Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 11 iunie 2018

PUR ŞI SIMPLU, CEA MAI BUNĂ!

În mod surprinzător, chiar şi fără să fi luat un Extraveral, aşa cum avusesem de gând, ci doar bând (pe nerăsuflate) o ditamai cana de ceai de tei, am rezistat eroic, până la sfârşit, în faţa televizorului deschis pe canalul Eurosport (nicidecum pe Pro TV, unde comenta “omul cu ghinionul”!) la meciul Simonei Halep din finala de la Roland-Garros, mai întâi, pesemne, suficient de amorţit ca să nu mi se pară o tragedie înfrângerea ce părea să se prefigureze la 3-6, 0-2, apoi, încă din ghemul următor, cuprins parcă de un soi de premoniţie (pozitivă), bazată, cumva, (şi) pe înfăţişarea mai degrabă neîncrezătoare (în victorie) şi obosită căpătată de către Sloane Stephens, ca urmare, presupun, a palmaresului negativ în faţa româncei şi a obiectivei sale convingeri lăuntrice că Simona e o jucătoare mai bună, care, odată ce îşi intră în ritm (mai ales în acel set doi despre care pomeneam şi înaintea meciului), o are la degetul mic, exact cum o are ea, Sloane, pe sora ei geamănă, dar mai mică, mai palidă şi din altă mamă, Madison Keys, de care trecuse lejer în semifinală, astfel încât – mă credeţi sau nu – i-am spus soţiei – încă şi mai uimită decât mine că nu părăsisem deja patul conjugal din faţa televizorului pentru a mă duce în sufragerie să mă învârt ca un leu în cuşcă în aşteptarea deznodământului – că, dacă Simona ia imediat breakul înapoi şi se face apoi 3-2, are mari şanse să trimită meciul în set decisiv, unde adversara (“ga-ran-tat”!) nu-i va lua mai mult de un (1) ghem, adică ceea ce – după încă un foarte descurajator moment de cumpănă, când, în loc de firescul, după aspectul jocului, 5-2, s-a făcut 4-3 şi apoi 4-4 – s-a şi întâmplat, cu paradoxala diferenţă notabilă, care demonstrează cum un efect poate avea două cauze radical diferite, că, în viziunea mea, americanca era cea care se prăbuşea definitiv, începând să comită nenumărate greşeli neforţate pe fondul epuizării fizice şi psihice, pe când în realitate n-a fost aproape deloc aşa, ci – după cum aveam să descopăr mai limpede revăzând ulterior meciul în reluare – Simona şi-a ridicat nivelul evoluţiei, refuzând, pur şi simplu, să mai greşească (forţat sau neforţat) până când n-o făcea adversara, adică fix pe dos faţă de primul set, şi păstrându-şi, pe de altă parte, o prospeţime fizică remarcabilă pentru o sportivă din România în raport cu oricine, dar mai ales cu o americancă (sau, în sferturi, o nemţoaică!), de obicei ai noştri fiind cei care cedează primii (şi) din acest punct de vedere.

Altminteri, fireşte că am vărsat chiar mai multe lacrimi de bucurie decât Simona (dacă nu cumva şi decât nevastă-mea!) după ultimul punct şi pe întreaga durată a ceremoniei de premiere, una uşor perturbată, în blocul meu, fix la intonarea imnului, de bormaşina unui vecin atins mai degrabă la bască decât în suflet de momentul cu adevărat istoric (nu doar) pentru sportul românesc: liderul la zi al clasamentului WTA şi principala favorită a turneului, Simona Halep, şi-a respectat statutul şi a obţinut titlul la Roland-Garros, lucru care nu se întâmplă chiar de fiecare dată în tenisul feminin (dacă nu e vorba de vreo Serena Williams sau, mai demult, Martina Hingis, Steffi Graf,  Chris Evert...), unde surprizele, plăcute sau neplăcute, abundă, ceea ce înseamnă că, în clipa de faţă, fie şi pentru numai două-trei săptămâni, până la Wimbledon, nu încape nicio îndoială că o româncă este cea mai bună din lume! 

vineri, 8 iunie 2018

101%!

Secretul victoriei obţinute (relativ lejer) de Simona Halep în semifinala de la Roland-Garros cu Garbiñe Muguruza a constat în fericita simbioză a celor două elemente amintite de mine în “avancronica” de ieri: în timp ce jucătoarea noastră a evoluat spre nivelul ei cel mai bun, spanioloaica şi-a cam dat în petic, dovadă stând nu atât sau doar nenumăratele greşeli trecute la rubrica “neforţate”, dar din care, în realitate, multe au fost provocate de mingile “lungi” şi bine plasate trimise de Simona, cât serviciul neobişnuit de slab, cu procent mediocru la primul (deşi, paradoxal, mai bun decât al Simonei, ceea ce de fapt întăreşte ideea) şi un al doilea perfect atacabil. Probabil că, la cum a jucat Simona, cel puţin în prima parte a meciului, o evoluţie a Muguruzei la potenţialul ei maxim n-ar fi făcut decât să limiteze proporţiile scorului (poate un 6-3 sau 6-4 în primul set, când oricum ghemul cedat de româncă, pe propriul serviciu, mi-a amintit de setul oferit odinioară drept “cadou de Paşte” Irinei Begu.)

Chiar şi aşa, după ce pe scurta durată a primului set – de departe cel mai bun făcut de Simona dacă nu vreodată, cu siguranţă în ultimii… mulţi ani, de pe la o partidă cu Azarenka din vremurile când belarusa era încă în vârf de formă – şi să fi vrut n-aş fi apucat să mă retrag (strategic) din faţa televizorului, dat fiind că suport infinit mai greu o înfrângere a favoriţilor mei după ce conduc (confortabil), decât atunci când sunt dominaţi de la bun început, în cel de-al doilea n-am mai rezistat decât până s-a făcut 3-1 pentru Muguruza, după ce Simona ratase două mingi de (re)break cu cele mai slabe lovituri ale ei de până atunci, ducându-mă cu gândul la mulţimea de situaţii similare, în care cea în cauză ajunge să piardă o astfel de manşă chiar şi fără să mai ia vreun ghem.

Pe de altă parte, încurajat (timid) de faptul că, până la meciul cu Kerber, când a pierdut, mai degrabă aiurea, trei ghemuri, în toate celelalte meciuri nu cedase în setul doi (când îşi intră ea pe deplin în ritm) mai mult de unul singur, mi-am spus, în ciuda evidenţei care mă cam contrazicea, dar cu vitejia dată de televizorul stins, că nici spanioloaica nu-i va lua mai mult de patru, hai cinci, aşa că am deschis pagina oficială de internet a turneului la secţiunea cu rezultate finale (deci nu cea cu scoruri “live”!), încărcând-o din cinci în cinci minute, până când, într-adevăr, sugestiv de curând, spre moderata mea surpriză şi neţărmurita bucurie, îngrijorătorul mesaj “nici un rezultat încă” a fost înlocuit nu cu 6-1, 7-5-ule pe care parcă îl vedeam aievea în faţa ochilor, ci cu adevăratul 6-1, 6-4 cu atât mai logic cu cât, după cum remarcam cu alt prilej fericit, Simona Halep are, pe lângă multe alte calităţi, şi bunul obicei de a nu pierde două meciuri la rând în faţa unei adversare de top, fiind aşadar momentul revanşei după eşecul usturător în faţa Muguruzei de la Cincinnati, de care personal recunosc că uitasem.

În privinţa finalei de sâmbătă, dincolo de faptul că Simona porneşte cu prima şansă, sper ca şi condiţiile meteo să fie la fel de favorabile (ei) ca ieri, fiindcă, spre deosebire de opiniile unor specialişti cam necunoscători ai realităţilor (climaterice) româneşti, printre care şi expertul Eurosport Mats Wilander, care socotea(u) că o defavorizează, avantajând-o în schimb un teren umed, cu mingi îngreunate de ploaie, am convingerea că fata noastră se simte mai bine pe un teren perfect uscat, cu praful ridicat intrându-i printre dinţi şi cu soarele bătându-i drept în cap (sau, în fine, pe cozorocul pe care, în mod firesc, la meciul cu Muguruza nu şi l-a mai scos după juma’ de ghem), că aşa e pe la noi, unde s-a obişnuit de mică.

Ca să fie însă sigură de victorie, va trebui să aplice principiul propovăduit de antrenorii de înot, care spun că, pentru a obţine un rezultat bun la proba de o sută de metri, indiferent de procedeu, sportivul trebuie să înoate cât poate el de tare pe prima lungime de bazin (olimpic), iar pe a doua să accelereze. Sau, cum spuneau comentatorii de fotbal pe vremuri, să se autodepăşească! Baftă!


P.S. Dacă ar fi să merg cu superstiţiozitatea până la capăt, aş spune că biata Simona nu are nici de data asta vreo şansă de a triumfa la Roland-Garros: după cum tocmai am aflat cu oroare, CTP (“omul cu ghinionul”  vorba cuiva) comentează din nou meciul în direct pentru un post de televiziune!

Deşi e conştient că, mai în glumă, mai în serios, multă lume l-a învinovăţit pentru eşecurile precedente ale Simonei – ceea ce, desigur, ar fi caraghios, dacă nu l-aş fi auzit pe el însuşi spunând că nu doreşte să facă vreun pronostic cu privire la finala de mâine de teamă să... nu sperie norocul fetei! –, n-a putut să refuze, pur şi simplu, invitaţia, dovadă peremptorie a oportunismului său şi a nemăsuratei plăceri de a se băga în seamă pe unde apucă.

Să sperăm că va fi mai puternic celălalt element de superstiţie, pozitiv, şi anume că este fix a patra tentativă a Simonei de a obţine un titlu de Mare Şlem, la fel cum, dacă îmi amintesc bine, tot după abia al patrulea meci decisiv, “cu fotoliul de lider mondial pe masă”, cum spunea la vremea aceea un (alt) comentator, a reuşit să devină numărul 1 WTA.


P.P.S. În atenţia “haterilor” bolnavi la cap ai Simonei, care îşi doresc cu patologică ardoare un eşec în finala de mâine: indiferent de rezultat, trebuie să le intre bine în tărtăcuţele alea găunoase şi să se împace cu gândul ucigător pentru ei că, peste douăzeci-treizeci de ani, Simona Halep va fi echivalentul Nadiei Comăneci de acum, adică portdrapelul României în lume pe plan sportiv şi nu numai. Iar la jalea din sportul nostru de azi, din păcate s-ar putea să nici nu aibă lângă ea un Ilie Năstase şi un Gheorghe Hagi. Chiar şi Cristina Neagu va fi “doar” un Ivan Patzaichin (sau, şi mai bine, Cristian Gaţu) cu rezultate excepţionale, însă într-un sport care nu se bucură de prea mare popularitate în lume.

joi, 7 iunie 2018

100%!

La scorul de 0-4 în meciul dintre Simona Halep şi Angelique Kerber, din sferturile de finală ale turneului de la Roland-Garros, sentimentele mele erau amestecate: pe de-o parte, mă liniştisem subit, împăcându-mă chiar şi cu gândul unei eliminări nu doar premature în raport cu aşteptările ei şi ale fanilor, printre care mă număr, de a triumfa, în sfârşit, într-un turneu de Mare Şlem, ci şi ruşinoasă a Simonei, astfel încât nu aveam de ce să nu mă uit în continuare, măcar cu coada ochiului, după ce oricum pusesem din start partida pe televizorul mai prost pentru a o putea vedea în toată splendoarea ei (din păcate cam fulgurantă de data asta) pe Maria Sharapova la cel mai Ultra HD, dar, pe de altă parte, nu mi-am pierdut cu totul nădejdea într-un deznodământ fericit, fiind deja obişnuit cu tradiţionalele începuturi de meci slabe spre catastrofale ale româncei, cu menţiunea că, acum, perfect (ne)firescul 0-2 a fost efectiv dublat din pricina faptului că organizatorii turneului, consecvenţi în a face tot ce le stă în putinţă ca să scape cât mai curând de ea, neîmpăcaţi, pesemne, cu ideea că liderul mondial WTA şi, implicit, principala favorită e o fată doar talentată, fără calităţi de fotomodel aducător de audienţe record şi spectatori cu duiumul, după ce la un moment dat au alungat-o inclusiv pe unul din terenurile adiacente, Numărul 18, au programat-o, în premieră pentru ea, pe arena secundă, Suzanne Lenglen, unde adversara sa tocmai jucase în turul precedent cu Caroline Garcia. [Iar după ce, cu preţul celor patru ghemuri (pierdute) de acomodare, s-a obişnuit şi cu acesta, în semifinale se întoarce pe arena centrală,  Philippe Chatrier, unde noua ei oponentă, Garbiñe Muguruza, s-a antrenat de minune cu Sharapova în sferturi!]

În mod oarecum paradoxal, momentul (partidei) care a pus capăt răbdării mele, astfel încât, până la urmă, cum şi meciul Sharapovei se încheiase (nefericit pentru mine), tot am stins televizo…arele, s-a petrecut (abia) în setul al doilea (deci nici măcar după pierderea la tiebreak a primului, în urma unei noi serii de greşeli neforţate), la 3-1, când, pe un trend perfect favorabil, cu o Kerber parcă deja obosită şi care afişa (la drept vorbind încă din start şi chiar la 4-0 pentru ea) o mină ce trăda faptul că nu crede nicio clipă în victorie (şi probabil că n-ar fi crezut nici dacă întâmplător ar fi obţinut-o), Simona a avut mai întâi, în aceeaşi fază, două dintre execuţiile ei penibile, despre care am scris încă de pe la începuturile ascensiunii sale în tenisul mare că, din păcate, nu va reuşi să şi le corijeze până la sfârşitul carierei, şi anume un smeci comod, de la un metru de fileu, după ce avusese tot timpul din lume să-şi ajusteze poziţia şi să-şi aleagă “ţinta”, trimis însă fix în colţul îndepărtat al terenului unde Kerber aştepta… următorul punct, dar a reuşit să returneze anemic, numai că, acum de la deja doar jumătate de metru, a noastră a (ne)reuşit genul acela de lovitură care parcă sfidează legile fizicii, trimiţând voleul nu în tribune, cum s-ar mai putea întâmpla, la o adică, dacă nimereşte (cu) rama, ci direct în plasă, după care, cred că în acelaşi ghem (lung), pe o (altă) minge uşoară de la Kerber, venită însă cam jos, Simona a lovit, pe rever, cu mişcarea aceea cu care arunci zăpada cu lopata, dând, desigur, (tot) în fileu, în loc să salte mingea peste el cu un “slice”, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc deodată, cu furie, în timp ce, aşa cum am amintit, închideam televizoarele, de toţi comentatorii aceia stupizi (de la Eurosport) care, în lipsă de altă caracterizare, mai inteligentă şi mai corectă, a Simonei, o numesc “o jucătoare completă”, când, cu toată dragostea ce i-o port şi în ciuda nenumăratelor ei calităţi, e, dimpotrivă, una dintre tenismenele cu cel mai sărac bagaj tehnic din primele poate o sută: fără “scurte”, fără veniri la fileu, fără “slice”, fără (cine ştie ce) “topspin”, fără serviciu (ʼl doi) “kick”…; doar câte o astfel de lovitură pe turneu (ca să nu zic sezon), mai degrabă din instinct, într-o situaţie limită, fără control, dar adesea ieşindu-i perfect, semn că n-ar fi chiar totul pierdut.

Una peste alta, pentru a trece de Muguruza în semifinala de azi (programată, şi ea, prin reaua-voinţă a organizatorilor, imediat după sfert, în timp ce americancele din semifinala... mai slabă au avut şansa de a păstra ritmul obişnuit, cu câte o zi de pauză între meciuri, plus că şi azi intră mai târziu pe teren!), Simona va trebui să joace spre sută la sută din potenţialul ei, nu pe la 75-80%, cum i-a fost suficient până acum, inclusiv cu Kerber. Asta dacă nu cumva are norocul ca şi spanioloaica să prindă una din zilele ei slabe, când se poate bate măr şi singură, ceea ce, fireşte, îi dorim cu toţii. Oricum, presupun că eu nu voi fi în stare să mă uit în direct.

joi, 24 mai 2018

PUŢIN (DESPRE) FOTBAL

Una peste alta, titlul obţinut de CFR Cluj în Liga 1 reprezintă un (mic) triumf al fotbalului – fie şi defensiv, lipsit de spectaculozitate –, care (nici) de data asta n-a putut fi păcălit până la capăt de către patronul şi “tehnicianul” închipuit al FCSB, Gigi Becali, această parafrază ambulantă a bancului cu ţăranul urcat pe bojdeucă să repare acoperişul, unde partea bună e că asigură echipei o finanţare generoasă, cu care ar trebui să fluiere în campionat şi să se descurce măcar onorabil în competiţiile internaţionale, dar partea proastă e că răstoarnă găleata literalmente (aproape) plină şi are grijă să(-şi) aducă doar antrenori fără experienţă, licenţă (PRO) şi personalitate, pe care să-i manevreze după bunul lui plac, nici măcar din umbră, ci în direct la televizor, profitând de faptul că aceştia preferă să tacă şi să înghită, în speranţa că va ieşi totul bine doar din inerţia milioanelor investite în jucători luaţi (cu japca) de la campioana sezonului precedent (Astra, Viitorul, urmează CFR) şi-şi vor trece în palmares un titlu obţinut cu “Steaua” pentru a-i aburi pe conducătorii de club de pe la vreo Sparta Praga, ŢSKA Sofia sau, şi mai bine, de prin Emirate sau China. Chestie care nu se întâmplă, iar la anul pariez pe Craiova.

Pe de altă parte, judecând nu atât după meciurile CFR-ului, la care NU (prea) m-am uitat, cât după comentariile (“)specialiştilor(”), pe care i-am auzit întruna criticând stilul (defensiv, “închis”, pragmatic…) de joc impus de Dan Petrescu, am convingerea că “Bursucul” reprezintă soluţia (internă) cea mai bună pentru banca Naţionalei, acolo unde numai… naivii îşi pot închipui că va reuşi să se impună (vreodată) un selecţioner cu o filosofie diferită, a unui joc deschis, ofensiv, spectaculos, mai ales cu actuala generaţie de jucători, când nici măcar cu cea de Aur nu ne-a ieşit aşa ceva. Dar, desigur, cum amintiţii… naivi probabil că nu s-ar mulţumi nici cu alde Mourinho, Conte sau Simeone, deocamdată aşteptăm revoluţia promisă din de Contra.

miercuri, 23 mai 2018

COZOROCUL

Expresia întipărită pe chipul lui Darren Cahill în timpul primului set al finalei de la Roma, pierdută de Simona Halep cu 0-6 (!!!), 4-6 în faţa Elinei Svitolina, mi-a amintit de cele afişate de-a lungul mai tuturor meciurilor (oficiale) de către bietul Christoph Daum, fostul antrenor al echipei naţionale de fotbal. Aşa cum neamţul nu putea înţelege, pesemne, în ruptul capului de unde şi până unde nişte jucători care la antrenamente se arătau măcar foarte talentaţi, dacă nu de-a dreptul geniali, excelând la jonglerii cu mingea pe picior, pase (precise) cu călcâiul şi nimerirea vinclului porţii de nouă ori din zece lovituri de pe linia careului de şaisprezece metri, deodată nu mai erau în stare să stea pe propriile picioare fără să se împiedice în şireturi, şi cu atât mai puţin să dea o pasă (cu latul) de un metru jumate, nici australianul nu părea să priceapă ce se întâmplase cu eleva sa, care cu o zi înainte se luptase până la capăt cu Sharapova, reuşind s-o răpună eroic pentru a doua oară la rând, şi poate că şi la ultima şedinţă de pregătire dinaintea finalei manifestase o energie şi o poftă de joc remarcabile, iar acum se plimba dezorientată pe teren, fără să ştie ce caută acolo la ora aceea, în afara unicului scop precis de a-şi da jos cozorocul abia pus cu câteva minute înainte, la încălzire, gest minor, dar plin de semnificaţii, după cum am mai scris, dacă nu cumva o fi vreo înţelegere (bizară) cu noul sponsor, pentru o mai bună expunere mediatică. Ei bine, indiferent de valoarea lor intrinsecă – mai mică, spre zero, în cazul unora, incomparabil mai mare, spre uriaşă, în cazul celeilalte – cu toţii sunt pur şi simplu români.

Din păcate, în ceea ce-o priveşte pe Simona, genul acesta de atitudine bleagă ce urmează unei reuşite mai mult sau mai puţin spectaculoase tinde să devină obişnuinţă, însă dacă în toamna trecută, la Beijing, avea măcar scuza sau consolarea că după succesul din semifinale devenise (pentru prima oară) numărul 1 mondial, aşa că finala n-a mai interesat-o, o victorie chinuită, în trei seturi lungi, cu o Sharapova deja istovită după un meci cu Ostapenko de peste trei ore, dar care chiar şi aşa – spre deosebire de ce avea să (NU) facă Simona într-o situaţie perfect similară – a jucat, fără îndoială (şi o spun ca unul care nu ratează nicio ocazie de a o urmări), cel mai bun tenis al ei de la (dacă nu şi dinainte) de finala de la Roland Garros disputată tot cu Simona, o astfel de victorie, ziceam, în condiţiile în care, văzându-le până atunci pe amândouă, eram convins că românca o va spulbera în două seturi scurte, nu reprezintă nici pe departe echivalentul unui turneu de Mare Şlem câştigat. Parol!

miercuri, 16 mai 2018

REVANŞE

Chiar şi aşa pesimist cum sunt din fire, înclinat să mă aştept ca lucrurile să iasă pe dos decât mi-aş dori, mai cu seamă pe plan sportiv, aproape că n-am avut nicio emoţie înaintea (şi cu atât mai puţin în timpul) partidei dintre Simona Halep şi Naomi Osaka, de la Roma (dovadă că m-am şi uitat de la început), asta, paradoxal, nu în pofida, ci, dimpotrivă, tocmai datorită rezultatului (nefavorabil) din precedenta întâlnire a celor două, dat fiind că, de la o vreme, jucătoarea noastră nu prea obişnuieşte să o încaseze de două ori la rând de la o aceeaşi adversară, izbutind să-şi ia revanşele cu vârf şi îndesat, după cum au putut să constate pe pielea lor alde Ostapenko, Sharapova sau Kasatkina.

Cheia victoriei (zdrobitoare) de azi a constat în faptul că, spre deosebire de un alt obicei de-al ei, doar că prost, Simona a început partida foarte bine, concentrată, reuşind să se ridice dacă nu la potenţialul său maxim de joc, măcar la nivelul arătat de japoneză şi să evite un aproape tradiţional (şi foarte plauzibil, în condiţiile în care aceasta din urmă a avut vreo trei sau patru mingi de break la 0-1) 0-2 sau chiar 0-3, astfel încât i-a stârpit din rădăcină avântul revoluţionar, manifestat (şi) data trecută (când, dimpotrivă, i l-a stimultat printr-o prestaţie modestă) şi i-a inoculat mai degrabă teama că de data asta se va face de râs în faţa numărului 1 mondial, ceea ce s-a şi întâmplat, spre marea mea satisfacţie reţinută, fiindcă, vorba filosofului, “niciun meci nu seamănă cu altul”, iar greul abia începe.

vineri, 11 mai 2018

SECRETUL EŞECULUI

Foto: Mediafax
După nenumărate ediţii ale concursului Eurovision la care România s-a calificat în finală (doar) datorită sau, mai degrabă, din cauza sistemului de vot discutabil, care, printre altele, favorizează naţiunile cu puhoi de cetăţeni plecaţi, mai mult sau mai puţin definitiv, peste hotare, a baftei chioare de a nimeri (aproape) an de an în aceeaşi semifinală cu ţări prietene sau având o diaspora românească însemnată, precum Moldova, Italia şi/sau Spania (ultimele două repartizate în afara concursului, dar având astfel drept de a ne vota) sau, iar mai adesea şi cu unele care se prezintă în general lamentabil ori au făcut-o atunci, iată că a venit şi previzibilul moment al marii ruşini: trupa (cvasi)debutanţilor întârziaţi “The Humans” (nume penibil şi în sine, cu atât mai mult cu cât sunt sigur că a fost furat de la un relativ nou serial de televiziune în care una dintre protagoniste aduce, vag, la culoarea părului, cu solista) n-a mai putut fi ajutată nici măcar de toate aceste circumstanţele favorabile reunite, cum s-a întâmplat aseară, ratând accederea în ultimul act al competiţiei, acolo unde, în schimb, ca umilinţa să fie totală, au ajuns absolut toţi vecinii noştri – Bulgaria, Serbia, Ungaria, Moldova, Ucraina – cu excepţia celui mai de nădejde prieten etern, Marea Neagră!

Din punctul meu de vedere, secretul eşecului a constat nu atât în (non)valoarea piesei – una mai degrabă (doar) mediocră, însă, cumva, fără personalitate, ştearsă, genul pe care o uiţi deja în timp ce-o asculţi, în condiţiile în care s-au calificat bucăţi (chipurile muzicale) (mult) mai proaste, chiar cumplite, dar având un dram de originalitate, precum ale Israelului (Doamne fereşte să şi câştige!), Cehiei, Sloveniei… – cât în apariţia scenică, acolo unde, pe de-o parte, solista [sau cei care au sfătuit-o (prost)] a(u) vrut să demonstreze cu orice preţ că victoria (la mustaţă!) din selecţia naţională nu s-a datorat (în exclusivitate) picioarelor etalate cu generozitate, ci, dimpotrivă, “vocii şi talentului”, plus, eventual, farmecului personal de la gât în sus, demonstrând însă fix contrariul, de vreme ce, la Lisabona, duduia şi-a acoperit cu străşnicie podoabele cele mai de preţ, descoperindu-le doar când şi când, în porţii mici, homeopatice, tip “flashing”, cu ajutorul unui soi de fustă în cunoscutul stil vestimentar “şorţ de sudură”, dar având, totodată, grijă să-i apară cât mai des în prim-plan faţa ridată, numai bună de ilustrat un dicţionar sau o enciclopedie la definiţia expresiei populare “nu-i frumoasă, da-i bătrână”, cu părul ca o căpiţă de fân “pieptănată” de limba vacii (deşi presupun că n-ar fi fost foarte greu de găsit un coafor cumsecade pe-acolo!), iar, pe de altă parte, în “show”-ul execrabil, pentru care, însă, responsabilitatea revine în special TVR [ce-o să se mai bucure cei de-acolo că acum pot ciopârţi liniştiţi finala cu calupuri publicitare inserate (ilegal – CNA-ule!) pe durata interviurilor din camera verde, dat fiind că tot nu mai avem reprezentanţi şi oricum n-o să se mai uite nimeni], care, având la dispoziţie, pe lângă, totuşi, experienţa unor concursuri similare (spre deosebire de “The Humans”), un arsenal întreg de lumini, efecte speciale şi aşa mai departe, asigurat de gazde şi cu care alţii au oferit reprezentaţii remarcabile, au însăilat o scenetă (ne)demnă de brigăzile artistice din anii ‘80, cu măşti şi marionete pescuite parcă din recuzita Teatrului Ţăndărică, dar cu care s-au mai şi fălit prosteşte că i-au păcălit pe ăia de la Eurovision, cu regula lor conform căreia nu poţi aduce pe scenă decât şase oameni, când la noi au fost, cică, fix 31… de paiaţe, plus cele câteva în carne şi oase, care întindeau abulic mâinile să sugereze ceva ce probabil în minţile lor părea mai limpede, şi pe care scenetă ar fi putut-o la fel de bine monta pe o scena improvizată din lădiţe de roşii în piaţa centrală a unui orăşel mic de provincie, cu tot cu stopurile alea de camion din spate. 

Altfel, actuala ediţie a concursului este nu doar printre cele mai slabe din ultimii ani, aşa cum mă văd pus în situaţia de a scrie cam de fiecare dată pe vremea asta, ci şi slabă pur şi simplu, în sine, proastă de-a dreptul, eu unul neavând vreo (şi cu atât mai puţin două-trei) piesă favorită, ci doar câteva (ca să nu spun foarte multe) despre care sper din tot sufletul să NU câştige, convins că ar intra într-un palmares “all-time” al ruşinii (la) Eurovision, în frunte cu cea interpretată de dihania aceea bizară care reprezintă Israelul (un fel de… femeie, fără barbă, dar mai înspăimântătoare decât dacă ar fi avut, numai bună să bântuie coşmarurile telespectatorilor!) şi care, din câte înţeleg, e cotată cu cele mai mari şanse, că, deh, aşa e lumea...

joi, 10 mai 2018

SPORT EXTREM: PRIVITUL LA TELEVIZOR

Reprezint dovada [din fericire (încă)] vie, în carne şi oase (rupte), că, în zilele noastre, graţie măsurilor sporite de siguranţă, până şi unele dintre cele mai spectaculoase accidente din Formula 1 sunt mai periculoase pentru telespectatori decât pentru piloţii direct implicaţi.

Weekendul (răs)trecut, în timpul Marelui Premiu al Azerbaidjanului (care s-a înscris definitiv pe lista favoritelor mele şi, din câte am înţeles, şi pe a comentatorilor de la Digi Sport, deşi, în urmă cu doi ani, la inaugurare, îi urau o grabnică dispariţie din calendarul competiţional, ceea ce, din păcate – că aşa e când n-ai grijă ce-ţi doreşti –, se pare că se va şi întâmpla), profitând (vorba vine!) de un moment (prelungit) de acalmie, când nu se mai petrecea nimic deosebit de câteva tururi, dar se prefigura un final palpitant, am dat o fugă până la baie pentru nişte chestiuni presante, care nu suportau amânare decât cu eforturi dacă nu chiar supraomeneşti, cel puţin inconfortabile din partea mea de-a lungul următoarelor vreo douăzeci de minute rămase din cursă, însă – conform unei tradiţii despre care am mai amintit în treacăt, dar aş putea scrie un adevărat tratat, înşirând, de pildă, zecile de meciuri de fotbal sau hochei în care unicul gol (decisiv pentru vreo calificare) s-a marcat în astfel de clipe (grele) sau, dimpotrivă, pe cele în care aşa le-am pierdut pe toate trei sau patru! – doar ce am păşit în camera de chibzuinţă cu pricina, când l-am auzit pe unul dintre aceiaşi doi comentatori amintiţi anunţând cu ţipete ca din gură de şarpe acroşajul dintre Verstappen şi Ricciardo, ceea ce a determinat o succesiune de mici evenimente catastrofale, deoarece, în tentativa de a reveni cât mai rapid în camera cu televizorul, piciorul meu (drept) de bază a încăput doar în proporţie de circa optzeci la sută pe uşa subdimensionată a băii, restul de vreo douăzeci, constituit din degetul mic, forţând tocul de lemn, fără nicio şansă de a ieşi biruitor sau măcar din încăpere pe-acolo, rezultatul fiind că, nu chiar a doua, dar a treia zi, fix pe 1 Mai, îngrijorat de aspectul neobişnuit de sinistru al vânătăii apărute, şi în ciuda faptului că sunt familiarizat cu genul ăsta de incidente suferite dureros de frecvent, mi-am luat inima în dinţi şi, pentru prima oară în viaţa mea, am ajuns (şchiopătând) la un Spital (de Urgenţă), unde, după mai bine de două ceasuri (adicătelea deloc urgent) de aşteptat pe la cozi [semn că nici minivacanţele de 1 Mai nu mai sunt ce-au fost odată şi lumea stă mai mult pe (a)casă, unul dintre cele mai periculoase locuri din lume] am reuşit să-mi fac o radiografie din care a reieşit că m-am ales cu o (mică) fractură în privinţa căreia medicul (ortoped) de gardă, mai mult amabil decât priceput, mi-a furnizat preţioasele sfaturi (ne)profesionale, repetate de cel puţin cinci-şase ori pe parcursul celor cam tot atâtea minute petrecute în cabinetul său, “nu ştiu ce să vă zic”, adică dacă să o las să treacă de la sine, stând cu piciorul în sus şi cu comprese cu apă rece, după cum aflasem şi singur, de pe mult hulitul (de către doctori) internet că se tratează inclusiv fracturile (minore) de acest fel sau să mă de-a dreptul internez pentru ceva operaţie, după care s-a oferit – până când mă decid şi/sau cer o a doua opinie (care, în atari condiţii, devenea mai degrabă prima) – să-mi aplice dacă nu chiar o frecţie, câtă vreme picioru-mi – slavă Domnului! – (încă) nu e de lemn, ci o faşă (elastică), dar a trebuit să se recunoască (şi mai) neputincios atunci când o asistentă altminteri tinerică, dar mai puţin frumoasă decât cele de care am parte în astfel de situaţii uşor umilitoare, l-a informat cu zâmbetul pe buze că s-au terminat de mult, adăugând (în încheiere) că tot ce (mai) poate să facă (pentru mine) e să-mi ofere un soi de reţetă pentru a-mi procura, în regie proprie, de la o farmacie, după care, eventual, să revin pentru a mi-o pune el, ceea ce fireşte că am refuzat politicos, convins deja că sunt şanse destul de mari să mă pricep mai bine decât domnia lui (şi) la asta, iar până acum sunt aproape vindecat, mulţumesc de întrebare. În concluzie, aşa cum mă şi temusem de la (vorba vine!) bun început, în loc să stau liniştit acasă, tratându-mi, ca de obicei, măcar micile afecţiuni (de acest gen şi nu numai) cu indiferenţă şi leacuri băbeşti (ba chiar şi un bandaj elastic aveam prin dulăpiorul cu medicamente şi oricum intenţionasem să-l utilizez), fără să mă las pe şi la mâna (dacă nu neapărat sau întotdeauna criminală, cel puţin incompetentă a) sistemului sanitar din România, mai rău m-am NEliniştit, bântuit zile şi nopţi la rând de imaginea destul de cutremurătoare a radiografiei cu fractura despre care nici n-aş fi ştiut (sigur) că am avut-o, la fel cum s-o fi întâmplat cu multe altele.

Revenind la dramaticul accident soldat – pe lângă rănirea mea (uşoară) – (doar) cu abandonul celor doi protagonişti de la Red Bull şi intervenţia safety car-ului, oricât de mult mi-aş fi dorit, după urmărirea nenumăratelor reluări (că pun cursele şi la înregistrat, tocmai pentru astfel de situaţii) şi cu avantajul de a le fi văzut şi judecat oarecum la rece, de vreme ce am ratat difuzarea lui în direct, să îi atribui vina în exclusivitate tânărului olandez, aflat şi-aşa într-o pasă proastă, trebuie să admit că nici coechipierul său nu a gestionat lucrurile perfect, dat fiind că la manevra lui de a simula, mai întâi, depăşirea, celălalat aproape că nu a pus botu reacţionat, schimbând direcţia prea puţin sesizabil şi aproape justificat de încadrarea în virajul următor, iar atacul propriu-zis a fost efectuat uşor intempestiv, australianul păcălindu-se mai degrabă pe sine însuşi. Să zicem (tot) un 80-20, ca procente de împărţire a responsabilităţii, similare cu cele din cazul meu, deşi acolo era vorba despre altceva, respectiv mere, nu pere.

Partea bună în toată această nebunie a fost că am putut consemna una din foarte rarele ocazii când un favorit de-al meu, în speţă Hamilton, beneficiază de un noroc chior, câştigând cursa după ce a profitat (spre propria sinceră şi vădită stânjeneală manifestată la interviurile ulterioare, semn că e un tip de bun-simţ şi cu capul pe umeri) de abandonul stupid al lui Bottas (pană de cauciuc) şi de greşeala lui Vettel (plus a echipei sale), în condiţiile în care britanicul a pilotat mai degrabă modest, dovedind (o dată în plus) că e nesigur, predispus la erori neforţate atunci când rulează aproape de unul singur pe o pistă relativ liberă (s-o fi plictisind), inclusiv (deşi nu a fost cazul acum) când se află (detaşat) în fruntea plutonului. Deşi ar trebui să facă parte din bagajul unui campion mondial, aptitudinile de “mecanic de locomotivă”, cum le zic eu, îi cam lipsesc, spre deosebire de rivalul de la Ferrari, care le are cam doar pe astea.

miercuri, 18 aprilie 2018

ÎN CHINA

Nu sunt un adept al teoriilor conspirative, însă evoluţiile şi, mai cu seamă, rezultatele (slabe ale) lui Hamilton din ultimele măcar două din primele trei curse ale noului sezon de Formula 1, venite pe fondul negocierilor pentru prelungirea contractului cu Mercedes, mă duc cu gândul la ceva de genul ăsta: fie chiar el vrea să-i determine pe cei de-acolo să pluseze cu milioanele arătându-le (pisica neagră) că de banii pe care sunt dispuşi să-i ofere acum cam atâta (contra)performanţă vor căpăta, fie, mai probabil, stafful echipei germane îi (dez-) aranjează monopostul şi strategiile în aşa fel încât să pară că nu el, ci coechipierul său Bottas e momentan mai îndreptăţit să aspire la statutul de pilot principal, în timp ce al doilea volan i-ar putea reveni foarte bine (şi mult mai ieftin) unui tânăr promiţător ca Verstappen sau unui aproape bătrân deja consacrat ca Ricciardo, aşa că ar fi bine pentru el să-şi bage minţile-n cap şi să mai lase la preţ.

Cert e că şi în China, unde încă de prin turul doi devenise limpede că singura şansă ca britanicul să obţină un loc măcar pe podium e să încerce o strategie alternativă, îndrăzneaţă, poate chiar fantezistă, câtă vreme, în actualul platou de concurs, practic nu are cum să termine (desigur, în condiţii cât de cât normale, fără avarii ale monopostului sau greşeli majore de pilotaj din partea lui, dar nici aşteptându-le la nesfârşit pe ale celorlalţi!) mai jos de locul şase (unde ar fi terminat şi cu non-strategia de-acum, dacă n-ar fi păţit-o Vettel şi Verstappen!), aşadar şi în China, alde Toto şi Niki s-au complăcut în a nu face nimic ieşit din comun, în afară, ce-i drept, de a-l chema o idee mai repede la standuri pe Bottas pentru primul schimb de pneuri, ceea ce i-a asigurat acestuia o revenire pe pistă în faţa lui Vettel, unde, însă – dacă lucrurile nu s-ar fi precipitat – sunt sigur că oricum nu ar fi rezistat aşa cum a făcut-o mai târziu în faţa băbăciunii de Raikkonen, care nu prea mai e în stare să depăşească pe nimeni.

Până la urmă, totul a fost dat peste cap de intervenţia safety car-ului coroborată cu iscusinţa celor de la Red Bull, care, spre deosebire de nemţi, s-au mişcat excelent (sau doar s-au mişcat), chemându-i fulgerător la boxe pe ambii piloţi pentru a le oferi câte un set nou de pneuri soft cu care ulterior au defilat pe circuit, încă din clipa aceea personal decretându-l drept favorit la victorie pe Verstappen, aflat doar pe poziţia a patra, fără să ţin însă cont de ceea ce eu însumi abia scrisesem, şi anume criza profundă şi – iată – prelungită prin care trece altminteri talentatul olandez, autor al unui (nou!) şir de boacăne soldat inclusiv cu cvasiabandonul lui Vettel, ajuns în final abia pe locul opt.

Cum spuneam, ceva în genul manevrei celor de la Red Bull ar fi trebuit să facă Mercedes cu Hamilton, nu pentru a se putea apăra în faţa lor, cum NU avea să reuşească, ci pentru a se putea bate cu Vettel, pe care orice om cu mintea întreagă înţelesese din capul locului că nu-l poate stingheri în vreun fel cu pneuri de compoziţie şi cu uzură similare, ritmul de cursă al campionului mondial fiind suspect de slab. Ca de obicei, acesta a sesizat (oricum uşor tardiv şi el) situaţia ingrată în care se afla în raport cu Vettel şi cea penbibilă în care a ajuns după safety car (şi) faţă de Red Bull-uri, dar nu şi-a impus punctul de vedere.

Partea oarecum bună (din punctul meu de vedere, profund subiectiv) e că şi strategii altminteri cu mult mai dibaci decât ai Mercedes, de la Ferrari s-au mulţumit să-l folosească pe Raikkonen doar ca şicană mobilă până la primul schimb de pneuri, efectuat cu maximă întârziere, după care au ratat şi ei ocazia de a fi geniali precum cei de la Red Bull. Oricum, sper ca măcar după această cursă rolul şi scopul (rămânerii la Ferrari) lui Raikkonen, de jalnic şi de-acum perpetuu scutier al lui Vettel, pe care nu trebuie să-l atingă nici cu gândul la vreo depăşire sau, dimpotrivă, rezistenţă, a devenit limpede chiar şi pentru fanii lui înrăiţi care încă îşi mai închipuiau că poate face vreo brânză de capul lui în cadrul scuderiei.

În încheiere, trebuie să subliniez (şi eu) evoluţia strălucitoare a lui Ricciardo, oricum unul dintre favoriţii mei, ale cărui depăşiri – perfect calculate, dar incisive, realizate în punctele cele mai propice ale circuitului (şi nu întotdeauna cu pneuri mai bune decât ale adversarilor, cum a fost, ce-i drept, acum) – ar trebui să fie prezentate ca material didactic, într-o sală de clasă unde pe primul rând să stea chiar coechipierul său, exagerat de impetuosul Verstappen, dar şi Bottas, cel care, de pildă, după ce în Bahrain a dormit în ghetele de pilotaj, la Shanghai s-a gândit să arate el de ce (nu) e în stare şi l-a atacat pe Raikkonen fix pe unde nu trebuia, într-un complex de viraje, riscând inutil, în condiţiile în care beneficia de pneuri infinit mai bune şi ar fi putut-o face lejer, comod, la capătul liniei drepte.

Revenind însă la simpaticul australian, nu-mi rămâne decât să sper că, în ciuda zvonurilor, nu va ajunge (vreodată) la insuportabila Ferrari (până şi la Mercedes ar fi mai bine!), chiar dacă, pe de altă parte, perspectiva de a-l umili, iarăşi, ca pe vremea când i-a fost coechipier la Red Bull, pe Vettel e destul de ispititoare.