniei, Franţei…). Victorie în legătură cu care, de altfel, multă lume, inclusiv gazetari sportivi cu vechi state de (de)serviciu, a crezut, în mod stupid, că valorează minimum 15-16 puncte, şi nu doar trei, cât înseamnă conform oricărui regulament competiţional, de vreme ce, după socotelile lor de elevi corigenţi ani în şir la aritmetică, le ieşea că un nou succes, cu ungurii, ne asigură calificarea (într-o grupă unde sunt puse în joc 30 de puncte de căciulă, aşa încât ai nevoie de vreo 18-20 ca să fii sigur de unul din primele două locuri), iar gogomanii care au comentat meciul la TVR o ţineau ca gaia-maţu’ că un punct obţinut de unguri la Bucureşti nu le foloseşte la nimic, decât poate pentru moral și palmares, ca şi cum, de asemenea, noi aveam deja calificarea în buzunar, cu 20 de puncte, iar ei ieşiseră complet din calcule, când, de fapt, egalul acela pe care, din păcate, până la urmă l-au şi obţinut, pe lângă punctul uşor de observat chiar şi pentru elevii aceia corigenţi, le-a adus marele avantaj de a lua alte două unei (simple) contracandidate directe, aşa cum, tot din păcate şi probabil spre neţărmuita surprindere a jurnaliştilor, încă suntem, astfel încât, în loc ca România să aibă 6 puncte iar Ungaria 0, acum diferenţa e la jumătate: România 4, Ungaria 1, adică exact cât o victorie a maghiarilor la Budapesta prin care ar avea şi avantaj în meciurile directe! Pentru toţi Emil Hossu-Longin-ii ăştia cu deficienţe în educaţia primară, dar interesaţi să deprindă tainele aritmeticii, pun la dispoziţie un abac, un set de beţişoare şi degetele de la ambele (lor) mâini (deşi ar ajunge şi de la una).

La drept vorbind, în principiu, semieşecul cu ungurii (care se pare că şi-au dorit mai mult egalul decât noi victoria) nu ar fi nici pe departe tragedia pe care aceiaşi optimişti absurzi dinaintea meciului par să o considere acum, pentru că, la urma urmelor, aşa cum remarca chiar unul dintre ei, e ca şi cum am fi făcut un egal în deplasare cu grecii – teoretic principalii favoriţi ai grupei – şi i-am fi bătut acasă – conform “calculelor hârtiei” – pe vecinii de la vest. Problema este însă halul în care gloabele noastre din echipa naţională continuă să evolueze (de ani buni). Mă crede cineva sau nu, dar, exact ca în urmă cu câţiva ani, la un meci cu nici nu mai ştiu cine (că această calitate indispensabilă cronicarului sportiv care e memoria de a reţine date, scoruri, nume de jucători şi formaţii pe la care a trecut fiecare de la începutul şi până la sfârşitul carieriei îmi lipseşte cu desăvârşire), desfăşurat, parcă, la Constanţa, când la 2-0 pentru România, cu numai vreun sfert de oră înaintea ultimului fluier al arbitrului, am fost cuprins brusc de un atac de panică doar văzând vitalitatea pe care o aveau adversarii în comparaţie cu ai noştri, care parcă erau deja în drum spre vestiare, mergând agale ca nişte octogenari lipsiţi de orice grijă, şi cu siguranţă de cea a meciului încă neterminat, aşa că nici n-am fost luat cu totul prin surprindere de faptul că scorul final a fost 2-2, sâmbătă tocmai evocam acest episod în faţa soţiei, având un izbitor sentiment de déjà vu, când s-a obţinut lovitura liberă din care vedeta maghiară Dzsudzsàk avea să înscrie golul egalizator şi, din fericire, ultimul, deşi puţin a lipsit să ni se dea şi lovitura de graţie, pe care la un moment dat o socoteam mai degrabă izbăvitoare, gândindu-mă că doar aşa puteam fi relativ sigur că după meci nu va trebui să înghit iarăşi declaraţiile şi mina îngâmfată a lui Piţurcă în timp ce ne explică, prostindu-ne în feţe, ce joc excepţional a făcut de fapt selecţionata noastră, dar nu înţelegem noi profunzimea planului său tactic. Vă daţi seama că dacă şutul lui Dzsudzsàk era doar cu câţiva centimetri mai spre dreapta, sau măcar degetele lui Tătăruşanu mai lungi, discursul lui “nea Piţi” ar fi fost cu adevărat insuportabil. Aşa, a fost mai degrabă nostim (ca să nu spun caraghios), când, la întrebarea unei reportere dacă echipa a făcut în mod deliberat “pasul înapoi” la scorul de 1-0, selecţionerul a răspuns cu seninătate: “Nu, România a jucat ca de obicei”.

miercuri, 8 octombrie 2014

COANA MIȚA DIN PARIS

Chiar primul nu cred să fi fost, dar m-am numărat cu siguranţă printre cei (dintâi) care au bombănit-o, inclusiv public, pe Simona Halep pentru desele ei accidentări cam strategice, însă de aici şi până la aberaţiile scrise zilele trecute de o oarecare jurnalistă franceză, Carole Bouchard (care n-are nici măcar scuza de a fi rudă cu canadianca Eugenie, una din rivalele Simonei), e o cale mai lungă decât de la Bucureşti la Paris, via planeta Jupiter.

Cucoana – pe care o suspectez că nici măcar n-a ţinut vreodată în mână o rachetă de tenis, fie şi de jucărie, darămite să mai şi nimerească o minge cu ea – se arăta revoltată că jucătoarea noastră s-a retras din turneul de tenis de la Beijing, de săptămâna trecută, imediat DUPĂ ce a învins-o în optimile de finală pe germana Andrea Petkovici (mă-nnebunesc după întâlnirile “nemţoaicei” cu “franţuzoaica” Kristina Mladenovici!), în loc să o facă înainte, respectiv undeva ÎN TIMPUL meciului, când a început să acuze agravarea problemelor fizice avute, de altfel, şi în partidele anterioare şi pentru care a primit îngrijiri medicale, poate eficiente numai pe moment, când efortul mai estompează din dureri, aşa cum oricine a făcut puţin sport la viaţa lui, sau măcar un pic de mişcare în aer liber, e capabil să înţeleagă. În paranteză fie spus, exact aceeaşi “infracțiune” săvârșise, cu o altă săptămână (sau două) înainte, spanioloaica Garbine Muguruza, care s-a retras abia după ce a învins-o pe Simona însăşi, de mă şi gândeam ce ghinion de neşansă pe constănţeancă. Atunci însă, nu cred să fi urlat presa de pe nicăieri!

Aşadar, după mintea puţină şi proastă a jurnalistei, Simona ar fi dat dovadă de lipsă de respect pentru ipoteticul public de la meciul următor, din sferturi, de a doua zi, care prin retragerea ei a fost văduvit de spectacol (Ana Ivanovici calificându-se direct în semifinale), de parcă dacă s-ar fi retras încă din timpul partidei din sferturi nu l-ar fi văduvit chiar pe cel venit special pentru ea şi care făcuse oricum deja deplasarea la arenă. Asta fără a mai socoti “măruntele” chestiuni legate de punctele WTA şi banii pe care le-ar, respectiv i-ar, fi pierdut Simona abandonând cu un tur mai devreme, în condiţiile în care, la urma urmelor, vorbim despre jucătoare profesioniste, nu despre nişte animăluţe de circ forţate cu biciul să evolueze, chiar și rănite, pentru deliciul unor matracuce precum gazetăreasa în cauză. Cât despre competenţa acesteia de a stabili în ce măsură accidentările româncei sunt sau nu reale, ori servesc numai drept scuză pentru a se pregăti mai bine în vederea unui turneu socotit ca mai important, am serioase îndoieli. Oricum, strict referitor la cazul în speţă, întâmplarea face că Simona urma să întâlnească în sferturi o jucătoare (Ana Ivanovici) nu doar mai slab clasată (aşa cum, cel puţin la ora aceea, erau toate, cu excepţia Serenei Williams), ci şi în faţa căreia are un palmares pozitiv, astfel încât, sănătoasă fiind, aşa cum insinuează madame Bouchard, ar fi avut toate şansele să ajungă cel puţin în turul următor. E deci la mintea cocoşului, fie şi galic (dar pesemne nu şi a găinii!), că o “retragere strategică” n-avea niciun sens.