Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 26 martie 2015

CONSPIRAŢIA

În urmă cu două zile am primit, pe telefonul mobil, următorul mesaj de la un cunoscut hypermarket: “Până pe 31 martie, ai 25 de lei în tichet/zi/card la: alimente, băuturi, cosmetice, detergenţi, igienă, de peste 200 lei (fără alcool, tutun, lapte sugari)”.

Oferta – altminteri, de ce să nu recunosc?, tentantă şi deloc izolată (că nici nu mai calc în magazinul cu pricina dacă nu este  în vigoare una cel puţin similară) – mi-a atras însă atenţia nu atât prin generozitatea ei, cât prin produsele care sunt în mod expres exceptate. Responsabilii cu politicile de marketing de-acolo se pare că au declanşat un război necruţător împotriva beţivilor, a fumătorilor înrăiți şi, desigur, poate în primul rând, a celor mai mici dintre marii vicioşi, gâgâlicile alea care nu fac nimic altceva întreaga zi decât să sugă lapte.

Sincer să fiu, deoarece suspectez că în spatele acestei decizii se află şi o explicaţie mai puţin nobilă, gândul m-a dus la nefericita condiţie a părintelui din ziua de azi, pe care, din fericire, nu o împărtăşesc, dar asta nu mă împiedică să empatizez, deplângându-i, cu rudele şi prietenii care – în deplină cunoştinţă de cauză, sper! – au ales să se pună în această minunată, sublimă, înălţătoare… etc. postură (ingrată).

Nu ştiu dacă aşa o fi peste tot (aş înclina să cred că da), însă în România comercianţii se pare că şi-au făcut un titlu de glorie din a, literalmente, amenda drastic ceea ce pesemne socotesc desfrânarea sau măcar nesăbuinţa celor ce s-au încumetat să-şi asigure moştenitori, dovadă stând preţurile infernale pe care nu mă pot împiedica să le văd (cu toate că, aşa cum am menţionat, nu mă privesc mai deloc) la produsele destinate copiilor, începând cu hăinuţele liliputane în care nu intră stofă nici cât pentru o batistă de-a mea şi ghetuţele cât un degetar, dar care costă, fiecare pereche în parte, mai mult decât întreaga mea garderobă din ultimul deceniu, cu echipamentul complet de schi cu tot, deşi sunt purtate cel mult câteva luni, până când puradelul creşte şi îi trebuie altele, şi terminând, iată, cu de-ale gurii sau, dimpotrivă, cu pamperşii care parcă sunt făcuţi dintr-un material deficitar pe Terra. Toate astea probabil conform zicalei: “vruserăţi copiii, na, să vă iasă pe nas, ‘re-aţi ai dracului de părinţi!”

Spuneam cândva că, în general, nu sunt adeptul teoriilor conspiraţioniste, cu excepţia câtorva, puţin numeroase, printre care aceea că meciurile de wrestling ar fi aranjate, însă aş mai adăuga pe listă una, şi anume că producătorii şi distribuitorii de produse pentru copii sunt înţeleşi cu toţii între ei să stabilească preţuri absurd de mari, convinşi că părinţii nu-şi pot permite să le refuze odraslelor dacă nu chiar satisfacerea oricărui capriciu, măcar cele strict necesare unei copilării normale. Asta, desigur, dacă nu cumva explicaţia acestor preţuri indecente din România este dată de faptul că respectivele bunuri sunt importate din China, unde, după cum ştim, procrearea nu este chiar o prioritate stimulată de autorităţi.

În încheiere, aproximativ în context şi ca un soi de prefaţă la ceea ce presimt că va fi un amplu material pe tema schimbărilor majore de filosofie (de viaţă) prin care trec de la o vreme, aş vrea să mai adaug numai că, după (doisprezece) ani întregi (de şcoală generală şi liceu) în care le-am detestat şi nu le-am văzut rostul, şi alţi destui după aceea, când, fără să mai fiu direct interesat de subiect, am continuat să simpatizez, oarecum inerţial, cu cei care le voiau eradicate, am ajuns acum, la deplina maturitate, să mă declar un fervent susţinător al (re)introducerii uniformelor şcolare.

Sigur, nu doar că nu este obligatoriu, dar nici măcar de dorit ca ele să fie la fel de penibile, formale şi efectiv incomode, cu sacou, cravată (de pionieri) şi aşa mai departe, ca pe vremea mea (recte a lui Ceauşescu), la o adică putând consta şi dintr-o pereche de blugi, un tricou şi o geacă de piele, eventual subvenţionate de stat şi/sau confecţionate, după un model (inclusiv coloristic) propriu, stabilit după preferinţele (exprimate, de pildă, prin vot) elevilor înşişi, de fiecare unitate de învăţământ în parte, singurul lor scop fiind să atenueze, pe cât posibil, diferenţele, în special de natură financiară, dintre copii (mai precis, dintre părinţii lor), care pot cauza adevărate traume psihice soldate cu crearea de complexe de inferioritate/superioritate. E destul că bieţii de ei vor trăi tot restul vieţii într-o societate fatalmente scindată, polarizată, cu bogaţi (prea bogaţi) şi săraci (prea săraci). Măcar pe durata şcolarizării să fie feriţi de contactul brutal cu cruda realitate. 

Unde mai pui că, din câte ştiu eu – ca urmare a unei lecturi facile din fragedă tinereţe – ideea uniformelor nici măcar nu este una comunistă, cum ar crede unii, ele existând la noi şi în perioada interbelică, cu deosebirea (similară celei sugerate de mine şi, de altfel, inspirată tocmai de-acolo) că pe-atunci puteau varia de la un liceu la altul.

luni, 23 martie 2015

FAVORITA

În ceea ce mă priveşte cu adevărat direct şi personal, victoria de ieri a Simonei Halep din finala turneului de la Indian Wells, chiar şi aşa greu cum a fost obţinută, în trei seturi de infarct, a avut marele merit de a fi cam singura mea satisfacţie pe plan sportiv din weekend, alături de cea, încă şi mai chinuită, a lui Arsenal la Newcastle, cu 2-1.

Păi nu degeaba îmi mărturiseam, cândva, invidia faţă de cei care ţin cu Barcelona la fotbal şi cu Djokovici la tenis: în timp ce sârbul i-a învins, din nou, unul după altul, pe favoriţii mei Murray şi Federer (de Nadal s-a ocupat Raonic), dovedindu-se, o dată în plus, una dintre nefericitele certitudini incontestabile ale zilelor noastre alături de moarte şi impozite, catalanii s-au impus şi ei, chiar mai lejer decât o arată scorul (2-1), în derby-ul Spaniei cu Real Madrid, asigurându-şi, practic, un nou titlu după o prea scurtă pauză de vreo doi ani.

În plus, Ronnie O’Sullivan a încasat-o zdravăn (şi tipic pentru un favorit de-al meu) cu 7-10, după ce a condus cu 4-1 şi 7(!)-4, de la Judd Trump, în finala turneului de snooker din Ţara Galilor; Anglia a pierdut, la esaveraj, în ultimul meci, că aşa-i stă bine, Turneul celor 6 Naţiuni; Manchester United a învins la Liverpool în Premier League în loc să obţină doar un egal perfect… pentru Arsenal; Chelsea a bătut şi ea în deplasare, cu norocu-i proverbial, printr-un gol marcat în ultimele minute; cel mai antipatic schior contemporan, austriacul Marcel Hirscher, a obţinut atât Marele Glob de Cristal, cât şi pe cel mic al probei de slalom, în detrimentul a doi dintre cei mai simpatici, norvegianul Kjetil Jansrud, respectiv germanul (că doar nu era ca singurul neamţ cu care ţin eu să fie unul de succes ca toţi ceilalţi!) Felix Neureuther; iar Tina Maze a pierdut, în competiţia similară feminină, duelul cu Anna Fenninger, deşi, ca să fiu sincer, aici inima mea a fost împărţită în mod aproximativ egal, ambele schioare fiind nu doar la fel de talentate, ci şi deopotrivă de frumoase. Iar ca tabloul necazurilor mele mărunte să fie complet, să mai adaug că trei, dacă nu chiar patru, dintre cele mai interesante momente ale weekendului – finalele de tenis, cea de snooker şi Barcelona-Real – s-au suprapus, astfel încât iarăşi a trebuit să mă uit în paralel la două televizoare şi un laptop, reuşind să nu înţeleg mai nimic din ele.

Totuşi, pentru că atenţia mea relativ distributivă a fost axată pe meciul Simonei, nu mi-a scăpat evoluţia ei neconvingătoare. Cel puţin în primul set – care a semănat ca două picături de smoală cu cel din partida de la Dubai cu Caroline Wozniacki, despre care am pomenit şi eu în treacăt la vremea respectivă –, compatrioata noastră a părut să aibă în repetate rânduri momente de rătăcire, pe sistemul “ce caut eu aici la ora asta?!”, simţindu-se pierdută într-o lume străină şi duşmănoasă, aşa cum trebuie că se simte un elev care se prezintă la ceea ce credea că va fi examenul de matematică de la bacalaureat, doar ca să constate cu profundă stupefacţie că e de fapt cel de română, pe care îl aştepta săptămâna următoare şi urma să se pregătească temeinic pentru el abia în weekend.

În timp ce singura grijă a Simonei era să nu care cumva să dea o minge în teren sau peste fileu, adversa sa îşi vedea liniştită de jocul mediocru, de fostă – de mult, când era şi ea, ca şi bunica lui Matusalem, fată – număr unu mondial, întorcându-le conştiincios pe cele puţine ajunse în preajma ei. Mai târziu, când Simona şi-a mai revenit, acestea s-au înmulţit, însă chiar şi atunci aveam impresia că Jankovici e la un antrenament cu un tun de mingi setat pe viteza minimă, fata noastră părând lipsită de vigoare, ca să nu spun vlăguită, deşi, pe de altă parte, e limpede că dădea tot ce putea. Ceea ce ridică anumite semne de întrebare asupra pregătirii sale fizice şi a felului în care este ajutată să se refacă după efort.

Cel mai mare merit al Simonei este faptul că şi-a pus în practică angajamentul pe care mărturisea că şi l-a luat – uşor tardiv, după părerea mea, fiindcă trebuia s-o facă de când s-a apucat de sport, mai cu seamă la nivel profesionist – după meciul din ianuarie, de la Australian Open, cu Makarova, şi anume că nu va mai renunţa niciodată la luptă pe parcursul unui meci. Aseară, pur şi simplu s-a încăpăţânat să nu piardă! 

Sigur, în mod normal, dacă ar fi evoluat fie şi la jumătate din capacitatea ei obişnuită (nici măcar maximă!), partida trebuia să se încheie după două seturi scurte, în mai puţin de o oră şi jumătate, astfel încât aş fi putut să văd şi eu liniştit Barca-Real şi să nu mă mai chinui cu laptopul pentru snooker, deşi, pe de altă parte, ca unul care, atunci când am aflat că Serena – pe care nu-mi făceam prea mari iluzii că poate s-o bată iarăşi – s-a retras, până să apuc să mă bucur am intrat într-un soi de panică, spundu-mi “drace, acum trebuie neapărat s-o bată pe aia cu care a ajuns în finală (încă nu ştiam rezultatul partidei dintre Jankovici şi Lisicki), că nu mai are nicio scuză!”, pot să înţeleg presiunea pe care a resimţit-o, reflectată şi în nervozitatea manifestată pe teren.

Una peste alta, îmbucurătoare este… constanţa constănţencei, care, iată, spre deosebire de urmăritoarele ei din clasamentul WTA, care se întrec în a face, pe rând sau în grup, obiectul unor surprize neplăcute la turnee, fiind eliminate de sportive mai slab cotate, îşi respectă de la o vreme statutul, ceea ce mă face să fiu o idee mai optimist decât m-am arătat uneori în privinţa viitorului său. Talent are cu carul, asta e cert.


P.S. Până la ora redactării acestui text şi, chiar, iată, a postării lui, Simona Halep nu-şi anunţase retragerea de la turneul următor, cel de la Miami. Dacă nu o face nici după primul meci, presupunând că îl şi câştigă, aşa cum ar fi normal, se poate spune că e încă o jumătate mare de pas în carieră pentru ea.

miercuri, 18 martie 2015

ÎNTR-O MARȚI

Pentru Arsenal pare să fi devenit deja o rutină eliminarea încă din faza optimilor de finală ale Ligii Campionilor în urma unui insuficient 2-0, dramatic şi meritoriu, obţinut în deplasare, după ce au pierdut, senin şi ruşinos, pe teren propriu, cu 1-3. Doar adversarele sale sunt din ce în ce mai slabe, între Bayern München-ul de anul trecut – la vremea aceea deţinătoarea titlului – şi A.S. Monaco-ul de aseară fiind totuşi o diferenţă uriaşă.

Cum în urmă cu alte câteva ediţii lucrurile au fost încă şi mai interesante, cu tunarii obţinând în retur, acasă, un la fel de insuficient 3-0, după ce pierduseră la Milano cu 0-4, aştept cu nerăbdare momentul de-a dreptul istoric în care să rateze calificarea după un 0-7 (à la Şahtiorul lui Lucescu!) în manşa întâi şi un senzaţional doar 6-0 în cea de-a doua.

Cât priveşte jocul prestat, mirarea mea este cum de apar nu relativ puţinele (dar cam decisive!) rezultate negative ale echipei, ci, dimpotrivă, cele bune, care, printre altele – deşi adunate, iarăşi, conform unei alte rutine pe care am semnalat-o deja de ani buni, doar în câte o (cel mult) jumătate de sezon – ar putea să-i procure o nouă prezenţă în cea mai importantă competiţie continentală şi, cine ştie?, cu un car de noroc, chiar încă o Cupă a Angliei.

Mă uitam şi aseară cum, de pildă, ori de câte ori ajungea mingea la Alexis Sanchez – altminteri, totuşi, unul dintre cei mai buni jucători –, parcă se oprea într-o mlaştină sau într-un ochi de-ăla cu nisipuri mişcătoare, de care era brusc înghiţită, doar ca să apară după câteva clipe la piciorul unui adversar. Nu ştiu cum dracu face băiatul ăsta, dar, de câte ori primeşte mingea (cel mai adesea aflându-se cu faţa spre poarta… proprie), preia cu măiestrie, se uită în jurul său, unde vede (sau ar trebui s-o facă) unu până la trei coechipieri demarcaţi şi cu rază mare de acţiune, după care, în loc să îi/le paseze, se apucă să dribleze. Chiar şi când n-are pe cine. Ulterior, dacă nu pierde mingea, eventual călcând pe ea, o pasează într-adevăr, dar spre… cel mai marcat dintre coechipieri, poate chiar unul dintre cei care cu câteva clipe în urmă fusese cu desăvârşire liber şi într-o poziţie favorabilă. Mai rău e că aseară băuse apă după el şi Cazorla, care în general nu are metehnele astea. 

În orice caz, spre deosebire de cei pe care îi auzeam deplângând golul primit în partida tur în chiar ultimul minut, şi fără de care, vezi Doamne, Arsenal ar fi acces cu certitudine în turul următor, eu imi imaginez că, poate, după un doar 2-1, în loc de comodul 3-1, obţinut pe Emirates, francezii şi-ar fi făcut şi ei un alt plan de joc în locul celui care a prevăzut ca pe teren propriu să aplice o singură “partitură tehnico-tactică”, şi anume să tragă cu nesimţire de timp încă din primul minut al partidei. În fine.

Din fericire, seara (sau, mai degrabă, noaptea) a fost salvată de Simona Halep, care a obţinut o victorie strălucitoare (când merită, merită!) în faţa “Plicikovei” şi s-a calificat în sferturile de finală ale turneului de la Indian Wells. Bucuria mea pentru acest rezultat ar fi fost şi mai mare dacă aş fi avut inspiraţia să închid sonorul televizorului conectat pe Dolce Sport, astfel încât să nu-i aud pe cei doi comentatori, aceiaşi care mi-au otrăvit şi transmisiunile precedente.

Mare deficit de neuroni trebuie să aibă cineva care vede sute de meciuri de tenis, mai cu seamă feminin, fără să înţeleagă nimic din ele! De pildă, ori de câte ori izbuteşte Simona câte un break, inclusiv în debutul primului set, gogomanii ăştia se grăbesc să clameze victoria finală şi să-şi facă planuri pentru meciul următor, de parcă fata noastră ar fi un soi de stranie încrucişare genetică de real succes între Raonic şi Isner şi nu a pierdut în viaţa ei un ghem pe propriul serviciu sau ca şi cum nu s-ar mai fi pomenit vreodată în circuitul feminin răsturnări spectaculoase de situaţie şi scoruri de genul 6-1; 1-6… După care, când adversara Simonei revine, ăl mai bou dintre ei se minunează îndelung cum de s-a întâmplat aşa un pocinog “din nimic”.

Eu înţeleg că un comentator trebuie mereu să spună câte ceva, să – cum ar veni, logic – “comenteze”, dar chiar nu se poate şi fără să debiteze tâmpenii? Mai ceva ca ăla de la handbal, de pe TVR, despre care am mai scris, şi care nu era în stare să spună altceva decât “ar fi bine să marcăm”, atunci când fetele noastre erau în atac, şi “ar fi bine să nu primim gol”, atunci când se apărau.

luni, 16 martie 2015

REȚEAUA DE ANALFABETIZARE

În condiţiile în care, conform unor statistici oficiale, rata de penetrare a internetului la nivel naţional în România este şi aşa de numai vreo 55% – printre ultimele din Europa –, mi se pare de-a dreptul tragic faptul că unii dintre cei mai inculţi, agramaţi şi chiar înapoiaţi mintal dintre concetăţenii noştri fac parte tocmai dintre cei care AU acces la el – şi, prin urmare, cel puţin în teorie, la o bază de date şi informaţii, recte educativă, nelimitată, în care doar ce nu există nu se găseşte –, dovadă stând cantitatea copleşitoare de elucubraţii ce pot fi citite în comentariile la articolele publicaţiilor online (ca să nu mai vorbim de articolele propriu-zise!), pe Facebook, pe forumuri, pe bloguri şi aşa mai departe. Sigur, n-ar fi cu totul şi cu totul exclus ca “mulţimea tăcută” şi… off-line să fie cea care să ridice nivelul general de inteligenţă şi educaţie al naţiunii, fie şi numai pe principiul popular “dacă tăceai, filosof rămâneai!”, însă personal am serioase îndoieli.

Ca un exemplu absolut mărunt, dar pe deplin elocvent, mai cu seamă că, de-a lungul timpului, am întâlnit nenumărate altele întru totul similare, nu mai departe de săptămână trecută, aflându-mă oarecum întâmplător, că nu-s mare amator nici de, nici de, pe o pagină de Facebook intitulată, cât se poate de sugestiv, “Sărituri cu schiurile / Ski Jumping”, şi dedicată, culmea, chiar acestui sport de iarnă, am constatat că două dintre altminteri dezolant de puţinele comentarii din partea cititorilor, printre care şi cel al unui cetăţean pe nume (sau măcar pseudonim) Elvis Mocanu (?!), erau în fapt nişte apeluri insistente către ceilalţi utilizatori pentru a li se comunica programul următoarelor etape de Cupă Mondială. Adicătelea, deşi – pe cale de consecinţă logică de vreme ce scriau pe Facebook – cei doi gogomani cu IQ de lebădă erau, fără îndoială, conectaţi la internet şi, prin urmare, cum spuneam, aveau la dispoziţie cea mai mare bază de date din istoria omenirii, nu găsiseră altă modalitate de a afla ceea ce-i interesează decât să întrebe, cu câte trei semne interogative, pe o amărâtă de reţea de socializare.

Spre disperarea lor, prelungită până în ziua de azi (că am verificat), nimeni nu s-a învrednicit să le dea vreun răspuns (că şi oamenii sunt haini la suflet!), astfel încât bieţii de ei probabil că au pierdut toate respectivele etape desfăşurate între timp (vreo trei sau patru la număr, după socotelile mele sumare), asta dacă nu cumva or fi pândit nonstop, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile pe săptămână, cu ochii lipiţi de ecranele televizoarelor deschise pe Eurosport, momentele literalmente mult aşteptate.

Personal, ca un exerciţiu concludent şi, totodată, ca un soi de predocumentare în perspectiva redactării acestui text (că aşa sunt eu: conştiincios), m-am apucat să caut pe Google tastând cuvintele-cheie “ski jumping program” (adică numele paginii de pe Facebook, plus un termen universal valabil, aşa că nu trebuia să stăpâneşti nici limba engleză la perfecţie, presupunând că ăia doi erau fie nişte babalâci, fie nişte preşcolari, deşi din fotografiile de profil nu rezultă), constatând ceea ce presupuneam dinainte, şi anume că nu mai departe decât primul rezultat afişat este pagina oficială a federaţiei de specialitate, cu termenul “calendar” expus la loc vizibil. Pe scurt, chiar dacă, la drept vorbind, nici nu mă interesa, am aflat programul întregului sezon în categoric mai puţin timp decât mi-ar fi luat să întreb, pe Facebook, “Cand se va desfasura urmatoarea etapa??? Are cineva vreo poza cu calendarul competitional???” şi chiar “Cand va avea loc urmatoarea etapa???”, cum au făcut cei doi.

Una peste alta, concluzia ar fi că, în general pe internet, dar, iată, în special pe Facebook, “navighează” fiinţe oarecum umane cu un nivel de inteligenţă mai scăzut decât al multor dobitoace dintre cele care apar în fotografiile postate pe-acolo. 


P.S. Chiar aşa! N-a încercat nimeni să-şi înveţe câinele, pisica sau chiar papagalul să-şi facă un cont de Facebook? Date fiind cele de mai sus, eu cred că ar fi un experiment încununat de succes, spre marea satisfacţie a lui cuţu-cuţu, pisi-pisi sau coco-coco, care va avea astfel prilejul să se delecteze cu multe materiale ce îl/o privesc în mod direct.

miercuri, 11 martie 2015

ALERGĂTORI DE CURSĂ LATĂ

Săptămâna trecută, inclusiv în weekend, la Eurosport (2), am văzut, fără îndoială, de departe cea mai proastă transmisiune de la o competiţie de atletism (Campionatele Europene în sală, de la Praga) din ultimii foarte mulţi ani. Mai precis, de când urmăresc eu aşa ceva cu regularitate, pentru că altfel nu se numără printre sporturile mele favorite.

Astfel, regizorului de emisie, sau cui se ocupa, teoretic, să comute imaginea de la o disciplină la alta, îi băgase cineva în cap ideea profund eronată că atletismul înseamnă doar alergare, astfel încât, de pildă, pentru prima oară în viaţă am putut să urmăresc (dacă m-ar fi interesat cu adevărat) o cursă de 3000 de metri de la cap la cap, în condiţiile în care în paralel se aflau în plină desfăşurare probe altminteri mult mai pasionante, cel puţin din punctul meu de vedere, cum ar fi săriturile (în înălţime, în lungime, cu prăjina) sau chiar aruncarea greutăţii. Asta ca să nu mai spun că respectiva cursă de 3000 de metri, în care, până în ultima sau, cel mult, ultimele două tururi nu se întâmplă mai nimic, şi de obicei până atunci sunt arătate doar selecţiuni, era una preliminară, pe când celelalte erau finale. Sau că, în timp ce se dădea lupta pentru medalia de aur la lungime, eu vedeam cum se dezbracă sprinterii şi cum se hlizesc spectatorii prin tribune.

Pe de altă parte, şi tot ca niciodată, s-au difuzat practic integral întrecerea pentatlonistelor şi, ulterior, cea a heptatloniştilor, care, cu tot respectul pentru polivalenţa lor, sunt, la drept vorbind, mai degrabă mediocri, dacă nu chiar slabi, iar uneori de-a dreptul penibili în multe dintre probele componente, astfel încât, printre altele, nu te poţi aştepta din partea lor la niciun fel de record (decât, dar numai în final, de puncte) şi nici ierarhia în fiecare dintre discipline nu are de fapt vreo relevanţă, motive pentru care de obicei imaginile cu ei sunt destul de rare, iar întrecerile sunt programate la alte ore decât ale celor individuale, pe care se axează transmisiunile cu adevărat profesioniste.

Uite de-aia nu-mi place mie când competiţii de anvergură se desfăşoară în ţări “bananiere” în context, fără tradiţie în sportul respectiv, exemplul cel mai elocvent, în afară de cel de mai sus, fiind toate ediţiile de campionat mondial de înot (în bazin scurt sau lung) programate prin Qatar sau Emiratele Arabe Unite! Despre visul (de fapt coşmarul) meu de a asista, cândva, la un turneu final al CM de fotbal organizat împreună de Liechtenstein, Luxemburg şi San Marino, în care, în mod firesc, fiecare dintre cele trei superputeri să fie cap de serie al câte unei grupe, am mai scris.

Dincolo însă de amatorismul transmisiunilor în sine, care a şi reprezentat, din fericire, ceva relativ nou, ceea ce m-a enervat şi mai mult au fost câteva vechi şi, iată, incorigibile (deşi zău că n-ar fi greu!) metehne ale televiziunilor care le-au difuzat, eternele mele (in)amice, Eurosport şi TVR.

Ei bine, îmi pare rău că trebuie s-o spun, şi nici nu mă pot abţine s-o fac (poate prea) pe şleau, dar prima, recte Eurosport, a devenit un adevărat refugiu pentru retardaţi. Cu toate că, de ani de zile, grila de programe a canalului 2 difuzată în România diferă, uneori radical, de cea nici măcar internaţională, ci, din câte am înţeles, a British Eurosport, (a cărui siglă, în paranteză fie spus, face clar această distincţie, după cum am avut ocazia să văd cu ochii mei), atât cei care gestionează pagina oficială de internet, pentru România, în limba română, a postului, cât şi – mai ales şi încă şi mai deranjant –, prezentatorii şi comentatorii lui nu par să fie nici în ziua de azi la curent cu aceste diferenţe. Astfel, în condiţiile în care orice telespectator relativ fidel, chiar şi neinteresant de competiţia respectivă, ştie că, atunci când este etapă în Bundesliga, cel puţin după-amiezele şi serile de weekend îi sunt dedicate practic în exclusivitate, pe pagina amintită nu se scrie niciun cuvinţel, în schimb eşti (DEZ)informat că vei avea parte de o mulţime de alte transmisiuni, de la snooker şi patinaj artistic, până la, iată, atletism. La fel se întâmplă şi când programul este afişat direct pe ecran. De altfel, ca mare amator de snooker, am luat de multe ori plasă, până să mă prind cum stau lucrurile, şi, de altfel, singurii doi comentatori care, măcar de la o vreme, îndrăznesc să-şi anunţe telespectatorii că nu e cazul să ia în seamă ce scrie acolo sunt cei care se ocupă de această disciplină.

Ceilalţi, printre care duduile şi nenea cam amorţit care au comentat acum atletismul, îţi confirmă cu mult entuziasm tembel gogomăniile proiectate din “regia de la Paris” (pe care, de data asta, mă abţin s-o calific după cum ar merita), şi te invită să rămâi sau să revii pe recepţie pentru a urmări “regalul...”, care de fapt nu va fi difuzat niciodată, de parcă n-ar lucra şi ei în televiziunea aia şi nu s-ar uita, măcar din obligaţie profesională, la Eurosport (2). Sau poate nu sunt nici ei amatori de Bundesliga. 

În privinţa TVR, care a transmis, teoretic, în paralel, dar, în multe momente, practic, în exclusivitate, competiţia, din păcate doar pe canalul 3, nedumerirea mea este aceeaşi din iarna trecută, când vorbeam despre Olimpiada de Iarnă de la Soci. De ce, adică, în condiţiile în care, la aceeaşi oră, pe TVR HD se repetau, pentru a cinşpea oară (că le-am tot văzut eu), nişte clipuri nesemnificative cu imagini din munţii patriei sau de prin oraşele exotice ale mapamondului, dar până atunci se putuse difuza în direct un meci de tenis de Cupa Davis al României, care între timp se încheiase, dat şi pe TVR 2, nu se găseşte nimeni în toată instituţia capabil să apese butonul sau să învârtă manivela sau să acţioneze pedala care ar fi făcut ca şi atletismul să poată fi vizionat în format HD. 

Singura explicaţie cât de cât raţională care mi-a venit în minte a fost că idioţii ăilalţi, de la Eurosport, cu care, într-un fel, TVR partaja drepturile de difuzare, i-or fi obligat să transmită la parametri calitativi inferiori, pentru a nu le face concurenţă “neloială”, asta, desigur, dacă pe Eurosport chiar s-ar fi transmis, la aceeaşi oră, în direct, ceea ce apărea doar în program, în loc să se dea de fapt un “amplu rezumat înregistrat”, la câteva ore bune (şi foarte mici) după încheirea competiţiei. Totuşi m-aş mira, aşa că merg în continuare pe cartea incompetenţei şi imbecilităţii factorilor de răspundere de-acolo, mai cu seamă că, aşa cum am amintit, povestea se repetă întruna.

Sper să am o viaţă suficient de îndelungată încât, măcar la adânci bătrâneţi, să apuc să văd că pagina de internet a Eurosport menţionează meciurile de Bundesliga în locul cine ştie cărei competiţii (inclusiv de soccer din Liga Nord-Americană, noua achiziţie profund aberantă a postului panEUROPEAN, pe lângă cele de fotbal australian și fotbal american) sau că măcar comentatorii sunt la curent cu programul real, iar, pe de altă parte, TVR HD e folosit când şi cum trebuie, pentru a-și justifica existența.

luni, 9 martie 2015

BINE-BINE (AKA OK), “DE LA CAPĂT”, DAR DE LA CARE DIN ELE ŞI CA SĂ CE?!

Sigur, pe undeva, lucrurile pot fi privite şi dintr-un punct de vedere meschin de strict personal: aseară am irosit 0,30 euro, plus TVA-ul achitat în avans, la încărcarea cartelei Vodafone pe care, la drept vorbind, şi-aşa îmi rămăsese prea puţin credit pentru o convorbire decentă după standardele mele, în condiţiile în care precedentele aproape şase ore întregi le petrecusem pălăvrăgind la telefon cu amicul meu din Spania, doar că, desigur, de pe abonamentul “nelimitat” de la Digi Mobil, aşadar 0,30 euro… pe care i-am investit în votarea Luminiţei Anghel la Preselecţia Naţională a Eurovision 2015. 

Pe de altă parte, martoră îmi e soţia că, dincolo de cele scrise deja de săptămâna trecută, imediat după ce solista şi-a încheiat evoluţia (relativ decentă, deşi ar fi fost loc de şi mai bine), am rostit, cu amară ironie, premonitoriile vorbe de duh: “tocmai am ascultat piesa care va ocupa un meritoriu loc doi”. Asta pentru că ştiu eu ce ştiu, iar blestemul care urmăreşte participările României la Eurovision încă de la prima, cea (de fapt ratată) din 1993, când în loc să trimitem o melodie cu adevărat reuşită, despre care îmi face o plăcere cam masochistă şi acum să mă gândesc că ar fi putut chiar câştiga, “Say Something” a lui Laurenţiu Cazan, am trimis-o (la cererea publicului - nota bene!) să se facă de râs pe biata Dida Drăgan, care nici nu-mi imaginam pe vremea aceea că are atâţia fani, de vreme ce atunci când îmi mărturiseam admiraţia faţă de ea, şi, mai cu seamă, stilul muzical abordat, eram privit ca proaspăt venit de pe o planetă îndepărtată şi lipsită de condiţii propice vieţii, aşadar blestemul acela continuă să lovească, astfel încât parcă an de an – sau, în orice caz, în cei puţini când nu sunt toţi concurenţii o apă şi-un pământ, varză – piesa mai valoroasă ocupă nici măcar un loc şase sau şapte, ca să am baremi satisfacţia perversă că sunt eu excentric şi cu gusturi bizare, ci fix doi, în urma uneia care, în schimb, n-ar fi meritat să treacă nici de preselecţie.

E adevărat, uneori “juriul de specialitate”, aşa cum scriam luni, are o contribuţie mai nimicitoare, fiindcă acum, de bine sau, mai degrabă, de rău, piesa trupei Voltaj a fost preferată chiar de către public, despre care mai mult decât tocmai am spus în paragraful anterior, referitor (şi) la momentul 1993, nu mai am de adăugat nimic esenţial. Trebuie totuşi să remarc faptul că alde Pocorschi și Nu-știu-cine ăla care a tot cântat cu Paula Seling n-au stat nici ei cu mâna în sân şi, preventiv, au avut mare grijă să nu plaseze piesa Luminiţei Anghel nici măcar pe locul doi, ci de-a dreptul pe trei, ca să fie siguri că, la o adică, în caz de balotaj, nu ar avea de câştigat opţiunea publicului, totul după o metodă deja patentată în urmă cu câţiva ani. Cine ştie un pic de aritmetică poate face o socoteală simplă pentru a afla cât trebuie adăugat la cele 5 puncte obţinute de Ovidiu Anton din partea publicului, echivalentul locului ŞASE(!), pentru a termina în clasamentul general pe locul trei, cu 15 puncte, în condiţiile în care Voltaj a avut 24 (12 de la public + 12 de la juriu), iar Luminiţa doar 18, adică 10 (locul doi) de la public + 8 (locul trei) de la juriu.

Că, după toate astea, preşedintele juriului, atunci când a declarat, la conferinţa de presă de după concurs, “din fericire, s-au detaşat câteva piese”, a uitat pur şi simplu s-o amintească şi pe cea a lui Anton, plasată de fârtaţii lui întru ticăloşie pe poziţia secundă, mi se pare doar un mărunt amănunt elocvent. Cum spuneam însă, oricum nu mai conta. Poate data viitoare, când vor ţine morţiş, din interese şi invidii profesionale, să căpăcească o altă melodie adevărată. 

Revenind la piesa celor de la Voltaj – care, în paranteză fie spus, au măcar meritul de a fi fost, alături de CEJ (ăia străini, care parcă erau, la propriu, din alt film, recte concurs, păcat că nu aveau şi un cântec mai ca lumea) şi de Luminiţa Anghel, singurii dintre finalişti care au sunat cu adevărat profesionist pe scenă, fapt pentru care şi tăiasem de pe listă, cu ambele mâini, celelalte trei piese pe care le nominalizasem săptămâna trecută printre, mult prea mult spus, favoritele mele, inclusiv cea a penibilului Bon Jovi de Lehliu Gară, Ovidiu Anton, şi a membrului nerecunoscut și chițăitor al formaţiei t.A.T.u, Tudor Turcu, ca să nu mai zic de Cristina Vasiu, despre care, la cum a apărut mai mult DEZ decât ÎMbrăcată, mă gândeam că dacă ar fi avut vocea şi piesa (ba, la urma urmelor, că nu m-a dat deloc pe spate nici la capitolele astea, chiar şi faţa şi corpul) Luminiţei Anghel, ne băteam pentru locul I la Viena – trebuie să mărturisesc că nici după ce solistul vocal a repetat de cel puţin o duzină de ori că are un mesaj anume, şi deşi a fost interpretată în limba română, n-am fost în stare să descopăr legătura dintre cele maximum douăzeci-treizeci de cuvinte ale textului (la care au muncit, conform informaţiilor de pe ecran, absolut toţi cei cinci membri, astfel încât fiecăruia îi revin, în medie, patru până la şase, cu tot cu prepoziții) şi respectivul mesaj nobil – ceva cu copiii lăsaţi acasă de “căpşunarii” de prin Spania şi Italia, pare-se.

Aşa cum, de asemenea, n-am înţeles în ce sens trebuie sensibilizată opinia publică, în special cea internaţională, şi tocmai de la înălţimea scenei Eurovision. Adicătelea ce ar fi de făcut? Să-i trimită înapoi în şuturi pe părinţi ca să fie alături de copilaşii aproape abandonaţi? Păi bieţii europeni fac deja tot ce pot pentru asta. (Ar face ei şi mai multe, dar au legi care le interzic!) Să le atragă atenţia părinţilor înşişi că sunt denaturaţi? Mă rog… Să-i ducă pe copii cu forţa lângă ei, eventual prin domiciliile acestora din cutiile de carton de la periferia marilor capitale? Zău că aş vrea să-mi explice cineva, mai cu seamă că nu m-am dumirit absolut deloc nici după ce am citit pe îndelete (vă jur!) site-ul dedicat de Voltaj acestei “campanii umanitare”, care, de altfel, cam în altă ordine de idei, mai apropiată de concursul propriu-zis, bag seama că datează de ceva vreme şi e relativ bine popularizată (nevastă-mea, de pildă, ştia deja melodia de la radio, în timp ce restul erau în primă audiţie pentru ea), luând un start binişor furat faţă de ceilalţi concurenţi, ceea ce îmi pare la limita (exterioară a) legalităţii.

Sincer să fiu, am senzația că băieţii de la Voltaj au compus bucata, au încropit un text aiuristic şi abia pe urmă s-au gândit să pretindă că e despre copiii cu probleme. Puteau la fel de bine să susţină că e dedicată căţeilor fără stăpâni, despre care nu-i zi să nu citesc câte zece apeluri disperate pentru adopţie pe Facebook. Temişan ştie de ce!

Una peste alta, ca în fiecare din ultimii ani – tocmai, hăt, de pe la “Tornero”-ul lui Trăistariu şi “Let Me Try”-ul aceleiaşi Luminiţa Anghel (printre ai cărei fani, ca să fim bine înţeleşi, sunt departe de a mă număra!), după cele petrecute (şi) aseară, nu-mi rămâne decât să trag nădejde, la fel de zadarnic ca întotdeauna, că până la marea finală din luna mai fie cei de la Voltaj se ceartă între ei, fie vocalistul face guturai şi îşi pierde temporar vocea, fie sunt descalificaţi din diferite motive (vreo două mi se par chiar plauzibile!), astfel încât să ajungă să ne reprezinte cea de-a doua clasată. Cam aşa cum tind să se petreacă lucrurile la fotbal, în Liga I, unde ocupantele locurilor de cupe europene sunt în insolvenţă şi n-au drept să evolueze acolo, trebuind să cedeze în favoarea celor plasate în urma lor în ierarhie!


P.S. În ciclul “nicio postare fără post scriptum”, să mai remarc faptul că, după ani de zile în care am fost nu doar scandalizat, ci de-a dreptul scârbit de modalitatea de vot, în sfârşit celor de la Eurovision (România, dar sper să fie la fel şi la concursul mare) le-a venit la cap mintea cocoşului cea de pe urmă şi, pe de-o parte, n-au mai permis ca procedura să înceapă înainte ca evoluţia ultimului concurent să se încheie, aşa încât primii dintre ei să beneficieze, hodoronc-tronc, chiar şi de câte o oră întreagă în plus de primit apeluri, iar pe de alta au interzis ca de pe acelaşi număr de telefon să se trimită mai mult de un singur SMS/apel pentru aceeaşi piesă, stopându-se astfel avântul puştoaicelor amorezate de a vota în neştire pentru, de pildă, vreun afon de-ăla spilcuit şi imberb de la “Băieţii”. 

Faptul că, de-o altă pildă, şi oarecum în altă ordine de idei, mie mi-a venit confirmarea de primire a SMS-ului pentru Luminiţa Anghel abia pe la 1 noaptea, la mai bine de-o oră după ce întregul show se terminase şi eu eram deja pe trei sferturi adormit, nici nu-l mai socotesc printre elementele stranii care au dus la triumful celor de la Voltaj.

În fine, pe această cale ţin totuşi să-i liniştesc pe aceia care, ca şi mine odinioară, când încă nu înţelesesem pe deplin cum merg lucrurile, îşi exprimă temerea că prezentându-ne cu aşa hal de piesă riscăm să nu trecem de semifinală. Sistemul de punctare e de aşa natură încât o ţară cu o – că tot e la modă termenul – “diaspora” masivă, ca a noastră, practic e imposibil să nu strângă suficiente sufragii de la conaţionalii aflaţi pe alte meleaguri şi care, prin urmare, au drept de vot. La fel cum, oricât de sinistră ar fi o bucată trimisă, nu prea avem cum să încheiem finala cu zero puncte (deci, în general, la egalitate cu Franţa şi/sau Marea Britanie!) pentru că putem miza întotdeauna pe aportul “căpşunarilor” (tot ei, săracii!) din Spania, Italia… poate, în măsură mai mică, Franţa şi Germania, ca şi al fraţilor, din ce în ce mai vitregi, de peste Prut. Norocul nostru!


P.P.S. Era să uit!!! Din câte îmi amintesc (ceea ce nu e foarte relevant, la ce memorie n-am), este pentru prima oară când văd la nişte muzicieni o atitudine mizerabilă de tip efectiv politicianist. 

După ce Voltaj a cântat piesa “De la capăt” în limba română, fără doar şi poate în speranţa, altminteri îndreptăţită, de a atrage de partea lor cât mai mulţi “patrioţi”, inclusiv de la talpa ţării, care să poată înţelege fără “Google Translate” mesajul ăla nobil pe care ignorantul de mine n-a fost în stare să-l descifreze în text (dar, nu-i mai puţin adevărat, şi la şcoală mi-era greu să pricep “metaforele” şi “parabolele” de prin poezii, fiind un tip mai degrabă prozaic), imediat după încheierea concursului, în chiar conferinţa de presă, la sugestia unor indivizi cu care parcă nu se mai văzuse de o sută de ani, deşi erau confraţi de-ai lui, liderul formaţiei a anunţat că se gândeşte serios (parcă a dat şi un ceva procent de vreo 99%) ca la Viena s-o (la propriu) interpreteze în engleză, vezi Doamne ca să priceapă tot mapamondul că e vorba despre căţeii fără stăpân… pardon, despre copiii cu părinţi care muncesc în străinătate.

Fix ca politicienii ăia nemernici care, după ce în toată campania electorală promit măriri de pensii şi salarii, a doua zi după ce ies victorioşi anunţă că prima lor măsură e să… taie pensiile şi salariile.

vineri, 6 martie 2015

"KING OF ERRORS"

miercuri, 4 martie 2015

TÂNĂRUL DEJA BĂTRÂN ŞI FOTBALUL

Nu am nicio simpatie deosebită (sau măcar obişnuită) pentru încă noul – cel puţin raportat la parcă interminabilul mandat al predecesorului său, Mircea Sandu – preşedinte al FRF, Răzvan Burleanu, însă aseară, în cele două sau trei minute, răspândite pe parcursul a vreun sfert de oră, în care m-am uitat la un interviu cu el la Digi Sport (1), plus cine ştie câte înainte şi câte după, cel care s-a străduit din răsputeri şi – n-am nicio îndoială – a şi reuşit să arate tuturor celor aflaţi pe recepţie cât e de neînchipuit de prost (cu capul, nu doar profesional) a fost unul dintre ziariştii care-l chestionau.

Din toate subiectele de interes cu care sunt sigur că l-ar fi putut încolţi pe bună dreptate, gogomanului ăstuia îi căşunase pe trialul organizat de Federaţie în Spania pentru descoperirea de talente fotbalistice printre copiii celor emigraţi acolo după Revoluţie. Principalul reproş, din câte am apucat să înţeleg, era că, în urma vizionării câtorva sute de tineri şi a cheltuirii a vreo patru-cinci mii de euro – aşa cum cu stupidă candoare a aflat cu această ocazie şi jurnalistul, care pesemne îşi imaginase că fuseseră milioane –, probabil contravaloarea biletelor de avion dus-întors ale oficialilor deplasaţi şi a închirierii unui teren, nu s-au găsit decât vreo doi-trei tineri cât de cât înzestraţi. (Între noi fie vorba, eu cred că şi Burleanu a exagerat cu braşoava, în realitate suma investită fiind mai mărişoară).

Treaba e că, după părerea mea, chiar şi dacă s-ar fi cheltuit de zece ori mai mulţi bani, iar din câteva nu sute, ci mii de tineri aspiranţi nu s-ar fi găsit nici măcar unul singur demn de atenţie (că nici românul nu poa’ să devină talentat numai fiindcă şi-a mutat domiciliul ceva mai la sud-vest), acţiunea e una foarte oportună şi ar trebui repetată cât mai des. În condiţiile în care principala chestiune, la o adică, dacă s-ar pune cu adevărat problema, ar fi de ce un tânăr emigrant să fie atât de gogoman (ca să nu spun patriot) încât să accepte să evolueze pentru o naţională de tot rahatul, ca a României, în loc s-o facă – nu-i aşa? – pentru o multiplă campioană mondială şi europeană, ca Spania, şi dincolo de ce i-o fi răspuns, cu abilitatea lui de care nu sunt deloc convins, domnul Burleanu individului, minimul lucru de bun-simţ pe care îl pot face forurile de (orice) specialitate din ţărişoara-mumă e să-şi arate, fie şi numai la nivel simbolic, interesul pentru soarta acestor copii. Uneori, chiar şi un asemenea mărunţiş poate face diferenţa.

Cât despre penibilul ziarist prematur îmbătrânit urât şi acrit prin redacţiile de sport fără să înţeleagă nimic, ar face mai bine să-şi exercite aptitudinile închipuite de Mare Inchizitor pe nenumăratele probleme reale şi grave ale fotbalului românesc. Personal, numai în Liga I, şi la o privire fugitivă, întrezăresc cel puţin optsprezece.

marți, 3 martie 2015

CAMPANIE (IN)UMANITARĂ

Prima oară când am remarcat, cu mulţi ani în urmă, chestia asta, care de atunci, prezentă sub diferite forme similare, a continuat şi continuă să mă enerveze teribil până în ziua de azi, eram la McDonald’s. Chiar lângă una (dacă nu chiar mai multe) dintre casele de marcat, apăruse un soi de cutie a milei, transparentă, dar viu colorată, în care clienţii erau invitaţi, mai mult sau mai puţin politicos, să-şi depună mărunţişul pentru a susţine nu mai ţin minte ce cauză, fără îndoială nobilă, de genul sprijinirii copiilor cu handicap sau, dimpotrivă, a celor supradotaţi.

Poate şi unde sunt, de ce să nu recunosc? (iarăşi!), un tip mai degrabă strâns la pungă, ca să nu spun zgârcit ca Harpagon, până să mă decid să renunţ benevol la o parte din restul pe care nu mi-l dijmuise deja, din lipsă de… mărunt, fătuca altminteri drăguţă de-acolo, mi-a fulgerat prin minte cât de mişelesc de absurd este acel demers iniţiat sau, în fine, măcar adoptat cu entuziasm de paradă de una dintre cele mai profitabile companii ale planetei, cu mii de localuri, deschise în sute de ţări, care, colac peste pupăză, îşi trage fabuloasele venituri din hrănirea nesănătoasă a zeci de milioane de cetăţeni, majoritatea copii. Adicătelea, în loc ca McDonald’s să cedeze fie şi o infimă parte din profituri pentru a susţine nobila cauză în discuţie, tot ce s-au arătat diriguitorii ei dispuşi să întreprindă în acest sens a fost să monteze puşculiţele alea mizerabile de plexiglas în care să cotizeze tot amărâţii de consumatori îndopaţi în exces cu calorii, și pe cale de a deveni obezi şi cardiaci, pentru că, de doldora de bani gata de donat ce sunt, nu-şi permit să mănânce ca lumea la Athénée Palace şi sunt nevoiţi să înghită pe fugă, la oferte cu meniuri de nerefuzat, nişte cartofi prăjiţi în ulei poate chiar rânced, cum s-a mai descoperit. Cu doar olecuţă de bun-simţ, cutiile alea ar fi fost montate undeva sub tejghea, la loc ferit de priviri, unde funcţionarii companiei – oricum plătiţi ca nişte sclavi întru şi mai marea îmbuibare a patronatului – să îndese câte un leuţ-doi din contravaloarea fiecărei comenzi sau măcar cei câţiva bănuţi pe care, cum mai aminteam cândva, românul, de mândru că e el rrromân plin de fiţe ce e, adesea nu se înjoseşte să-i mai ia.

Trecând, cronologic vorbind, prin câteva “campanii umanitare” realizate, în interes propriu, de nişte vedete atinse – cu adevărat regretabil, desigur – de grave maladii personale sau ale unor membri ai familiei, dar care vedete, inclusiv de radio sau din showbiz, remunerate şi cu mii de euro pe lună, cu siguranţă îşi permiteau să se trateze corespunzător într-o măsură incomparabil mai mare decât simplii lor fani, poate şomeri sau “beneficiind” de salariul minim pe economie, chemaţi să doneze, şi care, la o adică, dacă Doamne fereşte!, nu pot face asemenea demersuri publice, ci stau la mila statului român care nu se sinchiseşte să le asigure nici măcar ceea ce li se cuvine după o viaţă de plătit CAS-ul, ajung în chiar zilele noastre, când cazul cel mai revoltător mi se pare cel al societăţii RCS&RDS, care desfăşoară o campanie de strângere de fonduri pentru tratamentul unei fetiţe bolnave.

Ce vreau de fapt să spun, fără a fi greşit înţeles (deşi sesizez cel puţin două sau trei moduri în care aş putea fi), este că, în general, suma necesară pentru astfel de intervenţii e de câteva zeci, maximum sute de mii de euro, bani ce ar putea fi lejer asiguraţi, măcar din când în când (adică fix cu frecvenţa cu care se desfăşoară asemenea campanii) de un megaconcern multinaţional ca RCS&RDS (sau Vodafone sau Orange…), cu milioane de abonaţi adesea jecmăniţi pentru servicii de proastă calitate, fără a mai trebui să se facă apel (tot) la oamenii de rând. După care, zău că nu m-aş supăra câtuşi de puţin dacă pe toate posturile de televiziune (proprii, în cazul de faţă), în mijlocul oricărei emisiuni sau transmisiuni sportive, fie şi din cinci în cinci minute, aş vedea câte un banner sau chiar o pauză în toată regula, prin care să mi se aducă la cunoştinţă generoasa contribuţie a companiei.

Măgăria este că aceste mesaje publicitare, fără îndoială emoţionante, apar şi acum, când probabil RCS&RDS n-a dat niciun sfanţ din profiturile ei, în schimb nu m-ar mira ca mulţi clienţi naivi (la fel ca şi cei ai McDonald’s odinioară), indiferent dacă se simt sau nu obligaţi să şi doneze din propriile buzunare, să fie impresionaţi de, chipurile, mărinimia companiei, care, vezi Doamne, “se implică”, “nu ca alţii”, aşa că merită să te abonezi sau, după caz, să nu renunţi la ea, chiar şi dacă serviciile cam lasă de dorit. Ceea ce reprezintă, din punctul meu de vedere, un soi de publicitate nu doar ascunsă, ci şi cu desăvârşire mizerabilă.


P.S. Chiar dacă, recunosc, nu o fac atât de frecvent pe cât s-ar cuveni şi, oricum, atunci când, totuşi, o fac, nu o trâmbiţez public, de data aceasta, inclusiv pentru a sublinia că problema e cu totul alta, am, şi anunţ că am efectuat o mică donaţie pentru speţa în discuţie. Cu precizarea că, neavând nici cea mai mică încredere în RCS&RDS, cu care m-am mai războit, cu succes (abia) după intervenţia instituţiilor abilitate, pe tema unor sume pe care mi le-a scos ilegal din buzunar (controlul sumelor donate, mai ales în borcanele cu bani gheaţă de la McDonald’s, ar fi un subiect în sine, mai cu seamă când sunt implicate entităţi hrăpăreţe precum toate cele amintite), SMS-ul l-am trimis la numărul corespunzător din reţeaua Vodafone.


P.P.S. Dacă greşesc pe undeva şi, mai devreme sau mai târziu, va reieşi că instituţiile pomenite contribuie şi efectiv financiar, nu doar… logistic la aceste strângeri de fonduri, îmi fac, bucuros, mea culpa. Cu siguranţă însă că donaţiile lor nu sunt suficiente (deşi, categoric, ar putea fi!), de vreme ce se apelează în continuare la publicul larg.