Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 15 iulie 2014

DESPRE FUFE

Şi pentru că tot a venit ieri vorba de bănci, împuterniciţi, prostie, incompetenţă…

E adevărat, aşa cum am mai subliniat şi cu alte prilejuri, am şi eu o etate, şi, oarecum în consecinţă, un număr bunicel de ani, poate spre 24-25 – chiar fără a-i mai socoti pe cei mai puţini, dinainte de Revoluţie – de când mă confrunt, ca simplu client în general batjocorit, cu băncile, dar tot nu mi se pare normal ca, de câte ori intru în câte un sediu, să ştiu mai multe despre operaţiuni decât cel puţin jumătate dintre angajaţi. Uneori, decât toţi!

Aşa, de pildă, în urmă cu vreo două săptămâni, a trebuit să le explic, minute în şir, ambelor fufe dintr-o filială mică, de cartier, a BRD, una mai tinerică şi alta chiar mai purie, care se băgase în vorbă cu aer de cunoscătoare, fiindcă probabil lucra “în sistem” de-o viaţă întreagă, dar tot n-a înţeles nimic, că vreau numai să semnez o “adeziune” pentru a putea plăti cu cardul, direct la bancomat (tocmai ca să evit să mai intru în contact cu asemenea specimene), facturile pentru anumiţi furnizori de servicii. (Pentru alţii, nu e necesară o asemenea formalitate, fiind suficient să tastezi codul de client, suma şi eventual numărul facturii). Zadarnic. Toantele nu pricepeau despre ce vorbesc şi aveau convingerea că vreau să închei un contract de tip Debit Direct (parcă aşa îi zice), prin care banca îţi trage automat, lună de lună, bani din cont, pentru plata facturilor, o procedură în care, între noi fie vorba, n-am nici cea mai mică încredere, din nenumărate motive care însă nu fac obiectul acestui text.

În cele din urmă, am preferat să mă dau bătut, tocmai când îmi venise în minte că metoda cea mai bună pentru a le face să înţeleagă o dată pentru totdeauna e să le târăsc dracului de păr până la bancomatul de lângă intrarea în sediu, ca să le arăt ce operaţiune (încerc să) fac şi ce mesaj, limpede ca lumina zilei, gen “Pentru aderare, vă aşteptăm la oricare din filialele noastre…”, apare pe display. Că proastele probabil nu văzuseră în viaţa lor de proaste, decât de la distanţă, un bancomat aparţinând băncii la care lucrau – una probabil de trei zile, cealaltă de 112 ani. Din fericire, câteva zile mai târziu am găsit, la altă agenţie, o tanti care n-a trebuit decât să dea vreo două telefoane ca să se dumirească, iar în zece minute totul s-a rezolvat.

Cu altă ocazie, încă şi mai recent, la CEC, sora geamănă tută a ăstora două, care oricum avea o faţă de parcă tocmai terminase un curs de reconversie profesională şi trecuse în domeniul bancar după o lungă carieră în cel agricol, unde lucrase ca zilieră la cules frunzele de dud căutate sub crengile de nuc, mă tot întreba pe ce sumă rotundă în euro să întocmească nişte documente, pentru că nu ştia precis dacă se lucrează şi cu mărunţiş la casa aflată la mai puţin de trei metri de ea, astfel încât nici măcar nu trebuia să ţipe ca s-o întrebe pe funcţionara de-acolo. De altfel, până la urmă, nici n-a fost nevoie, pentru că i-am spus eu, care mai făcusem genul ăla de operaţiuni cu vreo lună în urmă – când, ce-i drept, nu-i văzusem mecla de ciobancă pe-acolo – că se lucrează.

În schimb, aceeaşi creatură s-a împotmolit definitiv într-o chestiune de… – mă tem că nici n-o să mă credeţi pe cuvânt când o să vă spun! – “împuternicit”. Cu toate că respectivul, respectiv respectiva, nimeni alta decât soţia mea, era cu mine, iar din ce citea duduia în calculator reieşea că totul e în regulă, adică fiecare din noi avea toate drepturile asupra conturilor celuilalt, ne întreba de zor dacă atunci când am deschis acele conturi, în urmă cu vreo zece ani (!), am fost împreună şi am dat nu ştiu ce specimen de semnătură. Că altfel, vezi Doamne, trebuia să verifice ea telefonic şi putea să mai dureze.

După ce numai că n-am făcut-o în faţă proastă, şi i-am explicat că asta e ca şi cum m-ar întreba, de exemplu, dacă buletinul meu, pe care îl avea sub nas, e într-adevăr valabil şi sunt eu sigur că, atunci când mi l-am făcut, dădusem toate actele necesare, certificat de naştere etc., s-a arătat dispusă a renunţa la (supra)verificările acelea, numai că acum am somat-o eu să le facă (asumându-şi inclusiv faptul că deja la ghişeul ei se formase ditamai coada), pentru că, văzând-o aşa meticuloasă (nu cred că a sesizat ironia), deja începusem să mă întreb dacă nu cumva într-adevăr, o altă funcţionară, poate mai superficială decât ea, nu completase tot ce era de completat, şi nu ne dăduse la semnat tot ce era de semnat, atunci, cu zece ani în urmă (în condiţiile în care eu nu mai ţin minte ce-am făcut ieri!) şi riscam să avem (şi alte) neplăceri.

Până la urmă, soluţia oarecum de compromis, acceptată de mine doar după ce am mai jucat puţin rolul clientului îngrijorat, dar şi revoltat (partea asta n-a trebuit s-o joc!) pentru o posibilă neglijenţă funcţionărească, a fost să ne dea ea un telefon pe parcursul zilei, după ce primea telefonul de confirmare că totul era în regulă (adică aşa cum văzuse din capul locului că apare în sistem!). Ceea ce s-a şi întâmplat, câteva ore mai târziu, dovadă indubitabilă a stupidităţii ei crase.

luni, 14 iulie 2014

AZI LA BCR UN LEU DEPUI, MÂINE… EŞTI CETĂŢEAN AMERICAN!

Parcă nicăieri nu e mai adevărată decât la băncile din România zicala aia – altminteri uşor agramată, conform DOOM (2) – care spune “câte bordeie atâtea obiceie”: fiecare are propria politică – inclusiv, aşa cum mai remarcam cândva, în privinţa “împuternicitului”, ale cărui “puteri” variază de la cele mai mari şi decât ale titularului, până la a nu avea dreptul nici să-l însoţească pe acesta în incintă –; la unele trebuie să completezi de mână, cu pixul (obligatoriu albastru) un teanc de documente numai ca să poţi depune în propriul cont 15 bani, în timp ce la altele toată hârţogăraia iese la imprimantă şi e suficient să semnezi; fiecare din ele are propriul set de formulare, chestionare, declaraţii pe proprie răspundere şi aşa mai departe. Ce au însă în comun mai toate este că dacă nu ai treabă cu ele două-trei săptămâni, atunci când revii constaţi că s-au schimbat jumătate dintre reguli.

Aşa, de pildă, la sfârşitul săptămânii trecute, la una din ele, al cărui nume l-aş fi trecut prudent sub tăcere, că aşa-i “deontologic”, numai că, pe de-o parte, m-am săturat să tot fac eu pe băiatul bun înghiţind disciplinat toate mizeriile şi prostia celor răi, iar pe de alta oricum cât de curând nu voi mai fi clientul ei, şi mi se rupe de ce prejudicii îi poate pricinui o postare pe care se prea poate să n-apuce s-o citească nici măcar nevastă-mea, aşa că îl notez (şi) aici cu caractere italice de-o şchioapă – BCR –, după ce ani de zile ne-a tot mustrat prieteneşte o funcţionară aparent mai dezgheţată de-acolo fiindcă mergeam cu toată familia să facem operaţiuni deşi fiecare din noi e împuternicit pe contul celuilalt şi, vezi Doamne, ar fi fost suficientă prezenţa unuia singur, acum, când în sfârşit ne-am conformat şi s-a dus numai soţia, fireşte că n-a putut rezolva o chestiune de rutină până când nu m-a chemat de urgenţă telefonic să completez un chestionar proaspăt introdus de câteva zile.

Culmea e că nu asta a fost partea cea mai absurdă a întâmplării, mai cu seamă că pe undeva mă aşteptam de la bun început ca lucrurile să nu meargă nici pe departe atât de normal pe cât primisem asigurările acelea repetate (din fericire pentru ea, funcţionara cu pricina nu era la birou), şi – aşa cum spunea biata maică-mea, fie-i ţărâna uşoară! – poate că şi eu atrag ghinioanele cu gândirea mea negativă, aşa că stăteam gata îmbrăcat şi cu cheia băgată în uşă, încât nu mi-a luat mai mult de cinci minute să ajung la ghişeu, faţă în faţă cu un puştiulică idiot, ci chestionarul în sine, altminteri banal, dar care, pesemne pentru a uşura munca bieţilor clienţi, socotiţi cam sărăcuţi cu duhul, era nu doar gata tipărit, ci şi completat, cu căsuţele (ne)corespunzătoare bifate după bunul plac al băncii, în funcţie de ce socotea ea că ar fi răspunsul mai convenabil.

Mai degrabă din spirit de frondă, enervat că fusesem smuls aiurea de la activităţile mele oricât de puţin importante, şi oarecum într-o doară, pentru că, din păcate, de multe ori nici eu nu sunt suficient de atent la asemenea detalii şi am, ca mai toată lumea, tendinţa de a merge pe încredere şi a semna “cu ochii închişi”, convins că oricum nu te poţi împotrivi de unul singur regulilor, oricât de absurde, stipulate în contracte de marile companii, de la furnizorii de servicii până la, iată, cazul în speţă, bănci, pentru că altfel rişti să trăieşti (ca) în evul mediu, fără lumină electrică, televizor, telefon mobil, internet şi cu banii ţinuţi la saltea, aşadar superficial, mi-am aruncat totuşi privirile pe formular, constatând cu stupoare nu doar că sunt, chipurile, de acord să primesc tot felul de mizerii publicitare din partea băncii şi a partenerilor ei, sau ca datele mele “cu caracter personal, inclusiv CNP-ul, să fie stocate şi prelucrate în ţară şi/sau străinătate…”, ci şi ca secretul (meu) bancar să nu mai fie secret pentru nimeni, inclusiv, sau mai ales pentru – ţineţi-vă bine! – Departamentul Trezoreriei SUA, care pesemne că, după ce şi-a întins tentaculele asupra întregii populaţii americane, râvneşte să-şi bage râtul şi în oalele care nu-i fierb de pe restul mapamondului! Bun, sunt convins că o (va) face oricum, perfect ilegal, dar nu şi cu acordul “meu” expres, dat nici măcar de mine, ci de nenorociţii din BCR.

Şi staţi, că asta nu-i tot! Ultima întrebare – înainte de a se trece la cele legate de eventualele relaţii de rudenie cu funcţionari ai băncii, care, în mod oarecum surprinzător, erau completate automat cu NU – suna astfel: “Declaraţi că sunteţi cetăţean al Statelor Unite ale Americii sau rezident pe teritoriul Statelor Unite ale Americii şi că vă sunt aplicabile prevederile referitoare la regimul fiscal din acest stat”. Căsuţa bifată: DA.

Ce-i drept, judecând după stupida mină liniştită a idiotului de la ghişeu atunci când i-am atras atenţia asupra acestui fals în declaraţiile mele săvârşit de bancă, mă gândesc că ştia şi el prea bine că tot chestionarul ăla era de florile mărului, doar o nouă şicană făcută pentru a-şi bate joc de clienţi, neavând nicio importanţă cum se completează: oricum toate asigurările date în legătură cu “secretul bancar” (şi nu numai) sunt o poveste pentru adormit copiii mai mari sau mai mici care cred încă, naivi, în valorile democraţiei, drepturile individului şi aşa mai departe.

În schimb, n-am nicio îndoială că, la o adică, dacă interesele (băncii) o cer, “greşeala” aia intenţionată făcută de funcţionari (cu aprobarea superiorilor) se va întoarce dramatic împotriva clientului neatent, aşa că, totuşi, MARE ATENŢIE LA CE SEMNAŢI!

sâmbătă, 12 iulie 2014

"ALL LIPS GO BLUE"

joi, 10 iulie 2014

PORTOCALA FLEȘCĂITĂ

După cea dintâi semifinală din istoria Campionatelor Mondiale de fotbal încheiată, în timp regulamentar, cu scorul de 7-1, nu putea urma decât cea dintâi cu 0-0! Totuşi, o medie de patru goluri pe meci nu-i rea!

Aseară, în urma celui mai urât meci de la actuala ediţie, Olanda şi Argentina au demonstrat pe viu necesitatea imperioasă a unei prevederi regulamentare conform căreia două echipe să poată conveni ca loviturile de departajare să fie executate LA ÎNCEPUTUL unui meci, nu la sfârşitul lui. Cum niciuna din cele două n-a părut să-şi dorească mai mult victoria, preferând s-o lălăie până-n pânzele albe, avantajul ar fi fost că ambele intrau, sâmbătă şi duminică, mult mai odihnite în cele două finale, cu Brazilia (cea mică), respectiv Germania (cea mare), în timp ce (tele)spectatorii scăpau de două ceasuri agonizant de plictisitoare. Pe mine, cel puţin, chiar dacă iniţial ţinusem aprig cu Olanda, încă de prin minutul 70 deja nu mă mai interesa nici cât negru sub unghie cine va câştiga, ci îmi doream numai să se dea dracului un gol ca să mă pot duce liniştit la culcare, în loc să fiu nevoit să mă mai lupt cu somnul şi pentru prelungiri.

Cât priveşte rezultatul final, mi se pare destul de corect, dovadă că există dacă nu chiar un (Dumne)zeu al fotbalului, cel puţin un soi de echilibru natural. Aşa cum mi s-ar fi părut nedrept ca naţionala din Costa Rica să ajungă în semifinale după trei meciuri egale, din care două, consecutive, transformate în victorii la loviturile de departajare (dacă ar fi învins astfel Olanda), nici batavii nu prea meritau să ajungă în finală după ce în optimile cu Mexicul erau practic eliminaţi în minutul 88, întorcând soarta partidei în următoarele trei sau patru, şi au trecut (tot) la 11 metri de costaricani. Nu e că Argentina ar fi rupt gura târgului până acum după glorioasele victorii la limită cu Iranul (printr-un gol înscris în minutul 90!), Nigeria (cu mult noroc), Elveţia (gol în minutul 118!!!) şi Belgia, dar orişicât. Aşa, măcar ulciorul fiecăreia dintre echipe a mers numai câte o singură dată la apa loviturilor de la 11 metri. Ca şi al meu de altfel, fiindcă scriam încă de ieri că şi-aşa mi-au ieşit prea multe pasienţe anul ăsta, ca să nu trebuiască să înghit într-un târziu una dintre cele mai antipatice finale posibile, Germania-Argentina.

De altminteri, trebuie remarcat că numai când e vorba de favoritele mele teoria aia care spune că la loteria loviturilor de departajare sunt defavorizate echipele de sorginte latină, fiindcă jucătorii sunt mai emotivi şi nu rezistă presiunii psihice, nu se confirmă. Dovada? Luaţi orice statistică privitoare la naţionala Angliei şi la echipele de club din insulă şi o să vedeţi câte astfel de înfrângeri au suferit în faţa italienilor, francezilor, spaniolilor, portughezilor… Acum trebuia ca şi Olanda să dea cu mucii-n fasole în disputa cu “emotivii” sud-americani. Sper să nu urmeze nemţii, cu care, din motivele alea de solidaritate continentală amintite ieri, o să ţin, pentru a doua şi poate ultima oară în viaţă, la finala de duminică. Asta dacă o să mă uit.

miercuri, 9 iulie 2014

NEMȚI DE-AI NOȘTRI

Aseară, sau mai curând azi-noapte, în prima semifinală a Campionatului Mondial de fotbal, s-au întâlnit două dintre cele mai antipatice naţionale – Germania şi Brazilia. Doar dintr-o solidaritate… continentală, care altfel nu prea-mi stă în fire – dovadă că, de exemplu, la turneele majore de hochei, ca şi la schi, ţin, chiar pătimaş, cu (sportivii din) Canada, iar a doua opţiune sunt (cei din) Statele Unite (că englezii nu le au cu sporturile de iarnă) – i-am susţinut din toată inima mea strânsă pe nemţi, (cam) singurii care sunt în stare să rupă blestemul istoric ce urmăreşte echipele europene, incapabile până acum să câştige vreo ediţie desfăşurată pe tărâm (sud-)american. Sigur, şi mai frumos ar fi s-o facă Olanda, însă mă tem că n-am eu chiar atâta baftă, în condiţiile în care şi-aşa mi se pare aproape un miracol că echipe susţinute, fie şi conjunctural, de mine, au ajuns atât de departe.

Revenind la meciul de ieri spre azi, trebuie să spun că am avut o satisfacţie de-a dreptul uşor sadică – pe undeva înrudită cu răutatea nemţilor, care, în repriza a doua, când conduceau cu 7-0, continuau să se năpustească în valuri, supranumeric, spre poarta adversă, primind în cele din urmă unicul gol… pe contraatac – văzând cum zeci de mii de suporteri brazilieni fanatici izbucnesc în lacrimi de femei isterice după ce cu mai puţin de un sfert de ceas înainte îşi răcniseră imnul plini de entuziasm patriotard. Imagini de neuitat, pe care sper să le văd şi la noapte, de data asta cu argentinienii drept protagonişti! 

Cât priveşte evoluţia halucinant de rapidă a scorului, am fost, fireşte, la fel de surprins ca oricine, chiar dacă, la 1-0 în minutul 11, amintindu-mi că nu cu multe ore în urmă îi spuneam unui prieten cum, din toate echipele prezente la acest turneu, fusesem impresionat de nemţi, care, indiferent că i-au avut în faţă pe americani, algerieni sau francezi (pe care, în paranteză fie spus, îi bat oriunde, oricând şi în orice domeniu, inclusiv la fotbal) (acel 4-0 cu Portugalia în zece oameni a fost, totuşi, un accident, dar în sensul de “întâmplare”, nu de “catastrofă”, ca aseară), jucaseră parcă exact la fel, extrem de siguri pe ei, dar oarecum economicos, îmi ziceam că poate se stârnesc fix acum şi le administrează gazdelor vreun sec 3-0. Ca fan al lui Arsenal, care am aflat pe propria piele că nici măcar un scor de 4-0 pe finalul partidelor nu e unul pe deplin liniştitor (şi nici 0-4 întru totul descurajant!), la 2-0 în minutul 23 eram încă foarte emoţionat şi nesigur în privinţa deznodământului, însă tocmai terminasem castronaşul cu seminţe, aşa că am pornit în trombă spre bucătărie să mă realimentez. N-am apucat să fac decât un pas pe hol, când strigătele comentatorului m-au readus încă şi mai fulgerător înapoi: se făcuse minutul 24 şi 3-0! Cu farfuria plină de coji în faţă am văzut astfel în transmisiune directă golul numărul patru, din minutul 26, apoi, după alte doar trei minute, pe cel de-al cincilea, care iniţial mi s-a părut o reluare a celui precedent, şi din acel moment n-am mai îndrăznit să plec din fața televizorului nici măcar în pauză, de teamă că voi rata momentul istoric în care până şi portarul nemţilor va da gol din acţiune, eventual cu călcâiul.

Cum în debutul reprizei secunde, la 0-5, brazilienii s-au avântat voiniceşte în atac, am mai avut şi eu un moment de inspiraţie, zicându-mi că nemţii nu vor tolera un asemenea afront şi vor mai da măcar două boabe, ceea ce s-a şi întâmplat, finalul de meci aparţinându-le totuşi gazdelor, care i-au făcut pe propriii suporteri să regrete şi mai amarnic faptul că meciul s-a terminat tocmai când favoriţii lor se dezlănţuiseră.

În încheiere, să mai spun că mi-a plăcut teribil comentariul cuiva de pe Facebook, care la 6-0 scria: “Dacă nemţii nu sunt în stare să-l dea şi pe-al şaptelea, să mor eu dacă mai ţin vreodată cu ei!”. Noroc că l-au dat.

marți, 8 iulie 2014

PUIU ŞI CONCACAFU’

Cât pe ce să se termine Campionatul Mondial de fotbal din Brazilia fără să apuc să scriu şi eu măcar două rânduri! (Uite că le-am şi scris!)

Adevărul este că, fiind fan al naţionalei Angliei (orice microbist român are dreptul să simpatizeze cu oricare altă echipă reprezentativă decât, sau, mă rog, “pe lângă” cea proprie, care nu mai are de multă vreme nicio legătură cu competiţiile de asemenea anvergură), ediţia de anul acesta s-a cam terminat (şi) pentru mine chiar mai rapid decât cea din 2010, englezii încheind toate conturile şi terminând cu grijile după numai două meciuri, în care de altfel nici n-au jucat atât de rău pe cât mă așteptam s-o facă. Ba, dimpotrivă, aproape că le-au pierdut nemeritat. În fine. Pe de altă parte, din cauza orei târzii de desfăşurare, inclusiv la multe dintre partidele pe care-mi propusesem să le urmăresc pur şi simplu am adormit în diverse momente ale lor, mergând de prin minutul 4, până pe la 112. 

Din fericire, a doua mea favorită… favorită, adică având şanse de a accede în fazele superioare (că SUA nu se pun, deşi mi-au oferit oricum mai multe motive şi zile de turneu pentru, respectiv la care să mă uit decât Anglia), Olanda, a ajuns până în semifinale, altfel probabil aş fi plecat deja într-un concediu adevărat pe litoral, în loc să dau câte o fugă de-o zi, în pauzele competiţionale, cum am făcut şi ieri. De altfel, cele două rânduri despre care vorbeam la început intenţionam să se refere, ori măcar să pornească de la meciul dintre Olanda şi Costa Rica, terminat cu victoria chinuită, dar pe deplin meritată, a batavilor, în urma loviturilor de departajare.

Aşa cum mă aşteptam şi mă temeam, o bună parte rea a presei (inter)naţionale a comentat elogios despre mica echipă din zona CONCACAF, care, vezi Doamne, “a părăsit competiţia cu fruntea sus”, “a făcut o figură mai mult decât onorabilă”, “merită numai cuvinte de laudă” şi toate celelalte clişee. Din punctul meu de vedere în schimb, evoluţia costaricanilor a fost unul dintre cele mai ruşinoase momente aproximativ fotbalistice (adică nu chiar de genul muşcăturilor de urechi între jucători) de la actuala ediţie, fiindcă mi se pare jenant ca o echipă ajunsă, cum-necum, în sferturi, după o (altă) victorie la 11 metri (care, coroborată şi cu egalul din grupe, ar fi creat paradoxul penibil ca o competitoare să ajungă în semifinale după trei meciuri egale consecutive!), în dauna Greciei, să aibă ca unic “plan tehnico-tactic”, pus în aplicare încă din primul minut, apărarea cu orice preţ, pe sistemul “toată autobaza în poartă”, pentru a ajunge la, desigur, loviturile de departajare! Ceea ce s-a şi întâmplat, în ciuda unei inferiorităţi (valorice) vădite faţă de Olanda, care, chiar şi fără să rupă gura târgului, a dominat copios şi a avut nu mai puţin de trei bare, în timp ce costaricanii am impresia că au tras primul şut pe poartă (altminteri periculos, de se putea întâmpla pocinogul şi o ruşine încă şi mai mare pentru fotbal!) prin a doua repriză de prelungiri. Cu alte cuvinte, au încercat să păcălească fotbalul şi au fost la un pas să şi reuşească!

Din păcate, povestea asta îmi aduce aminte de prestaţia naţionalei noastre la mult lăudata ediţie din 1994, când “Generaţia de Aur” s-a prezentat cam la fel, doar cu ceva mai multe sclipiri, datorate însă nu atât “concepţiei de joc”, cât valorii individuale a fotbaliştilor. De-aia şi zic eu de atunci încoace că, la jucătorii pe care i-a avut România în perioada aceea, performanţele – chiar dacă cele mai bune din toate timpurile – sunt (cu mult) mai modeste decât puteam obţine, dacă am fi avut şi un antrenor pe măsură. Aşa se scrie însă uneori istoria, şi “nea Puiu” e ăl mai mare şi mai tare…

sâmbătă, 5 iulie 2014

"YOUR BETRAYAL"

joi, 3 iulie 2014

CA SCAIUL

Oameni buni, nu credeam s-ajung vreodată să ţin cu Djokovici la tenis! De altfel, nici la fotbal, handbal sau volei, dacă sârbul ar fi prestat aşa ceva, fiindcă e foarte probabil că mi-ar fi fost la fel de antipatic. Iată însă că, de la o vreme, au apărut alţii încă şi mai şi, sau care doar îmi par mie aşa, ceea ce e de fapt acelaşi lucru, că doar scriu despre antipatiile mele, nu ale vecinului de la nouă, care presupun că mă antipatizează cel mai tare pe mine, reciproca fiind, desigur, valabilă cu vârf şi-ndesat. (Divagaţie irelevantă.)

Poate să fie şi asta una din dovezile parcă tot mai numeroase că într-adevăr, aşa cum suspectam şi am recunoscut-o şi public în câteva rânduri, devin eu tot mai conservator, dar “noul val” de jucători – care deocamdată se disting prin victoriile răsunător de surprinzătoare obţinute nu atât împotriva lui Djokovici, cât a celor pe care, dimpotrivă, îi simpatizez eu, respectiv, în ordinea preferinţelor, Murray, Federer şi Nadal – îmi cam stă în gât. Nu mai departe de alaltăieri, de pildă, la Wimbledon, spaniolul a fost eliminat de un fel de cipriot grec get-beget din Australia, al cărui nume nu-l mai auzisem până atunci şi presupun că nici nu-l voi mai auzi cel puţin până la următoarea întâlnire cu unul din cei trei, fiindcă a fost la rândul său eliminat fără drept de apel în faza următoare de nimeni, aşa cum se întâmplă cu mai toţi meteoricii ăştia, care nu m-ar mira să înceapă să se retragă în plină glorie după câte un astfel de triumf, echivalent cu un Mare Şlem propriu ce ar rămâne oricum vârful carierei lor de jucători profesionişti mediocri.

Cel mai tare şi mai tare mă enervează însă dimitrul Bulgarov. Pardon, bulgarul Dimitrov. E drept, asta poate să (m)i se tragă şi dintr-un pic de gelozie, fiindcă netotul s-a găsit să se cupleze cu nimeni alta decât Femeia Perfectă (deşi cam înaltă), Sharapova, dar în principal e din cauză că am eu o râcă aparte pe vecinii noştri de la sud, care parcă fac dinadins să ne umbrească bruma de mândrie patriotică sportivă de care mai avem parte din când în când, ţinându-se scai de noi, întru deplina confuzare a lumii occidentale. După ce Generaţia noastră de Aur la fotbal, condusă de Gică Hagi, s-a suprapus aproape perfect, la zi şi oră, cu a lor, în frunte cu sosia “Regelui”, Hristo Stoicikov, acum, când după ani şi ani avem şi noi o jucătoare de tenis de renume mondial, care printre altele a câştigat anul trecut turneul feminin de la Sofia, hop!, apare şi cel mai mare jucător de tenis bulgar al tuturor timpurilor, câştigător, printre altele, al turneului masculin de la Bucureşti. Sigur, din motive evidente de sex, acum confuziile sunt mai greu de făcut, dar, orişicât, tot găsesc situaţia iritantă.

Că de-aia am ajuns să ţin cu Djokovici (lucru care a început deja să-i cauzeze, ieri fiind la un pas de eliminare în faţa lui Cilic!), fiindcă a rămas cam singura stavilă de nădejde în calea succesului deplin al “fratelui” vitreg de peste Dunăre. Cum ar fi să ia Bulgarov titlul la Wimbledon şi Simona noastră nu? Insuportabil, zău!

miercuri, 2 iulie 2014

TVR ȘI FILMUL DE OSCAR... POPESCU

De principiu, lăudabilă iniţiativa – nici nu-mi dau seama cât de veche, că n-am sesizat-o decât relativ de curând – TVR de a introduce în grila de programe a canalului său secund o rubrică intitulată “Filmul de Oscar”. Şi mai lăudabilă ar fi fost însă dacă, respectând propriul titlu, filmele difuzate în cadrul ei ar fi… “de Oscar”, în acel înţeles al sintagmei la care cred că se gândeşte oricine o aude, şi anume încununate cu sau măcar nominalizate la un Premiu al Academiei Americane de Film, fie şi doar pentru costume, efecte speciale, machiaj sau montaj de sunet. Asta, fireşte, dacă nu cumva denumirea programului face referire la un cu totul şi cu totul alt Oscar, poate unchiul omonim al vreunui funcţionar mărunt din TVR.

Pe lângă că emisiunea e o bună scuză de a programa pentru a zecea oară câte un film vechi şi ieftin (chiar dacă bun), în loc să se achiziţioneze producţii mai noi, dar scumpe, cei din TVR ne cred ori ignoranţi, ori lipsiţi până şi de Google, altfel nu-mi explic de ce niciuna din cele două pelicule asupra cărora s-a nimerit să-mi cadă privirile într-un interval de două-trei săptămâni – “Regele maidanelor” (“King of the Hill”) şi “Prizonierul spaniol” (“The Spanish Prisoner”) – nu aveau absolut nicio legătură directă cu Oscarurile, în afară, poate, de senzaţia greşită a celor din TVR că primiseră sau ar fi meritat unul. Treaba e că nu conţopiştii din Televiziunea Română se ocupă cu decernările sau măcar nominalizările. Cel puţin deocamdată. La fel cum, tot deocamdată cel puţin, nici măcar “Palm d’Or” nu e totuna cu “Oscar”.

Sigur, nu e mai puţin adevărat că pe genericul ambelor se aflau fie actori, fie regizori(i) care cochetaseră sau aveau să cocheteze cu cea mai importantă distincţie din lumea cinematografiei, dar asta e ca şi cum ai decreta “filme de Oscar” toate comicăriile tembele în care a jucat Tom Hanks în adolescenţă, gen “The Man with One Red Shoe” sau “Bachelor Party”, doar pentru că la maturitate avea să ia premiul pentru “Philadelphia” şi “Forrest Gump”. Să fim serioşi!