Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 19 august 2015

MUGUR DE TROMBON

Încurajat de împrejurarea că, de-a lungul timpului, încă de pe vremea când era şi greu să demonstrezi că ai dreptate, pentru că încă nu se inventase Google, iar cel puţin o parte din îndreptarele ortografice, editate de te miri cine, nici nu-ţi dădeau, m-am confruntat inclusiv cu licenţiaţi în filologie care susţineau sus şi tare (aducând drept unic argument propriile studii academice) că se scrie corect “să fi sănătos” şi “proprii lui copii” sau făceau bizarul acord “în ceea ce privesc cetăţenii cu drept de vot…”, de multe ori îndrăznesc şi eu, ca biet absolvent de facultate de jurnalistică, şi aia particulară şi desfiinţată între timp, să-mi dau cu părerea în domenii care teoretic exced competenţele mele, cum ar fi economia, unde pot foarte bine să-mi închipui că activează o sumedenie de cetăţeni la fel de bine pregătiţi profesional ca şi filologii amintiţi drept exemplu, printre care, de ce nu?, şi eternul guvernator al BNR şi om providenţial Mugur Isărescu, care, într-un recent interviu acordat “Revistei 22” şi preluat (cam pe sărite) de agenţia “Mediafax”, exprima câteva puncte de vedere despre care n-am de unde să ştiu dacă într-un discurs mai riguros argumentat nu s-ar dovedi plauzibile, însă expuse aşa, simplist, pentru masele largi de cititori ignoranţi ca mine, aduc a elucubraţii.

Ideea (fixă) de la care porneşte domnia sa este că actuala creştere economică a României se află, chipurile, “spre limita potenţialului economic al momentului”, dincolo de care ar deveni una “nesănătoasă”, pesemne în genul celei din vremea Guvernului Tăriceanu, fiindcă şi atunci se găseau tot soiul de analişti cârcotaşi care să-i conteste bazele şi care au fost cu siguranţă mult mai încântaţi de prăbuşirea “sănătoasă” din vremea lui Boc. Prin urmare, continuă domnul Isărescu, “stimularea consumului în proporţii mari, prin reducerea masivă de taxe în acelaşi timp [şi deci] majorarea deficitelor fiscale, pune în pericol echilibrele macroeconomice”, aşa încât “trebuie să ne gândim dacă în perioada următoare creşterea economică depinde doar de stimularea cererii şi nu de stimularea ofertei” (?!)

Acum, poate şi unde singura carte de(spre) economie pe care am pus mâna în viaţa mea (cât s-o mut dintr-o parte în alta a bibliotecii) s-a întâmplat să fie, cândva, demult, “Avuţia naţiunilor” a lui Adam Smith, mi-a intrat şi mi-a rămas în cap că în general piaţa se cam autoreglează şi în orice caz cererea este cea care determină oferta şi nu invers. Chestia asta cu “stimularea ofertei” mai degrabă decât a cererii îmi evocă celebra “creştere pe stoc” din vremurile de tristă amintire ale Guvernoiului (Guvernul Văcăroiu). Adicătelea statul, prin tot soiul de pârghii, inclusiv investiţii (prosteşti) stimulează creşterea producţiei în speranţa că nu se ştie când, nu se ştie de către cine şi, mai cu seamă, nu se ştie de ce (necrescând veniturile) mărfurile vor fi cumpărate. Mai probabil este însă că nu.

Pe de altă parte, chiar nu înţeleg de ce insistă unii (specialişti) să considere că o scădere de taxe aduce automat un deficit fiscal, chiar şi acum, după ce, din câte am citit prin presă, diminuarea TVA-ului la alimente s-a dovedit că a adus de fapt mai mulţi bani la buget, aşa cum, din punctul meu de vedere, era şi de aşteptat. Întotdeauna am fost de părere că orice reducere a fiscalităţii determină, dimpotrivă, o creştere a încasărilor bugetare, conform unui mecanism logic: dacă produsele se ieftinesc (prin scăderea TVA) şi/sau oamenii au mai mulţi bani (când scad impozitele), înseamnă că se va cumpăra mai mult, compensându-se astfel din plin teoreticele pierderi. În plus, cererea (şi, pe cale de consecinţă, producţia) sporită duc(e) şi la crearea de noi locuri de muncă, element despre care pomeneşte şi domnul Isărescu, doar că pare a-şi imagina alte mecanisme (nespecificate) care să o impulsioneze. 

Dacă îmi aduc eu bine aminte, într-un context similar dădeam cândva exemplul propriului meu telefon mobil (altul decât cel de-acum), pe care mi l-aş fi schimbat mai curând dacă astfel de aparate ar fi costat mai puţin. Cu alte cuvinte, ce folos are statul că ia (mai degrabă teoretic) un TVA de 24%, dacă de la mine îl încasează o singură dată în vreo cinci ani? La unul de 19%, probabil că în cinci ani l-ar încasa de cel puţin două ori, iar la 15% poate mi-aş cumpăra şi eu câte un telefon în fiecare an. Dar, desigur, exemplul se poate extinde la orice fel de produs. În cazul meu, de vreme ce telefonul mi l-am schimbat până la urmă anul trecut, poate la maşina de spălat, de care tooot trag, deşi a început să zdrăngăne şi să scârţie din toate încheieturile, şi parcă nici hainele nu mai ies pe cât de curate s-ar cuveni, dar nu mă îndur încă să dau o căciulă de bani pe una nouă, aşa că momentan statul se linge pe bot de banii mei şi probabil o să se mai lingă vreo doi-trei ani. Dacă, în schimb, s-ar ieftini prin scăderea (semnificativă a) TVA-ului, cine ştie?, în ăştia doi-trei ani poate mi-aş lua două, plus un frigider şi un aragaz, că şi alea au ajuns ca vai de ele. 

Una peste alta, cum spuneam din capul locului (sau, mă rog, mai de pe la pieptul lui), guvernatorul o fi ştiind el ce ştie, dar, dacă nu cumva chiar ştie prost, ar face bine să-şi pună un pic de ordine în ideile (tot fixe) femeisto-nouăzeciste.

miercuri, 12 august 2015

VARA LA ŢARĂ 2 sau AM FOST NICĂIERI, SĂ NIMIC

Când eram eu mic, dacă nu cumva chiar şi mult mai târziu, după ce nu mai aveam nici măcar scuza asta, nutream convingerea fermă că sintagma “la ţară”, folosită de mai toţi prietenii mei atunci când mă anunţau – care cu bucurie, care cu părere de rău, în funcţie de tot soiul de criterii subiective de moment sau perpetue – că trebuie să plece pentru a-şi petrece o parte din vacanţele de vară, desemnează un loc anume, bine definit şi relativ omogen, exact ca “la mare” sau “la munte”, pe care le utilizam şi eu la fel de frecvent. Ca bucureştean get-beget şi, pe deasupra, “decreţel” autentic, din primul val, venit pe lume aşadar cam hodoronc-tronc, ca să nu spun din greşeală (cu toate că mama pretindea că şi-ar fi dorit atâţia copii încât să poată alcătui o echipă de handbal feminin şi alta de handbal masculin, dacă nu chiar de fotbal!), când ai mei aveau o vârstă la care alţii mai harnici erau deja bunici, iar peste puţini ani ar fi putut deveni şi ei dacă unica mea soră n-ar fi avut alte concepţii, mai revoluţionare, despre rolul femeii în societate, nu doar că n-am avut neamuri în afara oraşului, la care să fiu trimis din când în când, dar nu le-am avut nici în interiorul lui, pentru că mama şi tata au fost copii unici (la propriu, adică la părinţi, nu doar în felul lor!), astfel încât nici în ziua de azi nu mă descurc prea grozav când vine vorba despre hăţişul relaţiilor de rudenie (ale altora), cu veri (primari sau nu), mătuşi, unchi, nepoţi (de toate felurile), cumnaţi, naşi, cumetre şi aşa mai departe, fiindcă am nevoie de ceva timp să mă dumiresc care ce e cu cine.

În urmă cu câteva săptămâni, coincidenţa multiplă face să fi primit două invitaţii diferite, de la tot atâţia prieteni (dintre care unul chiar mai mult decât atât, de-a dreptul… cumnat?, adică soţul uneia dintre surorile nevesti-mii… brrrr!), să merg, desigur, “la ţară”. Pe lângă faptul că vizitele erau programate iniţial în aceeaşi zi, aşa cum am eu întotdeauna bafta, şi abia cu chiu cu vai am izbutit să le decalez, cele două localităţi se aflau la vreo douăzeci de kilometri una de alta pe şosea şi probabil doar doi sau trei în linie dreaptă, practic pe două văi paralele din judeţul Argeş. Cum ar veni, aproape ca în vechea mea convingere greşită. În plus, ambilor proprietari (deveniţi prin moştenire) li s-a pus de la o vreme pata să-şi amenajeze acolo câte o deocamdată n-am înţeles bine ce şi nici lor nu pare să le fie pe de-a-ntregul clar – casă de vacanţă, loc de retragere la bătrâneţe, viitoare pensiune aproximativ turistică, fermă cu scop lucrativ… –, dar în orice caz ceva care deocamdată înghite mulţi bani (de la nişte oameni departe de a fi înstăriţi) şi tot puţinul lor timp (care altfel ar fi fost) liber.

Asta însă îi priveşte pe ei. Pe mine, în schimb, m-au ademenit promiţându-mi o zi, respectiv un întreg weekend, de neuitat, în mijlocul naturii, la aer verde şi iarbă curată, departe de zgomotul, poluarea şi codurile galbene de caniculă ale metropolei. Sigur, în subsidiar, unul dintre ei de fapt n-avea (şi n-are nici acum) maşină cu care să ajungă acolo ca să-şi mai ducă o unealtă-două, aşa încât apelează, prin rotaţie, la toţi prietenii motorizaţi, pe care îi mai pune şi la treabă prin curte, să taie o iarbă sau să culeagă o prună, iar acum venise rândul meu. Deşi m-am prins la timp de, literalmente, maşinaţiune şi uneltire, mi-a fost nu ştiu cum să-l refuz.

Ei bine, cum spunea un personaj dintr-un film, cu toate că nu-mi făcusem nicio iluzie, am fost profund dezamăgit. De pildă, ca unul care, după toate aparenţele, sunt mai degrabă descendent al celor care în zorii umanităţii se îndeletniceau cu meşteşugurile sau negoţul decât cu vânătoarea, nu împărtăşesc pasiunea covârşitoarei majorităţi a puţinilor mei prieteni (şi în general a românilor) pentru făcut grătar în aer liber. Prin urmare, faptul că mai bine de jumătate din fiecare zi petrecută acolo a fost alocată pregătirii unor mese la care şi-aşa a trebuit să înghit mai multă carne decât mâncasem tot anul nu m-a distrat nici pe departe atât cât se pare că i-a amuzat pe ei. Ce-i drept, fumul înghiţit cu aceste ocazii a fost mult mai puţin nociv decât cel de la motocoasele pe benzină cu care nu doar ei doi, ajutaţi pe ici pe colo, prin părţile mai lejere, într-un demers cu valenţe sinucigaşe din mai multe puncte de vedere, de mine, ci şi câte doi-trei indivizi din imediata vecinătate şi alţi câţiva răspândiţi de-a lungul şi de-a latul satelor şi-au cosit, PE RÂND, iarba de prin ogrăzi, asigurând şi un ambient sonor care m-a făcut mai întâi să-l rememorez, iar apoi de-a dreptul să-l regret, ca mult mai rezonabil, pe cel din vremea copilăriei, când apartamentul meu din Berceni avea geamurile orientate spre ditamai bulevardul; oricum pe-atunci chiar şi Mobrele erau destul de rare. Asta în ceea ce priveşte liniştea şi aerul curat.

Cât despre scăpat de căldura din Bucureşti, trebuie să spun că am avut curiozitatea, pe undeva prostească, să monitorizez de-a lungul zilei, în măsura destul de mică în care am avut semnal pe telefonul mobil şi deci acces la internet, temperaturile din localităţile respective în paralel cu cea din oraş, surpriza fiind să constat că în permanenţă (cel puţin până la orele nopţii, când, într-adevăr, “la ţară” a fost mai răcoare, iar eu n-am putut să dorm ca lumea doar din cauza condiţiilor de cazare improprii, a ţânţarilor, păianjenilor şi, tare mă tem, a şoarecilor care bântuiau prin pod) acasă era cu câte un grad… mai puţin, culminând cu orele de vârf ale arşiţei, când în Bucureşti au fost 34, iar în zonă 35. Ca să nu mai spun că în apartamentul meu aş fi putut da drumul la aparatul de aer condiţionat sau aş fi putut să mă refugiez într-un mall, poate la un multiplex, în timp ce acolo singura nădejde palidă stătea în nişte copaci cu crengi rare şi câte o umbrelă de soare pe care gazdele au avut prevederea sau, mai degrabă, învăţătura de minte după experienţele precedente, să le aducă.

Dacă despre alte “facilităţi”, cum ar fi budele din curte, cu înălţimi cuprinse între 1,50 şi 1,70 m, în condiţiile în care eu însumi măsor fix 1,83, prefer să păstrez, cel puţin în linii mari, discreţia, aş vrea să mai remarc că o astfel de ieşire, considerată de unii, în frunte cu cei doi prieteni ai mei, “o adevărată gură de oxigen” (în ciuda prafului gros care plutea necontenit în văzduh) şi “un miracol pentru sănătate”, se putea solda cu o catastrofă de dimensiuni variabile, mergând până la fatale, dacă în mulţimea de pişcături cu care m-am ales, în pofida flaconului întreg de Autan cu care m-am stropit din abundenţă şi instinct de conservare, s-ar fi numărat vreuna de la o căpuşă (ne)câştigătoare, de-aia purtătoare sau provocatoare de nu’ş ce maladie Lyme, sau de la vreun păianjen mai vânjos. Că şerpi veninoşi s-ar putea să nu fi fost chiar prin iarba din curtea casei, deşi groaza mea de ei m-a făcut să-mi pară că identific vreo patru.

Iată de ce, după un total de trei zile pe care în loc să le petrec la mare, unde aş fi putut să înot, sau la munte, unde puteam să fac drumeţii, le-am irosi nicăieri, să nimic, mi-au venit în minte versurile altui bucureştean neoş, amator de “străzi pavate, măturate” şi de cinematograf: “D-aia zic eu, prin urmare,/Vorbă mare:/ Că de-acuma, să mă tai,…”.

sâmbătă, 1 august 2015

"POINT OF VIEW"

luni, 27 iulie 2015

FLUIERÂND A PAGUBĂ: “M-A FĂCUT MAMA ROMÂN, MĂĂĂI…”

De parcă nu mă enervasem destul ieri, complexându-mă, încă dis-de-dimineaţă, când, ca de obicei în weekend, am fost cu bicicleta prin oraş (îndeletnicire de dată mai recentă asupra căreia voi reveni pe larg la un moment dat) şi am trecut prin Centrul Vechi, unde am constatat cu infinită scârbă că, după luni, dacă nu chiar ani întregi de “reabilitare” a zonei – în care, din câte înţelesesem, problemele majore (şi oarecum de înţeles) erau în subteran, cu infrastructurile de toate genurile, nicidecum la suprafaţă –, cel puţin jumătate din dalele cu care au fost pavate străduţele, pe lângă că sunt deja ciobite şi strâmbe, se clatină, gata să sară din locul lor când treci peste ele, pentru că nu sunt lipite cu nimic sau au fost cu ceva prost, care nu mai ţine, asta în timp ce eu, fără să am vreo premoniție, tot dădeam exemplu încă de-acum câțiva ani, când am vizitat Budapesta, cum pavajul de-acolo, care se prea poate să fi fost montat încă de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, e impecabil, încât mă şi întrebam dacă a fost doar pur şi simplu temeinic făcut de la bun început sau e reparat întruna şi cu mare discreţie de către autorităţile contemporane peste (eventual fiecare) noapte, oricare dintre variante fiind demnă de laudă şi semn dureros de incontestabil că altminteri nu din cale-afară de simpaticii noştri vecini de peste Transilvania sunt cu câteva sute de ani mai civilizaţi, după-amiază am asistat şi la cea mai spectaculoasă cursă de Formula 1 din ultimii doi ani, care s-a desfăşurat – a mama dracului coincidenţă norocoasă pentru budapestanii ăştia care mai şi calcă pe pavaje care nu riscă să le spargă cauciucurile de la biciclete sau să le găurească pantofii! – la Hungaroring, circuitul din apropierea oraşului cu care Bucureştiul are doar şansa de a fi confundat uneori, însă numai din considerente fonetice, vă asigur.

Astfel, după un debut oricum furtunos, în care ambele monoposturi Ferrari au trecut de perechea – şi ea inversată rapid faţă de locurile de pe grila de start, cu pole man-ul Lewis Hamilton dormind (iarăşi) în ghete (sau, desigur, având o misterioasă problemă tehnică, aşa cum acuză mai toţi piloţii când fac vreo boacănă) – de la Mercedes, lucrurile au devenit din ce în ce mai interesante, în final răsfăţaţii constructorului german, beneficiari prea puţin merituoşi (indiferent de talentul lor intrinsec) ai unei maşin(ări)i aproape perfecte, absentând cu desăvârşire de pe podium şi trebuind să se mulţumească doar cu nişte locuri modeste, în a doua parte a celor punctate, respectiv 6 (Hamilton) şi 8 (Rosberg), primul de-a dreptul devansat de McLaren-ul lui Alonso, iar celălalt cu doar o poziţie în faţa celui al lui Button, care dau semne de revenire, însă mai degrabă fiindcă au izbutit să termine cursa, decât din punct de vedere al clasării, una oarecum conjuncturală.

Cu toate că, aşa cum am recunoscut în nenumărate ocazii, sunt fan al britanicului Hamilton, cel puţin în rivalitatea internă cu germanul Rosberg, dacă nu şi în absolut – unde acum l-aş prefera pe Button, care are meritul (deşi, la drept vorbind, e mai degrabă o dovadă a uşoarei lui mediocrităţi) că a rămas fidel echipei engleze – trebuie să spun că evoluţia acestuia a fost lamentabilă, cu siguranţă cea mai slabă de când îl urmăresc eu, adică de vreo opt ani. Aşa, de pildă, i se pot imputa practic toate incidentele în care a fost implicat, de la costisitoarea ieşire de pe pistă în încercarea de a trece de coechipierul său (pe care l-a şi acuzat aiurea-n tramvai că l-a blocat neregulamentar!), până la contactul dur cu Red Bull-ul lui Ricciardo (care de altfel a avut câştig de cauză pe toate planurile), în urma căruia a şi fost penalizat, pe bună dreptate, cu un drive-through.

În acest context, locul 6 e unul chiar mai bun decât ar fi meritat, iar faptul că după o asemenea prestaţie, culmea, şi-a extins avansul în clasamentul general faţă de nefericitul Rosberg – care, printre altele, a avut mult ghinion, pe lângă o oarecare parte de vină, la acroşajul cu acelaşi Ricciardo, în urma căruia a făcut pană de cauciuc şi a trebuit să treacă şi el o dată în plus pe la boxe cu doar câteva tururi înainte de final, când se afla pe locul doi şi încă mai putea spera la victorie – spune multe despre doza de hazard din cursele de F1. În plus, spre deosebire de multe alte dăţi pe care le-am tot consemnat, acum Rosberg mi s-a părut a fi şi cel persecutat de către echipă, atunci când, la ultima schimbare de pneuri (din cele programate), i s-au pus unele dure, la fel ca şi lui Hamilton, care însă rulase deja pe două rânduri de soft, iar cele mai dure erau obligatorii, în timp ce neamţul, cu un rând de softuri ar fi avut o şansă în plus de a se lupta cu cele două Ferrari-uri care la vremea aceea îl devansau. (De cel al lui Raikkonen a scăpat uşor, ca şi toţi ceilalţi concurenţi, finlandezul având probleme de natură tehnică, soldate în cele din urmă cu abandonul).

În rest, o victorie meritată a lui Vettel, un loc doi în premieră pentru talentatul, dar, din păcate, rusul, Kvyat, de la Red Bull, şi o poziţie a treia pentru Ricciardo, care a făcut o cursă senzaţională, realizând cele mai spectaculoase şi mai eficiente depăşiri (mai puţin cea ratată din final, când s-a acroşat cu Rosberg şi a trebuit să treacă şi el pe la boxe, pierzând însă un singur loc), şi amintindu-mi de prestaţiile de anul trecut, când l-a umilit pe campionul mondial en titre la vremea aceea şi coechipierul său (tot la vremea aceea) Vettel.

Pe de altă parte, cu ajutorul comentatorilor de la Dolce Sport, am realizat că una dintre cele mai bune curse ale australianului din sezonul precedent, dacă nu chiar cea mai bună, a avut loc tot la Hungaroring, ceea ce mă face să mă întreb, oarecum temându-mă – cu atât mai mult cu cât am avut numai cuvinte de laudă la adresa lui –, dacă nu cumva e un soi de “om al unei singure piste”. Sau pe-aproape. Sper că nu, deşi anul acesta a dezamăgit, uneori chiar în duelurile mai mult sau mai puţin (in)directe cu noul său coechipier, Kvyat, pe care şi acum l-a depăşit pe pistă doar la intervenţia staffului.

Ce voiam de fapt să spun cu toate astea?... A, da: ai naibii unguri! Cât îi invidiez!

luni, 6 iulie 2015

ODĂ ÎN METRU (ŞI 88 DE CENTIMETRI) CONTEMPORAN

Pentru că tot n-am mai scris de multă vreme despre Simona Halep, am să scriu astăzi… despre Maria Sharapova, al cărei fan înfocat sunt, din mai multe motive:

În primul rând, e perfectă! Sigur, pornind de la premisa-clişeu că gusturile nu se discută, nici măcar când vine vorba despre femei (altfel cele urâte ar rămâne fete bătrâne!), pot să-i înţeleg pe cei/cele care le preferă mai plinuţe, cu (unele) forme mai proeminente sau pur şi simplu brunete şi minione, însă în privința siluetei reprezintă un standard (ca să nu spun ideal) de frumuseţe, corpul ei fiind pesemne făurit cu matriţa-prototip, după care o fi fost croită Eva, dar care între timp s-a pierdut sau a fost ascunsă pe undeva (prin Rusia), astfel încât covârşitoarea majoritate a exemplarelor ies cu defecte de fabricaţie mai mici sau mai mari. Dacă Sharapova s-ar fi născut cu trei decenii mai devreme, fotografia ei (nud) ar fi trebuit pusă la bordul sondelor spaţiale din cadrul programului Voyager pentru a le arăta eventualelor civilizaţii extraterestre cum arată o fiinţă umană de sex feminin.

În al doilea rând, este o sportivă desăvârşită. Mi se pare fascinant cum, la o vârstă la care, de-a lungul timpului, alte jucătoare de tenis s-au retras, cu un palmares la care cele mai multe nici nu visează şi încasări din sport şi din publicitate fabuloase, care i-ar ajunge pentru zece vieţi de huzur şi dolce farniente, continuă să muncească din greu la antrenamente şi să joace fiecare meci de la fiecare turneu cu o dăruire de parcă abia acum încearcă să-şi facă un nume şi o situaţie. Asta ca să nu mai spun că putea opta de la bun început pentru o mult mai lejeră şi poate la fel de bănoasă carieră de fotomodel.

În al treilea rând, cu toate că a avut – din punctul meu de vedere profund anglo-americanofil – neşansa de a se naşte fix în Rusia, pe care de altfel a şi părăsit-o încă din fragedă adolescenţă, semn că, mai ales în vremurile acelea destul de tulburi, nu avea condiţii optime de pregătire şi probabil nici de trai, continuă să-şi reprezinte ţara natală, inclusiv în Fed Cup, spre deosebire de tot soiul de panţuşte care la un turneu sunt croate sau chiar rusoaice, iar de la următorul devin, hodoronc-tronc, australiene. Chestie de (lipsă de) caracter. Poate că mai supăraţi pe ea sunt americanii, care n-am nicio îndoială că şi-ar fi dorit-o “compatrioată” cu acte în regulă, dacă tot au crescut-o de (relativ) mică, încât mă şi întreb câtă rusă mai ştie.

Fără să fiu eu însumi cine ştie ce mare patriot, consider că o asemenea atitudine este una model şi totodată dovada cea mai elocventă că un sportiv se poate stabili şi antrena într-o altă ţară, unde i se oferă condiţii mai bune, fără ca asta să însemne că trebuie neapărat să şi “dezerteze” din a lui. Spun acest lucru şi în contextul în care tocmai am citit o declaraţie de-a Simonei Halep (vedeţi că scriu şi despre ea!), conform căreia cică nu datorează nimic nimănui din România. Nu ştiu dacă aşa o fi, însă deja nu m-ar mira ca într-un an-doi, mai ales dacă s-o supăra pe jurnalişti ca… tenismena pe public fiindcă o critică de câte ori joacă prost (adică meci de meci, de la o vreme!), să se facă şi machidoanca noastră australiană.

luni, 29 iunie 2015

CA-N FILME

În schimbul relativ modicei sume de vreo 20 de lei pe lună (poate şi mai puţin, deoarece am beneficiat de o megaofertă inclusă în pachetul de bază, dar atât costă acum ca extraopţiune), cât plătesc pentru HBO (plus Cinemax şi cam inutilul HBO Comedy), iată că, printre multe altele, tocmai am economisit între 20 şi 50 de lei (două bilete, în funcţie de cinematograf), pe care, la drept vorbind, nu i-aş fi dat niciodată să mă duc la indiferent ce film românesc, şi cu atât mai puţin la unul regizat de Tudor Giurgiu, individ faţă de care am dezvoltat o profundă antipatie încă de pe când era director general al TVR şi mi-am consolidat-o definitiv după ce am luat câteva ţepe la multiplexul patronat sau fondat sau doar condus într-o anumită perioadă de el. Este vorba despre “De ce eu?”, al cărui subiect se bazează pe întâmplările soldate cu sinuciderea tânărului procuror Cristian Panait în anul 2002, şi care, ca să fiu excesiv de sincer, aşa cum în general am prostul obicei, adesea cu consecinţe dintre cele mai neplăcute asupra propriei mele persoane, pentru un film românesc apărut în ultimii ani mi s-a părut chiar neaşteptat de izbutit.

Ce-i drept, spre deosebire, par egzamplu, de Cristian Tudor Popescu, care s-a exprimat foarte critic la adresa lui, acuzându-i pe realizatori de manipulare (?!), am două mari avantaje: pe de-o parte, sunt un biet cinefil de rând, fără nicio pretenţie de “expert”, astfel încât pot să fac o distincţie clară între un documentar şi un simplu film artistic “INSPIRAT de un caz real”, iar pe de alta, la fel ca şi acum, şi din motive oarecum similare pe alocuri şi aproximativ radical diferite în alte privinţe, în timpul guvernării pesediste dintre 2000 şi 2004, când e plasată acţiunea, interesul meu pentru tot ce ţinea de politică era absolut nul, fapt care, coroborat cu amănuntul esenţial că nici în perioadele când, dimpotrivă, eram de-a dreptul pasionat de ea, nu mă dădeam în vânt după “dezvăluirile” din presă, aşa-zisele anchete, realizate însă, cu rarisime excepţii, pe cât de amatoristic, pe atât de partinic, face ca amănuntele “cazului Panait” să-mi fi fost aproape necunoscute; iar cât oi fi ştiut la vremea aceea, am uitat cu desăvârşire între timp. Prin urmare, m-am uitat la “De ce eu?” exact cum mă uit la sutele de filme americane, englezeşti, franţuzeşti, ruseşti… bazate pe tot felul de astfel de fapte, întâmplări sau cazuri reale, dar ale căror detalii îmi sunt cel puţin la fel de străine, fără ca asta să mă împiedice să savurez (sau nu) un demers în primul artistic. Dacă filmele au meritul de a fi atât de bine făcute încât să-mi trezească interesul şi pentru povestea din spatele lor, caut (pe Google) şi, eventual, văd şi diferenţele dintre realitate şi ficţiune. Dacă nu, nici măcar.

Acestea fiind spuse şi trecând peste perpetuata mea lipsă de interes faţă de subiect, filmul lui Tudor Giurgiu (care e şi coscenarist) nu mi s-a părut cu nimic mai prejos decât mult lăudatul şi nominalizatul “Leviathan”, cu care de altfel se aseamănă măcar pentru că şi acela e bazat tot pe nişte întâmplări reale mai cunoscute spectatorilor ruşi decât altora: bine condus, cu un scenariu închegat, uşor de urmărit chiar şi pentru cei (ca mine) prea puţin familiarizaţi cu cazul, o reproducere destul de fidelă a atmosferei acelor ani şi chiar un sunet mai rezonabil decât îndeobşte la producţiile autohtone. Acum, ce-i drept, pentru că l-am văzut înregistrat (pe DVR) şi la o oră când soţia dormea, am ascultat coloana sonoră în căşti (fără fir) şi cu volumul cam la maximum, aşa că s-ar putea să-mi fi scăpat anumite deficienţe, la fel cum se prea poate să se fi întâmplat şi cu micile anacronisme, despre care citeam pe undeva că ar exista, deoarece, aşa cum am mai menţionat în numeroase ocazii, atunci când mă uit la filmele româneşti nu le aloc în fapt decât o mică parte din atenţia mea distributivă, între timp efectuând diverse alte activităţi (casnice).

În privinţa prestaţiilor actoriceşti, o surpriză plăcută a constituit-o pentru mine Dan Condurache, care, după foaaarte mulţi ani în care s-a măscărit prin tot soiul de comedioare penibile pe scenele teatrelor şi prin filmuleţe/telenovele de tip protevist, mi-a şi, mai cu seamă, şi-a amintit că este foarte bun în rolurile dramatice. Cu puţină ambiţie şi ceva mai mult exerciţiu se poate apropia de strălucirea de altădată (cam dinainte de Revoluţie!). În schimb, la capitolul dezamăgiri, îl pot menţiona pe Mihai Constantin, fabulos în nenumărate piese de teatru la care am avut norocul să fiu spectator, dar supărător de fals acum.

Distribuirea în rolul principal a unui (tânăr)(actor)(relativ) necunoscut (cel puţin mie, dar n-aş băga mâna în foc că şi amatorilor de telenovele şi/sau emisiuni de divertisment, fiindcă nu sunt la curent cu fenomenul), Emilian Oprea, mi s-a părut şi ea o idee bună, deoarece contribuie la crearea unei senzaţii de autenticitate. Chiar dacă mă număr printre cei care nu doar că preferă să vadă cât mai multe vedete pe afişul unui film (american), dar de multe ori acesta e criteriul decisiv pentru a-l urmări, de la o vreme am început să gust tot mai mult apariţiile inedite, mai ales în astfel de pelicule inspirate de întâmplări adevărate, pentru că în multe momente poţi avea impresia că protagonistul, respectiv ilustrul necunoscut care îl interpretează, este unul şi acelaşi cu personajul real. Cu condiţia, fireşte, să joace onorabil, aşa cum a fost cazul acum. 

Una peste alta, deşi departe de a-l putea pune alături de puţinele mele filme româneşti favorite de după Revoluţie, cum ar fi “California Dreamin’ (Nesfârşit)”, “Restul e tăcere” sau “Hârtia va fi albastră”, “De ce eu?” este unul dintre cele aproape la fel de puţine la care probabil că şi dacă m-aş fi nimerit într-o sală de cinema aş fi rămas să-l văd până la capăt, ceea ce nu e chiar de colo având în vedere că durează două ore încheiate. Iar prin comparație cu porcării sinistre de genul “Love Building”, “Alt Love Building” sau “#Selfie”, despre care am socotit sub demnitatea mea să scriu cu toate ca m-am chinuit să le văd, e o adevărată capodoperă!

marți, 23 iunie 2015

ȘI DUȘI AU FOST!

În urmă cu aproape două luni, pe 30 aprilie 2015, postul de televiziune american Universal Channel şi-a încetat emisia pe teritoriul României, principala explicaţie (neoficială) fiind că era unul scump, care difuza, de pildă, seriale de prim rang la relativ scurt timp după premieră (şi nu cu o întârziere de câteva sezoane bune cum fac celelalte), însă costurile nu se justificau (iar operatorii de cablu nu erau dispuşi să le plătească), în condiţiile în care în România există o rată foarte mare a pirateriei, iar respectivele seriale (ca şi multe altele) se regăsesc pe nenumărate site-uri ilegale, lucru pe care, între noi fie vorba, nu pot decât să-l confirm.

De altfel, la un moment dat, cu mult înainte de povestea asta, am şi avut o lungă controversă cu un fel de “prieten” de pe Facebook, altminteri persoană cunoscută în mass-media, care susţinea că românul numai de hoţ înnăscut ce e el preferă să-şi procure filme şi seriale “de prin tot soiul de colţuri întunecoase ale netului”, adicătelea ilegal şi moca, în loc să le cumpere cinstit şi ieftin (după standardele lui de fostă vedetă TV!), iar eu îi replicam, printre altele, că peste 90% din serialele interesante (pentru diverse categorii de telespectatori), despre care mai aflăm când vedem (legal, la HBO) câte o gală de decernare a Globurilor de Aur sau a Premiilor Emmy, pur şi simplu nu pot fi găsite în România altfel decât piratate. La lista, oricum succintă şi strict exemplificativă, pe care i-o dădusem atunci, rugându-l (retoric şi uşor batjocoritor) să-mi indice o sursă legitimă unde le-aş putea vedea, pe indiferent câţi bani, începând cu 1 mai s-ar fi putut adăuga cel puţin “Arrow” (“Arcaşul”), pe care, mai mult de dragul nevesti-mii, îl urmăream la Universal Channel, acum nemairămânându-ne decât două variante: un site ilegal sau pofta în cui, chestie cel puţin la fel de specific românească precum hoţia, de vreme ce ne-am născut la marginea lumii civilizate. Cât despre “Hawaii Five-0”, nu-mi trebuie decât răbdare (că de fumat m-am lăsat): deocamdată se reiau nonstop primele două sezoane la AXN, în timp ce în America a ajuns pe la sezonul 6. Poate că până ies la pensie cumpără AXN şi sezonul 3. Sau nu.

Cum tot mai demult mi-am expus, pe larg, şi “filosofia” în legătură cu lucrurile (muzică, filme…) urmărite sau descărcate de/pe internet chipurile gratuit, recte “ilegal”, în condiţiile în care plătesc abonament şi nu e nici pe departe căderea mea să stabilesc ce e şi ce nu e legal pus pe un site sau altul, ci a autorităţilor, care freacă menta sau sunt incompetente, astfel încât, în cel mai rău caz, ar trebui să se aplice acelaşi principiu ca în privinţa drogurilor (altă problemă nerezolvată sau care nu se vrea rezolvată la nivel mondial), în sensul că ar trebui pedepsită mai degrabă comercializarea şi deci dealerii (în cazul nostru, administratorii site-urilor pirat, dacă e cineva în stare să-i dibuie), nicidecum simpla posesie în vederea consumului personal (adică utilizatorul obişnuit de internet), aş vrea să mai adaug doar un element, pentru care, din punctul meu de vedere subiectiv şi profund interesat, marile studiouri de film americane îşi merită cu vârf şi îndesat cel puţin o parte din pagubele rezultate din piraterie. Este vorba de datele (calendaristice) alese pentru lansarea premierelor.

Sunt deja mulţi ani de când am remarcat că filmele cu pretenţii (adesea nejustificate şi, uneori, din fericire, chiar nerăsplătite) de Oscar intră în cinematografele americane nu doar în a doua parte a anului sau chiar în ultimul lui trimestru, ca până atunci, ci fix în preajma Crăciunului. Asta chiar şi dacă filmul a fost terminat de fapt cu un an sau doi înainte, şi/sau dacă a fost deja proiectat cu câteva luni bune mai devreme în cadrul festivalurilor dedicate unor categorii restrânse de spectatori, în special critici.

Iniţial am fost tentat să cred că e o şmecherie oarecum tehnică, o măsură de prevedere pentru a nu se scurge prea mult timp între momentul când membrii Academiei iau contact cu o peliculă şi cel în care votează pentru nominalizări, astfel încât să uite, pur şi simplu, de ea, însă, urmărind mai atent calendarul evenimentelor, mi-am dat seama că este una strict financiar-comercială. Cum nominalizările sunt anunţate la începutul anului următor, în primele zile ale lui ianuarie, filmul, lansat oficial cu numai câteva zile mai devreme, cam în săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, continuă să ruleze, aşa încât cinefilii se vor repezi să-l vadă “la cald”, sporind în mod semnificativ reţeta. Dacă filmul ar fi fost în cinematografe cu câteva luni înainte – aşa cum s-a întâmplat, de pildă, anul trecut, cu “Grand Budapest Hotel”, în care probabil că realizatorii nu-şi puseseră cine ştie ce speranţe – singurele încasări suplimentare ar fi, poate, din vânzările de DVD-uri sau ale drepturilor de televizare, care însă reprezintă o cotă mult mai mică decât cea din bilete.

Partea proastă pentru împătimiţii din tot restul lumii este că nu au altă şansă de a fi, cât de cât, în pas cu acest calendar decât pirateria. Prea puţine pelicule sunt lansate simultan în mai multe ţări, iar în Europa, şi în special în colţurile ei mai… îndepărtate, inclusiv România, majoritatea filmelor nominalizate nu ajung în cinematografe în timp util nici măcar pentru gala de decernare, care în felul ăsta îşi pierde tot farmecul chiar şi dacă este transmisă de un post obscur/de nişă sau altul, cum a fost anul acesta Digi24.

În concluzie, lăcomia caselor de producţie americane, care fac tot ce le stă în putinţă să-şi maximizeze câştigurile, indiferent de consecinţe şi de “victimele colaterale”, este contracarată de inventivitatea spectatorilor din restul lumii, care, la rândul lor, cu ajutorul piraţilor, fac tot posibilul nu neapărat să-şi minimizeze cheltuielile (consecinţă fericită oarecum firească), ci să se menţină în trend cu ceea ce se petrece în “Lumea Nouă”, dar exagerat de mercantilă.

luni, 15 iunie 2015

DUPĂ MOȚIUNE

Conform unei ciudate tradiţii – despre care, pe vremea când mă mai pasiona, apoi doar interesa, din ce în ce mai puţin, până la măcar cât de cât, nu ca acum, când deloc, politica, am scris de nenumărate ori –, probabil că, vinerea trecută, Victor Ponta ar fi fost demis (cu guvern cu tot, fireşte) prin moţiunea de cenzură dezbătută (şi până la urmă respinsă) în Parlament, dacă (şi numai dacă) aş fi absentat din localitate, fie şi numai jumătatea aia de zi (corespunzătoare, adică prima) pe care mi-o planificasem pentru o amărâtă de ieşire la pădure. Cum însă, în cele din urmă, din motive personale neînsemnate, eu n-am plecat de-acasă, nici el n-a plecat de la Palatul Victoria.

Fără să (mai) insist asupra lipsei mele de apetenţă pentru o revenire prematură la guvernare a multora din urmaşii direcţi ai lui Boc (în frunte cu el însuşi!) care s-au pripăşit prin, ca să nu spun au înghiţit PNL şi pentru o (nouă) repriză de maximă bulibăşeală pe scena politică, în care n-am niciun motiv să sper, şi cu atât mai puţin să cred, că, la o adică, Iohannis s-ar comporta altfel decât ex-laşul preşedinte al morţilor (pentru cei mai tineri: Băsescu), care, prin 2009, insista să-şi pună în fruntea guvernului marionetele, gen “Livache” sau Croitoru, în ciuda faptului că Parlamentul, cum-necum, pe căi mai electorale sau mai… conjuncturale, adică taman ca acum, strângea o ditamai (altă) majoritate de vreo 70% ignorată cu desăvârşire, îmi voi exprima numai neţărmurita stupoare pe care am resimţit-o – ca unul care habar nu mai avea cum se prezintă raportul de forţe din Legislativ – atunci când am constatat (la drept vorbind, cu câteva zile înaintea moţiunii, când s-a votat masiv împotriva ridicării imunităţii lui Ponta, dar atunci am crezut că e vorba numai de o transpartinică solidaritate de clan a “aleşilor”) că PSD se bazează – coincidenţă? – pe aceeaşi majoritate de pe vremea băsescului şi, mai cu seamă, de după alegerile din 2012, în ciuda scindărilor şi regrupărilor care, mai degrabă prin intermediul Facebook-ului, mi-au ajuns şi mie vag şi, pare-se, cam denaturat, la ureche.

Ce (cred că) vreau să spun e că, eu însumi, atunci, în 2012, am votat cu USL şi, fără să mai urmăresc îndeaproape ce s-a întâmplat ulterior, adică nici măcar cum s-au distribuit, imediat după alegeri, voturile din Parlament în cadrul alianţei (sau invers), am trăit mereu cu impresia că ele au fost, conform înţelegerilor preelectorale, jumi-juma, ceea ce, la un 60% obţinut de USL, ar fi însemnat cam 30% PNL, 30% PSD. Ce-i drept, cum votul a fost, totuşi, uninominal, şi nici eu nu m-am deplasat la urne până când n-am fost sigur că în colegiile mele NU candidează pesedişti sau uneperişti, se prea poate ca alţii să fi procedat exact invers, aşa încât rezultatul real să fi fost mult mai defavorabil liberalilor, ceea ce ar spune multe şi despre priza lor la mase. În fine.

Cert e că atunci când am aflat (tot de pe Facebook) că USL s-a rupt şi, ceva mai târziu, s-a constituit “noul” PNL, reunindu-i pe vajnicii pedelişti (care în urmă cu trei ani mai păcăliseră şi ei 10-12% din cetăţeni, în ciuda guvernării catastrofale) şi pe cel vechi, mi-am imaginat că, împreună cu UDMR, care schimba iarăşi, pentru a suta oară, barca, în Parlament practic se constituise o nouă majoritate, iar Guvernul Ponta devenise unul minoritar, prea puţin susţinut de cei “câţiva speriaţi” (cum spunea unul dintre “curajoşi”) ai lui Călin Popescu-Tăriceanu, rămaşi alături de el într-un fel de USL 2 caricatural.

Uimirea mea e cu atât mai mare cu cât între timp s-au consumat şi alegerile prezidenţiale, soldate cu aspra înfrângere a lui Ponta, care credeam că va fi urmată, conform unei alte tradiţii, încă şi mai vechi la români, de masive plecări dinspre social-democraţi spre… ceilalţi (că liberali nu-i pot numi). Ceea ce, judecând inclusiv după rezultatul de la moţiunea de cenzură, nu pare să se fi întâmplat, lucru aproape demn de laudă!

Date fiind cele de mai sus, chiar şi dincolo de actualele mele opţiuni (dar nu şi de o anumită consecvenţă pe care mi-o arog, cu referire la poziţia mea din precedentul ciclu electoral, când încă mă mai durea în alte părţi decât în cot, bască şi cur de politică), ideea este că actualul guvern are o (largă) susţinere (recte majoritate) parlamentară, indiferent pe ce criterii şi căi este ea constituită. Cu alte cuvinte, chiar şi dacă Ponta ar pleca, în conformitate cu logica democratică ar trebui să ne pomenim, în locul lui, cu vreun Bănicioiu, sau, de ce nu?, Şova (nevinovat până la proba contrarie), asta ca să nu pomenesc de otrepele mai bătrâne. În schimb, aşa cum spuneam, conform bolnavelor şi, tare mă tem, molipsitoarelor (că-s şi convenabile pentru protagonişti) logici prezidenţiale, s-ar forţa o schimbare de majoritate, cu aferentul scandal binecunoscut din prea lungile mandate ale predecesorului lui Iohannis, fie-i ţărâna (politică) de plumb.

Cât despre legitimitatea actualei configuraţii parlamentare, ea este discutabilă, desigur, la fel ca (mai) întotdeauna între două scrutine, doar că din oricare tabără am privi situația, de vreme ce USL-ul preferat de majoritatea alegătorilor în 2012 se află acum şi la putere şi în opoziţie! Aş vrea totuşi să remarc un lucru interesant: cu toate că şi despre majoritatea constituită, la fel de ad-hoc, în Parlament înainte de alegeri între PSD, PNL (ulterior USL) şi UDMR se spunea (adică în special ex-laşul preşedinte al morţilor şi pupincuriştii lui o făceau) că este “nereprezentativă”, rezultatul scrutinului a validat-o în cam aceleaşi proporţii.

În principiu, soluţia cea mai rațională pentru rezolvarea (măcar temporară) disputelor de-acum ar reprezenta-o alegerile anticipate, dar ştim cu toţii că la noi declanşarea unui asemenea proces este practic imposibilă. În plus, am transforma şi anul 2015 într-unul electoral, că tot era singurul mai potolit din punctul ăsta de vedere.

Pe de altă parte, cum soluţiile chiar și mai puțin raționale, dar de bun-simţ lipsesc cu desăvârşire din politica românească, nu ne rămâne decât să tot repetăm greşelile istoriei, acum şi-n vecii vecilor. Amin.

luni, 8 iunie 2015

SCHIMBAREA (MEA) LA FAȚĂ

Fac parte dintr-o generaţie aparte în istoria României, nu neapărat mai bună sau mai rea decât altele, dar, cu siguranţă, (cea) mai numeroasă: “decreţeii”. Atât de numeroasă, încât, de-o pildă, îmi amintesc că în copilărie, fără să cunosc la vremea aceea explicaţia (politico-)ştiinţifică, eram doar uimit şi, pe undeva, mândru că, atunci când ne “adunam în careu”, în curtea şcolii, cei de-o seamă cu mine ocupam aproape jumătate din ea, iar clasele noastre erau botezate până la litera “J”, în timp ce ale celorlalţi ani nu ajungeau decât până la “D” sau “E”, raport ce s-a păstrat, fireşte, şi în liceu, iar la momentul examenelor de admitere în facultăţi concurenţa mergea până la 15-20 de candidaţi pe un loc, ba chiar şi mai mult în cazul “incorporabililor”, cum s-a întâmplat să fiu şi eu la prima tentativă (nereuşită). Atât de numeroasă, încât, de-o altă pildă, în zilele noastre a determinat schimbarea legislaţiei în domeniul pensiilor (sau, cel puţin, dezbateri necontenite în Parlament, pentru că la noi nu ştii niciodată când s-a adoptat cu adevărat o lege şi de câte ori va fi amendată, abrogată, reluată şi aşa mai departe), cu modificări esenţiale ce sunt preconizate să intre în vigoare fix în perioada când îmi va veni şi mie sorocul, de teamă că întregul sistem – şi-aşa ca vai de el – se va da prăbuşi definitiv odată cu ieşirea “decreţeilor” din câmpul muncii. 

Acestea fiind zise în chip de introducere care deja nu mi se mai pare să aibă chiar atâta legătură cu ceea ce voiam să spun de fapt, decât, poate, apropo de pensie şi bătrâneţe, după cum se va vedea mai târziu (dar nici chiar aşa!), voi continua cu o mărturisire: după o jumătate de viaţă întreagă în care am crezut, iar uneori am şi propovăduit, cu mijloacele mele limitate, din toate punctele de vedere, şi fără a fi vreodată înregimentat politic (UTC-ul în care am fost băgat practic cu forţa la 14 ani, aşadar, printre altele, înainte de majorat, nu se pune), “valorile” de dreapta, pe care până relativ recent am crezut cu tărie că le reprezintă Partidul Naţional Liberal sau diferitele lui avataruri avute de-a lungul (pen)ultimilor cam 22 de ani (adică din 1990 până prin 2012), încep să mă simt din ce în ce mai apropiat de cele de stânga.

Una dintre, dacă nu chiar principala explicaţie (ca să nu spun scuză) pe care (mi-)am găsit-o pentru această radicală schimbare de viziune, ar fi simpla înaintarea în vârstă, care, fără să aducă în mod obligatoriu şi o sporire proporţională a înţelepciunii (pe care, aşadar, n-o invoc), de la un moment dat încolo va aduce în schimb, garantat, tot soiul de (alte) neajunsuri, cum ar fi bolile şi bătrâneţea. Prin urmare, în perspectiva scăderii propriilor puteri, este pe undeva firesc, zic eu, să nădăjduiesc la un ajutor din ce în ce mai însemnat din partea statului, apanaj al ideologiei social-democrate mai curând decât al celei liberale. Entuziasmul tinereţii, când, la 20-25 de ani, prea puţin convins că voi avea atâta răbdare sau laşitate să ajung până spre 50, eram adeptul teoriei că oamenii trebuie să se descurce pe cont propriu, fiecare după cât îl duce capul şi îl ţin forţele, a lăsat locul unei concepţii mai moderate, într-o paradigmă filosofică diametral opusă celei enunţate la un moment dat de Petre Ţuţea, care, citând sau parafrazând, din câte înţeleg, un gânditor francez, spunea: “cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet; cine, la 40 de ani, mai este de stânga, e un imbecil”.

De altfel, tot în apărarea mea, trebuie să spun că, încă de la începutul anilor ‘90, când mă războiam, uneori şi la propriu, cu tot soiul de fesenişti, inclusiv (foşti) prieteni buni, aduceam drept argument al fermelor mele opţiuni de dreapta (într-o vreme când asta reprezenta aproape un act de eroism) nu atât superioritatea doctrinei liberale în absolut şi perpetuu, cât necesitatea implementării ei în România acelor ani, când ţara venea după jumătate de secol de comunism, adică dintr-o guvernare de (extremă) stânga.

Cu alte cuvinte, pe de-o parte, era ideea, simplă, de a încerca şi altceva, în condiţiile în care (un fel de) stânga eşuase lamentabil, deşi avusese atâta amar de timp să-şi arate binefacerile, iar, pe de alta, exista o logică, la fel de simplă, conform căreia, câtă vreme stânga înseamnă, grosso modo, o (re)distribuire, în principiu echitabilă, a avuţiei unei societăţi, această avuţie trebuia mai întâi creată, şi anume prin politici liberale. Sigur, pe undeva bravam, exagerând, cu o încredere mai mare în prima parte a aserţiunii decât în a doua, dar susţineam că e nevoie de vreo douăzeci de ani de capitalism, chiar şi sălbatic, în care să se acumuleze, fie şi de către un număr relativ mic de oameni şi poate nu întotdeauna prin mijloace pe de-a-ntregul morale sau chiar perfect legale, averi, după care, OK, putea veni o mai scurtă sau mai lungă perioadă de guvernare socialistă, care să împartă, cât ar fi fost ea în stare de just, aceste averi către întregul popor. În anii ‘90, când sărăcia era lucie, stânga n-ar fi avut de împărţit decât praful de pe tobă.

Din păcate, e adevărat, lucrurile n-au mers nici pe departe pe făgaşul anticipat, şi cu atât mai puţin pe cel dorit de mine atunci, aşa încât, la drept vorbind, nici acum stânga n-ar avea mare lucru de împărţit, deşi cei douăzeci de ani au trecut. Ce voiam să subliniez e doar că această schimbare de macaz a mea, dincolo de subiectivismul inerent şi asumat, are origini destul de vechi şi nu reprezintă o atât de mare inconsecvenţă pe cât le-ar putea părea unora la prima vedere. În plus, ţin neapărat să precizez – şi-mi pare doar rău că n-am făcut-o din capul locului, ci abia acum, în încheiere – ea nu are nicio legătură cu contextul actual, mai restrâns, al problemelor premierului pesedist Victor Ponta cu DNA sau, mai larg, al transformării, în ultimii ani, PNL într-o entitate penibilă şi fără nicio legătură cu partidul sau, uneori, doar schijele lui cu care am simpatizat vreme de peste două decenii. Oricum, până să ajung, dacă vreodată (lucru foarte improbabil), să şi votez cu sau măcar să susţin public un partid social-democrat, va mai curge multă apă murdară pe Dâmboviţa, iar PSD va trebui să-şi mai cearnă multă pleavă prin sita puşcăriilor.

Dacă tot a venit însă vorba, poate şi de teama (re)venirii, prea curând, la (deplina) putere a unui partid care l-a înghiţit, de pildă, cu guvernarea lui sinistră cu tot, pe unul ca Emil Boc şi îl propune ca viitor prim-ministru pe un alt personaj caricatural, vajnicul Cătălin Predoiu, cel care, printre altele, scos din joben, odinioară, de Călin Popescu-Tăriceanu, a dus pe culmi nebănuite “consecvenţa” bovină în politică, rămânând agăţat cu ghearele şi cu dinţii de un fotoliu ministerial de-a lungul a două guvernări perfect antagonice (la vremea respectivă, că după aia s-au “pupat toţi Piaţa Endependenţei”, făcându-l pe fostul ministru să pară un ditamai vizionarul!), am să recunosc deschis că nu mă număr printre cei mai nerăbdători să-l vadă pe Ponta – cu toate păcatele lui, inclusiv capitale, despre care am scris cu mult înainte să fie votat într-o veselie ca mare speranţă a PSD+PNL=USL=… – plecat din Palatul Victoria. 

Sigur, într-o ţară “normală”, civilizată, aşa cum poate va fi şi România într-un viitor din ce în ce mai îndepărtat, un premier intrat în vizorul Justiţiei şi-ar da demisia neîntârziat, dar, pe de altă parte, în nicio ţară cu adevărat cilizată nu există o instituţie care să aibă o normă aproape zilnică de politicieni (importanţi) acuzaţi de tot soiul de fapte săvârşite în general cu ani de zile în urmă, dar pe care le descoperă (sau, mă rog, chipurile, atunci le termină de “instrumentat”) în momente aleatorii cheie: în cazul unora, la final de mandat; în al celorlalţi mai pe la mijlocul lui sau în campaniile electorale.