Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 22 iunie 2017

LA VÂNĂTOARE DE (TOT FELUL DE) GÂNDACI

Şi tocmai când credeam că nimic nu mă poate scoate mai rău din pepeni decât întâmplările halucinante de pe scena politică, taman ieri, într-o pauză luată de la dezbaterile televizate despre moţiune şi căderea grindeanului, am auzit la radio (ceea ce şi în sine este un fapt cât se poate de bizar, de vreme ce ascult posturile româneşti cam din şase în şase luni câte cinci minute, iar ieri am făcut-o doar trei, plus că era… Romantic, unde mai dau tocmai pentru că, în principiu, nu se vorbeşte), o ştire – pe care dacă n-aş fi găsit-o şi azi pe Mediafax, aş fi crezut că fusese citită de prezentatoare dintr-un ziar vechi, apărut în urmă cu cinci sau cu şapte sau cu zece ani – conform căreia “îndrăgitul actor britanic Daniel Day-Lewis” se retrage (DIN NOU?!), de data asta la “numai” 60 de ani (cred că prima oară s-a retras pe la 40) din activitate, după ce, fireşte, a încheiat filmările la încă o peliculă, care în felul acesta, deşi va fi lansată abia la sfârşitul anului, cu siguranţă se află deja pe lista scurtă a nominalizărilor la Oscar pentru 2018. Acum aştept cu sufletul la gură şi cel de-al paişpelea anunţ de retragere definitivă al lui Joaquin Phoenix şi Hugh Grant.

Tot ieri, şi tot într-o pauză, doar că de publicitate, am văzut (de data asta, desigur, la televizor), cea mai stupidă (sau nu?) reclamă la un ceva spray pentru gândaci, Aroxol, în care un cetăţean, cum ar veni obişnuit, ca mine şi ca tine, cititorule, e atacat, mişeleşte, de trei insecte gigantice şi dezgustătoare, dar scapă de ele instantaneu după ce înhaţă dispozitivul ucigaş şi pulverizează (îndelung) un jet asupra lor, de unde s-ar înţelege că acesta este şi modul uzual de folosire, adică să pândeşti toată noaptea în bucătărie până când apar musafirii nepoftiţi, după care practic să-i împuşti unul câte unul. Nu, mulţumesc, prefer soluţiile tradiţionale, pe care, cel puţin teoretic, le aplici şi îţi vezi de treabă, în timp ce acţionează singure.

Altfel, Guvernul a căzut, lecţia învăţată de orice pesedist cu faţă aproape umană, ca Grindeanu (că dacă n-avea, nici că pupa el victorie la Timişoara!), e că – aşa cum scriam zilele trecute – n-are rost să se bage în troacă, de unde să-l mănânce porcii ca Şerban Nicolae, şi să dea, de pildă, cioara Consiliului Judeţean din mâna lui pe vrabia de pe gardul Palatului Victoria din mâna lui Dragnea, aşa că ne vom pomeni tot cu figurile tradiţionale de sceleraţi şi degeneraţi, cu care ar cam fi trebuit să ne obişnuim de aproape treizeci de ani încoace, ca să nu ne mai facem iluzii nici până la prima Ordonanţă 13, iar mie nu-mi rămâne decât să-l invidiez pe Mugur Ciuvică, nu atât fiindcă papă bănoii (că doar n-or fi bănuţi!) singurului securist sadea, dovedit mai presus de orice îndoială, urlând ca din gură de şarpe că toţi cei care nu-i sunt pe plac sunt securiştii altora (obsesie rămasă ca unică moştenire politică de la ţărăniştii care l-au inventat), cât că, după ce a fost şi el, ca mulţi alţii, de partea greşită a istoriei, pe vremea când îl slujea cu stoică fidelitate pe cel mai înfrânt de către “sistem” preşedinte al neamului, a trecut – Slavă Voiculescului! – cu arme şi bagaje de cea bună, având acum (auto)mulţumirea că forţele Binelui (adică aceiaşi pesedişti siniştri dintotdeauna, dar daţi dracului de trei ori peste cap şi transformaţi în cetăţeni cu cururi onorabile, numai bune de pupat pentru el, probabil conform dictonului latin “dom’ Coposu nu fi trist, ţărăniştii merg-nainte prin partidul pesedist!”) l-au răpus (la “sistem” mă refer), ieşind triumfătoare din lupta cu exponentul lui recent cel mai de seamă, bietul balaur cu trei capete (de minştri) Grindeanu.

În fine, ca să sar de la una la alta şi înapoi la una, nu încetez să mă minunez de cât e de mică lumea… Hollywoodului. După ce, cu câţiva ani în urmă, consemnasem că am ajuns deja la şapte cu numărătoarea filmelor în care scenele din spitale sunt asezonate, chipurile pentru autenticitate, cu fix acelaşi fond sonor – mesajul “Doctor David, telephone please… Doctor David, telephone please…”, preluat de sau, dimpotrivă, din piesa “Eyes of the Stranger” a trupei Queensrӱche şi difuzat la staţia de amplificare – iată că între timp sunt pe la zece, ultimul exemplu fiind dintr-un film (prost) văzut nu mai departe de (tot) aseară (dar înregistrat mai demult de la TVR 2), de categorie… “Armand Assante”, adică B spre Z, din 2014, dar realizat cam în maniera “teatrului filmat” de la noi, din anii ’80 (gen “Neamul Arjoca”, pentru cine a trăit acele vremuri, l-a văzut şi nu mai poate să scape de traumatizanta lui amintire), ceea ce mi se pare cu atât mai surprinzător, fiindcă îmi imaginam că doar casele de producţie importante au acces la baza de date cu sunete prestabilite, aşa cum, de altfel, – că tot veni vorba – avea una, mai măruntă, şi Sergiu Nicolaescu al nostru, care în absolut toate filmele cu împuşcături (şi cam doar de-astea regiza) folosea una şi aceeaşi înregistrare, o rafală încheiată cu un zgomot de glonţ ricoşat pe o suprafaţă metalică (pentru cei interesaţi pot încerca o reproducere vocală; aseară, în faţa nevesti-mii, mi-a reuşit). 

Atât.

miercuri, 21 iunie 2017

PARAŞUTISTUL

Dintr-o înclinaţie – poate uşor maladivă – spre tot ceea ce înseamnă spectacol, şi din dorinţa nestăvilită de a vedea feţele schimonosite de jale şi stupoare ale unor politicieni, în frunte cu Liviu Dragnea, şi ale unor jurnalişti/analişti/comentatori ca Mircea Badea şi Mugur Ciuvică, pupincuriştii de serviciu ai primului, recunosc că undeva, pe un anumit palier din străfundurile fiinţei mele, aş simţi o malefică satisfacţie cu hohote de râs ca moţiunea de cenzură împotriva Guvernului Grindeanu, dezbătută azi în Parlament, să NU treacă, mai ales dacă după aşa o glumă bună şi mulţumit că a demonstrat ce-şi propusese, actualul premier ar avea, totuşi, bunul simţ să demisioneze.

Pe de altă parte, gândindu-mă nu atât la “binele ţărişoarei”, aşa, în abstract, la modul politicianist şi demagogic, ci pur şi simplu la al meu şi al familiei, plus al câtorva cunoscuţi la care ţin, realizez că respingerea moţiunii, cu aferenta rămânere în funcţie a unui guvern care nu mai reprezintă pe nimeni, n-ar face decât să adâncească sau, în orice caz, să prelungească actuala criză, cu consecinţe (nefaste) nici măcar foarte greu de imaginat, pentru că ne, respectiv îmi place sau nu, singura modalitate de a debloca situaţia este într-adevăr căderea grindeanului, ceea ce ar deschide calea către orice soluţie (raţională), de la (re)instaurarea altui guvern PSD, cât de cât (mai) legitim, a unuia de tehnocraţi, ori – Doamne fereşte! – de uniune naţională şi până la declanşarea procedurilor pentru alegeri anticipate, probabil cea mai bună dintre ele.

Din această perspectivă, atitudinea opoziţiei, de a-i lăsa pe cei de la PSD să se spele singuri pe cap cu criza pe care au provocat-o (dar care, din păcate, nu e doar una internă, de partid, ci se răsfrânge asupra întregii ţări) este mai degrabă iresponsabilă, pentru că România tinde să ajungă asemenea unui paraşutist atârnat de o cracă putredă din vârful unui copac foarte înalt; orice aterizare ar fi de preferat, fie şi una forţată, pe un teritoriu inamic (recte pesedist), unde, chiar şi dacă nu reuşeşte să evadeze, măcar va primi îngrijiri şi un tratament rezonabil, într-un lagăr de prizonieri, conform legilor internaţionale, în loc să rişte să-şi rupă gâtul de tot.

marți, 20 iunie 2017

EPIDEMIA

Chiar şi dincolo de noile convulsiuni politice apărute nu mai departe de azi, când UDMR… şi ALDE… şi aia… şi aia…, astfel încât nimic nu mai e atât de (ne)sigur cum era (şi) până acum, doar că în sens opus, remarcam încă de duminică şi, mai cu seamă, ieri, că în toate calculele literalmente aritmetice legate de moţiunea de cenzură, cei 222 de parlamentari care au semnat-o sunt socotiţi ca siguri şi în calitate de votanţi ai ei, miercuri, ceea ce ar însemna că rămân de găsit/racolat/mituit/constrâns/adus de pe unde sunt doar cei 11 cu care să se asigure numărul necesar pentru adoptare.

Ce-i drept, eu însumi am scris (fireşte, zadarnic) nenumărate articole despre samavolnicia violării în grup şi cu repetiţie, în mod organizat şi recidivist, a secretului votului în Parlament, unde nevertebratele de “aleşi” fără conştiinţă proprie (care să le dicteze), asemenea amibelor, sunt atent supravegheate – fie prin numărarea bilelor, fie pe bază de aliniere în băncuţe – să voteze cum le impune Partidul (procedură nici măcar inventată, dacă nu mă înşel, de pesedişti, ci de ceilalţi nemernici, la fel de mari, de la PD/L), dar chiar nu ia nimeni în (amintitul) calcul posibilitatea ca unii dintre cei care, neavând cum să se ascundă de atotgăsitorul SMS, şi-au aşternut cuminţei iscălitura pe fiţuica de răsturnare a grindeanului să fie între timp (ră)puşi grav la pat sau în fotoliu de epidemia de guturai şi trădare ce pare să bântuie zilele astea printre politicieni? Că doar a început sezonul aparatelor de aer condiţionat.

luni, 19 iunie 2017

SĂ PLOUĂ CU DEMISII!

Fără să fiu vreun mare fan al Cursei de 24 de ore de la Le Mans (sau, în general, al competiţiilor auto de anduranţă), în paralel cu alte transmisiuni sportive mai pe gustul meu şi cu relatările de pe canalele de ştiri despre criza politică, am urmărit din actuala ediţie mai multe ca de obicei, în total poate spre 10.

Pe lângă prea puţin glorioasa victorie, atât la categoria sa, cât şi în clasamentul general, a… singurului protip LMP1 rămas în funcţiune, un Porsche 919 Hybrid, care, de fapt, a concurat doar... 23 de ore, restul timpului petrecându-şi-l pe butuci, la standuri, unde i s-a schimbat motorul, înainte de a începe să recupereze spectaculos în faţa monoposturilor de la clasele inferioare, care-l făceau să arate ca un rechin într-un acvariu cu guppy, am remarcat comentariile la fel de nule şi neavenite ca şi calităţile sale de (fost) pilot (de Formula 1) ale actualului participant în competiţia dedicată rataţilor (din F1), Formula E, Sébastien Buemi, care, într-un interviu, se văicărea ca o babă (ferraristă) de dificultăţile întâmpinate la Le Mans, unde, ca driver (desemnat pe criterii obscure şi poate pentru ultima oară) al unui (alt) prototip de la categoria-regină, trebuia să se strecoare, atât în calificări cât şi în cursă, printre – vezi Doamne – amărâtele de LMP2-uri şi turisme, dovedindu-se în acest fel incapabil să înţeleagă fix specificul (şi farmecul) competiţiei la care lua parte, mai cu seamă că punea, în plus, sub semnul îndoielii şi oportunitatea acordării unui punctaj dublu aici faţă de celelalte etape din calendarul de anduranţă, desfăşurate, fiecare, pe durata a numai 6 ore. Păi, băi Buemi, cum ar veni… tocmai de-aia! (Ăsta are minte de politician român!)

În cu totul altă ordine de idei, aseară, pentru a doua oară în cam tot atâtea zile de urmărit, după o pauză de ani de zile, oarecum in extenso, chiar dacă, adesea, cu numai o jumătate de ureche alocată, emisiunile de la Antena 3, am constatat că vedeta postului, Mihai Gâdea are vădita convingere (bazată, poate, pe anumite dovezi) că (mai) toţi telespectatorii săi sunt nişte idioţi, gata să-l creadă pe cuvânt atunci când îi minte, de dincolo de ecran, în faţă, asigurându-i că următoarea pauză de publicitate este “extrem de scurtă, câteva secunde, practic un solo spot”, când, de fapt, e ditamai calupul de un sfert de ceas, în care, pesemne, domnia sa socoteşte că gogomanii, în loc să schimbe canalul, aşa cum se cam procedează în asemenea situaţii, aşteaptă cu înfrigurare şi încredere orbească în vorbele lui sfinte ca fiecare “spot”, nicidecum solitar, să fie şi ultimul, după care legătura să fie comutată din nou în studio. Ce ţi-e şi cu disperarea asta după rating!

În fine, cu prilejul căscării sau, mai degrabă, ciulirii jumătăţii aceleia de ureche la dezbaterile privind criza politică, am observat că există în continuare cetăţeni care (se fac că) nu înţeleg de ce, după toată nebunia, ar trebui să demisioneze nu doar Grindeanu, din fruntea Executivului, ci şi Dragnea, din a partidului de guvernământ.

Ei bine, lucrurile sunt simple: dacă, să zicem, lipsa de inspiraţie care l-a făcut pe preşedintele PSD să desemneze pentru funcţia de premier un om care, în (scurt) timp, s-a dovedit a fi – conform, de pildă, celebrului raport de evaluare întocmit de Vâlcov – doar incompetent, incapabil să aplice programul de guvernare, poate fi, la o adică, scuzată, faptul că ne-a pricopsit – conform declaraţiilor recente ale apropiaţilor săi – cu nimeni altul decât un “pucist”, autor a nenumărate ilegalităţi prin care “s-a legat cu lanţurile” de scaunul de la Palatul Victoria, aşadar dracu gol, mi se pare de neiertat, pentru că există toate premisele ca următorul nominalizat să fie, cum s-ar spune, ta-su.


P.S. Despre scandalul înregistrărilor cu şefa DNA, Codruţa Kovesi, în legătură cu care pupincurişti ei afirmă, pe de-o parte, că sunt trucate, iar, pe de alta, că oricum demonstrează doar hărnicia şi bunele intenţii ale celei care altfel nu s-ar face vinovată decât, cel mult, de a fi o mahalagioaică prea slobodă la gură, cu altă ocazie. Poate după demisie.

joi, 15 iunie 2017

FANTOMELE PREZENTULUI

După o zi şi aproape jumătate de noapte petrecute în faţa televizorului, pe canalele de ştiri, pentru a urmări nebunia declanşată de forţele oculte din PSD, ALDE şi ALTE (de)servicii secrete româneşti şi străine, care, ca un făcut, de câte ori apare (sau cel puţin citesc eu) câte o informaţie conform căreia creşterea economică din România este printre cele mai mari din Europa, trântesc un guvern Ponta sau Grindeanu (întâmplător sau nu contemporan cu ea) la jumătatea sau – iată! – zecimea mandatului, dacă nu au norocul să vină alegerile ca să scape (şi) de un Cioloş, concluziiile mele sunt în număr de o sută patruzeci şi opt, dintre care spicuiesc doar trei:

1. Fie şi cu totul indirect, adevăratul vinovat pentru ceea ce se întâmplă acum este… Emil Boc, care, pe durata întregului său mandat de, chipurile, premier, a ridicat la o înălţime de neatins ştacheta servilismului şi obedienţei faţă de cine (dracu) l-a pus în funcţie, lăsând impresia – din (ne)fericire oarecum falsă – că astfel de personaje penibile se găsesc pe toate drumurile şi orice lider (de partid sau ţară) cu porniri despotice, gen laşul preşedinte al morţilor, de odinioară, şi Dragnea de-acum, îşi poate găsi propria marionetă pe care s-o manevreze din umbră (sau la lumină), la nesfârşit, după pofta inimii lui negre. Cum Grindeanu s-a dovedit a nu fi chiar (ca) Boc (cel puţin în această privinţă), Penalul din Teleorman a reînceput căutările.

2. Oricâtă aproape simpatie aş avea – strict pe cazul în speţă şi doar în raport cu figurile şi mai sinistre ale lui Dragnea şi Tăriceanu! – faţă de Grindeanu, şi dincolo de fireasca mea îngrijorare pentru consecinţele noii crize, de o natură cu totul aparte, nemaîntâlnită în trei decenii de (pseudo)democraţie originală, semn al nesecatei fantezii distructive a clasei noastre politice, nu pot decât să mă bucur pentru ce i se întâmplă atât în plan politic, cât şi strict personal, şi să-mi exprim sincera nădejde perfidă că, (preferabil) mai devreme sau mai târziu, oricare om de (relativ) bună-credinţă, cum se prea poate să fie şi el, care a făcut nemernicia de a se înscrie (mai cu seamă în anii ‘90!) în PSD (ca să nu spun şi în oricare altul!) să treacă prin aşa ceva, ca să înţeleagă, fie şi cu douăzeci de ani prea târziu, în ce (troacă) s-a băgat cu adevărat.

3. Pentru pretinşii analişti şi comentatori (politici), ca şi pentru literalmente simplii jurnalişti care din pură imbecilitate autentică, nu făcând doar pe şi râzând ca proştii (la Antena 3 sau indiferent unde), chiar nu înţeleg cum de aceiaşi protestatari care în urmă cu doar câteva luni, prin iarnă, când se trezeşte spiritul revoluţionar al românului, adormit apoi pe întreaga durată a sezonului estival al concediilor, cereau demisia lui Grindeanu, iar acum (doar) par să-l susţină în lupta lui cu morile de vânt şi fantomele prezentului, se pare că trebuie precizat negru pe alb, cu subiect, predicat şi, eventual, pe blogurile cu facilităţi grafice, o planşă ajutătoare, că sutele de mii de manifestanţi, care nici nu auziseră până cu câteva zile sau săptămâni înainte de Grindeanu, cereau (şi, sunt convins, încă cer şi vor cere) de fapt demisia (şi, aproape la propriu, capul) “Guvernului (lui) Dragnea”, indiferent cum s-ar numi el la un moment dat. Ăsta de-acum nu (mai) e.

Din păcate, chiar dacă la ora redactării acestor rânduri poate să pară că e fix invers, grindenii trec, dragnea rămâne (adică... #rezistă).

marți, 13 iunie 2017

TRAUMA

Profund traumatizat – ca toţi iubitorii de sport din ţară – după rezultatele catastrofale din weekend ale reprezentanţilor noştri, nici n-aş mai fi scris despre ele, dacă nu l-aş fi auzit aseară, chiar înainte de culcare, pe Helmuth Duckadam, fostul “Erou al Stelei de la Sevilla” şi actualul “Trepăduş al lui Becali de la FCSB”, sugerând ca soluţie de ieşire a fotbalului românesc din criză întinerirea Naţionalei cu jucători de 18-19 ani, fie şi cu preţul ratării următoarelor campanii de calificare la turneele finale, idee altminteri demnă de luat în considerare, dacă n-ar fi venit din gura aceluiaşi personaj (ce tinde să devină sinistru) care cu foarte puţin timp în urmă tuna şi fulgera împotriva obligativităţii echipelor din Liga I de a folosi în fiecare partidă un jucător sub 21 ani, cu argumentul penibil că ar defavoriza cluburile puternice, ca FCSB, care, nu-i aşa?, îşi pot permite să dea milioane de euro pe jucători de valoare şi, vezi Doamne, nu au de unde să găsească UN (SINGUR) puşti suficient de talentat ca să merite onoarea de a le purta tricoul, lucru care, la drept vorbind, nici nu mă miră, pentru că ştiu din sursă absolut sigură (nepoţelul meu, legitimat acolo) că patronul nu investeşte o leţcaie în echipele de tineret, astfel încât până şi amintitul tricou, ca să nu mai vorbesc de orice fel de deplasare, sunt decontate de către părinţi. Că eu aş merge şi mai departe, obligând toate cluburile (măcar) de prima ligă să aibă centre de copii şi juniori nu mai amintesc decât aşa, în treacăt, ca pe-o idee oricum utopică, fiindcă sunt conştient că, pusă în practică, ar putea însemna mai degrabă intrarea în faliment a întregului sistem competiţional intern, deja putred până la rădăcină.

În privinţa selecţionerului Daum, pe care de la bun început l-am susţinut nu atât pentru charisma şi/sau realizările personale (discutabile), cât ca întruchipare a principiului că ne-ar prinde bine un antrenor străin, din afara sistemului (putred) amintit, trebuie să recunosc că – aşa cum, de altfel, mă temeam – experimentul a eşuat şi probabil că a venit deja timpul să ne întoarcem spăşiţi la piţurcii şi neapuii noştri de toate zilele (şi deceniile!), pe care cel puţin îi putem înjura cu mai multă detaşare, fără teama de a fi socotiţi xenofobi sau ceva, mai ales că se găsesc destui (gazetari) (stupizi) care, măcar pentru o vreme, să-l socotească pe neamţ, după un mandat de (doar) câteva luni, adevăratul gropar al fotbalului românesc.

Ce-i drept, Naţionala nu arată cu nimic mai bine decât înainte de venirea lui, şi nici eternul principiu invocat inclusiv de el, că e nevoie de timp şi stabilitate pentru reconstrucţia unei echipe, nu cred să funcţioneze decât dacă Federaţia se arată dispusă a-i propune un contract pe viaţă, cam în genul în care procedează Arsenal cu Wenger (şi tot cu rezultate îndoielnice!), deoarece cu actuala generaţie de gloabe sunt convins că nici Guardiola, Conte, Mourinho, Luis Enrique şi Ancelotti, fiecare separat sau toţi în colaborare, nu ar reuşi să ne califice undeva.

Dacă tot m-am stârnit, voi trece acum la Simona Halep, dar pentru că am amintit la un moment dat de Gigi Becali, vreau să spun că, aşa cum înaintea câte unui meci al FCSB-ului din cupele europene, unde în principiu ţin din răsputeri cu reprezentanţii noştri, aproape că ajung să-mi doresc să ia bătaie (rău) doar pentru că mă scoate din sărite patronul cu câte o declaraţie imbecilă, şi sâmbătă, în chiar debutul finalei feminine de la Roland Garros, m-am pomenit într-o astfel de situaţie, doar că de data asta din cauza domnului CTP, care, într-unul din accesele lui de pupincurism deşănţat, a vărsat, la repezeală, două enormităţi caracteristice, prea puţin edulcorate prin forma (condiţional-optativă) în care le-a rostit, sugerând, pe de-o parte, că în 2014 Simona a fost învinsă de “drogata” Sharapova, iar pe de alta că n-ar fi avut nicio problemă s-o învingă, dacă ar fi participat la actuala ediţie, pe Serena Williams, ca la Turneul Campioanelor din 2015, lucru, ce-i drept, relativ plauzibil, având în vedere că americanca o fi deja prin luna a şaptea de sarcină.

Din fericire pentru mine (dar, iată, nu şi pentru Simona, care, cu aşa o piază rea drept comentator, n-a avut nicio şansă!), am putut să comut pe Eurosport, unde, din motive similare, am selectat mai întâi comentariul în limba engleză, după care am închis sonorul complet pentru că n-am mai suportat nici exclamaţiile de nemăsurată admiraţie ale celor de-acolo, în frunte cu altminteri simpatica (şi fosta mea febleţe) Chris Evert (Lloyd), care cădeau în extaz la fiecare lovitură (mai acătării) a letonei, de parcă ar fi văzut pe teren nu o jucătoare ca oricare alta, ci o maimuţică (sau altă lighioană) de la circ dresată să joace tenis şi care le mai şi nimereşte. Chestie la fel de stupidă ca statistica vehiculată în ultimele zile ale turneului, conform căreia Ostapenko loveşte mai puternic decât bietul Murray (şi decât alte câteva zeci de băieţi, britanicul fiind, totuşi, pe locul cinci în acel top, doar o poziţie mai jos decât… maimuţica, dar senzaţionalismul ieftin şi-a cerut tributul în sânge de lider mondial), ceea ce nu e deloc greu dacă se iau în calcul şi mingile trimise la doi metri în afara terenului, pe sistemul, valabil şi în fotbal, “cine dă mai sus şi mai tare”, procedeu la care, sunt convins, toţi băieţii din Naţionala noastră stau mai bine decât Messi şi Ronaldo.

Că până la urmă, încă de la 3-3 în setul secund, când Ostapenko a revenit de la 0-3 şi 0-40, după o minge la care Simona – cu un fair-play desăvârşit şi, desigur, absolut lăudabil, dar şi cu o acurateţe de care am serioase motive să mă îndoiesc la o jucătoare care obişnuieşte să ceară “challenge” şi după câte o minge căzută la jumătate de metru de tuşă – a recunoscut că e bună pentru adversară, am plecat de tot din faţa televizorului, lăsând-o să mă reprezinte în contumacie (aşa cum face mai mereu, şi în chestiuni mai importante) pe soţie, nici nu cred că mai e cazul să menţionez pentru cititorul meu (odinioară) fidel, care ştie cum reacţionez în asemenea situaţii. Prin urmare, nu pot să mă pronunţ în privinţa felului cum a jucat Simona începând din acel moment, în schimb îmi exprim îndoiala că Ostapenko va deveni, aşa cum îi prevede toată lumea, mai mult decât o simplă modă, marea senzaţie a unei (primă)veri capricioase (ca ea).

Pe de altă parte, sper ca Simona, care, deocamdată, în plan psihic, a făcut reale progrese (doar) la capitolul “managementul furiei”, să ajungă să-şi stăpânească şi celelalte emoţii, gen teama de victorie sau de adversar (plus, acum, depresia, cu siguranță mai adâncă decât în 2014, când a fost învinsă, totuși, nu de către Nimeni, ci de Sharapova, cu largul concurs al arbitrului Kader Nouni, și chiar decât dacă ar fi fost învinsă, anul acesta, în sferturi, de Svitolina sau, eventual, în semifinale, de Pliskova, care însă n-a crezut nicio clipă c-o poate face), fiindcă nici de la 3-6, 1-5 şi nici (chiar) de la 6-4, 3-0 (40-0) un meci nu e câştigat, cu adevărat, de cel care vine din urmă, ci doar pierdut de către cel care conducea.

P.S. Slavă Domnului că printre favoriţii mei în sport se numără şi reprezentanţi ai altor naţiuni: astfel, Lewis Hamilton a câştigat Marele Premiu de Formula 1 al Canadei, desfăşurat duminică seara, salvând, într-o oarecare măsură, weekendul.

Cu acest prilej însă, pe lista mea neagră cu piloţi a mai apărut un nume: Sergio Perez, pe care, mai cu seamă în urma stagiunii petrecute la McLaren, aproape că-l stimam, însă acum, după ce a refuzat să-şi ajute colegul de la Force India, (din păcate francezul) Esteban Ocon, vădit mai rapid decât el, sub pretext că are şanse să treacă de Daniel Ricciardo, de la Red Bull, şi să obţină un loc pe podium (ceea ce nu s-a petrecut în zecile de ture petrecute în spatele acestuia), s-a lăsat depăşit (suspect de) lejer de către ferraristul Vettel, căruia, în schimb, mult mai puţin experimentatul Ocon fusese în stare să-i opună o rezistenţă cel puţin decentă. Ruşine!

joi, 8 iunie 2017

INGENUA ŞI FANFARONUL

La scorul de 6-3, 5-1, în favoarea Elinei Svitolina, singura persoană din lume care mai credea în victoria Simonei Halep şi accederea ei în semifinalele turneului de la Roland Garros nu era(m), cu siguranţă, nici eu, care, încă de la începutul setului secund, când jucătoarea noastră continua să evolueze la fel de slab ca în cel inaugural şi deja îşi pierduse (iarăşi) serviciul din primul ghem, pur şi simplu nu am mai suportat să asist la măcel şi să văd satisfacţia de pe chipul (altminteri angelic) ucrainencei atunci când lovea cu sete, decisiv, mingile prea scurte, lente şi înalte, perfecte pentru ea, venite de dincolo de fileu, am închis televizorul şi m-am apucat de bodogănit, redeschizându-l la timp să citesc pe ecran mesajul conform căruia, la 5-2, dodoloaţa servea pentru câştigarea meciului, astfel încât l-am închis din nou şi doar mi-am aruncat, din când în când, privirile pe livescore-ul de pe pagina oficială de internet a competiţiei, constatând cu crescândă stupoare şi încă reţinută bucurie că tot nu e gata, până când, la 5-5, mi-am luat inima în dinţi şi am redevenit telespectator cu sufletul la gură şi noduri în gât până la final; nici – aşa cum ar fi putut părea oarecum logic – Simona însăşi, care, cu o sinceritate absolut adorabilă, a recunoscut la conferinţa de presă (unde a avut o prestaţie minunată, mult peste cea din teren, dovedind o formă de zile mari, cu răspunsuri pe cât de oneste pe atât de spirituale) că la 1-5 se împăcase cu gândul înfrângerii, ceea ce – mai mult sau mai puţin paradoxal – a făcut-o să joace, în sfârşit, liniştită, fără presiune şi aproape de nivelul ei real; ci nimeni altul decât… Cristian Tudor Popescu, care, cu obişnuita fanfaronadă şi lacrimi în glas, declara, pentru Digi24, că nu s-a îndoit nicio clipă de ea, nici măcar când Simona s-a confruntat cu mingea de meci, din tie-break, a adversarei, deoarece i-a citit în ochi (chipurile “oglinda creierului”) convingerea nestrămutată că va triumfa.

Dacă ar fi să ne luăm după vorbele jurnalistului şi tenismenului amator de tenis – care, în paranteză fie spus, de la înălţimea competenţei sale infailibile, conferită de participările repetate la concursurile de mare anvergură “Daciada” şi “Cupa presei”, nu pierde niciun prilej de a-i admonesta pe cei care nu sunt în deplin consens cu domnia sa, reproşându-le că îndrăznesc să-şi dea cu părerea deşi n-au practicat niciodată sportul (de performanţă?!), în loc să se mulţumească să privească aşa, ca nişte ignoranţi eterni, o viaţă întreagă la televizor sau din tribune, fără să priceapă de ce unul dintre jucători îl învinge pe celălalt, uneori după ore în şir de aruncat mingea (prin intermediul obiectelor acelora stranii ţinute în mâini) de la unul la altul, în condiţiile în care s-a dat cu banul încă de la bun început, ceea ce e ca şi cum ai spune, de pildă, că nu poţi să te pretinzi un mare analist politic dacă nu ai activat măcar câteva decenii într-un partid (altul decât PCR!), concluzia logică fiind că, de fapt, domnul CTP nu ar avea dreptul să-şi trâmbiţeze părerile cu adevărat avizate decât în chestiuni serioase de inginerie sau, cel mult, de literatură (SF) –, aşadar dacă ar fi să ne luăm după el, fie Simona suferă de o dedublare a personalităţii, astfel încât una i se citeşte în ochi (conform altor izvoare populare, “oglinda sufletului”, nu a creierului) şi cu totul alta e în, iată, sufletul ei, fie domnul CTP are mai puţin calităţi de fin observator şi cunoscător al aspectelor psihologice, aşa cum îşi închipuie, şi mai mult de ghicitoare în palmă, stele sau… ochi, asta dacă nu cumva e de-a dreptul rudă cu Pinochio sau genul de viteaz arătat după război (în cazul nostru, meci).


P.S. Ca să nu mai trec prin chinurile de ieri (şi de odinioară), tare mi-ar plăcea ca domnul CTP să intervină astăzi, la Digi24, ÎNAINTEA startului propriu-zis al semifinalei cu “Plicikova” (cea Bună), încă de la încălzire, sau măcar pe parcursul primelor (două-trei, nu mai multe!) ghemuri, pentru a ne dezvălui ce a mai citit în privirile Simonei şi care va fi deznodământul partidei.

marți, 23 mai 2017

6 X 6

Împrejurări cu totul şi cu totul (extra)ordinare, implicând deranjamente severe ale unor (de)servicii de televiziune (UPC), asupra cărora voi reveni, poate, cu altă ocazie, m-au împiedicat ieri să consemnez, fie şi pe scurt, dacă nu de-a dreptul telegrafic, cum aveam de gând, felul în care a decurs, din punct de vedere sportiv, weekendul meu, în special cea de-a doua şi ultima lui parte, blestemata sfântă zi de duminică, 21 mai 2017. 

Aşadar, totul a început cu o altminteri improbabilă paralelă între evoluţia pilotului de MotoGP Valentino Rossi – favoritul meu la vârf, în absenţa unor englezi, americani, australieni, canadieni etc. care să se lupte pentru titlul mondial cu nenumăraţii spanioli şi, hodoronc-tronc, francezul –, pe de-o parte, şi cea a Simonei Halep din finala turneului de la Roma, pe de alta. Cum cele două competiţii se desfăşurau la aceeaşi oră, mi-am amintit de vremurile copilăriei (mele) când intercondiţionam diverse evenimente fără nicio (altă) legătură, astfel încât, mai cu seamă în clipa în care, cu vreo două tururi înainte de final, “Doctorul” trecea cu măiestrie de coechipierul său de la Yamaha, Maverick Viñales, şi se instala în fruntea Marelui Premiu al Franţei, de la Le Mans, mi-am spus că deja previzibila sa victorie o va atrage negreşit şi pe a Simonei, ajunsă spre finalul setului doi, după ce pe primul îl câştigase aproape lejer, însă un ghinion tipic românesc o făcuse să se accidenteze, aparent uşor, la glezna dreaptă. Din păcate, în cele din urmă, multiplul campion mondial italian nu doar că a fost (re)depăşit, din cauza unei mici greşeli personale, dar a pierdut şi locul al doilea, căzând, pur şi simplu, în tentativa (disperată) de a reveni, şi, cum regulile (nescrise, fireşte, dar asumate) unor astfel de condiţionări presupun şi reciproca, Simona a pierdut şi ea nu doar setul doi, ci şi pe cel decisiv. Total: două eşecuri.

A urmat, la relativ scurt timp, ce-i drept victoria, dar pe deplin inutilă, cu 3-1, lui Arsenal, împotriva lui Everton, din ultima etapă de Premier League, care – dincolo de faptul că n-am avut tăria s-o urmăresc în direct, după ce penibilul Koscielny a fost eliminat în prima repriză (min. 14!), la 1-0, pentru un fault pe cât de criminal, pe atât de nejustificat (sau invers) –, coroborată cu cele ale contracandidatelor, le-a asigurat eliminarea din ediţia viitoare de Champions League. Practic: al treilea eşec.

În fine, seara, târziu, după ce şi Lazio a pierdut în faţa lui Inter în Serie A (dar cum acolo zarurile erau de mult aruncate, nici nu mai pun la socoteală), tot în două competiţii desfăşurate în paralel, Ottawa Senators, singura mea echipă favorită rămasă în cursa pentru Cupa Stanley, a fost învinsă (drastic), în meciul 5, cu 7-0, de îngrozitor de (şi, parcă, din ce în ce mai) antipatica Pittsburgh Penguins, iar naţionala (tot) de hochei a Canadei a ratat un nou titlu mondial, cu care ar fi egalat recordul Rusiei, de 27, fiind răpusă în finală de către Suedia după prelungiri şi executarea loviturilor de departajare. Prin urmare, eşecurile cinci şi şase, cu precizarea extrem de grăitoare că reprezentativa Frunzei de Arţar vine după două titluri consecutive, obţinute, cum altfel?, când competiţia nu a fost televizată în România (sau cel puţin n-am prins eu de veste), astfel încât n-am putut să mă bucur în direct de triumfuri, în timp ce amărăciunea înfrângerii am “savurat-o” din plin, la calitate HD, pe TVR. Povestea vieţii mele!


P.S. Clasarea lui Fernando Alonso (doar) pe poziţia (de pe grilă) a cincea, în urma celor două şedinţe de calificare pentru cursa de 500 de mile de la Indianapolis, din IndyCar, nu poate fi socotită chiar un eşec, deşi mi-aş fi dorit ca spaniolul – devenit favoritul meu numai pentru că vine din Formula 1 şi, mai ales, de la McLaren – să realizeze un mic miracol şi să obţină, de ce nu?, pole position-ul. Totuşi, pentru un… rookie (debutant) e un rezultat mai mult decât onorabil.

luni, 15 mai 2017

4 X 4

Aşa cum n-aveam de gând (şi chef) să scriu despre partida Simonei Halep de sâmbătă, cu Kristina Mladenovic, din finala turneului de la Madrid, pe care am urmărit-o în direct doar până la setul decisiv (văzut apoi într-o reluare), când, pe de-o parte, începuse deja Eurovisionul – teoretic mai interesant pentru mine, cu toate că ediţia de anul acesta a fost atât de jalnică, încât reprezentanţii noştri, Ilinca şi Alex Florea (adică şi Ilinca e Florea?!), aproape că şi-au meritat locul în finală, chiar dacă nicidecum şi locul şapte (un douăzeci şi doi ar fi fost mai just), care nu dovedeşte decât gustul cel puţin îndoielnic al publicului (tânăr?) din toată Europa – iar, pe de alta, pur şi simplu nu am mai rezistat tensiunii, acesta fiind, în general, după situaţiile când Simona e de-a dreptul enerva(n)tă, al doilea motiv major care mă face să schimb canalul, chiar şi când evoluează binişor, ca acum, cu un “plan (tactic) de joc” limpede, aplicat consecvent (mingile acelea lungi, în diagonală, pe reverul adversarei) şi fără exagerat de multe greşeli neprovocate, în timp ce pentru a o urmări (până la capăt) nu am decât unul singur, şi anume să decurgă totul liniştit în favoarea ei, aşa cum se întâmplă din ce în ce mai rar; despre victoria pe cât de lejeră (cel puţin ca scor), pe atât de inutilă a lui Arsenal în Premier League, unde şansele de a termina mai sus de poziţia a cincea şi a prinde un (ultim) loc de Champions League sunt deja infime sau despre titlul obţinut (deocamdată, până la verdictul tribunalelor internaţionale de arbitraj sportiv!) de Viitorul în Liga I, n-aş fi scris nici despre cireaşa de pe tortul rezultatelor bune obţinute de-a lungul întregului weekend de favoriţii mei – triumful lui Lewis Hamilton în Marele Premiu de Formula 1 al Spaniei – dacă nu aş fi citit pe Facebook nişte comentarii absolut cretine despre cursa de la Barcelona.

Dincolo de părerile (negative) despre băieții de la Digi Sport, cu care în principiu aş fi de acord, însă pe cu totul alte considerente, nu fiindcă sunt subiectivi, părtinitori (faţă de Hamilton?!), ci pentru că spun tot mai multe gogomănii şi, pe măsură ce, poate, realizează, ulterior, şi ei, au tendinţa de a se făli dezgustător în rarele ocazii când au dreptate, fără a-şi asuma, în schimb, nenumăratele erori, cele mai multe dintre ele deplâng (şi acuză) felul în care Valtteri Bottas, coechipierul lui Hamilton de la Mercedes, l-ar fi împiedicat, vezi Doamne, pe Vettel să-l depăşească, obligându-l să piardă secunde bune şi facilitând, astfel, victoria britanicului, de parcă finlandezul ar fi fost prins din urmă cu un tur, când el se lupta, de fapt, la momentul acela, pentru poziţie din postura de lider, una pe care, înainte de a fi nevoit să abandoneze, părea că o poate obţine şi la finalul cursei cu ajutorul unei versiuni îmbunătăţite a strategiei lui Hamilton. De altfel, din punctul meu de vedere, Bottas, care, într-adevăr, s-a apărat bine la primul atac al neamţului, la cel de-al doilea, care s-a dovedit decisiv, a greşit, plasându-şi monopostul oarecum pe mijlocul pistei, în loc să blocheze cu mai multă fermitate interiorul şi să-şi forţeze adversarul să adopte trasa exterioară, mai lungă. Până la urmă chiar i-a făcut acestuia loc, manevră care iniţial a părut o a doua schimbare de direcţie, ilegală, dar la reluare s-a dovedit doar, dimpotrivă, una plină de (prea mult) fair-play. 

Tot Bottas a fost acuzat – de către aceiaşi fani Ferrari care nu înţeleg mare lucru dintr-o cursă – că, din grija de a nu-şi depăşi coechipierul, ar fi provocat accidentul de la start dintre… Raikkonen şi Verstappen, soldat cu abandonul ambilor, în condiţiile în care pilotul (secund) de la Mercedes era în faţa lor, se afla pe interiorul virajului, practic lipit de coardă, şi chiar presupunând că l-ar fi protejat pe Hamilton, eventual frânând ceva mai devreme, era cât se poate de normal să procedeze aşa, din toate punctele de vedere (măcar că speră la o prelungire de contract cu echipa!), în ciuda dorinţei fierbinţi a ferrariştilor de a-şi vedea favoriţii câştigând doar în urma unui acroşaj între monoposturile rivale, aşa cum s-a întâmplat anul trecut, când, însă, oricum a câştigat… Verstappen.

Apropo de olandez, comentatorii de la Digi au căşunat chiar pe el, sugerând că triplarea prin care parcă voia să-i depăşească dintr-un foc pe Raikkonen şi Bottas ar fi fost hazardată, deşi tot ei îl ridică în slăvi atunci când realizează manevre de neimaginat pentru alţi piloţi. Păi, să ne hotărâm! Adevărul este că nu avem de unde să ştim cum ar fi încheiat procedura tânărul pilot Red Bull, pentru că a fost lovit prematur de Raikkonen, proiectat după ce s-a atins de Bottas.

Pe de altă parte, aceiaşi analişti de Facebook, dar şi comentatorii TV minimizează importanţa şi-aşa tot mai rarelor depăşiri din Formula 1 (mai ales când sunt realizate de către cei pe care îi antipatizează, gen Hamilton în detrimentul lui Vettel, ca acum!) ţinând moţiş să sublineze – cu aere de mari cunoscători, cărora nu le scapă nimic! – că de cele mai multe ori sunt obţinute cu ajutorul sistemului DRS (inventat special pentru asta!) sau al unor cauciucuri de altă consistenţă, mai aderente. Eu aş mai adăuga pe listă gradul diferit de uzură al pneurilor de acelaşi tip şi, de ce nu?, diferenţele de motor, de talent al piloţilor, de reglaje aerodinamice etc., ca să concluzionăm, absurd, că o depăşire “adevărată” nici nu poate să existe în lumea sporturilor cu motor (de azi).

Probabil că tot atâta (lipsă de) minte au şi cei care de ani de zile caută, chipurile, soluţii pentru a spori spectacolul din Formula 1, dar vin cu prevederi regulamentare tâmpite, care îl omoară, cum ar fi aceea de a obliga piloţii să plece în cursă cu cauciucurile din calificări (Q2), invariabil aceleaşi pentru toţi (cel puţin la vârf), în loc să-l lase pe fiecare să-şi facă (împreună cu echipa, desigur) propria strategie, să aleagă ce tip de pneu vrea (ca să nu mai spun că eu le-aş pune la dispoziţie pe toate – ultrasoft, supersoft, soft, medium, hard – la orice cursă, nu doar câte două sau cel mult trei), astfel încât să fie mai greu spre imposibil de anticipat (pentru spectator şi adversari) cine ce va face. În plus, inventarea safety car-ului virtual ca înlocuitor, în multe situaţii, al celui real, mi se pare şi ea o mare prostie, pentru că ultimul lucru de care avea nevoie F1 era “menţinerea intervalelor” acelea de câte zece-douăzeci de secunde dintre monoposturi, apărute chiar şi înainte de jumătatea curselor, când singura şansă de a le mai anima ar fi tocmai câte un “restart”, fie şi artificial.

Dar despre toate astea (şi multe altele la fel) poate cu altă ocazie.


P.S. În ciuda neostoitului meu dispreţ faţă de Vettel (care, printre altele, ca mare moralist al Formulei 1, autor al ridicolelor apeluri disperate “blue flag, honestly, blue flag!”, ar fi putut să înveţe, într-o viaţă întreagă de curse, cum se poziţionează un monopost pe o grilă de start!), trebuie să remarc sinceritatea cu care a recunoscut la conferinţa de presă că vina pentru bruma de incident cu Massa, din ultimele tururi, când era, de fapt, să-l percuteze pe brazilianul aflat cu un tur în urmă, i-a aparţinut, fiindcă n-a reuşit să frâneze cum trebuia, din cauza pneurilor uzate. Asta cu toate că aceiaşi fani stupizi ai neamţului i-au sărit în cap veteranului de la Williams, considerat deja recidivist după cele întâmplate la Soci, când într-adevăr l-a cam obstrucţionat. Jos șepcuța (roşie)!