Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 24 aprilie 2014

DESPRE ÎMPERECHERE

Încă una din problemele acelea cu totul şi cu totul insignifiante nu doar la scară cosmică, ci şi la cea cu mult mai măruntă a existenţei mele cotidiene, dar care, cu toate astea, mă scoate periodic, preţ de câteva momente iritante, din pepeni, este proasta împerechere a capilor de serie din sport. Exemplul cel mai recent l-am avut chiar săptămâna trecută, la turneul de tenis masculin de la Monte Carlo, în care, în faza semifinalelor, dacă pe parcurs n-ar fi apărut surpriza ca Nadal să fie eliminat încă din sferturi, s-ar fi întâlnit favoritul numărul 1 cu favoritul numărul 3, şi favoritul numărul 2 cu favoritul numărul 4.

Ce vreau să spun, iar un împătimit al sportului a înţeles deja, iar pe toţi ceilalţi oricum nu-i interesează şi probabil că au renunţat să mai citească, aşa că o fac cam degeaba, dar dacă tot m-am apucat… e că raţiunea existenţei capilor de serie – ordonaţi, după caz, în funcţie de poziţia din clasamentul general pe disciplină (ATP, dacă vorbim de tenis) sau, uneori, după rezultatele obţinute anterior în competiţia respectivă – este de a se evita întâlnirea prematură a sportivilor (sau echipelor) consideraţi (prea) apropiaţi ca valoare şi inevitabila eliminare timpurie (între ei) a celor mai bine cotaţi, cu menţinerea (ne)corespunzătoare în cursă a unora mai slabi. Cu alte cuvinte, nimeni nu vrea ca, de pildă, la un turneu de tenis, în urma unei nefaste trageri la sorţi… lăsată la voia întâmplării (oricât de nostim ar suna), Nadal să-l întâlnească pe Djokovici încă din primul tur sau ca vreunul din ei să n-ajungă nici măcar pe tabloul principal pentru că a fost eliminat deja din calificări de vreun număr 642 care a prins o zi de graţie sau pe adversar un pic răcit. Ori ca o grupă preliminară pentru CM de fotbal să fie alcătuită din Germania, Spania, Olanda, Franţa şi Italia, iar alta din Luxemburg, Liechtenstein, Andorra, Insulele Feroe şi San Marino.

Prin urmare, cel puţin teoretic, celor mai buni li se asigură drumul cel mai facil către fazele superioare. DE LA ÎNCEPUTUL COMPETIŢIEI, PÂNĂ LA SFÂRŞITUL EI, indiferent de modalitatea prin care a fost stabilită ordinea favoriţilor. [În paranteză fie spus, sistemul mi se pare foarte corect, pentru că poziţia într-un clasament general se obţine după o serie întreagă de rezultate (bune), nu după unul sau două înregistrate poate conjunctural.]

Ei bine, în cazul de la care am pornit, al turneului de tenis de la Monte Carlo, (dar şi al multor altora, că de-aia ziceam că mă enervez periodic), nu ştiu cum s-o fi respectat principiul acesta pe parcursul primelor faze, că nici nu m-a interesat şi oricum e mai greu de verificat, însă odată ajuns la semifinale este evident că a eşuat (ceea ce, la drept vorbind, înseamnă că s-a şi plecat greşit), deoarece principalul favorit (indiferent care ar fi fost numele lui şi, repet, cum ar fi fost desemnat) trebuia să aibă meciul mai uşor, ceea ce nu s-a întâmplat. Presupunând că toţi capii de serie şi-ar fi respectat statutul, iar în semifinale ar fi ajuns primii patru, împerecherea corectă era 1-4 şi 2-3, nicidecum 1-3 şi 2-4, pentru că aşa meciul mai uşor îl are, hodoronc-tronc, al doilea favorit, cel care-l întâlneşte pe cel de-al patrulea, în timp ce primul dă peste al treilea. Chestie de aritmetică de grădiniţă, care însă pe unii organizatori se pare că-i depăşeşte.

miercuri, 23 aprilie 2014

CU “C” DE LA HRISTOS

Nu e că-n zilele astea de Paşti n-aş fi avut şi alte probleme, chiar mai sâcâitoare, pe cap, cum ar fi că nu mai departe de ieri dimineaţă, aşa cum aproape anticipam, mi s-a întrerupt iarăşi curentul preţ de mai bine de-o oră, sau că peste noapte activitatea şobolanilor de dedesubt e-n continuare în toi, ori că am luat iarăşi ţeapă cu nişte cumpărături, dar sunt deja câţiva ani de când în perioada asta am ezitări până şi să trimit tradiţionalele SMS-uri cu urări şi, mai ales, consemnări (cam redundante, superflue şi uşor tardive, având în vedere că evenimentul s-a petrecut cu vreo 2000 de ani în urmă) ale Învierii, din cauză că nu m-am dumirit încă pe deplin asupra grafiei corecte a numelui Mântuitorului: Hristos sau Cristos.

La drept vorbind, în mine se dă o aprigă, deşi cam inegală, luptă, fireşte lăuntrică, deoarece, pe de-o parte, sunt la curent cu noile norme şi reglementări, mai degrabă religioase, decât morfologice şi ortografice, în conformitate cu care varianta acceptată, propovăduită de Biserică şi însuşită, cel puţin până la următorul “DOOM”, de Academie, ar fi “Hristos”, de vreme ce ne-a parvenit pe filiera greco-slavă a ortodoxiei, dar, pe de alta, poate şi unde nu sunt un tip habotnic şi ţin mai mult la originile noastre latine decât la cele ortodoxe (cu atât mai mult cu cât și latinitatea noastră și creştinismul nostru preced oricum Marea Schismă de la 1054!), constat (pur şi simplu, fără nicio veleitate “ştiinţifică”) nu doar că în absolut toate limbile înrudite forma este cea cu “C” – de la “Christ” în franceză, la “Cristo” în italiană, spaniolă şi portugheză –, dar şi că toate derivatele din limba română, în frunte cu însuşi termenul “creştin(ism)” şi numele propriu “Cristian” vin, în mod cât se poate de vădit, tot din varianta “Cristos”.

Câtă vreme nu suntem nici “hreştini”, iar pe unul dintre prietenii mei cei mai buni nu-l cheamă nici “Hristian” (ca să-i spun “Hristi”), şi cu atât mai puţin Hristo, ca pe Botev sau Stoicikov, eu o să rămân conservator, şi o să scriu cum am apucat să învăţ, vezi Doamne pe vremea comuniştilor. Iar când mi se pune pata, o să scriu de-a dreptul “Christos”, ca să împac şi capra Bisericii şi varza latiniştilor. Sau, dimpotrivă, să le enervez şi mai tare pe-amândouă.

vineri, 18 aprilie 2014

"I MISS THE MISERY"

joi, 17 aprilie 2014

TOATĂ ROMÂNIA PE INTERNET, DAR NU PREA MULT, CĂ DĂUNEAZĂ LA PORTOFEL (AP)

Cum se leagă lucrurile! Mai că-ţi vine să crezi în providenţă!

După ce ieri şi alaltăieri tocmai scrisesem (şi) despre Vodafone, azi… (nu, nu vă speriaţi, deocamdată nu mi s-a mai întâmplat nimic rău şi cu ăştia), absolut din întâmplare, mi-au căzut ochii peste postarea unui “prieten” de pe Facebook, în care spunea ceva despre amintita companie cum că ar vrea să aducă toată România pe internet, după care, intrigat, inclusiv dintr-un motiv pe care îl voi menţiona mai la vale, în urma unei mici investigaţii am aflat că este vorba despre o promoţie, intitulată într-adevăr “Împreună, aducem toată România pe Internet”, prin care de fapt Vodafone (doar) dublează traficul de date inclus în abonamente (pentru contractele noi, presupun).

Motivul despre care aminteam este acela că, nu mai departe de acum vreo lună, am (re)negociat contractul cu ei, obţinând un număr mai mare de minute (inclusiv naţionale) şi de megabiţi (sau baiţi, că niciodată nu mi-a fost clar) de date cam la acelaşi preţ (au ţinut ei morţiş să mai ciupească vreo 20 de cenţi faţă de abonamentul vechi) şi chiar remarcam, împreună cu soţia, că absolut de fiecare dată când am făcut chestia asta de-a lungul timpului, nici n-am apucat să ne bucurăm bine de cât de tari negustori suntem, că au şi apărut abonamente standard cel puţin la fel de avantajoase, de parcă noi le-am fi dat ideea. În paranteză fie spus, pe undeva chestia asta seamănă cu cealaltă poveste adevărată a vieţii mele, potrivit căreia, de câte ori cumpăr câte un lucru (scump) – de la telefoane mobile şi televizoare până la autoturism – nu trec nici câteva săptămâni şi se ieftineşte substanțial (cel mai recent exemplu, datând, coincidenţă, tot de vreo lună, e de 25% în trei săptămâni, şi asta înaintea superpromoţiilor de Paşte!) sau, dacă totuşi am răbdare (sau n-am bani) până când se ieftineşte la maximum (sau minimum), fiindcă aproape iese din oferta magazinelor şi din fabricaţie, imediat apare modelul nou, nu doar încă şi mai ieftin, dar şi cu o mie de facilităţi în plus (cazul cel mai grandios este al autoturismului, dar asta am păţit şi cu marea majoritate a televizoarelor şi telefoanelor mobile cumpărate în ultimii 15 ani). Zău că am ajuns să-mi imaginez că există undeva un comitet al tuturor comercianţilor (mai ales de electronice), care la fiecare produs nou se consultă şi verifică o megabază de date, întrebându-se zilnic: “l-a cumpărat papagalul ăla?”. Dacă răspunsul e negativ, preţul rămâne acelaşi, dacă în schimb se constată că l-am achiziţionat, scade dramatic. Sigur, mai există şi varianta în care, după o vreme, se conving că nu mă interesează şi atunci aplică o politică aleatorie.

Revenind la Vodafone, trebuie să spun că de data asta nu am ce regreta, din simplul motiv că promoţia e mai degrabă o glumiţă de-a lor. Nici măcar cel mai scump abonament, de 45 €, nu are atâta internet inclus cât cel mai ieftin, de doar 2 €, al unui operator al cărui nume n-am să-l menţionez, că nici el nu-mi dă vreun sfanţ să-i fac reclamă (în schimb, foarte de curând l-am beştelit, gratis, aşa că ştiţi de unde să-l luaţi), şi care, culmea, citeam că tocmai a semnat un soi de parteneriat cu Vodafone, prin care beneficiază de infrastructura şi implicit acoperirea teritorială a acestuia din urmă. (Deloc) întâmplător, eu sunt abonat la ambii, de Vodafone fiind legat mai degrabă datorită (ca să nu zic din cauza) firii mele sentimentale şi conservatorismului la care am ajuns cu vârsta, decât din motive raţionale, mai ales dacă nici măcar diferenţă de semnal nu va mai fi între cele două reţele.

Partea (și mai) proastă e că, din cauza zgârceniei de care dă dovadă Vodafone, trebuie să-mi caut mereu smartphone-uri dual-SIM, ceea ce mă împiedică, de pildă, să-mi iau vreun iPhone sau Galaxy S5 fiţos, pentru că ăia 300 MB pe care i-am stors de la ei, şi care reprezintă oricum mai mult decât au majoritatea abonamentelor standard cu preţuri decente, nu mi-ar ajunge nici măcar să-mi verific e-mailul zilnic, d-apăi să văd vreo cursă de Formula 1 sau vreun meci de-al lui Arsenal, când sunt plecat în vacanță. Că internet mobil înseamnă şi asta, nu doar intrat pe Facebook şi pălăvrăgit pe Messenger. Asta ca să nu mai spun că la operatorul al cărui nume îl trec sub tăcere, după ce, sau mai degrabă DACĂ termin ăia mulţi Giga incluşi, îmi scade numai viteza (la un nivel la care probabil că n-aş mai putea face mai nimic, e drept), dar nu sunt taxat în plus, în schimb la Vodafone, dacă depăşesc cei foarte puţini Mega, mă rupe la buzunar fiecare secundă suplimentară petrecută online! Singurul motiv pentru care ţin(eam) să am un strop de net mobil şi de la ei era eventualitatea că voi avea vreodată nevoie să accesez reţeaua, poate pentru GPS, pe un vârf de munte, unde acoperirea Vodafone era mai bună. Acum nu mai e cazul.

Oricum, ca unul care am apucat, pe lângă vremurile când internetul nici nu exista, pe cele când plăteai câte 10-12 dolari pentru un abonament cu legătură dial-up, prin care puteai să intri (când prindeai ton) şi să stai doar câteva minute pe zi şi eventual ceva mai mult noaptea (că te mai cocoşau şi adiţionalele la Romtelecom), sper să le prind şi pe cele când diferenţele de preţ la internetul mobil vor fi (tot) numai în funcţie de viteză, nu (şi) de trafic.

Până atunci, socotiţi articolul acesta drept unul de anti-publicitate, marcat de altfel în mod corespunzător.

miercuri, 16 aprilie 2014

POST-SCRIPTUM LA UN ARTICOL OARECUM GREŞIT

Nici n-apucasem bine aseară să postez articolul în care consemnam ditamai recordul de şaptezeci şi cinci de ore (nu de zile!) şi paisprezece minute în care (credeam eu că) nu mai avusesem probleme (majore) cu cei cinci furnizori de (de)servicii şi (in)utilităţi la care sunt abonat, când am realizat că bătusem câmpii, fiindcă factura de RCS&RDS era deja şi, mai ales, IARĂŞI în mare întârziere, ceea ce de fiecare dată a însemnat că pe luna respectivă nici n-o mai văd. Telefoane, scandal, reclamaţii, nervi, funcţionari idioţi…

Ca să fie treaba aproape clară, azi-dimineaţă, consultându-mi după vreo săptămână e-mailul (care din punctul meu de vedere este unul dintre cele mai lente mijloace de comunicare din toate timpurile!), am descoperit un mesaj cam tot atât de vechi de la societatea amintită, prin care eram informat că “în scopul îmbunătăţirii serviciilor şi eliminării oricăror disfuncţionalităţi privind întârzierea sau nerecepţionarea facturii tipărite, te informăm că POŢI ALEGE (sublinierea mea) acum serviciul online…” bla-bla-bla, adică factura prin e-mail. Exista şi un link de activare, însă ce mă îngrijorează pe mine cel mai tare este că titlul mesajului era “Acum primeşti Factura Digi pe e-mail”. Deci ca şi cum lucrurile ar fi fost deja stabilite, chipurile de comun acord, doar că mai mult al lor!

Acum, trebuie să spun că povestea asta cu facturile pe e-mail nu este deloc nouă, mai toţi furnizorii încercând să mă ademenească, de-a lungul timpului, cu nemaipomenitele avantaje ale formatului digital, apelând inclusiv la sentimentele mele de dragoste sinceră şi fierbinte faţă de natura-mumă, care ar scăpa cu nu ştiu câte mii de copaci netăiaţi pentru fiecare pliculeţ. Cum ar veni, din cauza mea se duce de râpă toată şandramaua sistemului ecologic, apare efectul de seră, dispar urșii panda, se înmulţesc surpările de teren, tornadele, cutremurele, concertele lui Horia Brenciu şi-aşa mai departe.

Ei bine, oricât de tentat aş fi fost, câteodată, să mă conformez şi eu noilor tendinţe ale societăţii moderne, la o analiză mai atentă răspunsul a fost de fiecare dată negativ, fiindcă în afară de a le face un favor oricum nemeritat societăţilor în cauză, care n-ar mai da atâţia bani pe hârtie şi pe poştă, eu mă aleg doar cu ponoasele. De pildă, în loc să cobor numai până la oficiul poştal de la parterul blocului, unde pot să-mi plătesc (mai) toate facturile deodată (nenorocita excepţie, despre care am mai şi scris, o reprezintă fix RCS, care pesemne de-aia îmi şi forţează mâna mai abitir decât ceilalţi, sărindu-mă cu plicul tot la două-trei luni o dată!), ar trebui, din două una: ori să mă apuc să bat cale de nu ştiu câţi kilometri până la câte un sediu al fiecărei societăţi (că şi-astea s-au rărit pentru reducerea costurilor!), singurele locuri unde nu ţi se cere factura tipărită, respectiv codul de bare, fie să mă apuc să-mi scot eu la imprimantă un “duplicat”, cu cod cu tot, ceea ce înseamnă nu doar că aş omorî mai cu mâna mea copacii ăia chipurile salvaţi, dar aş mai da şi bani pe toner. Cum spuneam, practic preiau eu cheltuielile şi eforturile companiilor.

Sigur, teoretic există variantele de plăţi electronice – online, la bancomate etc. – sau poţi încheia contract cu o bancă pentru a ţi se plăti aceste servicii automat, din cont, însă din punctul ăsta de vedere aştept să intre în era modernă mai întâi sistemul bancar însuşi, cu personalul şi infrastructura lui, pentru că doar în paginile acestui blog am relatat nenumăratele aventuri pe care le-am avut cu el, inclusiv când am încercat să fac astfel de plăţi, cu cardul (că am şi de-ăla). Până atunci, cu rare excepţii (care mai mereu ies rău), prefer să plătesc după “desuetele” metode clasice, cu factură, bani peşin şi chitanţă scrisă. Că altfel tot eu ajung să-mi mănânc tinereţile (câte mi-au mai rămas) şi sănătatea, descâlcind iţele vreunei plăţi eşuate, dar în urma căreia contul mi s-a golit cu suma (ne)corespunzătoare, din cauza unui aparat prost sau a unui funcţionar defect. Ori invers.


P.S. Cât priveşte nemernicia celor de la RCS&RDS, am ştiut eu de ce nu vreau în ruptul capului să le dau un cont de e-mail, însă din păcate n-am mai avut încotro, pentru că nu exista altă soluţie (adică aşa m-au minţit ei) de a-mi trimite un duplicat după o factură pe care, tot aşa, nu mi-o trimiseseră, dar pretindeau c-au făcut-o, factură în care, a dracului potriveală, mă informau – chipurile din timp, legal – că-mi creşte substanţial un tarif, dacă nu renunţ la serviciul în cauză.

Acum nu-mi mai rămâne decât să-i mint şi eu că mi-am desfiinţat contul şi nu mai am niciunul la care ar putea să-mi trimită factura electronică. Brașoavă cu atât mai plauzibilă cu cât nici n-am internet de la ei.

marți, 15 aprilie 2014

DOUĂ EXPLICAȚII

Vodafone, Enel, UPC, RCS&RDS, Romtelecom. Aceştia sunt toţi furnizorii mei de (de)servicii, pe bază de abonament lunar. Carevasăzică, cinci. Puţin peste medie, am impresia.

Ei bine, la ora când redactez aceste rânduri, se împlinesc fix şaptezeci şi cinci de ore (nu de zile!) şi paisprezece minute de când nu m-am mai enervat din cale-afară cu vreunul dintre ei, ceea ce este deja un record. Până şi prima factură de la Romtelecom, venită în această dimineaţă, şi în legătură cu care aveam mari temeri, după ce am păţit încă de la instalarea echipamentelor şi semnarea contractului, pare corectă, deşi am de achitat două luni, în condiţiile în care m-am abonat doar de una singură (parcă nu mai era legală plata în avans!). În fine.

Acum – dacă momentan nu mai am nimic anume de consemnat şi de ce să înjur – ce voiam eu să remarc este tocmai frecvenţa ieşită din comun (sau nu?) cu care am probleme ba cu unul dintre ei, ba cu altul, ba cu mai mulţi deodată. Ieri, după ce terminasem de scris despre cea mai recentă daraveră, cu Enel şi, parţial, cu Vodafone (cele de la care am şi socotit termenul de mai sus), am început să meditez şi să-mi pun întrebări, unele mai mult, altele mai puţin retorice, ajungând, grosso modo, la două posibile explicaţii.

Prima ar fi că sunt eu fabulos de ghinionist. Sigur, faptul că am cinci furnizori, faţă de vreo trei, cât ar fi fost mai normal (în sensul că probabil nu multă lume e abonată la trei societăţi de cablu TV), sporeşte substanţial, chiar şi din punct de vedere strict matematic, probabilităţile de conflict, dar, pe de altă parte, nu există măcar unul singur dintre ei cu care să nu fi avut ceva de împărţit ÎN REPETATE RÂNDURI şi pe diferite motive, de la calitatea jalnică a serviciilor, până la umflarea facturilor sau nerespectarea termenilor contractuali. Aşadar, oricum peste medie, chiar şi dacă ar fi fost mai puţini. În favoarea acestei prime explicaţii ar pleda şi împrejurarea – oarecum din altă ordine de idei – că am nişte vecini siniștri (de pildă, şobolanii aproape bipezi, dar la fel de piperniciţi, proşti şi slinoși ca ăia obişnuiţi, de la nouă, iarăşi au fojgăit toată noaptea) sau că îmi ies în cale – de data asta în neobişnuit de PUŢINELE situaţii când mă ocup eu personal de activităţile administrative ale familiei – doar cei mai idioţi dintre vânzători, funcţionari (inclusiv din sistemul bancar) etc.

A doua explicaţie – spre care, cel puţin din punct de vedere aproximativ raţional, şi mai degrabă ca să nu cad în mania persecuţiei, înclin – ar fi că uriaşa majoritate a celorlalţi aşa-zişi beneficiari ai oricăreia dintre cele cinci societăţi trec şi ei prin ce trec eu, poate la fel de frecvent, dar pur şi simplu nu se sinchisesc, fie din indolenţă, fie pentru că s-au obişnuit şi li se pare firesc ce (li/ni) se întâmplă, fie din ignoranță, fiindcă nici nu sesizează, de pildă, că le-a crescut un tarif peste noapte. Pe scurt, ori sunt idioţi, ori îi doare-n cur.

E adevărat că nici eu nu mai urmăresc ştirile din media sau de pe bloguri, dar şi când o făceam, astfel de teme apăreau în cantităţi uimitor de mici, faţă de câte mi se întâmplă (numai) mie. Asta ca să nu mai spun că am avut, nu o dată, inclusiv uriaşa surpriză neplăcută de a primi chiar mustrări din partea unor cititori (pe vremea când erau şi ei mai numeroşi) care mă acuzau fie că exagerez, fie că mint cu neruşinare, pentru că ei sunt extraordinar de mulţumiţi de serviciile primite, unele nu doar perfecte calitativ şi absolut îndestulătoare pentru nevoile lor, ci şi excepţional de ieftine. Aşadar, nu pot avea nici măcar mărunta satisfacţie de a fi o “voce” a celor mulţi, dar care n-au timp sau pricepere să “le-o zică”. Ceea ce mă cam face să revin la prima explicaţie.

Pe de altă parte, în privinţa vecinilor mei, care cel puţin în materie de Enel ştiu sigur că au fix aceeaşi frecvenţă a neplăcerilor ca mine, m-am lămurit: sunt nişte dobitoci care nu ştiu decât să mormăie în barbă, exprimându-şi nemulţumirea cel mult între ei, şi mai toţi către mine, poate unde mă ştiu cu gura mare. Cel mai recent exemplu e moşul fumăcios de la etajul doi, despre care am mai pomenit, şi care şi acum de câte ori mă prinde pe holuri mi se vaită, din ce în ce mai acuzator, că de când mi-am pus eu televiziune de la Romtelecom nu mai are el ton la telefon. Cu toate că tot de-atâtea ori i-am spus să sune şi să reclame la numărul special alocat şi gratuit (cât o mai fi şi ăsta), pe care de fiecare dată i l-am şi repetat, nu s-a arătat deloc convins, persistând pesemne în creierul lui anchilozat cu vârsta convingerea că e de datoria mea să-i rezolv problema. Deocamdată mi-am propus ca data viitoare când mai dau ochii cu el să-l mint de la obraz că am reziliat contractul cu Romtelecom. Sper să înfrunte cu bărbăţie vestea şi să nu facă vreun gest necugetat, cum ar fi să se arunce de la etaj. Nu de alta, dar am maşina parcată sub balconul lui şi abia am obţinut locul, după nişte peripeţii despre care ar merita să scriu.

luni, 14 aprilie 2014

INCOMPETENȚĂ PROFITABILĂ

Prin prisma faptului că este deja cam a cincea numai pe anul acesta şi a fix douăzeci şi noua începând din martie 2012, de când mi-a venit mie să le contabilizez cu relativă scrupulozitate, pana de curent de sâmbătă dimineaţă, care m-a surprins – fatalitate – în timp ce mă aflam pe căcăstoare (sigur, putea fi şi mai rău, dacă mă prindea, de pildă, în lift, dar, pe de altă parte, ce dracu să caut în lift la ora 6.30, într-o zi de weekend?!), abia trezit pe jumătate din somn, nu reprezintă cine ştie ce element de noutate, demn de a face obiectul unui articol de blog.

În schimb, merită consemnată, mai degrabă sub formă de blesteme şi înjurături de mamă, noua găselniţă a celor de la Enel, care – nu ştiu precis de când, dar cu siguranţă de mai curând decât ultima mea problemă similară, care a avut loc în urmă cu vreo lună – nu mai primesc sesizările privitoare la astfel de întreruperi (şi) la numărul lung, dar gratuit, unde, printre altele, există serviciul de telecitire a contorului şi informaţiile (comerciale), ci doar la cel scurt, dar taxabil. Cu alte cuvinte, nemernicii întreprinzători de-acolo, în cârdăşie cu cealaltă companie cu capital (minoritar) de stat (român), la fel de ticăloasă, Romtelecom, s-au gândit să scoată profit şi din propria incompetenţă. Adicătelea, după ce că mi se întrerupe curentul, când mi-e lumea mai dragă (vă imaginaţi ce traumatizat am fost ultima oară!), fiindcă, în secolul XXI, în buricul unei capitale chipurile europene, un efectiv rahat de instituţie nu e în stare să-l furnizeze 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, tot eu trebuie să plătesc ca să-i anunţ că sunt nişte cizme (şi nu mă refer neapărat la forma ţării de origine).

Personal descoperisem nenorocirea aia de număr scurt acum vreo doi ani, când, după ce l-am folosit cu încredere, aproape încântat că nu mai trebuie să formez un purcoi de cifre, m-am pomenit cu factura telefonică binişor încărcată, cu atât mai mult cu cât nu prinsesem legătura cu un operator foarte repede şi rămăsesem multă vreme pe fir, ascultând o bucată muzicală agasantă. De atunci înainte, am folosit doar numărul verde, însă sâmbătă, după ce am apăsat eu tastele care mi se cereau, la ultima – corespunzând comenzii “pentru întreruperi în Municipiul Bucureşti şi sectorul Ilfov” –, în loc să-mi răspundă vreo proastă de-acolo, mi s-a comunicat de către robot să sun la numărul celălalt. Din fericire, n-a mai fost nevoie, pentru că, în cele douăzeci de minute până m-am… dezmeticit (împrejurările fiind de aşa natură…) şi am prins legătura (că nu’ş ce dracu avea şi Vodafone-ul, de am prins doar de pe Digi), a venit curentul.

Fiindcă aproape şi la propriu mă mânca în fund, şi căpătasem deja chef de harţă, am sunat iarăşi la Enel, la numărul gratuit, ca să aflu măcar ce tarif are apelul la numărul scurt, informaţie pe care între timp am uitat-o, dar îmi este foarte necesară, ca unul care trebuie să apelez la el în medie de două-trei ori pe lună. În paranteză fie spus, se prea poate ca prima (şi, deocamdată, şi ultima) oară când l-am folosit, să nu fi avut în abonamentul meu de telefonie mobilă minute naţionale incluse, şi, oricum, asta cu siguranţă, era înainte de 2 iunie 2013, dată memorabilă de la care Vodafone a anunţat (poate ca urmare a schimbării legislaţiei, că altfel nu-i ştiu nici pe-ăia aşa generoşi) că apelurile către numerele scurte se scad din cele naţionale, fireşte dacă ai aşa ceva. Că am mai păţit-o eu la un moment dat şi cu un număr de taxi pentru care am fost tarifat, cu toate că aveam minute naţionale neconsumate. În fine.

Revenind la Enel, după ce primul imbecil care mi-a răspuns m-a lăsat pe fir (alte) zece minute, chipurile să se intereseze, ceea ce pesemne presupunea, după mintea lui de babuin retardat, să facă un tur pe jos prin oraş pe la sediile tuturor operatorilor de telefonie, doar că eu n-am mai avut răbdare şi am închis, viţica următoare – după ce a încercat să mă aburească printr-un oligofren “are tarif normal”, de a trebuit să-i explic, cu uimitoare, pentru mine însumi, răbdare, că nu există aşa ceva, fiindcă e în funcţie de reţea, iar eu când nu am curent nu am nici telefon fix, aşa că trebuie să sun de pe mobil, plus că, la orice instituţie civilizată, inclusiv bancară, se alocă numere diferite, corespunzând fiecărei societăţi de telefonie (mobilă), iar până şi în reclamele mincinoase de la televizor apare scris, fie şi cu caractere minuscule, tariful apelurilor, doar pe factura Enel nu – a recunoscut că habar n-are şi că ar trebui să sun (tot eu!) la “departamentul tehnic” (adică la numărul ăla taxabil), deşi, aşa cum i-am explicat iarăşi, eu aveam nevoie de o informaţie “comercială”, respectiv cu câţi bani sunt taxat pentru un (fel de) (de)serviciu.

Pe scurt, în afară de a o face să admită, exact în cuvintele astea, că noua schimbare e “încă o măgărie marca Enel”, n-am scos nimic util de la ea. Probabil o să aflu (tot) pe pielea mea, din factura telefonică, data viitoare când o să trebuiască să sun. Adică, poate chiar peste cinci minute sau, de ce nu? – că n-ar fi prima oară când mi se întâmplă cu prilejul zilelor festive – fix de Paşti.

vineri, 11 aprilie 2014

"NAMASTE"

joi, 10 aprilie 2014

PRESA JUSTIŢIARULUI

Atât de buimac m-am trezit azi-dimineaţă, încât până să mă dezmeticesc de-a binelea, apucasem deja nu doar să deschid calculatorul, care din nefericire rămăsese fixat pe Facebook, şi să dau clic pe un link de-acolo, ci şi să citesc până la capăt un articol de-al lui Cristian Tudor Popescu, intitulat “Justiţia Pârâtului”! Partea încă şi mai senzaţională din această măruntă întâmplare matinală este însă aceea că autorul a reuşit să mă scoată din sărite, în ciuda faptului că… îl critica, de-a dreptul vehement, pe Victor Ponta, care altfel o merită cu vârf şi-ndesat!

Pe scurt, într-un text care, în paranteză fie spus, începe cu o formulare uşor agramată – “[…] meseria pentru care te-ai pregătit şi ai practicat-o în tinereţe…” – şi al cărui şapou m-a confuzat pentru o clipă, fiindcă am crezut sau, mai degrabă, sperat că CTP face referire la meseria de bază a lui Victor Ponta pentru a se indigna ce acte normative aberante scoate pe bandă rulantă un guvern condus nu de un (fost) inginer sau arheolog, ci de un jurist, aşa cum cel condus de constituţionalistul de mare anvergură, dar mică statură, Emil Boc le dădea pe cele mai NEconstituţionale, jurnanalistul îi reproşează actualului premier de viitoare tristă amintire că, deşi este procuror de carieră, în loc să manifeste o neostoită solidaritate de breaslă, îşi acuză colegii că sunt “nişte unelte politice antiPSD”, atunci când îi iau în vizor pe baronii chipurile curaţi ca lacrima de crocodil ai principalului partid de guvernământ.

Dincolo de partea de adevăr pe care o grăieşte gura oricărui păcătos, deci şi ale celor amintiţi mai sus, am senzaţia că CTP pur şi simplu n-a privit lucrurile în ansamblu, pentru a sesiza şi reversul medaliei, aşa cum nu le priveşte un naufragiat bătut în cap (de soare) care, văzând că bărcuţa pe care pluteşte în derivă i s-a umplut cu apă, se gândeşte să-i dea o gaură ca s-o golească. Adicătelea nu-i dă prin minte (la timp) că, pe aceeaşi gaură pe care ar trebui să iasă, apa ar putea să şi intre, nu doar la loc, ci şi în plus.

Ce vreau să spun e că, prea orbit de ura faţă de domnul Ponta, CTP nu s-a gândit cum ar fi dacă, de pildă, cineva i-ar pretinde chiar lui să-şi apere fără rezerve toţi colegii de breaslă (sau măcar să nu-i beştelească niciodată), respectiv jurnaliştii, inclusiv, să spunem, pe cei care-l iubesc sincer sau interesat pe Victor Ponta şi posteriorul său. Sau pe cei care scriu bazaconii, articole insuficient documentate, insulte, calomnii (eventual chiar la adresa lui) şi aşa mai departe. Ori cum ar fi dacă medicii ar face întotdeauna front comun şi le-ar lua apărarea tuturor Ciomilor acuzaţi de malpraxis.

Din NEfericire, Ponta are destule păcate ca să nu trebuiască să-i mai şi inventăm altele când n-avem ce scrie, acuzându-l că “este un adevărat duşman al propriei meserii”, doar fiindcă îşi bârfeşte, fie şi din meschine interese politice, colegii din procuratură, pe care, în schimb, cam pe aceeaşi logică (inversă) a textului său, CTP pare să-i socotească, în bloc, supercompetenţi şi imaculaţi. La fel ca ziariştii.