Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 30 septembrie 2014

ŞI NE-A LĂSAT!

Vestea bună a zilei vine din fotbal, de la echipa naţională: Piţi, Piţi ne lasă, în sfârşit!

Sigur, ieri, când am văzut prima dată ştirea, într-un fel de jurnal de pe Digi Sport, am crezut că e o greşeală redacţională şi că au inserat una din urmă cu vreo lună, când tot circula acelaşi zvon, al plecării selecţionerului de viitoare tristă amintire la o formaţie putred de bogată din Arabia Saudită, după care au urmat obişnuitele dezminţiri, dar şi o aparentă clarificare în sensul că până la urmă într-adevăr afacerea picase. Din fericire, iată că n-a fost aşa.

Coincidenţa face că săptămâna trecută mă nimerisem (tot) pe Digi Sport exact când Piţurcă abera telefonic pe post, făcându-i în fel şi chip pe jurnaliştii care au îndrăznit să nu-l ridice în slăvi după glorioasa victorie epocală cu Grecia (aceeaşi pe care în urmă cu vreo trei decenii o băteam oriunde şi oricând, atât la nivel de naţională, cât şi de echipe de club, cam cum nu-i mai batem azi nici pe feroezi!) opinând că elenii au fost cei care au jucat neaşteptat de slab, nu ai noştri fabulos de bine. Cu mitocănia-i caracteristică, individul nu s-a mulţumit să-şi verse năduful în limitele bunului simţ (atâta cât s-o mai găsi la unul care are totuşi mai mulţi ani de-acasă decât cei şase-şapte ai celor care au mers normal la şcoală), ci, printre altele, s-a apucat să facă mişto de studiile neterminate de Teologie ale unui gazetar care altminteri ar fi ajuns ceva popă, în condiţiile în care selecţionerul însuşi e dovada vie că măcar barbugiu cu acte-n regulă poţi ajunge şi dacă n-ai absolvit, aşa cum se cuvenea, măcar un ciclu primar de Rahova sau Jilava.

Partea şi mai penibilă a discuţiei a fost însă prilejuită nu de maestrul zarurilor, ci, culmea, de un alt jurnalist, devenit ceva trepăduş prin federaţie, după ce până mai ieri pozase ani de zile în mare expert neutru, dar necruţător, gata la orice oră din zi şi din noapte să debiteze pe nerăsuflate analize amănunţite despre oricare fază lipsită de cel mai mic interes. Dat în vileag, mai în glumă, mai în serios, de un coleg de emisiune, că imediat după meciul cu pricina, pe acelaşi post, până şi el îşi exprimase – altminteri pe bună dreptate, că doar a văzut o ţară întreagă, în afară de nea Piţi căruia probabil că-i căzuse bretonul cărunt peste ochelari – convingerea că într-adevăr grecii jucaseră dacă nu chiar ca nişte cizme, oricum mult sub aşteptări, nu ştia cum să se facă mai mititel în studio, negând vehement în tăcere din cap, doar-doar nu l-or vedea (sau l-or crede) şefii la televizor cum, într-un moment de rătăcire, se uşurase contra vântului. 

După care, odată scăpat de pericolul iminent de a fi dat afară în direct prin telefon, a prins iarăşi curaj şi s-a apucat să facă o analiză “ca pe vremuri”, extrem de acidă şi critică la adresa protagoniştilor, despre meciul… câştigat de Steaua cu 6-0 în Europa League, fără să-i treacă, pesemne, prin minte, că bietul Costel Gâlcă, antrenorul bucureştenilor, ar fi cu mult mai îndreptăţit (în paranteză fie spus, şi educat) decât alde Piţurcă să se plângă că nu-i sunt recunoscute meritele, dacă şi după cea mai categorică victorie din istoria competiţiei se mai găseşte câte unul ca ăsta să-l tragă de – pardon de expresie – gâlci. 

Dincolo de faptul că, la urma urmelor, oricât de paradoxal ar părea, criticile erau (şi de data asta) perfect întemeiate, cu siguranţă că viteazul gazetar s-ar fi abţinut, totuşi (sau, în orice caz, n-ar mai fi recunoscut mai târziu, într-o eventuală confruntare directă), dacă se afla pe statul de plată al lui Becali. Chestie de caracter.

luni, 29 septembrie 2014

ROMÂNIA, SORĂ CU BELGRAVISTANUL: “NELIMITAT” ÎNSEAMNĂ MAI PUŢIN DECÂT LIMITAT!

Trebuie să recunosc din capul locului că fix-fix aşa ceva nu mi s-a întâmplat (încă), deşi am pătimit şi eu destul cu companiile de telefonie mobilă, în general, şi, în particular şi special, cu abonamentul “nelimitat” de la Digi, despre care am tot scris şi pe care, de altfel, după lupte seculare care au durat aproape trei luni, şi numai după intervenţia energică a ANPC, care a aplicat şi nişte amenzi usturătoare (ceea ce înseamnă că, de pe urma subsemnatului, Digi sigur n-a făcut profit, ci are numai pierderi!), am reuşit să obţin aprobarea de a îl rezilia anticipat şi fără plata vreunei penalităţi, semn că nici eu nu sunt chiar nebun de tot, şi, măcar în chestiunea asta, am avut dreptate, dar tocmai citeam pe un forum că au păţit-o alţii şi, cercetând, am dat peste aceste documente (1, 2, 3) oarecum oficiale, din tot atâtea surse relativ independente, care, pe lângă că m-au îngrozit, fac credibil orice scenariu aparent absurd şi socotit iniţial drept paranoic.

După cum bine se poate vedea, până şi ANCOM, adică autoritatea supremă în telecomunicaţii naţionale, avertizează asupra unor riscuri asumate de clienţi atunci când achiziţionează un abonament care teoretic le oferă minute “nelimitate” (în afara reţelei). Pe de altă parte, parcurgând celelalte două texte, observăm că, măcar, Vodafone are un strop de bun-simţ în marea-i de nesimţire, stabilind câteva reguli altminteri precise şi explicit asumate, de bună, respectiv rea conduită a nătăfleţului care le e client, în timp ce, la Digi, cele asumate public (pe lângă nişte foarte probabile “norme interne”, secrete) sunt pe cât de drastice, pe atât de echivoce. 

Aşadar, conform Vodafone, clientul este declarat ca utilizând în mod abuziv reţeaua şi urmează să fie pedepsit în consecinţă, fie cu întreruperea serviciului, fie cu cine ştie ce amenzi, dacă sunt întrunite în mod cumulat TREI condiţii: 1. apelurile efectuate în alte reţele reprezintă mai mult de 60% din cele totale; 2. numărul apelurilor către alte reţele e de minim trei ori mai mare decât cel al apelurilor primite din alte reţele; 3. apelurile iniţiate ÎN REŢEA (?!?!) sau către alţi operatori depăşeşte 5000 de minute pe lună.

Să luăm acum un caz ipotetic, dar care, între noi fie vorba, seamănă ca două picături de apă cu al meu (mai ales când e vorba de Digi, dar ajungem şi acolo). Carevasăzică, am un prieten (iar alţii chiar rude) plecat la muncă în Spania, cu care vreau să vorbesc... Dar, ştiţi ceva? Pentru că în momentul ăsta o mare parte a potenţialilor cititori se pot relaxa brusc, neavând pe nimeni nicăieri în afara ţărişoarei noastre scumpe, să zicem doar că prietenul sau ruda e în alt oraş. Adicătelea, eu sunt în Bucureşti, iar el e la Paşcani sau Botoşani, pe o străduţă lăturalnică, unde nici nu are – sau în orice caz nu avea pe vremea când şi-a luat primul telefon mobil – semnal Vodafone/Connex, aşa că deţine o cartelă SIM de la Orange/Dialog.

Tocmai pentru că nu e în aceeaşi reţea cu mine, dar vorbim mult, cum făceam odinioară, în copilărie, de-i înnebuneam pe-ai noştri cu “adiţionalele”, sunt nevoit să-mi iau un abonament de minimum 19 euro, cu minute “nelimitate” în ORICE reţea, că altfel mi-aş lua unul de 6, ori doar o cartelă prepay cu tot soiul de extraopţiuni promoţionale cu mii de minute ÎN reţea. Pe lângă asta, să mai adăugăm unul-două elemente nu doar plauzibile, ci, inclusiv în cazul meu concret, aproape reale, şi anume că prietenul cu pricina e cam singurul cu care păstrez legătura, iar el are, de fapt, (tot) o amărâtă de cartelă, pe care o încarcă din an în Paşte, fiindcă nu-şi permite sau n-are chef să plătească abonament. În consecinţă, e foarte posibil să sun doar eu, şi doar către el. În acest fel, sunt îndeplinite, automat, şi celelalte două condiţii: peste 60% din apeluri le fac în afara reţelei (pot merge chiar spre 100%) şi categoric apelurile EFECTUATE în afara reţelei sunt de 3 ori (ba chiar de 5000 de ori) mai numeroase decât cele PRIMITE din afara ei. Concluzia: nu am dreptul să vorbesc cu un singur amic mai mult de 5000 de minute de pe un aşa-zis abonament cu minute “nelimitate”! Paradoxul e că în cazul în care am apucat totuşi să vorbesc, să zicem, 7000 de minute, soluţia de remediere a situaţiei (dacă n-am avut prevederea de a lua măsuri similare dinainte) ar fi să mai vorbesc repede alte cam tot atâtea ÎN reţea, cu indiferent cine, poate sunând la nimereală, fiindcă în acest fel nu pot cumula a treia condiţie, cea cu 60% mai multe apeluri efectuate în afara reţelei din total: 7000 din 14.000 înseamnă doar 50%!

Trecând peste amănuntul, altfel deloc de neglijat şi penibil, că singura companie care a avut tupeul şi, mai cu seamă, cinismul de a prezenta o reclamă în care doi năuci amorezaţi vorbeau nonstop nu ştiu câte zile, inclusiv când erau la duş şi pe căcăstoare, mai şi promiţând că vor încerca să-şi depăşească în curând recordul, e tocmai cea în cauză, Vodafone, care are prevederi exprese în legătură cu “abuzul” (la fel cum, tot aceeaşi companie – deşi e cam singura care are internetul LIMITAT, în sensul că odată ce depăşeşti numărul de mega/giga biţi alocaţi lunar, plăteşti de te rupi, în timp ce la ceilalţi operatori doar scade viteza, dar nu eşti taxat în plus indiferent cât mai consumi – are nesimţirea să folosească, în reclame, sintagma “internet fără limite”), mai trebuie spus că nici teoria pe care o citeam pe forumul amintit, şi anume că prin aceste reguli sunt vizate firmele tentate să-şi facă “abonamente pe persoană fizică”, nu stă în picioare, pentru că, în exemplul menţionat, e clar că fix cea mai fizică dintre persoanele fizice, respectiv bietul om cu un singur prieten, e victima perfectă. O firmă cu nenumăraţi parteneri de afaceri care mai şi sună, şi au numere în toate reţelele, e mult mai puţin predispusă la a cumula cele trei condiţii amintite – 5000 de minute, 60%..., de minim 3 ori… – chiar dacă vorbeşte zeci sau sute de mii de minute!

Revenind acum la Digi, acolo lucrurile sunt încă şi mai aberante! Pe lângă că nu există un plafon clar de minute, ceea ce, departe de a fi un avantaj pentru client, cum ar putea părea la prima vedere, duce de fapt totul în arbitrar, apar alte două prevederi foarte uşor de încălcat: apelurile regulate către un singur număr (cum ar veni, al prietenului) şi cele efectuate în intervalul orar 00:00-07:00. Prin urmare, dacă amicul lucrează în schimbul doi, sau e amator de ieşiri prin cluburi, ori doar la teatru (o exista aşa ceva şi în Paşcani sau Botoşani, iar dacă revenim la exemplul în care lucrează în Spania sau SUA mai intervine şi diferența de fus orar), şi ajunge acasă pe la 22.30-23.00, face un duş, înghite ceva, după care poate vorbi două-trei ceasuri cu prietenul din copilărie, acesta din urmă a îmbulinat-o: sună şi doar la un singur număr, şi în mod regulat, şi în intervalul orar incriminat (acelaşi în care odinioară apelurile erau, dimpotrivă, mai ieftine!) şi poate ajunge şi la peste 5000 de minute, asta dacă nu cumva la Digi or fi numai 3000 sau 2000 sau poate fix 742, că tot nu scrie nicăieri. Cu menţiunea că, în plus, la Digi se pomeneşte de-a dreptul termenul FRAUDĂ! (În paranteză fie spus, după ce şi-au luat atâtea amenzi de la ANPC ca urmare a sesizărilor mele, zău dacă nu mi-ar plăcea teribil să mă declare şi infractor, pe motiv că stau la taclale cu un prieten, fiindcă atunci i-aş da de-a dreptul în judecată, pentru denunţ calomnios, cu perspectiva de a mă îmbogăți din daunele morale!)

În concluzie, dragi consumatori, fiţi vigilenţi! S-ar putea ca actualul vostru abonament de cinci, şase, şapte euro (iar în cazul Digi, doi-trei sau chiar gratis!)…, cu un număr bine precizat de minute, să fie mai sigur decât unul de trei, patru sau chiar cinci ori mai scump, chipurile “nelimitat”.

vineri, 29 august 2014

"MADE IN HELL"

joi, 28 august 2014

MAI BINE BOGAȚI, DAR NOROCOȘI, DECÂT SĂRACI, DAR GHINIONIȘTI

Da, aseară am ţinut cu Steaua! Nu chiar cât am ţinut cu Arsenal, dar am ţinut. Adică, dacă tot (îmi) era scris să am parte de una caldă şi alta rece, mă bucur că s-a întâmplat aşa, să se califice Arsenal după un joc mizerabil, dar câştigat, cu Beşiktaş, şi să n-o facă Steaua, după unul aproape la fel, dar pierdut, cu Ludogoreţ. Aş fi preferat, însă, două calde.

Treaba e că norocul trage tot la ăia cât de cât mai buni şi sigur-sigur (mult) mai bogaţi. Dacă ar fi să fac o comparaţie cam între mere şi pere, măcar pe considerentul că şi unele şi altele sunt fructe, în ansamblul celor două manşe Arsenal a evoluat categoric mai slab cu turcii, decât Steaua cu bulgarii. Dacă în tur bucureştenii au fost net superiori adversarilor şi au avut şi o primă repriză bunicică în retur, londonezii au fost jalnici de la un capăt la altul. Cu toate astea, în timp ce primii au fost eliminiaţi – poate, la urma urmelor, pe bună dreptate, deşi nu cred că li se poate reproşa mare lucru, de vreme ce au făcut cam tot ce-au putut –, ceilalţi ajung iarăşi în grupele Ligii Campionilor, dar teribil de chinuit. (Fără să fie neapărat aici locul şi acum momentul, nu mă pot abţine să remarc prestaţia lamentabilă a lui Ozil, ale cărui centrări şi chiar pase scurte, încă de la începutul sezonului, am senzaţia că sunt efectuate cu ochii închişi, ajungând oriunde numai la coechipieri, sau măcar în preajma lor, nu. Cât despre Alexis Sanchez, care, de bine de rău, are meritul de a fi marcat, oarecum din nimereală, singurul gol al dublei cu turcii, de data asta am să-l păsuiesc public de înjurăturile pe care i le-am adresat neîncetat în particular.)

Pe de altă parte, mă gândeam aseară, în timp ce toată lumea se văicărea de mama focului la televizor că Steaua a încasat fix în minutul 90 golul care a trimis meciul în prelungiri şi la fatidicele lovituri de departajare, că şi ea l-a marcat pe cel al victoriei din tur cam tot pe-acolo, prin minutul 88, că de-aia nu ţine un meci de fotbal cât unul de handbal sau de rugby, caz în care, după un dublu 0-0, tot la mâna lui Moţi s-ar fi ajuns.

Apropo de Moţi şi prestaţia lui în poarta bulgarilor, unde a intrat în locul titularului eliminat în minutul 120, mă mai gândeam că, în febra momentului, toţi cei care se arătau stupefiaţi, dacă nu de-a dreptul revoltaţi, fiindcă Steaua a irosit o astfel de oportunitate au uitat pesemne vorba înţeleaptă care spune că un penalty nu se apără, ci se ratează. Probabil că şi dacă în locul lui Moţi ar fi intrat bunica lui, alde Râpă şi Pârvulescu tot n-ar fi izbutit s-o învingă de la punctul cu var. Mult mai norocoşi ar fi fost bucureştenii dacă Moţi intra în poartă cu jumătate de oră înaintea fluierului final. Sau de la începutul meciului.

La drept vorbind, dacă Steaua e (aproape) atât de bună încât să fi ajuns în grupele UCL, unde, vezi Doamne, s-ar fi bătut de la egal la egal cu marile forţe fotbalistice ale continentului, înseamnă că e pe deplin capabilă să acceadă măcar până în primăvara timpurie a Europa League, confruntându-se cu alea mai mici. Dacă nu, nu. Sigur, din punct de vedere financiar nu e acelaşi lucru, dar pentru coeficientul de ţară punctele acumulate sunt la fel de bune.

miercuri, 27 august 2014

ŞAPTE SCĂRI ŞI PAIŞPE BĂLŢI

Aşa cum (vă) spuneam sau, mai precis, scriam (dar cum eu scriu de multe ori ca şi cum aş vorbi, e cam acelaşi lucru) ieri, oarecum tangenţial, dacă nu chiar paralel cu subiectul tratat, la sfârşitul săptămânii trecute am dat o fugă (tot) de o zi la munte, şi anume la Canionul Şapte Scări, pe care, oricât de straniu, şi chiar un pic jenant, le-ar putea părea celor care mă cunosc de-adevăratelea, nu doar din mediul online, şi ştiu că la viaţa mea am făcut ceva trasee montane, chiar şi prin masive mult mai îndepărtate de casă, nu l-am vizitat nici în anii mei (dar, pe undeva, şi-ai lui) de glorie şi nici mai de curând, la deja aproape bătrânețe, ci taman acum, când a auzit tot pantofarul de el de la televizor cu ocazia relativ recentei (re)inaugurări după o altfel bine venită reabilitare a infrastructurii auxiliare, iar străbaterea lui – în schimbul unei taxe mai mult sau mai puţin modice, de 10 lei, pentru care te alegi cu un fel de brăţară de hârtie, viu colorată în verde sau galben (funcţie de nu ştiu ce) şi neaşteptat de rezistentă la intemperii, agresiuni mecanice şi transpiraţie, încât singurul motiv pentru care ai face-o pierdută pe jos, în sânul naturii, e nesimţirea cruntă – se desfăşoară cam într-un şir indian continuu din pricina afluxului de turişti. În fine.

Pentru că fotografii minunate de la faţa locului, realizate de artişti-pozari mult mai talentaţi decât mine, şi impresii care mai de care mai pozitiv-plăcute puteţi găsi pe o grămadă de site-uri descoperite la orice simplă căutare pe Google după termenii “canionul (sau cascada) şapte (sau 7) scări”, eu o să mă ocup, ca de obicei, cu stricarea chefului şi spargerea petrecerii, spunând (sau, mai degrabă, scriind, dar cum eu... vezi mai sus) că după un drum destul de obositor, dar, într-adevăr, pitoresc, pe traseul Dâmbu Morii-Canionul Şapte Scări-Cabana Piatra Mare (bandă galbenă, între trei şi oricâte ore de mers, în funcţie de pregătirea fizică a fiecăruia şi, mai cu seamă, numărul de poze făcute în canion), la întoarcere, în cazul în care, ca mine, nu suportaţi (sau măcar preferaţi) să (nu) coborâţi pe aceeaşi cărare, şi o luaţi pe aşa-numitul “Drum Familiar” (bandă roşie), care şerpuieşte oarecum paralel (cel puţin pe hartă) cu celălalt, veţi avea marea surpriză neplăcută ca jos, destul de aproape de sosire, să treceţi prin mijlocul unei zone în care se taie la greu copacii, pericolul mai mare şi relativ ipotetic fiind să vă treziţi efectiv cu ditamai trunchiul în cap, cum era să i se întâmple unei familii care mergea în faţa mea, iar cel relativ mai mic, dar iminent, să vă afundaţi în mocirlă până la genunchi, oricât de prudenţi şi dispuşi să o apucaţi pe potecuțe ocolitoare (care în cea mai mare parte lipsesc cu desăvârşire) aţi fi, pentru că transportarea buștenilor se face (inclusiv cu calul) pe poteca principală.

Cum o fotografie cică face cât o mie de cuvinte, am să las imaginile să vorbească de la sine, cu precizarea că, da, acela a fost chiar un pomişor cu marcaj turistic pe el, ceea ce am impresia că face ca tăiere lui să constituie chiar contravenţie, dacă nu de-a dreptul infracţiune, iar buldozerul acela galben merge nu pe vreun drum forestier lăturalnic, ci prin albia unui pârâu, pentru simplul motiv că pe poteca făcută deja varză s-ar fi împotmolit.


P.S. Coincidenţa face că, după cum am citit, fix în ziua aceea autorităţile locale desfăşurau o amplă acţiune pentru prinderea celor care taie copaci fără autorizaţie. Mă întreb dacă pe ăştia i-or fi prins. Sau poate aveau autorizaţie.

marți, 26 august 2014

CU TAXĂ, FĂRĂ TAXĂ...

Acum nici nu mai ştiu cum este, că n-am mai fost la mare de aproape trei săptămâni încheiate, deşi era cât pe ce să ajung la sfârşitul celei trecute, numai că am preferat în ultima clipă muntele, atât din motive perfect obiective, inclusiv, sau mai ales, de natură financiară, cât şi profund subiective, fiindcă ultima oară mai mult m-am enervat din cauza aglomeraţiei infernale de pe drum şi mai ales de pe plajă, unde, printre altele, la un moment dat m-au scos din pepeni singurii puştani din lume care în loc să stea dracului cuminţi pe cearşafurile lor cu o tabletă sau un smartphone în faţă, ca toţi minitehnicuşii cu microcipuri în loc de creier din generaţia lor, se gândiseră – culmea desuetudinii de secol XX! – să joace o miuţă, lucru pe care, ce-i drept, îl făceam şi eu, chiar cu asupra de măsură, la vârsta lor şi îmi place să cred că aş fi făcut-o chiar şi dacă s-ar fi inventat încă de pe-atunci mulţimea de “gadgeturi” care le spală acuma creierele (ca, de altfel, şi pe-ale noastre, ale ăstora mai bătrâni, doar că noi măcar am apucat să ne trăim tinereţea bătând mingea, străzile cartierului şi cărările de munte cu cortul în spate, nu ecranele tactile şi tastaturile), însă bruma de bun-simţ şi glagore în plus faţă de ei m-ar fi împiedicat să folosesc drept teren de fotbal o bucăţică de nisip îngustă de două palme, unde abia mai aveai loc să te strecori încolo şi-ncoace, respectiv de pe propriul prosop în apă şi retur, şi-aşa mai mult sărind peste oamenii întinşi la soare decât reuşind să-i ocoleşti, plus că lipsa lor de experienţă în domeniu îi făcea să n-apuce să dea de două ori în beşică fără s-o expedieze în capul cuiva aflat şi la zeci de metri depărtare, în fine, (aşa)dar în urmă cu alea trei săptâmâni, plus vreo câteva zile, când tocmai mă pregăteam să plec, la începutul lui august, şi l-am văzut într-o apariţie încă şi mai penibil de ridicolă decât de obicei pe Victor Ponta la televizor arătându-se exact la fel de indignat ca şi cu fix un an în urmă, când minţise iarăşi angajându-se să găsească de urgenţă o soluţie, că bieţii săi concetăţeni/supuşi, cu drept de vot la prezidenţiale în toamnă, sunt obligaţi să stea la cozi interminabile, care aproape dublează durata călătoriei, pentru a plăti taxa de pod/autostradă de la Feteşti, mă şi gândeam că, la urma urmelor, indiferent dacă există într-adevăr şi alte metode mai moderne de achitare a ei, pe care într-un viitor improbabil actualul premier sau oricare alt politician le va implementa şi la noi, sunt şi oamenii de (la) rând tâmpiţi de vină, fiindcă, în timp ce mie nu îmi lua niciodată mai mult de zece secunde din clipa când ajungeam cu maşina în dreptul ferestrei la care stătea cetăţeanul încasator şi până treceam de bariera deja ridicată, deoarece foloseam un mic truc aflat la mintea cocoşului, dar nu şi a turistului românesc de weekend, prezentând bani potriviţi, la nivel de mărunţiş, chiar şi dacă asta însemna să mă scormonesc în prealabil (că timp aveam suficient!) de nişte fise de-alea de nu ţi le mai dă nimeni rest, mulţi alţii abia după ce le venea rândul începeau să-şi caute prin portbagaj valiza unde băgaseră borseta în care era portofelul doldora numai cu hârtii de o sută sau cel mult (ori puţin) cincizeci, folosind prilejul numai bun să le schimbe, asta ca să nu mai spun că pe chestia asta (dar şi pe altele) eu, care am ajuns anul ăsta de trei ori câte o zi la mare, a trebuit să plătesc respectiva taxă de două ori, şi la dus şi la întors, doar pentru că voiajam în extrasezon, când nu era aşa îmbulzeală şi nici data alegerilor atât de aproape, de mă şi întreb dacă nu e cazul să dau în judecată Guvernul şi să cer despăgubiri, fiindcă mă simt discriminat. Sau mai bine-l înjur.

luni, 25 august 2014

RUNDA A DOUA

Chiar nu mi-am propus şi nici n-o să fac o (pseudo)cronică a fiecărui meci jucat de Arsenal în Premier League sau în celelalte competiţii interne şi internaţionale, în măsura în care va mai face mulţi purici prin ele, ceea ce, la cum evoluează deocamdată, pare foarte puţin probabil. Totuşi, îmi vine greu, dacă nu chiar, iată, imposibil să mă abţin de la câteva consideraţii succinte pe marginea partidei de sâmbătă, de la Liverpool, cu Everton, încheiată cu un nesperat şi nemeritat, pentru, respectiv de, londonezi, 2-2, după ce au fost conduşi până în minutul 83 cu 2-0.

Aşadar, coşmarul sezoanelor trecute continuă, “tunarii” cu bombe de mucava conduşi de moşulică Wenger încăpăţânându-se să aplice o strategie aparte, conform căreia meciurile încep cu adevărat pentru ei abia din a doua parte a reprizei secunde, preferabil în ultimele 7-8 minute plus prelungiri, în timp ce prima este folosită pentru odihnă, relaxare şi amuzamentul copios al asistenţei prin execuţii ridicole, pase greşite flagrant şi deposedări periculoase comice ale coechipierilor, în plus fiind interzisă cu desăvârşire expedierea oricărui şut, indiferent cât de anemic, pe, sau chiar numai spre poarta adversă; în schimb, cele năpraznice către cea proprie sunt stăruitor încurajate. De asemenea, pentru sporirea interesului şi atragerea publicului la stadion, adversarii vor fi constrânşi să marcheze în acea primă repriză cel puţin două goluri, mergându-se însă şi până la patru, eventual încă din primul sfert de oră, cum s-a mai întâmplat în ediţia trecută a PL.

Noutatea absolută a ultimilor doi ani este că, în contrast cu vechea politică de austeritate impusă oarecum inexplicabil pentru un club oricum dintre cele mai înstărite, tot acest spectacol grotesc îi are acum în prim-plan pe doi jucători care împreună au costat cam cât loturile reunite ale tuturor echipelor de prima, a doua şi a treia ligă din România, Ozil şi, mai cu seamă, Alexis Sanchez, care mai are nevoie probabil de încă zece-douăzeci de meciuri ca titular (la meciurile amicale sau, poate, de Cupa Ligii) şi de două ori mai multe pe banca de rezerve pentru a se integra perfect în mecanismul echipei şi a fi doar la fel de penibil ca, de pildă, Arteta. Momentan e fără pereche, mai cu seamă că Mertesacker (memorabilă intervenţia lui de sâmbătă prin care a deposedat un adversar… punându-l într-o situaţie iminentă de gol) evoluează în alt compartiment. 

Pe de altă parte, alde Cazorla sau chiar Giroud – care, oricât ar fi de slab (şi este), e totuşi singurul atacant (veritabil) care măcar din o sută de faze tot dă un gol – vor fi pedepsiţi aspru pentru preţurile lor de achiziţie mai modeste (doar cât loturile Concordiei Chiajna şi ale Oţelului Galaţi cu tot cu stadioane) şi vor fi ţinuţi rezerve (de lux), fiind introduşi pentru perioade din ce în ce mai scurte, pe finaluri de meci, atunci când se va fi dovedit fără putinţă de tăgadă că gloabele cele scumpe nu mai pot face nimic pentru întoarcerea rezultatului.

În concluzie, se prefigurează încă un an (deja cam al patrulea sau al cincilea numai de când scriu eu pe blog) plin de insuccese, până şi eternul loc patru în campionat, ca să nu mai vorbesc de tradiţionala accedere în, dar şi eliminare din faza optimilor Champions League (ca să nu mai spun că deocamdată am emoţii mari şi pentru intrarea în grupe, după evoluţia modestă de la Istanbul cu Beşiktaş) părând deziderate mult prea îndrăzneţe. Să dea domnu’ Wenger să mă înşel!

sâmbătă, 23 august 2014

"TRAVELLER"

miercuri, 20 august 2014

VÂRFULEŢUL CEL VITEAZ

Ieri după-amiază sau chiar mai spre seară, o veste cutremurătoare a zguduit din temelii redacţiile tuturor publicaţiilor şi televiziunilor (de sport): Keşerü nu e titular! 

Cum?! Keşerü?! Rezervă?!? Nu se poate!! Revoltător!!! Incompetenţă!!! Mai mult decât atât: trădare curată! Aranjament ordinar! Meciul a fost vândut! Ruşine, ruşine, ruşine, de cinci ori RUŞINE!!!! Gâlcă, Gâlcă lasă-neee!

Pentru cei mai puţin familiarizaţi chiar şi decât mine cu caricatura de campionat intern de trosbal (un fel de sport bizar, vag asemănător cu fotbalul european, însă pentru care trebuie să plăteşti din greu la societăţile de cablu autohtone chiar şi ca să NU îl urmăreşti), Keşerü este un component oarecare al echipei Steaua Bucureşti, care, în ciuda rezonanţei numelui, nici măcar nu e vreun cunoscut (oricum altora, că eu abia acum am auzit de el!) internaţional maghiar, ci un românaş get-beget, doar născut mai la Oraaadea, dar care s-a distins în ultima etapă prin marcarea a nu mai puţin de şase goluri (dintr-o lovitură) în poarta megaformaţiei de renume mondial, fostă câştigătoare a Cupei Presei la oină, Pandurii Târgu Jiu. Adicătelea un fel de aproape croitoraşul cel viteaz, mai ales dacă şi cel de-al şaptelea său şut spre peluza din spatele buturilor echipei oaspete s-ar fi nimerit pe direcţie aproximativ centrală (+/- 7,32 metri) şi la mai puţin de 2,44 metri de sol. Pe scurt, mult aşteptatul nou Gică Hagi, cu care comentatorii s-au grăbit să-l compare, şi viitoarea speranţă născută moartă (că “puştiul” are deja aproape 28 de ani) a echipei naţionale. Nea Piţi, sper să nu dezamăgeşti o ţară întreagă neconvocându-l sau ţinându-l şi matale mai mult pe bancă!

Din fericire pentru antrenorul Stelei, care astfel a scăpat de linşaj (măcar mediatic), aseară lucrurile s-au terminat, grosso modo, cu bine, bucureştenii învingând cu 1-0 celebra formaţie de top din Bulgaria, … (pe moment îmi scapă numele), graţie golului înscris de Chipciu, printr-un procedeu tehnic aparte, foarte asemănător cu ceea ce în jargonul de specialitate se numeşte “chiflă”, după ce momentul propice unui şut adevărat spre poartă fusese ratat, spre surpriza întregii linii defensive a bulgarilor. Mare fotbalist şi ăsta! Aproape că-mi pare şi rău pentru toate vorbele urâte rostite la adresa lui în precedentele 87 de minute ale partidei (când, printre altele, a ratat un penalty), ca şi în următoarele două, plus prelungiri. Asta mai cu seamă că boscoroditul de serviciu, Cristi Tănase, n-a evoluat, fiind accidentat, spre disperarea aceloraşi jurnalişti, dar şi suporteri, care altfel îl înjură meci de meci, pe bună dreptate, dar acum îi duceau amarnic dorul. Că aşa-i (şi) în fotbal!