Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 26 februarie 2015

DESPRE FACTURI (2)

(Continuare de aici)

La Telekom, de exemplu – despre care şi citeam la un moment dat că, din n-am înţeles ce motive, chipurile întemeiate, a redus acest interval –, data emiterii facturii mele este, hodoronc-tronc, ziua de 6 a lunii, iar scadenţa pe 20. Din nefericire, cel mai adesea, noua sumă de plată nu apare înainte de 7 sau chiar 8 nici măcar în contul de client, pe care eu, spre deosebire, presupun, de marea majoritate a abonaţilor şi, categoric, de toţi cei fără internet (iar, în conformitate cu statisticile, rata de penetrare a acestuia în România e numai de vreo 50%) îl am. Pe e-mail (că am şi de-ăsta, deşi, aşa cum am mai spus cândva, îl consider mijlocul de comunicare cel mai lent din istoria omenirii, de vreme ce uit să-l verific cu săptămânile), vine, în cel mai fericit caz, pe 11-12. În schimb, factura normală, tipărită, în plic, îmi ajunge, prin intermediul vajnicei Poşte Române, abia pe 14-15, iar uneori şi mai târziu, dacă se nimereşte prost vreun weekend. Luna asta a venit pe 16, fiind luni.

Toate astea, în condiţiile în care, pentru mine, care nu stau nici măcar la periferia Bucureştiului, şi cu atât mai puţin într-un cătun izolat din Bărăgan, cea mai apropiată casierie Telekom e la câteva staţii de mers cu tramvaiul. La fel şi în cazurile Vodafone şi UPC, iar ca să ajung la una de Enel cred că ar trebui să schimb vreo două troleibuze şi-un metrou, de când pe cea de la parterul blocului au desfiinţat-o pe motive de economie odată cu apariţia crizei. Doar una de Digi am în apropierea casei, dar nu cred să mai dureze mult până o închid şi pe-asta.

Partea cea mai absurdă a chestiunii vine însă abia acum, sub forma “mijloacelor moderne de plată”. Ei bine, după cum eşti avertizat chiar prin intermediul facturii tipărite sau pe site-urile companiilor, trebuie să ai TU în vedere că, atunci când plăteşti prin intermediul băncilor, cu cardul, pe internet etc., durata “procesării operaţiunilor” poate ajunge şi la 10 (zece!) zile lucrătoare. La Digi, de pildă, unde, în ciuda casieriei apropiate, nu plătesc acolo de scârbă, că mereu ajung să mă iau în gură cu vreo toantă, şi prefer bancomatul, apare limpede în contul de client: “achitat în (să zicem) 21, operat în (de obicei) 24”. Se pare că astea (doar) trei zile sunt un caz fericit, cu excepţia situaţiei în care data scadenţei ar fi 22.

Ce vreau să spun e că, mai cu seamă în condiţiile în care:

1. Tendinţa generală este de a se suprima facturile tipărite, care îţi sunt însă cerute la orice unitate de încasare “independentă”, de la oficiile poştale şi casieriile băncilor până la toate “Pay”-urile astea la fel de moderne (PayPoint, Payzone ş.a.m.d.);

2. Punctele de prezenţă ale companiilor sunt tot mai puţine şi mai îndepărtate, din motive economice;

3. Facturile sunt emise târziu şi fac mult pe drum;

4. Cum spuneam, operaţiunile bancare durează,

nu înţeleg de ce CLIENTUL e cel care trebuie să fie preocupat de intervalul de timp dintre momentul achitării şi cel în care compania de servicii primeşte banii. Cu alte cuvinte, dacă eu am scadenţa pe 20, deci practic am dreptul să plătesc, fără nicio penalitate, inclusiv pe 19 (dacă nu chiar şi în ultima zi), se prea poate ca, folosind mijloacele alea “moderne” şi “rapide” care îmi sunt aduse inclusiv ca argument forte să renunţ la factura tipărită, plata să fie efectuată propriu-zis pe vreo 25, nu? Iar mie serviciile să-mi fie tăiate (la Digi cunosc caz în familie!) pe 22, după care să aştept cine ştie cât “rebranşarea”, de obicei făcută (tot) contra cost! Fiindcă, pe de altă parte, doar n-o să mă apuc să urmăresc informaţiile economice şi mersul Bursei, ca să văd dacă ziua când ajung să plătesc la bancă va fi una aglomerată, cu tranzacţii importante numeroase, astfel încât amărâţii mei de 50 de lei pentru factură să fie uitaţi pe circuit până a treia, a patra, a cincea… zi.

Normal ar fi ca acest “delay” să şi-l asume companiile. Sunt conştiente că durează enşpe zile de când bag eu cardul în bancomat sau tastez seria lui pe internet şi vor să aibă banii în cont pe, să zicem 20? Atunci să pună dracului data scadenţei 10. Şi să facă în aşa fel încât să emită factura pe 1 sau, eventual, dacă ştiu că o trimit cu melcul sau cu un curier şchiop, pe 25 din luna precedentă, ca să ajungă la client în timp util. Nu se pupă intervalele? Mă doare-n cot! Să facă în aşa fel încât să se pupe, că de-aia dăm o căciulă de bani pentru nişte servicii oricum mizerabile.

miercuri, 25 februarie 2015

DESPRE FACTURI

Cea mai recentă bătălie din războiul meu de… prea mulţi ani cu furnizorii de (in)utilităţi din România a început pe la sfârşitul anului trecut şi iată că, deşi ar fi rimat, nu s-a terminat încă la începutul acestuia.

Aşadar, fix în perioada sărbătorilor de iarnă, poate şi unde nu sunt genul de personaj ocupat în zilele alea cu tăierea porcului sau cu vizitarea rudelor din provincie, de vreme ce nu le am nici pe unul, nici pe celelalte, s-a nimerit, mai degrabă la iniţiativa companiei decât a mea, care nu făcusem decât să transmit un soi de preaviz de renunţare parţială la serviciile ei, să negociez, dimpotrivă, o prelungire completă de contract – altminteri avantajos, fiindcă mi se ofereau, cam la aceiaşi bani, de peste cinci ori mai multe minute, inclusiv internaţionale pe mobil, şi dublu trafic de internet – cu Vodafone.

Chiar dacă, pentru o vreme, discuţiile s-au aflat într-un oarecare impas din cauza unui punct iniţial omis (voit, aş zice) de către agentul de vânzări, dar descoperit la timp de vigilentul de mine, şi anume faptul că urma să mi se perceapă o taxă pentru factura tipărită, în condiţiile în care până atunci o primeam gratis, după ce i-am explicat pe larg, preţ de vreo jumătate de ceas, individului, că, pe de-o parte, chiar nu e cazul să-mi spună el (aşa cum tot se străduia) cât de uşor îmi va fi să plătesc “ca şi până acum”, prin nenumărate “mijloace moderne”, fiindcă n-are el de unde să ştie ce mi-e mie comod şi ce nu, iar, pe de alta, dacă el consideră un leu pe lună o sumă ridicolă, atunci mi se pare cu atât mai natural s-o suporte – ca şi până acum – compania, într-un târziu am ajuns la un consens, omul luându-şi angajamentul solemn că, la o adică, dacă nu se poate altfel, o va plăti el din buzunar. Să fie sănătos!

Cert e că, începând cu prima scadenţă, s-au întâmplat exact cele două lucruri absurde la care, sincer să fiu, mă aşteptam. Mai întâi, factura nu mi-a venit deloc, pentru că, în mod “automat” (de vreme ce eu categoric n-am făcut-o), din contul de client mi s-a activat aşa-numita “factură electronică”; cu alte cuvinte, n-am fost taxat, dar nici n-am primit-o pe cea tipărită. După care, în urma unei (noi) sesizări telefonice din partea mea, preluată de un alt cretin de-acolo care m-a asigurat – tot la insistenţele mele, cu întrebări specifice în acest sens – că de luna următoare (adică asta) îmi va veni, în fine, “gratuit, cum aţi primit-o şi până acum”, factura tipărită, ea mi-a venit, într-adevăr, însă taxată în mod (ne)corespunzător, cu leul acela şi ceva, echivalentul a 0,20 euro fără TVA, pam-pam. Totodată, la fel de “automat” mi s-a dezactivat “factura electronică” din contul de client. (Bine, acum, practic eu cerusem acest lucru, dar numai cu condiţia să nu fiu taxat pentru cea tipărită. Avantaj, de hoţi ce sunt, ei.)

Pe scurt, momentan sunt în faza în care, după încă o sesizare, analizată preţ de câteva zile, inclusiv, după cum mi s-a comunicat, prin ascultarea înregistrărilor convorbirilor telefonice în care am negociat contractul cu primul dobitoc, am fost (din nou!) asigurat că de luna viitoare voi primi cu adevărat factura tipărită în mod gratuit, deşi, cică, din cauză de UE, ecologie şi bla-bla-bla e împotriva practicilor companiei, dar s-a dovedit că am obţinut acest drept la negocieri.

Acum, nu ştiu şi, sincer să fiu, nici nu mă interesează dacă banii îi vor fi tăiaţi din salariu primului cretin cu care am discutat sau celui de-al doilea (ambii mi-ar plăcea să fie de fapt daţi afară, ca incompetenţi, asta dacă nu e cumva e ordin pe companie să mintă cu neruşinare în speranța că până la urmă clientul se lasă, la propriu, păgubaș), ori vor fi scăzuţi din profiturile şi-aşa nemeritat de mari ale Vodafone, care, trag nădejde, nu va da faliment din atâta lucru, mai cu seamă că, la drept vorbind, de pe urma mea de hrăpăreţ ce sunt și eu oricum are numai de câştigat, fiindcă nu consum lunar nici a zecea parte din beneficiile incluse în abonament. E suficient să vă spun că n-am renunţat (încă) nici la “nelimitatul” de la Digi! În fine. 

Toată întâmplarea asta măruntă, de efectiv un leu şi zece bani (la un curs euro-leu de 4,45) mi-a amintit însă de o altă chestiune care mă scoate din sărite la companiile de servicii: data scadenţei de plată înscrisă pe facturi.

Ce se întâmplă?... 

(Continuarea în ediția de mâine)

marți, 24 februarie 2015

PORECLE

Chiar dacă – aşa cum, poate, (ex-)cititorul meu fidel o fi remarcat, cel puţin după ce s-a plictisit să tot aştepte – de la o vreme nu (prea) am mai avut răgaz să mă ocup de blog din cauza altor priorităţi nesemnificative apărute în viaţa mea, şi oarecum apropo de cele scrise ieri, m-am gândit să împărtăşesc cu oricine se mai nimereşte pe-aici din greşeală, căutând pe Google termeni conţinuţi şi de aceste pagini, un soi de ciudăţenie de-a mea, printre multe altele, şi anume de a da porecle jucătorilor şi jucătoarelor de tenis din circuitul profesionist. Ciudăţenie cu atât mai surprinzător de mare, în primul rând pentru mine însumi, cu cât nici măcar în tinereţe nu aveam vreo înclinaţie pentru astfel de îndeletniciri, aşa cum, de pildă, manifesta un foarte bun prieten şi coleg de clasă din liceu. În fine.

Iată, aşadar, nu doar câteva exemple, ci cam întregul index (deocamdată), însoţit, pe alocuri, de câte o explicaţie aproximativ logică pentru care şi de unde până unde:

Murray = Murăescu sau Murăilă, pentru că joacă “româneşte”, adică nu te poţi deloc baza pe el; face break şi, aproape invariabil, următorul ghem pe propriul serviciu îl pierde. Adesea întoarce incredibil rezultatul, dar, parcă de şi mai multe ori, scapă avantajele printre degete. Uneori îmi aminteşte de evoluţia fetelor. În orice caz, pentru că ţin pătimaş cu el, îmi e imposibil să-l urmăresc, în special în meciurile importante, cu adversari valoroşi.

Ferrer = Ferel

Federer = Federel (de aceea îmi place când cei doi joacă unul împotriva altuia: Ferel şi Federel)

Nadal = Nadalus

Wawrinka = Paprinka

Bulgarov = Dimitrov (sau invers)

Djokovici = “Ăla antipaticu’” (de fapt, sincer să fiu, nu i-am dat propriu-zis o poreclă; încerc să-l ignor, dar, fireşte, n-am cum, că prea e bun)

Isner = Frankenstein Unu

Raonic = Frankenstein Doi

Nishikori = Pişicori

Gulbis = Vulvis (mi-e şi antipatic!)

Kyrgios (jucător… australian în plină ascensiune, cică) = Cârgâz

Sharapova = Femeia Bionică; Femeia Perfectă; Perfectova; Superbova (şi aşa mai departe…)

Halep = Halepa

Kvitova = Ciumăfaia

Jankovici = Ciumăfaia’ilaltă

Wozniacki = Bozniacki sau “Aia mică” (deşi nu mai e) 

Azarenka = Ţaţarenka

Makarova = Macaronova

Safarova – Gâsculiţova (fiindcă are “ochi de gâscă fiartă”, cum zicea mama)

Cibulkova = Cimultova

Pliskova = Plicikova

Muguruza = Buburuza

Cornet = Scârbăciunea sau Scârbăcioasa mică; Obrăznicătura (că şi e!)

Pennetta = Pennella sau Dametta

Svitolina = Svindolina (hodoronc-tronc)

Giorgi = Fâşneaţa

Lisicki = Ţiţiki

Vandeweghe = Vandezeghe

Hantuchova = Modelova

Zakopalova (actualmente Koukalova) = Zacopanova 

Pironkova = Pironova sau Bulgarova

Goerges = Gheorghes (cam aşa se şi pronunţă)

luni, 23 februarie 2015

SIMONA HALEP ŞI PREMIILE OSCAR

Nu ştiu dacă există şi o altă legătură între jucătoarea noastră de tenis, Simona Halep, şi Premiile Oscar de anul acesta, dar, în ceea ce mă priveşte, am găsit una prin intermediul câtorva texte şi declaraţii ale jurnalistului, scriitorului, comentatorului sportiv, filmologului ş.a.m.d. – într-un cuvânt, liderului de opinie (despre orice) Cristian Tudor Popescu – , care, în mod mai degrabă misterios – de vreme ce nu mă mai îndeletnicesc de multă vreme cu cititul elucubraţiilor din presă –, mi-au căzut sub ochi zilele trecute. Voi încerca să explic.

Poate şi dintr-un elan oarecum autocritic, pentru a înfiera subtil practica mizerabilă a ziarului la care lucrează, “Gândul”, de a face trimiteri la texte altminteri banale şi chiar plicticoase prin linkuri (în special pe “Mediafax”) cu titluri absurd-senzaţionaliste, domnia sa pomenea într-un articol propriu despre o colecţie de declaraţii ale, chipurile, detractorilor Simonei Halep – pe care îi numea, cu simpatie, desigur, “cretinetzi şi netanderthali” – adunate de ziarul “Prosport” de pe Twitter sub egida “Halep e terminată”. Avid şi eu, ca tot românul masochist, să văd cum ne sunt terfelite, în general de noi înşine, marile valori naţionale altminteri – vezi, Doamne – intangibile, precum sportivii de performanţă (că artişti de talie mondială n-avem), iată peste ce am dat:

SportsFiend22: “Halep is done. (Halep e terminată)” 

Matthew!: “Halep usless at generating her own pace. Fascinating. (Halep încearcă inutil să dicteze ritmul ei. Fascinant.)”

Abigail Johnson: Halep can play SO much better than she’s been playing. All tournament, not just now. Her errors used to be almost non-existent… (Halep poate juca MULT mai bine decât o face. În tot turneul, nu doar acum. Astfel de erori erau în trecut inexistente)”


Savannah: “Like a puppet on a string Halep being pulled & pushed. (Ca o papuşă pe un şir, Halep e trasă şi împinsă)”

Jose Morgado (caracterizată chiar de “Prosport” drept “cea mai înfocată fană a Simonei, care ieri a trăit partida cu Makarova la intensitate maximă”): “Absolutely pathetic set from Halep. Wozniacki 6-2. (Set absolut penibil pentru Halep. Wozniacki 6-2)”

Abel: “Caro dominating Halep. Never thought I’d say that. (Caro dominând-o pe Halep. Nu am crezut niciodată că voi spune asta.)”

Tata Tongo: “First set to Wozniacky. What’s happening Halep?! (Primul set merge la Wozniacki. Ce se întâmplă cu Halep?)”

WTA Scores: Wozniaki winning literally everything, breaks Halep to love and takes the set 6-1 (Wozniaki a câştigat literalmente tot, i-a făcut break la 0 lui Halep şi a luat primul set, 6-2)”

(Traducerea aparţine “Prosport”)


Da, spre mica mea dezamăgire, asta e tot: opt postări mari şi late, prin care nişte cetăţeni aparent străini par mai degrabă să-şi expună dezamăgirea, chiar cu nuanţe de mâhnire, după un prim set pe care eu unul l-aş caracteriza drept catastrofal făcut de “fata noastră” în faţa danezei Caroline Wozniacki. 

Acum, ca să fiu sincer, eu iau în calcul şi varianta în care, dintr-un motiv sau altul, poate doar pentru a-l face de râs pe CTP (care nu s-a sfiit nici el s-o mustre un pic pe Halep, fără să se autocaracterizeze drept… şi/sau…!), administratorii site-ului “Prosport” au scos între timp postările mai dure, dar zău că, la cum arată acum, adevăratul “cretinetz netanderthal” (şi o spun cu aceeaşi simpatie şi convins că n-ar avea niciun motiv să mă dea în judecată, de vreme ce termenii îi aparţin şi i-a folosit cu aceeaşi libertate la adresa unor necunoscuţi) pare editorialistul de la “Gândul”.

Asta chiar şi trecând peste propriile mele nemulţumiri la adresa Simonei, de al cărei triumf la Dubai m-am bucurat, fireşte, ca unul ce era să fac în repetate rânduri infarct urmărindu-i evoluţiile (oscilante), dar nu mă pot împiedica să observ că, pe de-o parte, ultimele adversare, învinse teribil de greu, acuzau diverse probleme de sănătate (Pironkova a jucat tot meciul cu ditamai bandajul pe coapsă, Wozniacki cu unul sub genunchi, iar Pliskova a primit îngrijiri medicale chiar în timpul partidei), iar, pe de alta, românca mi-a făcut impresia că, după ce toată lumea, inclusiv eu, remarcase(m) cât de mult şi-a îmbunătăţit serviciul spre sfârşitul sezonului trecut, acum a renunţat să-l mai exerseze la fel de intens, convinsă pesemne că a rezolvat o dată pentru totdeauna problema asta. Sper să mă înşel eu, iar ea să-şi cunoască mai bine de-atât sportul pe care îl practică. Despre căderile ei în joc şi, – Doamne fereşte! – în clasamentul WTA, sau prostul obicei, perpetuat, iată, şi zilele astea, de a se da sau, şi mai grav, a fi cu adevărat rănită din două în două turnee, cu altă ocazie. Acum vreau să ajung la Oscaruri.

De fapt, legătura adevărată şi, la drept vorbind, cam nesemnificativă, despre care vorbeam la început, este mai degrabă că acelaşi CTP a fost făcut în felul în care îi face el pe criticii Simonei de către câţiva buni amici de-ai mei cărora le-a citit, aşa, de-al dracu ce sunt, declaraţiile prin care jurnalistul caracteriza filmul “American Sniper” drept “ceauşist”, “nazist”, “propagandist” şi aşa mai departe, pentru că ar proslăvi intervenţionismul american, iar pe Clint Eastwood îl compara – nu în sensul bun, presupunând că ar exista vreunul! – cu Sergiu Nicolaescu.

Ei bine, trebuie să spun, totuşi, că, în acest punct, eu am sărit în apărarea lui CTP! Convingerea mea – bazată inclusiv pe o surprinzătoare afinitate de gusturi în privinţa celorlalte pelicule nominalize şi… nenominalizate anul acesta! – este că, în fond şi la urma urmelor, domnia sa pur şi simplu n-a văzut filmul, ci, cel mult, a citit câteva cronici defavorabile şi a urmărit, în fugă, trailer-ul. Personal îl socotesc doar un film slăbuţ, comercial (dovadă succesul de casă de care s-a bucurat) şi – poate paradoxal pentru CTP – mai degrabă antimilitarist, pentru că etalează, o dată în plus, ororile războiului, punând chiar accent pe îndoielile americanilor de rând (ba, în unele momente, ale “Lunetistului” însuşi!) legate de implicarea ţării lor în diverse teatre de operaţiuni îndepărtate. De aceea, chiar şi presupunând că mă înşel, iar CTP a văzut totuşi filmul, l-aş sfătui s-o mai facă o dată, lăsând însă, pe cât posibil, de data asta, măcar pentru două ceasuri, antiamericanismul său umoral la uşa sălii de cinema.


P.S. Doar pentru că tot veni vorba, m-am bucurat să constat că, de data asta, multe din preferințele mele la Oscaruri s-au confirmat. Mai exact, cinci din opt (la categoriile importante).

Excepţiile sunt Patricia Arquette în locul Emmei Stone (dar e OK, era a doua mea opţiune, chiar dacă “Boyhood” nu m-a dat deloc pe spate ca pe alţii), Eddie Redmayne în locul lui Michael Keaton (aici aş avea obiecţii mai serioase, pentru că niciodată nu mi s-au părut întru totul elocvente rolurile acestea de personaje năpăstuite fizic, dar poate voi dezvolta subiectul cu alt prilej) şi Julianne Moore în locul lui Rosamund Pike (cam idem).

joi, 19 februarie 2015

OSCAR. PREMIILE OSCAR

Elena Lyadova în "Leviathan"
Pentru că se apropie ceremonia decernării Premiilor Oscar, m-am gândit să fac şi eu câteva mărunte consideraţiuni pe marginea filmelor nominalizate anul acesta, cu precizarea că, deocamdată, pe patru dintre ele, chiar importante, nu am apucat să le văd, din diferite motive, printre care şi acela, nesemnificativ, că încă n-au venit pe marile noastre ecrane. Pe alea mai mici, de monitor, sunt.

În schimb, am urmărit deja, cu eforturi sisifice, două dintre cele străine, pare-se marile favorite, “Ida” (din fericire foarte scurt!) şi “Leviathan” (dimpotrivă!), care nu mi-au întrecut deloc aşteptările modeste, singura mea nedumerire perpetuă rămânând de ce dracului nu sunt luate în considerare şi cele româneşti, la fel de pretenţios de proaste, iar uneori chiar la fel de bine jucate.

Cam în aceeaşi ordine de idei şi valoare, trebuie să spun că am văzut şi “Deux jours, une nuit”, care, tot din motive care îmi scapă – la fel cum îmi scapă şi cele pentru care franţuzoaica Marion Cotillard e nominalizată întruna, indiferent în ce apare, în timp ce, de-o recentă pildă, rusoaica Elena Lyadova (foto), din “Leviathan”, sau poloneza Agata Kulesza, din “Ida”, nu – e cunoscut mai degrabă sub numele de “Two Days, One Night”, în condiţiile în care, în urmă cu vreo doi ani, americanii se schimonoseau fandosindu-se să numească “Les Miserables” o producţie sută la sută hollywoodiană. În orice caz, la o adică, dacă mademoiselle Cotillard ar lua Oscarul, şi dacă s-ar furniza şi motivaţia juriului, ca la Premiile Nobel, aceasta ar putea suna astfel: “pentru maniera profesionistă în care mănâncă îngheţată la cornet şi bea apă direct din sticlă”. În plus, are un profil (în special cel stâng) expresiv, ce poate fi admirat cam trei sferturi din film, în timpul lungilor peregrinări, redate în timp real, între diverse (i)mobile.

Sigur, până la un punct, pot să înţeleg predilecţia asta (mai nouă) a membrilor Academiei de a remarca actriţele care, cum s-ar zice, “ţin în spate întregul film”, apărând în absolut toate cadrele, de obicei singure, aşa cum s-a întâmplat (şi) anul trecut în “Gravity” cu Sandra Bullock. Bine ar fi, totuşi, să şi facă una-alta în ele.

Că eu aş fi preferat-o oricând, chiar şi fără s-o văd, pe Amy Adams în “Big Eyes”, rol pentru care a luat “Globul de Aur” e, recunosc, o chestiune strict subiectivă, dat fiind faptul că sunt un mare fan şi poate puţintel amorezat de ea. Pe criteriul ăsta însă, dintre cele care concurează aş fi ales-o pe Felicity Jones, dar, după cum veţi vedea mai jos, am optat pentru Rosamund Pike. Asta ca să nu mai spun că în locul lui Cotillard aş fi preferat-o şi pe Jennifer Aniston, în “Cake”!

Apropo de “Gravity”, care anul trecut a fost la un pas de a lua marele premiu, fiind dat ca favorit de mulţi specialişti, în mod paradoxal, într-un an foarte prost, din punctul meu de vedere, pentru filme, cum a fost 2014, o peliculă de fix aceeaşi factură, SF, dar infinit mai complexă şi mai interesantă, şi mă refer la “Interstellar”, nici măcar nu a fost nominalizată, deşi ar fi avut loc alături de celelalte numai opt, dintr-un maxim “regulamentar” de zece.

Dar oful meu cel mai mare anul acesta (şi nu numai!) e legat de nominalizările pentru scenariu original. Mai precis pentru una, cea a lui “Foxcatcher”. Chiar dacă, în sine, n-am nimic cu el, mi se pare cu totul anormal ca “o poveste bazată pe fapte reale”, şi încă bazată temeinic din câte înţeleg, aducând mai degrabă a biografie, să concureze ca “scenariu original”. Probabil că ideal ar fi să se introducă o categorie aparte, însă, în lipsa ei, oricum mai nimerit ar fi să intre la “adaptat”. Adaptat după realitate. Nu poţi pune o poveste efectiv originală, născocită de mintea inventivă a unui autor, alături de una care, indiferent dacă mai romanţat-fantezist sau chiar mai fidel-realist, relatează nişte întâmplări adevărate.

În încheiere, iată preferinţele mele, cu o precizare în completarea celei din debutul articolului, şi anume că, după ce voi vedea şi celelalte patru filme, dintre care unul concurând chiar pentru “cel mai bun”, iar alte două având un actor, respectiv o actriţă nominalizat/ă, voi face, dacă va fi cazul, corecturile cuvenite. (Categoriile… nedefinitivate le-am trecut cu italice.)

Cel mai bun actor în rol principal: Michael Keaton – “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”

Cel mai bun actor în rol secundar: J.K. Simmons – “Whiplash” 

Cea mai bună actriţă în rol principal: Rosamund Pike – “Gone Girl”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Emma Stone – “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”

Cel mai bun scenariu original: “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”

Cel mai bun scenariu adaptat: “The Imitation Game”

Cel mai bun regizor: Alexander G. Iñárritu – “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”

Cel mai bun film: “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”


UPDATE, duminică, 22 februarie, ora 15.00: AMR = 1 (“Selma”, pe care nici nu am cum să-l văd până la ora Galei)  

joi, 12 februarie 2015

CATASTROFĂ CINEMATOGRAFICĂ

…(Cu accent pe “catastrofă”, pentru că “cinematografică” nici nu prea e.)

Doar aşa poate fi caracterizat de departe cel mai prost aşa-zis film la care am avut – în cele din urmă, după ce-l înregistrasem acum un an, dacă nu şi mai bine, de la HBO, dar am reuşit până acum, când nici nu ştiu ce dracu m-a apucat, să-l ocolesc, pentru că aveam o presimţire – (vreodată) proasta inspiraţie să mă uit, “Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism” al mult prea lăudatului şi supraestimatului Corneliu Porumboiu, despre a cărui (altă) capodoperă, “A fost sau n-a fost?”, am avut ocazia să mă pronunţ, cândva, foarte pe scurt, că nici nu merita mai mult, în sensul că a fost orice altceva, dar n-a fost film.

De altfel, individul am senzaţia că pur şi simplu nu înţelege ce este şi, mai cu seamă, ce NU este “arta cinematografică” şi cu ce se deosebeşte ea de orice altceva în general şi de celelalte arte în particular. Dacă iei doi aşa-zişi actori (că or fi “jucat” şi în altceva, poate chiar mai bine) şi îi pui să rostească nişte replici stupide în timp ce-i filmezi, în cea mai mare parte a timpului dinspre cefe, nu înseamnă că ai făcut un film şi, cu atât mai puţin, artă. Nici măcar scuza că unul dintre personaje aminteşte despre tot soiul de regizori “vizionari”, gen Michelangelo Antonioni, nu ţine; mai e mult chiar şi până aproape!

Sigur, retardaţi care să aprecieze, şi încă la superlativ, inclusiv prin decernări de premii (neapărat “prestigioase”, cum ar fi Gopo, nu glumiţe de-astea anglo-americăneşti ca Globurile de Aur, BAFTA sau Oscarurile), astfel de (ne)realizări s-au găsit, se găsesc şi se vor găsi întotdeauna, fiindcă, vorba aia, “mare e Grădina lui Dumnezeu…”. Din punctul meu de vedere însă, fără a merge într-atât de departe încât să devin mai îngăduitor până şi faţă de trista amintire a epocii în care opere de artă – din păcate, pe-atunci chiar adevărate – erau puse pe foc, zău că, inspirat şi de fervoarea acţiunilor DNA din zilele astea, mă gândesc serios să iniţiez un denunţ prin care – în cazul, foarte probabil, în care nenorocirea asta de peliculă s-a realizat, recte irosit, pe bani mai mult sau mai puţin publici, căpătaţi, de pildă, de la CNC – instituţiile abilitate ale statului să ancheteze cazul pentru deturnare de fonduri. Adicătelea, s-au dat pentru un film şi s-a făcut… ce s-a făcut.

Prin comparaţie, până şi cealaltă mare porcărie pe care coincidenţa face că am văzut-o, la fel de tardiv, zilele astea (şi eu nebun, de parcă n-aş avea de lucru, în condiţiile în care mai e o săptămână până la Oscaruri şi sunt restant cu vreo şapte filme!), “Love Building” (aştept cu respiraţia ţinută continuarea, “Love Building 2”, care am înţeles că trebuie să apară anul ăsta!) aproape că merita favoarea de a fi trecută sub tăcere. O menţinez doar ca un argument dureros în plus că, în ultimul timp, spre deosebire de vremurile, nici măcar foarte îndepărtate, când filmele româneşti erau, într-adevăr, în mare parte, (tot) nişte porcării, dar măcar bine jucate, acum sunt şi porcării şi jalnic interpretate. Asta poate şi unde cei despre care am rămas eu cu impresia că sunt “noul val” de actori, “tineri” şi cu adevărat extrem de talentaţi, se cam apropie vertiginos de 40, chiar 45 de ani. Din urmă par să vină doar de-ăştia făcuţi la apelul bocancilor, prin telenovele şi reclame idioate, şi care, la fel ca titulara din “Când se lasă seara…”, pe numele ei (că m-am interesat!) Diana Avrămuţ, sau ca “fata de la Vodafone”, Ioana Blaj, pe care o văd tot mai des în lungmetraje, şi, din păcate, nu doar în cele făcute de MediaPro Pictures, par să aibă deficienţe de vorbire sau să fi învăţat limba română ca pe una străină. Bine, amândouă sunt de prin Ardeal, o fi de vină şi accentul, dar nici chiar aşa!

De altfel, tanti Avrămuţ asta reuşeşte contraperformanţa inegalabilă de a fi cu desăvârşire falsă chiar şi în scenele în care nu are nimic altceva de făcut decât să tacă, pur şi simplu, şi să iasă pe o uşă, dintr-o cameră goală, după ce se ridică din pat. Aşa ceva chiar că n-am mai văzut!

Una peste alta, ca de obicei, îmi invit toţi duşmanii, în frunte cu cititorul ăla fidel şi handicapat care simţea nevoia să mă apostrofeze de câte ori ziceam ceva rău despre filmele franţuzeşti/de artă/proaste, să facă tot ce le stă în putinţă să nu-l rateze. De pe ecrane s-a dus de mult (probabil după primele două zile de săli goale), dar bănuiesc că mai poate fi prins pe la o televiziune patriotică sau găsit în supermarketuri, pe fundul vreunui coş cu DVD-uri de-alea mai ieftine decât eticheta cu preţul. Vizionare competentă!


P.S. Citeam undeva că nu ştiu ce asociaţie de profil a pus “Când se lasă seara…” pe lista cu cele mai bune cincizeci de filme europene ale anului respectiv. Unul în care, presupun, s-au făcut doar patruzeci şi nouă.

miercuri, 17 decembrie 2014

UN FEL DE FABULĂ CU PAPAGALI ŞI BURSUCI

La sfârşitul săptămânii trecute, printre nenumăratele subiecte nu doar stupide şi neinteresante în sine, ci şi, ca de obicei, fără nicio legătură cu meciul de Premier League pe care îl comentează la un moment dat sau altul, la Eurosport, unul dintre cuplurile acelea de papagali ale căror nume v-am spus că nu m-am ostenit niciodată să le reţin, dar am impresia că ale ăstora sunt Bogdan Nevel (ori ceva pe-aproape) şi Ion sau Ioan Viorel, ori invers, cel dintâi dintre ei s-a apucat să vorbească pe larg, sub formă de snoavă, despre un soi de sondaj de opinie pe care cică îl citise el într-o publicaţie englezească şi conform căruia 20% dintre copiii britanici sunt convinşi că Iisus Christos este fotbalist la Chelsea.

După minute în şir în care cei doi, uitând cu desăvârşire că au de comentat un meci (la care, totuşi, de ce să nu recunosc?, una dintre protagoniste era formaţia londoneză) s-au hăhăit tâmp şi s-au lamentat zgomotos, deplângând lipsa de cultură a tineretului din ziua de azi, iar ăla care e şi Viorel a avut nesimţirea mârlănească şi lesne sancţionabilă de CNA şi instituţiile antidiscriminare de a spune ceva în genul “copiii englezi nici n-au cum să fie prea deştepţi” (bine c-or fi ai tăi, că-s pui de român verde şi ditamai comentatorul sportiv pe deasupra, crema intelectualității!), celălalt s-a lansat într-un interminabil excurs cu pretenţii filosofice, în care constata ce impact mediatic formidabil a avut venirea lui Mourinho pe Stamford Bridge, deopotrivă cu investiţiile masive din ultimii ani ale lui Abramovici, care au ridicat într-atât cota de popularitate a clubului londonez încât, iată, sărmanii copii nu se gândesc că Iisus ar putea fi jucător la Arsenal, echipă cu mult mai mulţi suporteri sau, de ce nu?, la Manchester City, unde şi evoluează un Jesus, şi anume Navas, ori, fiindcă sondajul a fost făcut, totuşi, într-un mall din Londra, la West Ham sau QPR etc., până când, probabil agasat până şi el de elucubraţiile partenerului, tot ăla care e şi Viorel i-a atras atenţia, aducând implicit şi la cunoştinţa telespectatorilor, că respectivul sondaj fusese unul cu variante de răspuns predefinite, de tip grilă, astfel încât la întrebarea “cine este Iisus Christos?” se putea alege doar: a. Fiul lui Dumnezeu; b. Prezentator TV; c. Astronaut; d. Jucător de fotbal la Chelsea etc.

Din punctul meu de vedere, morala… fabulei este că bieţii copii englezi, care ar fi putut să aibă şi vârste cuprinse între doi şi trei ani, că papagalii de la Eurosport n-au precizat, se prea poate să aibă carenţe grave de cultură generală, pe care însă, tineri fiind (chiar şi dacă or fi fost de fapt adolescenţi) au toată viaţa înaintea să le corijeze, în schimb, ăştia doi, şi mai cu seamă ăla care nu e şi Viorel, nu pot decât să spere că există măcar un sâmbure de adevăr în zicala “omul cât trăieşte învaţă”, dar eu am serioase îndoieli că la vârstele lor îşi mai pot ameliora semnificativ IQ-urile de bursuci.


P.S. Pentru că, până la urmă, nu m-am abţinut şi l-am căutat, iată şi articolul cu pricina. După cum se vede, era mai degrabă vorba despre o imagine, iar răspunsul “fotbalist la Chelsea” întâmplător (?!) este trecut primul, ceea ce pentru nişte copii s-ar putea să conteze.

miercuri, 3 decembrie 2014

ERA ŞI TIMPUL! sau DESPRE VODAFONE, CU SCÂRBĂ.

Dacă până acum m-am ocupat (să-i… boscorodesc), în paginile acestui blog, doar, sau, în orice caz, mai mult de francezii de la Eurosport, grecii (iar mai recent nemţii) de la (Rom)Telekom, italienii de la Enel, olandezii de la UPC şi românii cam unguri de la RCS&RDS, iată că, oricât de mult i-aş aprecia eu pe englezi, a venit şi rândul celor de la Vodafone, care deja mă calcă rău de tot pe nervi.

Pentru început, voi reda o conversaţie avută aseară cu unul din operatorii de-acolo pe chat-ul oficial, accesat din contul meu de client, asta şi pentru că mi-e din ce în ce mai scârbă să vorbesc direct, prin viu grai (nu mai zic, faţă în faţă!), cu toţi retardaţii de genul ăsta de la indiferent care companie:


18:43:49 [Bogdan Manolache] Bună! Sunt Bogdan Manolache. Cu ce te pot ajuta?

18:44:17 [Eu] Bună seara. Aş dori câteva amănunte despre oferta dvs. de abonamente.

18:45:08 [Eu] De pildă, abonamentele RED.

18:47:01 [Bogdan Manolache] Despre ce este vorba, mai exact? Informaţii complete (s-o crezi tu! – nota redacţiei) cu privire la planurile tarifare RED pot fi găsite accesând link-ul https:... (Probabil boul se şi gândea cât sunt EU de prost dacă pot să găsesc chat-ul, dar nu şi paginile cu abonamente – n. r.)

18:47:46 [Eu] Da, voiam să văd dacă am înţeles corect... Deci la abonamentul RED 59 (de 59 €/lună – n.r.) nu există minute către internaţional mobil decât spre SUA şi Canada?

18:48:51 [Eu] Conform site-ului (si link-ului), aşa reiese. 

18:49:39 [Bogdan Manolache] Voi avea nevoie de câteva momente pentru a face verificări. (Că până cu două ore în urmă era portarul instituţiei, cum dracu să ştie, şi încă pe dinafară, ce conţin toate cele patru-cinci abonamente mari şi late? Precizez că la intrarea pe chat am selectat departamentul “Abonament şi extraopţiuni”, nicidecum “Factură şi plată” sau “Servicii de internet şi MMS” – n. r.)

18:49:44 [Eu] OK.

18:51:35 [Eu] Verificaţi cu ocazia asta şi dacă, în schimb, la abonamentul Easy 7 (de 7 € - n.r.) există, într-adevăr, minute internaţionale spre mobil către mult mai multe ţări (Spania, Italia, Marea Britanie…). Tot după cum reiese de pe site. Că mi se pare cam caraghios.

18:57:50 [Bogdan Manolache] Mulţumesc pentru momente acordate. Minutele naţionale incluse în abonamentul Easy 7 pot fi folosite către reţele naţionale fixe şi mobile, precum şi către reţele fixe din Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Spania, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, Vatican; minutele internaţionale incluse în abonament pot fi consumate în limita a 50 (hodoronc-tronc! – n.r.) către reţele mobile din Marea Britanie, Spania, Portugalia, Ungaria, Franţa, Germania, Italia, SUA şi Canada.

18:58:18 [Eu] De fapt, în unele locuri de pe site scrie într-un fel, în altele în alt fel... Iar operatorii stau câte un sfert de oră (exageram, după cum reiese din stenogramă au fost numai 8 minute – n.r.) să afle ce conţin abonamentele...

18:58:32 [Eu] Ce spuneţi dvs. (legat de cele 50 de minute – n.r.) nu apare nicăieri pe site...

18:58:54 [Bogdan Manolache] În ceea ce priveşte abonamentele RED, minutele naţionale se consumă şi pentru apeluri internaţionale în reţele fixe din Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Spania, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, Vatican, reţele fixe şi mobile din SUA şi Canada. Minutele internaţionale mobil incluse în abonament se pot consuma către reţele mobile din Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Spania, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, Vatican.

19:00:14 [Eu] Dar câte “minute internaţionale mobil” sunt incluse în abonamentele RED? Şi sper să nu-mi daţi oferta veche, că acolo se specifica limpede, inclusiv pe site: 500, 1000 etc.

19:01:20 [Bogdan Manolache] Într-adevăr, sunt anumite informaţii care lipsesc de pe site. Voi transmite acest lucru către colegii mei în aşa fel încât să se facă o actualizare a acestora. (Aha! – n.r.)

19:01:37 [Bogdan Manolache] Abonamentul RED 59 oferă 1000 de minute internaţionale pe mobil.

19:02:23 [Bogdan Manolache] RED 39 - 500 de minute; RED 25 şi RED 19 - 250 de minute (Până de curând erau 500 de minute la RED 19, singurul care de fapt mă interesa. – n.r.)

19:03:00 [Eu] Da, ar fi o idee bună... (Asta cu actualizarea informaţiilor de pe site – n.r.). […] Oricum, informaţiile variază în funcţie de operatorii contactaţi...

19:03:58 [Eu] Deocamdată vă mulţumesc pentru (dez)informaţii... (În momentul ăsta am părăsit subit conversaţia. Restul replicilor mi-au parvenit, dimpreună cu toată stenograma, pe e-mail – n.r.)

19:04:25 [Bogdan Manolache] Cu plăcere!

19:05:44 [Bogdan Manolache] O seară frumoasă!

19:05:46 [Bogdan Manolache] All Agents have left the conversation.


Aşadar, s-o luăm metodic. Sau, mă rog, cât se poate de, pentru că, la cât de praf e site-ul companiei, n-o să-mi fie deloc uşor. 

După cum cititorul mai fidel ştie, personal sunt abonat atât la – vorba altui (fost) client fericit – “Varzafone”, unde am un plan tarifar de 6,20 euro, cât şi la Digi, unde am, la 7 euro, “(Ne)limitatul” ăla despre care am scris, numai de rău, în nenumărate rânduri.

Pentru că, în linii mari, până de curând, trăiam cu impresia că Vodafone e o societate mai serioasă, cu servicii într-adevăr mai scumpe, dar de calitate, şi pentru că peste puţine luni ies de sub contract atât cu primii (mai repede), cât şi cu ceilalţi (oleacă mai încolo), intenţia mea era să caut o ofertă cât de cât convenabilă de la Vodafone – adicătelea chiar ceva mai scumpă şi cu mai puţine beneficii decât cea, altfel imbatabilă în privinţa acestui raport, de la Digi, dar de tip “premium”, la care să nu trebuiască să formez un număr de zece ori până să prind legătura, să nu mi se întrerupă apoi convorbirea de trei ori în cinci minute, iar cu internetul să pot să urmăresc liniştit un meci fără să-mi îngheţe imaginea la fiecare fază… fierbinte – pentru a renunţa apoi complet la Digi. Socoteala mea de-acasă, total nepotrivită cu ce am găsit până acum în târg, era ca, printr-un singur abonament, fie şi de 15, poate chiar 20 de euro (în loc de 13, cât plătesc acum pe amândouă) de la Vodafone, să am aproximativ toate beneficiile de-acum, dar, cum spuneam, la o calitate superioară. Bun.

Pe lângă că, în ultimele două-trei luni, ofertele de la Vodafone s-au tot schimbat, în general din rău în mai rău, iar atunci când erau tentante, nesimţiţii nu m-au lăsat să trec la ele, deşi erau mai scumpe decât abonamentul meu actual, pretextând că “nu ne dă voie softul” (când v-am spus eu că “softurile” astea sunt cele care îi controlează pe operatorii umani şi nu invers!), informaţiile de pe o pagină a site-ului nu corespund cu cele de pe alta şi niciunele dintre ele nu seamănă cu ce ţi se spune atunci când intri în contact direct cu un funcţionar!

Aşa, de pildă, abonamentul acela Easy 7, de 7 euro, cel mai ieftin din actuala ofertă, figura până la 1 noiembrie că ar avea, în cazul contractării fără aparat telefonic, 225 minute “naţionale şi internaţionale fix şi mobil”. După 1 noiembrie, la fel ca la toate celelalte abonamente, inclusiv cele foarte scumpe, RED, de 19 până la 59 (!) de euro, a dispărut cuvântul “mobil”, care mai apare doar în cazul destinaţiilor SUA şi Canada (însă nici astea peste tot pe site!). Cu alte cuvinte, în Europa poţi suna, în limita minutelor incluse, doar pe telefoanele fixe, în măsura în care n-au dispărut cu desăvârşire, aşa cum e pe cale să se întâmple (şi) la noi.

În mod încă şi mai bizar însă, de câteva zile, pe site au apărut informaţii complet contradictorii. De altfel, ca să te lămureşti (vorba vine) ce şi cum în legătură cu un singur abonament (din cele nu foarte multe existente), trebuie să accesezi o grămadă de pagini, dând click pe o mie de butoane. Astfel, după ce te hotărăşti dacă vrei sau nu şi telefon, caz în care, la aceiaşi bani, ai minute mai multe (dacă nu vrei aparat) sau mai puţine (dacă vrei), dai cu mouse-ul pe, să spunem, sintagma “toate detaliile”, “vezi detalii” sau “informaţii complete”, de unde, în unele cazuri, ţi se deschide o fereastră cu, într-adevăr, mai multe amănunte, dar alteori eşti aruncat de fapt pe o pagină unde iarăşi ți se afişează întreaga ofertă de abonamente. Reiei operaţiunea şi, în lipsă de alte idei, dai click pe cuvintele “cumpără fără telefon” sau “alege abonament” unde iarăşi, dacă ai noroc, mai găseşti un calup nou de informaţii (diferite!) referitoare la abonamentul care te interesează. De asemenea, mai există un (mini)link intitulat “Bine de ştiut”, unde, printre altele, chiar în cazul planului tarifar Easy 7, care are, nota bene, minute nelimitate în reţea, afli că există, totuşi, o “ordine de consum” care sună astfel: “după epuizarea minutelor în reţea incluse în abonament (alea nelimitate! – n.r.), pentru apelurile în reţeaua Vodafone se vor consuma minutele naţionale disponibile”. Chiar că e bine de ştiut!

Cum spuneam însă, informaţiile din ferestrele acelea, pentru care oricum orbecăi minute în şir pe site, diferă radical chiar şi când se referă la exact acelaşi abonament. De pildă, la Easy 7 (cu telefon), într-un loc apare că minutele naţionale pot fi folosite şi către destinaţii internaţionale fixe, dar şi către cele mobile (ca înainte de 1 noiembrie), în timp ce, în alt loc, reiese că sunt vizate doar destinaţiile internaţionale fixe. Colac peste pupăză, după cum s-a văzut din stenograma cu care am început, operatorii introduc încă o limită, absolut arbitrară, care nu apare nicăieri, de 50 de minute în limita cărora poţi suna şi spre destinaţiile internaţionale mobile.

În schimb, la abonamentele scumpe, de tip RED, informaţiile sunt mai “clare”, în sensul că, în afară de SUA şi Canada (conform uneia din pagini, că pe alta nu mai apar nici astea), nu ai inclus niciun minuţel spre destinaţiile internaţionale mobile. Desigur însă că, aşa cum s-a văzut, operatorii (cel puţin ameţitul ăla cu care am corespondat eu pe chat) susţin altceva, prezentându-ţi, de fapt, oferta veche, fiindcă până la 1 noiembrie apărea şi pe site că ar exista un număr oarecare (500, 1000…) de minute. Acum, fiecare crede ce vrea: fie anumite pagini de pe site, fie altele, fie pe operatori.

În paranteză fie spus, eu cel mai puţin m-aş încrede în operatorii de la Vodafone, pentru că, în urmă cu doar câteva săptămâni, încercând să aflu detalii (şi) despre internetul pe telefonul mobil, a trebuit să vorbesc cu trei indivizi diferiţi (vorba vine), din care cel puţin unul (dacă nu cumva ceilalţi doi) era cu desăvârşire idiot, fiindcă susţineau lucruri complet diferite. Până la urmă, dat fiind că scorul era de 2-1, iar informaţiile de la cei doi semănau, cât de cât, cu cele de pe site (în sensul că şi acolo se schimbase ceva faţă de oferta veche, aia pe care mi-o debita cel de-al treilea papagal), se cheamă că aproape m-am lămurit. Oricum, cu acelaşi prilej, datorită mie s-a corectat şi o (altă) greşeală de pe site, asumată ca atare, în legătură cu viteza de internet, care peste tot apărea într-un fel, în timp ce la unul din planurile tarifare apărea altfel. După ce l-am întrebat pe unul din cei trei operatori cu care am vorbit cum stau lucrurile şi mi-a spus că e într-adevăr o greşeală, a doua zi ea fusese corectată, lucru care, pe de-o parte, mi s-a părut lăudabil, dar, pe de alta, m-a făcut să mă întreb (o dată în plus) de ce dracu nu există în ditamai compania un angajat care să fie plătit (gras) ca să facă exact ce le fac eu pe gratis: să găsească inepţiile de pe site. Nu de alta, dar, la cum şi ce arată acum paginile, s-ar putea să fie unii potenţiali clienţi care, fără să discute cu vreun operator, şi-ar dori abonamentul de 59 de euro, însă constatând că nu conţine deloc “minute internaţionale mobil”, se vor reorienta spre cel de 7 euro, despre care, măcar pe ici pe colo, scrie că ar avea!

Una peste alta, în urma acestor experienţe recente, m-am lămurit, o dată pentru totdeauna, şi cu “Varzafone”: într-adevăr, e voda! Din fericire, aşa cum spuneam şi data trecută, AMR = 3 luni (ba chiar ceva mai puţin).

Cum însă şi la Digi cam rămâne cum am stabilit, iar de (Rom)Telekom Mobil, fost Cosmote, nici nu vreau să (mai) aud, mă, şi vă, întreb: oare să încerc şi cu Orange?!


P.S. Până la ora publicării acestui material, gogomăniile şi discrepanţele dintre pagini nu fuseseră corectate pe site (ar fi şi un volum enorm de muncă!). Dacă acest lucru se va întâmpla, cu atât mai bine pentru companie şi eventualii clienţi noi, dar pe mine va trebui să mă credeţi, ca de obicei, pe cuvânt.

joi, 27 noiembrie 2014

“BUTOIUL CU PULBERE” E PRAF

Răzvan Vasilescu, Marius Manole, Marius Bodochi, Mihai Călin, Crina Semciuc…, regia Felix Alexa. Aceasta a fost distribuţia cu care – în ciuda angajamentelor mele, inclusiv publice şi sâcâitor (pentru cititorul fidel) de repetate, că o să revin la selecţia pieselor de teatru la care mă duc în funcţie de numele autorului, ca pe vremea când vedeam, în cel mai rău caz, una slabă la cinci-şase bune, nu una din cel mult două, ca acum – am fost momit la Teatrul Naţional pentru spectacolul “Butoiul cu pulbere” scris de un oarecare Dejan Dukovski, de origine macedoneană şi care, înţeleg cu stupoare, se bucură de mare succes pe scenele internaţionale chiar cu acest text.

Din fericire, pentru că a trecut deja mai bine de o săptămână de când am văzut-o, am izbutit să şi uit aproape cu desăvârşire amănuntele, intriga propriu-zisă a fiecăreia din scenetele fără cine ştie ce mare legătură între ele (ca să nu spun deloc, că poate mi-a scăpat mie ceva în afară de faptul că unii actori interpretează mai multe roluri şi că toate au ca temă violenţa exacerbată) care o alcătuiesc şi care presupun se vor de un umor negru, dar mie mi-au amintit de scheciurile din programele de Revelion de altădată (care însă aveau infinit mai mult umor şi, desigur, mult mai puţin negru), în schimb mi-a rămas bine întipărită impresia din timpul vizionării, şi anume că asist la o piesă-manea.

Amatorii de gen, care gustă, de pildă, şi puzderia de pelicule româneşti contemporane “realiste”, având ca (unic) subiect “mizeria vieţii de zi cu zi din vremea tranziţiei” (citat ipotetic) sunt invitaţii mei la această piesă. Pe toţi ceilalţi, însă, îi avertizez că nici măcar actorii nu se prea ridică la propria lor înălţime. Exemplul cel mai trist este Răzvan Vasilescu, pe care altminteri îl apreciez nespus, dar care a găsit parcă o cale facilă de a intra în rol(uri), inspirându-se masiv şi nepermis de vădit din alte personaje similare pe care le-a interpretat, mai ales în film, de-a lungul carierei. Practic se copiază (ca să nu spun pastişează) pe sine însuşi, lucru care mi se pare dezolant. 

Pentru 40 de lei, cât am dat pe-un bilet, şi o oră şi-un sfert pierdută din viaţă, preferam să stau acasă şi să mă uit la vreun talk-show. Baremi rămâneam cu cei 40 de lei.