Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 28 ianuarie 2016

DEMENŢII

Dacă nici asta nu e dovada peremptorie a demenţei autorităţilor (locale)…

De vreo doi ani (financiari) întregi, sunt fericitul posesor al unui loc de parcare de reşedinţă, obţinut, după nenumărate demersuri eşuate, printr-o împrejurare pe cât de favorabilă pentru mine, pe atât de nefericită pentru fostul deţinător, un vecin care a răposat. Fără să fi scăpat cu totul de scandalurile cu diverşii dobitoci care vin în vizită la cel din blocul de vizavi – un, cică, celebru (fost?) prezentator al buletinului meteo de la ProTV, cu nume de neam învecinat, prenume de foşti premieri şi înclinaţii exhibiţioniste, care, printre altele, nu crede în beneficiile perdelelor la ferestre (aspect asupra căruia voi reveni negreşit cu altă ocazie) – şi mi-l ocupă, mai ales după ce m-am muncit câte o dimineaţă întreagă să curăţ zăpada din jurul lui, perspectiva de a mă întoarce la vremurile şi mai negre în care dădeam câte două-trei ture de cartier cu maşina până să găsesc un loc ilegal unde s-o las şi să n-am deloc certitudinea că a doua zi dimineaţă o voi mai şi găsi (întreagă) mă determină ca, la fiecare început de an, prima grijă de care să scap să fie tocmai aceea de a plăti taxa pentru el, împreună (sau nu) cu impozitele pentru casă şi maşina aferentă (parcării), care vin pe fix aceeaşi fiţuică perfect oficială, cu antet şi toate cele, şi a căpăta ştampila corespunzătoare pe autorizaţia cu care am argumentul suprem al dreptului de a-l băga în aia mă-sii pe oricare venetic poposit acolo, aşa cum am făcut nu mai departe de seara trecută cu un cioban cu numere de Constanţa.

Anul acesta, de pildă, cred că i-am devansat şi pe cei mai prompţi dintre pensionari, achitându-mi toate dările încă din primele zile (lucrătoare) ale lunii, ceva gen 5 sau 6, aşa încât nu mică mi-a fost mirarea când administratorul blocului m-a sunat alaltăieri, trezindu-mă cu noaptea în cap (că nici ăsta nu e întreg la minte!), să-mi atragă atenţia asupra unui afiş pe care îl lipise în lift şi în conformitate cu care trebuia să depun (mai precis soţia, care, pe lângă că e de fapt titulară, se ocupă de relaţia mea cu lumea, fiind o fiinţă infinit mai chibzuită şi mai răbdătoare, în timp ce eu aş sfârşi probabil prin a mă lua la bătaie din două în două zile cu tot soiul de imbecili) o nu ştiu ce Anexă (?) nr. 2.4, din care să reiasă (o dată în plus?!) că deţin(em), cu chirie, blestematul de loc pentru care, cum spuneam, nu doar că plătim de doi ani şi am plătit deja şi pe cel în curs, dar taxa a şi fost actualizată (în plus) faţă de cel trecut, semn indubitabil că situaţia lui (şi a noastră) era perfect cunoscută autorităţilor (locale), mai cu seamă că, atunci când soţia s-a dus să i se pună ştampila amintită, nici n-a fost necesar să prezinte chitanţa (cu care, prevăzător, o înzestrasem la plecare), dovada plăţii fiind găsită direct “în sistem”.

Măcar autorităţile din sectorul 2, în pofida părerii mele execrabile despre ele (care nici nu s-a schimbat cu ocazia asta), au avut ideea salutară de a permite depunerea fiţuicii prin e-mail, iar după ce adresa furnizată n-a mai făcut, pesemne, faţă solicitărilor, transmiţând mesaje de eroare, au găsit o metodă de a se încărca fişierele direct pe pagina de internet, astfel încât azi-dimineaţă, la a doua tentativă după cea nereuşită de ieri, cu e-mailul, am trimis documentele şi chiar am capătat un număr de înregistrare… probabil cu mai puţin de o oră înainte ca pe aceeaşi pagină de internet să apară un mesaj prin care cetăţenii erau înştiinţaţi că NU (mai?) trebuie depus nimic, întreaga poveste fiind o neînţelegere!

Acum, ce voiam să spun? Dacă există cineva care să găsească o altă explicaţie pentru toată această tevatură în afară de dorinţa fierbinte a oficialităţilor de a-şi bate pur şi simplu joc de oameni, punându-i pe drumuri sau, în orice caz, pe jar, şi de a încasa amenzile cu care erau ameninţaţi cei care nu se conformau aberantei cerinţe, îl sfătuiesc să intre degrabă în politică deoarece este la fel de ticălos, imbecil sau doar, cum spuneam, dement ca şi ele.

Între timp, eu aştept cu interes şi pregătit să nu mă mai mir chiar de nimic o înştiinţare prin care să mi se ceară să depun, într-un termen de timp nerezonabil, o anexă la un document fantasmagoric prin care să atest, iarăşi, că am casa pentru care plătesc de-o viaţă impozite sau, eventual, un act prin care să dovedesc, cu minimum trei martori, că mai sunt în viaţă şi nu folosesc în mod abuziv buletinul.

marți, 19 ianuarie 2016

MOALE ȘI PE MIJLOC

Partea bună a eliminării Simonei Halep încă din primul tur al Australian Open este că nu mai trebuie să-mi fac griji în privinţa orelor bizare (ale României) la care joacă, pentru a pune la întregistrat transmisiunile de pe cine ştie care dintre cele trei canale Eurosport (inclusiv cel SD, “românesc”, dedicat până acum exclusiv meciurilor din Premier League) sau a calcula dacă se încadrează în cele ultime trei ore disponibile “în reluare” pe Player atunci când acesta funcţionează cum trebuie, adică din doi în trei.

În paranteză fie spus, noul abonament pe o lună la aplicaţie l-am făcut în primul rând pentru a nu rata partidele de snooker ale lui Ronnie O’Sullivan, revenit în circuitul profesionist după o absenţă de opt luni, şi cursele din Cupa Mondială de Schi Alpin, dar se nimerise numai bine şi cu tenisul, fiindcă altfel nu mai am de gând să mă trezesc în toiul nopţii pentru a vedea un eveniment sportiv “live” decât dacă e vorba de NHL. Din fericire, deocamdată au rămas în competiţie celelalte favorite ale mele, superbele Maria Sharapova şi Ana Ivanovici, ale căror apariţii, spre deosebire de ale bietei Simona, sunt sigur că vor fi date în reluare de câte trei-patru ori pe zi.

În ciuda înfrângerii lamentabile, astăzi jucătoarea noastră n-a avut nici pe departe cea mai jenantă prestaţie de care e (in)capabilă şi pe care i-am văzut-o cu stupoare chiar şi atunci când a câştigat nu doar câte o partidă izolată, ci turnee întregi. Ghinionul a fost că adversara “made in China”, locul 133 (!!!) mondial, a evoluat, fără doar şi poate, la nivelul unui număr 6 sau 7, poate 8, oricum din top 10-12, cu care Simona are (mai) mereu probleme, chit că, oficial, ea este, încă, şi deja de multişor, pe 2, iar din câte înţeleg deocamdată nici nu poate coborî mai jos de 5.

E adevărat, de-a lungul timpului s-a întâmplat şi relativ invers, adică o adversară (de top) a Simonei să joace (aproape) perfect, iar constănţeanca să fie pur şi simplu mai bună, dar exemplele de acest gen sunt atât de puţine, încât degetele de la o singură mână mi-ar prisosi să le (e)număr. Tot mai des am senzaţia că evoluează – vorba comentatorilor de sport – “la alibi”, mulţumindu-se, de pildă, să returneze mingile într-o zonă “sigură” a terenului, respectiv – aşa cum mai scriam la un moment dat – pe o suprafaţă de vreun metru pătrat în jurul T-ului de serviciu, pentru ca nu cumva să rişte să le trimită în aut. Asta, desigur, atunci când nu le dă în burta sau de-a dreptul la baza fileului. Loviturile superbe, (tangente) pe tuşe, cu care ne obişnuise şi pe care le plasa cu evidentă premeditare, de oriunde s-ar fi aflat, par să nu mai apară acum decât în situaţii excepţionale, dacă e obligată de o execuţie la fel de bună a adversarei, pe care o ajunge in extremis, returnând-o practic din instinct şi, desigur, datorită imensului talent cu care nu există umbră de îndoială că este înzestrată.

Se prea poate să mă cred eu mai priceput decât am cum să fiu ca unul care, în afară de a urmări, ce-i drept, de zeci de ani şi cu înverşunare transmisiunile de tenis, am pus mai des mâna pe racheta “Reghin”, de lemn, din comerţ, pe care o am din copilărie, ca să o mut dintr-un colţ în altul al dulapului cu vechituri, decât să joc cu ea altceva decât badminton, dar ce nu înţeleg este cum de nu-i atrage nimeni atenţia asupra acestui aspect care mie mi se pare vădit. Iar dacă, totuşi, îi atrage, de ce nu e în stare să se corijeze. Cu atât mai mult cu cât, astăzi, la conferinţa de presă, ea însăşi recunoştea că “am lovit scurt în primul set”. (Scurt însemnând, de fapt, pe mijlocul terenului, fără vlagă, pentru că “scurta” propriu-zisă tot n-o stăpâneşte). 

Singurele momente când a pus-o într-o oarecare dificultate pe chinezoaică şi a obţinut puncte au fost cele în care “s-a riscat” să trimită mai adânc, spre linia de fund. În rest, un fel de “hit and hope”, cum s-ar spune în snooker, cu nădejdea că adversara, chiar şi nederanjată de vigoarea sau măcar lungimea loviturilor, va greşi “neforţat”, ca un veritabil număr 133 WTA. Ceea ce, spre lauda ei, aceasta s-a încăpăţânat să NU facă.

joi, 24 decembrie 2015

marți, 22 decembrie 2015

ȘI MAI MULȚI MARTORI AI LUI MAHOARCĂ!

Mi se pare fascinant de înspăimântător cum oameni despre care, uneori în decurs de mulţi ani, ajunsesem să-mi fac o impresie relativ bună, socotindu-i inteligenţi şi cu capul pe umeri, au în privinţa fumatului abordări dintre cele mai stupide, încât dacă nu le-aş fi cunoscut adevăratele posibilităţi intelectuale aş fi fost tentat să-i cred de-a dreptul retardaţi, fenomen care vine să-mi confirme o teorie mai veche, conform căreia chiar şi cele mai strălucite minţi pot da rateuri grave în chestiuni care au Freud ştie ce implicaţii psihologice profunde, la nivel sub sau inconştient, asupra posesorilor.

Aşa cum am precizat şi în precedentul meu text pe acestă temă, întâmplarea (ne)fericită face să mă situez pe o poziţie aproximativ obiectivă, ca unul care am fumat mai bine de cincisprezece ani, perioadă care, însă, judecând după elucubraţiile lansate de fumătorii cu vechime mai mare în slujba ruinării sănătăţii proprii şi – cu o eficienţă uşor mai scăzută, necesitând eforturi sporite, pe care par determinaţi să le facă până la ultima lor suflare îmbâcsită cu mahoarcă – a celor din jur, nu a fost îndeajuns de lungă cât să mă tâmpească definitiv şi irevocabil, mai cu seamă că atitudinea mea era şi pe vremea când fumam mai apropiată de cea de acum, pe care de aceea o şi cataloghez, fără falsă modestie, de bun-simţ. Cu alte cuvinte, nu mi se părea nici atunci şi, desigur, cu atât mai puţin acum, un capăt de ţară interzicerea fumatului în indiferent care, inclusiv TOATE spaţiile publice, şi nici măcar numai în cele închise, dacă e să mă gândesc, de pildă, la stadioanele de fotbal sau chiar la staţiile de tramvai şi troleibuz.

Sigur, pot să admit (din nou) că eu am fost un caz fericit, deoarece n-am ajuns vreodată sclavul ţigărilor, aşa cum sunt mulţi dintre cei care s-au cocoţat acum, în preajma aniversării/comemorării a… mi-e şi lene să socotesc câţi ani de la Revoluţie, pe baricadele unei ridicol de stranii lupte pentru drepturile fumătorilor, considerând că aparţin unei minorităţi (?) discriminate (ca și aurolacii) şi imaginându-şi, pesemne, că vor intra în galeria marilor personalităţi istorice alături de Abraham Lincoln şi Martin Luther King.

În – vorba vine – paranteză fie spus, oarecum paradoxal, eu am avut motive mai raţionale să mă apuc de fumat, decât să renunţ la el, fiindcă primele ţigări mi le-am aprins pe vremea când lucram în presă şi eram acreditat la Senat, iar în pauzele dintre şedinţe, când parlamentarii ieşeau “la o pipă”, trebuia să am un pretext să stau lângă ei ca să trag cu urechea la ce-şi spun, în timp ce ultima nici nu-mi propusesem şi nici n-am ştiut că o să fie aşa, ci doar m-am pomenit că nu mai simt nevoia să-mi aprind alta. Ulterior, nici n-am tuşit ca măgarul, nici nu m-am îngrăşat ca porcul, semn, poate, că oi fi câştigat la loteria genetică un organism care, dincolo de alte slăbiciuni şi defecte, măcar nu e predispus la dependenţe (grave). Cu droguri n-am încercat şi nici n-am de gând, dar aş paria tot pe mine!

Revenind la oile noastre (negre), pe lângă tot mai numeroasele poze dezgustătoare de profil cu subiecţi – printre care şi femei altminteri frumoase şi chiar inteligente din când în când – trăgând cu nesaţ şi un soi de sfidătoare mândrie tembelă din ţigări, întru scârbirea privitorului obişnuit şi răul exemplu dat minorului derutat, am văzut pe Facebook o fotografie devenită “virală” în care erau puse alături Catherine Deneuve şi Angela Merkel, cu precizarea că prima avea, pe-atunci, 68 de ani şi e fumătoare înrăită, iar cealaltă doar 58 şi e nefumătoare, mesajul grosolan de supraliminal fiind că tutunul aduce beneficii incontestabile pentru sănătate sau cel puţin în privinţa aspectului exterior. 

Acum, nu e că n-aş înţelege eu o glumă, chiar şi când e proastă, dar mai proşti sunt cei care, poate nefiind fani ai frumoasei Deneuve, cum sunt eu, care o pun în topul personal, cu adevărat “all time”, cam imediat după Marilyn Monroe, chiar şi când ajunsese la vârste mult mai înaintate decât cea la care aceasta din urmă a încremenit tragic într-o tinereţe veşnică, n-au observat că franţuzoaica a fost şi ea în ultimii ani, la fel ca multe alte vedete (de cinema), victimă a unor operaţii estetice nu pe deplin reuşite, care or fi “întinerit-o” hâd cu ăia câţiva ani atribuiţi – hă, hă, hă! – fumatului, dar i-au ruinat dezolant tot şarmul de femeie care ar fi putut să îmbătrânească natural şi frumos.

În fine, un alt simpatic isteţ în multe privinţe, dar cu desăvârşire obtuz în asta, observa cu un soi de retorică uimire filosofică şi închipuit elocventă cum în nu ştiu ce cârciumă, la nu ştiu ce oră, salonul pentru fumători gemea de lume, în timp ce ăla pentru ne nu, dovadă, chipurile, că noua legea antifumat e proastă sau măcar ipocrită, deoarece… Spre deosebire de cei peste 345 de cetăţeni (fumători?) care i-au dat “like” (media lui obişnuită fiind de câteva zeci!), n-am înţeles ce, pentru că, aşa cum spuneam, nu mai fumez de (șapte) ani de zile și nu pot descifra meandrele logicii unui fumător adevărat. Oare dacă-mi aprind acum o ţigară mi se va schimba brusc perspectiva?

luni, 21 decembrie 2015

DE-ALE NOASTRE CU DE-AI LOR

Paradoxul e următorul: cu toate că sunt (încă) suficient de “patriot” cât să ţin, pe plan sportiv, cu naţionalele noastre de fotbal, handbal, rugbi, polo, baschet şi aşa mai departe, nu sunt – şi, trag nădeje, în măsura în care îmi voi păstra măcar o brumă de raţiune până la vârste mai înaintate, nici nu voi fi vreodată – atât de “naţionalist” încât să am vreo problemă dacă unele dintre ele sunt conduse de antrenor/i străin/i. Ba dimpotrivă!


Un alt paradox este că, în schimb, o naţiune vestită în lume pentru numărul mare de cetăţeni proprii care-şi părăsesc patria-mumă (ce-i drept, adeseori şi ciumă) în speranţa de a-şi face un rost pe meleaguri străine, cum este a noastră, are tendinţa de a-i trata cu neîncredere, dacă nu de-a dreptul ostilitate, pe altminteri destul de puţinii alogeni care încearcă să facă ceva bun pe aici.


Cel mai recent exemplu este, desigur, cel al naţionalei feminine de handbal, căreia, după începutul nu tocmai convingător de la Campionatul Mondial, i se găsise, printre alte noduri în papură, şi păcatul capital că nu e condusă de un rrromânaş sadea, cu rădăcini adânci ale arborelui genealogic înfipte până pe timpul lui Ştefan cel Mare, dacă nu chiar al lui Burebista. Ulterior, în urma rezultatelor cu adevărat excepţionale, din faza eliminatorie, încununate cu medalia de bronz, părerile s-au mai nuanţat, iar glasurile xenofobe s-au prefăcut răguşite de strigătele de încurajare din timpul partidelor pe muchie de cuţit, însă mă tem că nu pentru multă vreme, ci doar până mai trece puţin entuziasmul general.


Acum, se prea poate să fie o simplă coincidenţă (fericită), însă după ce, în urmă cu doar câteva luni, naţionala de rugbi, condusă de un antrenor galez, a obţinut câteva rezultate spectaculoase la Cupa Mondială din Anglia, handbalistele au urcat, pentru prima oară în ultimul deceniu, pe podiumul unei întreceri similare sub bagheta unui suedez. Şi într-un caz şi în celălalt, dincolo de rezultatele în sine, impresionantă şi, aş zice, total atipică, a fost evoluţia sportivilor noştri. Obişnuiţi mai degrabă “să scape victoria printre degete”, după ce conduc uneori şi detaşat, pentru că adversarii “şi-au dorit mai mult să câştige” şi/sau “au fost mai proaspeţi (pe final de meci)”, acum i-am văzut şi pe “stejari” şi pe fete luptându-se de la un capăt la altul al partidelor, întorcând aproape neverosimil scorul – ca în cazul răsunătorului 17-15 de la 0-15 cu Canada, al rugbiştilor – sau necedând (psihic) nici măcar după ce s-au aflat la un pas de triumf, dar s-a ajuns în prelungiri, cum s-a întâmplat cu handbalistele când au întâlnit Danemarca.


De altfel, principalul câştig pe care îl poate aduce un antrenor străin este tocmai la nivelul mentalităţii şi al moralului. Din păcate, după ce că oricum nu suntem nici pe departe atât de talentaţi, ca popor, pe cât ne place să credem despre noi, de cele mai multe ori nu ne valorificăm nici măcar întregul potenţial, atâta cât e, pentru că pur şi simplu clacăm psihic. Mult prea emotivi, copleşiţi de toate cele, de la “presiunea publicului” la “miza jocului”, mai avem şi prostul obicei ancestral de a ne trage unii pe alţii în jos, ocărându-ne cu voluptate între noi atunci când lucrurile merg prost, dar şi săpându-ne cu frenezie în mai puţinele ocazii când merg bine.


Iată de ce, măcar din când în când, şi pe o perioadă limitată, intervenţia cuiva din afară, faţă de care să ne fie jenă să ne arătăm năravurile, fiind, în schimb, stimulaţi să ne etalăm, fie şi cu îngâmfare, calităţile, şi care să pună puţină ordine în boema nostră latino-balcanică, nu poate fi decât binevenită. Spun “pe o perioadă limitată”, fiindcă am suficiente exemple că bubele noastre (din cap) sunt contagioase, astfel încât, după prea mult timp petrecut în compania noastră, străinii sfârşesc inexorabil prin a se molipsi!


E adevărat că “pe vremuri” (respectiv pe a lui Ceauşescu) lucrurile stăteau cu totul altfel şi România se putea lăuda cu rezultate sportive strălucite fără să fie nevoită să apeleze la asemenea “importuri”. Până să descifrăm însă misterul care planează asupra degradării noastre (şi) pe acest plan, în condiţiile în care ţări la fel de comuniste atunci şi de capitaliste acum au în continuare performanţe superioare, cred că trebuie să ne adaptăm la noile realităţi şi să încercăm şi această variantă, mai ales că se poartă şi la case (infinit) mai mari. E suficient să ne uităm la echipa naţională de fotbal a Elveţiei (cu care ne vom şi confrunta la EURO 2016), unde mai bine de jumătate dintre titularii de bază sunt jucători naturalizaţi sau la atleţii (de culoare) care reprezintă cu mult succes Suedia.


Sigur că oamenilor din interiorul sistemului, (foşti) sportivi şi antrenori, care se simt ameninţaţi sau doar complexaţi de prezenţa cuiva din, literalmente, afară, nu le convine o asemenea “revoluţie”, dovadă vehemenţa lui Gheorghe Tadici după primele rezultate negative ale echipei de handbal, atitudine care, pe undeva, mi-a amintit de cea a lui Horia Moculescu, din urmă cu câţiva ani, când România era cât pe ce să fie reprezentată la Eurovision de o excepţională piesă cu autori şi interpreţi străini, care poate ar fi făcut să ajungem şi noi printre puţinele ţări care se pot lăuda că au câştigat trofeul. Şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, ci am fi ocupat tradiţionalul loc 12, aşa cum, la CM de handbal, am fi putut să nu trecem de optimi, măcar ne pute(a)m lăuda cu toleranţa, multiculturalismul şi, de ce nu?, deschiderea noastră către nou, care, la urma urmelor, sunt mai importante decât nişte rezultate sportive sau muzicale.



P.S. Abia aştept sosirea primului antrenor străin şi la naţionala de fotbal. Fiindcă o fi Lucescu (Mircea) Lucescu (Răzvan), Iordănescu (Puiu) Iordănescu (Puiu mai bătrân) sau Piţi barbugiu, dar tot aş prefera pe cineva care a luat un titlu prin Spania sau Germania, ca să nu mai spun o Ligă a Campionilor. 

joi, 17 decembrie 2015

LATURA ÎNTUNECATĂ ȘI PARTEA NEVĂZUTĂ. SAU INVERS

Păcătoasă fire (de microbist) am şi eu! Nu mai departe de aseară, la meciul echipei de handbal feminin a României cu Danemarca, din sferturile de finală ale Campionatului Mondial, n-am rezistat în faţa televizorului decât până prin minutul 49, la scorul de 22-20 în favoarea noastră, când, pe sistemul “mai bine să te retragi cât eşti în avantaj”, mi-am făcut de lucru prin casă şi pe alte canale, oricum de mai mare audienţă, aşteptând ca pe ghimpi să treacă aproximativ sfertul de oră cât estimam că aveau să mai ţină cele 10-11 minute de joc (efectiv), după care am revenit pe Dolce Sport, în incursiuni repetate şi fulgerătoare, de câteva fracţiuni de secundă, cu evitarea vizuală a părţii superioare de ecran, pentru a nu vedea scorul, manevră încununată cu succes fix până în ultima secundă a timpului regulamentar, când l-am văzut şi pe el, dar şi faptul că ni se acordase o lovitură de la 7 metri, pe care, după alte câteva clipe de zapat frenetic, am dedus, din bucuria de nedescris a gazdelor, că o rataserăm, aşa încât pe durata prelungirilor nici n-am mai îndrăznit să comut la partidă, ci am aşteptat să apară titlul final de pe pagina de internet a postului concurent, Digi Sport, care măcar în privinţa asta a dat dovadă de promptitudine, dacă altfel a pierdut drepturile de transmisie pentru marea majoritate a competiţiilor cu adevărat interesante.

Toate astea după ce şi duminică, la optimile de finală cu Brazilia, procedasem la fel (şi, aş zice, cu acelaşi succes), retrăgându-mă strategic de superstiţios, pentru binele inimii mele sensibile şi aflate la o vârstă critică, prin minutul 51, când România (mai) avea un (singur) gol avantaj (după ce condusese şi cu cinci), o sud-americană fusese eliminată, noi eram în atac, dar Cristina Neagu tocmai dăduse o pasă precisă într-o zonă a terenului unde nu se afla nicio coechipieră, mingea ieşind cuminte în aut, procedură oarecum tradiţională – alături de loviturile de la 7 metri ratate cu duiumul în ultimele minute de joc – în urma căreia de obicei începe catastrofa. De dăţile astea – slavă Domnului! – n-a fost însă cazul, spre şi mai marea mea satisfacţie, inclusiv de Mamă Omida cu jumătate de normă, după ce – enervat mai tare de criticile premature şi oricum exagerate pe care anumiţi “oameni de handbal” le aduseseră naţionalei după meciurile pierdute în grupă, decât de prestaţia ei modestă, e drept, dar nu foarte surprinzătoare, mai ales ţinând cont de adversare – chiar îmi şoptisem în barbă ceva în sensul că respectivii ar face mai bine să aştepte optimile înainte de a se dezlănţui, pentru a nu risca să se facă de tot căcatul, aşa cum s-au şi făcut. Cu o menţiune specială pentru fostul antrenor Gheorghe Tadici, care într-o intervenţie televizată le-a acuzat pe (unele dintre?) fete că ar fi cam… n-a specificat ce sau cum, dar am dedus că beţive sau măcar fumătoare (viciul manifestându-se într-un restaurant şi având o relevanţă mai mare pe plan sportiv decât dacă ar fi fost, să spunem, uşuratice), şi pentru fosta colegă a lor, Narcisa Lecuşanu, care îi dădea deplină dreptate acestuia, adăugând cu un scepticism incompatibil cu funcţia ei de vicepreşedinte al federaţiei că “astea sunt, cu astea defilăm”. Din fericire, până acum defilează bine.

Altfel, meciul de aseară, al cărui final dramatic l-am văzut (gâtuit şi aşa de emoţii!) într-o înregistrare, ar merita cu prisosinţă să fie ecranizat de unul dintre marile studiouri hollywoodiene, scenariul fiind, pe lângă că strict autentic, cu mult mai palpitant decât al nenumăratelor pelicule de gen despre fotbal american, baschet sau baseball, cu sau fără Kevin Costner în rolul principal. Oricine – în afară de jucătoarele noastre înseşi – spune că a avut permanent încredere în ele, că nu s-a îndoit nicio clipă de victorie şi alte asemenea bazaconii, minte cu neruşinare încercând doar să epateze. Imposibil! Mai cu seamă că eu unul sunt păţit cu tot soiul de statistici “edificatoare” ce tocmai sunt contrazise de realitate. Aşa cum, de câte ori aud la începutul unui meci că Arsenal n-a pierdut niciodată în faţa unei echipe din Franţa, sau are enşpe victorii la rând în deplasare cu Norwich, sunt absolut sigur că urmează să ia bătaie de la echipa aia din Franţa sau de la Norwich, şi aseară mă temeam că danezele, după ce nu ne conduseseră nicio clipă de-a lungul întregului meci, o vor face pentru prima, singura şi, mai cu seamă, ultima oară, la finalul lui, atunci când contează cu adevărat!

Mărturiseam la început că, dacă nu neapărat în ansamblul fiinţei mele, măcar în calitate de microbist am o fire păcătoasă, pentru că, practic, îmi este imposibil să urmăresc (până la capăt) şi cu atât mai puţin “să mă bucur” de “un veritabil spectacol sportiv”, cum a fost cel de aseară. Fără să caut să pătrund acum în resorturile psihologice adânci care mă împing în general să mă implic atât de tare într-un domeniu altminteri caraghios de neimportant în sine şi care cu siguranţă nu-mi aduce niciun beneficiu (că nici măcar nu pariez), mă confrunt cu realitatea că, de cele mai multe ori, nu mă uit la o astfel de întrecere dacă nu am un favorit clar. Fie că e vorba de fotbal, handbal, hochei, snooker, schi, polo, rugbi ş.a.m.d., trebuie neapărat “să ţin” cu cineva, iar atunci când o fac, automat mă consum până în pragul atacului de cord, astfel încât, ca ieri şi duminică, dacă rezultatul e pe muchie de cuţit (şi mai ales când favoritul meu e… favorit, conducând de-a lungul competiţiei şi/sau fiind creditat cu şanse mai mari la victorie), ajung să nu mai suport tensiunea şi să închid televizorul, chiar cu riscul de a rata “momente memorabile”, desigur pentru cei care le şi văd ca să le memoreze.

Pe de altă parte, atunci când, de pildă, se dispută o finală de Champions League la fotbal între două echipe care-mi sunt egal de antipatice, cum ar fi Bayern şi Barcelona, sau măcar de indiferente, partida pur şi simplu nu mă interesează, chiar dacă premisele pentru spectacolul acela de excepţie sunt foarte mari şi, teoretic, aş putea să-l urmăresc liniştit, de vreme ce mi-e fix-pix cine-l câştigă. Şi atunci ajung să schimb canalul şi să ratez momentele memorabile, doar că din motive diametral opuse. 

Iată de ce nici nu ştiu cum e mai bine în privinţa meciului de mâine, dintre România şi Norvegia, din semifinalele CM de handbal, ca şi a celui de luni, dintre Arsenal şi Manchester City, din Premier League, dacă nu neapărat decisiv, în orice caz important în lupta pentru titlu: adversarii/ele fetelor noastre, respectiv ai “tunarilor” să domine copios, conducând în permanenţă (şi detaşat) ostilităţile, astfel încât să mă uit şi eu, fie şi cu o privire goală, într-o stare de prostraţie, de la început până la sfârşit, sau favoriţii/favoritele mei/mele să se bată de la egal la egal până în ultimul minut, şi eventual să obţină victoria, chiar dacă eu o să cedez nervos încă de pe la pauză?

Sigur, ideal ar fi ca România, respectiv Arsenal, să treacă fluierând de adversari, însă de aşa ceva chiar n-am mai avut parte de nici nu mai ţin minte când.

vineri, 11 decembrie 2015

SALATĂ ŞI TUTUN

Pe motiv că aşa mă apucă uneori când mi se pune pata, pe la începutul anului, dacă nu chiar prin primăvară, speriat şi de o vizită într-un hipermarket, unde, absolut din întâmplare, am observat că preţul la uleiul (de măsline) pe care îl folosesc ajunsese pe la 34-35 de lei (cred că fix 34,99) litrul, m-am apucat să urmăresc cu oarece regularitate cataloagele magazinelor de gen şi, ori de câte ori îl prindeam la promoţie, pe la 31-32, harşt!/vruum!/pac! mai cumpăram o sticlă, până am ajuns fericitul posesor al unei rezerve de trei sau patru, pe lângă cea deja desfăcută şi utilizată în mod curent la salate şi aşa mai departe, chestie care, printre altele, mi-a amintit de vremurile bune (fiindcă eram tânăr) de tristă amintire (fiindcă era comunism) dinainte de ‘89, când o astfel de practică era la ordinea zilei, chiar dacă din raţiuni întrucâtva diferite.

Ei bine, fără ca eu să fi prins de veste în timp util, începând cu 1 iunie TVA-ul la alimente a scăzut la 9%, măsură (lăudabilă) în urma căreia şi uleiul meu s-a ieftinit, după cum am constatat cu sentimente amestecate, chiar şi până la 28-29 lei, încât mă şi gândeam că dacă nici întâmplarea asta nu e pe deplin edificatoare în privinţa (anti)talentului meu de afacerist, chiar nu ştiu ce să mai zic, de vreme ce rezerva făcută la un preţ devenit cu totul dejavantajos în raport cu piaţa era, bineînţeles, aproape neatinsă, cu acest prilej descoperind şi cât de puţin ulei folosesc de fapt!

Lunile – totuşi nu prea multe! – au trecut, stocul meu s-a subţiat în mod semnificativ, chiar dacă deocamdată nu tocmai dramatic, iar nu mai departe de ieri, la fel de întâmplător ca şi în precedentele dăţi, mai cu seamă că subiectul nu mai avea de ce să mă preocupe o bună bucată de timp, am văzut, iniţial în acelaşi hipermarket unde a început întreaga poveste, apoi şi pe pliantul altuia, că uleiul respectiv a ajuns – la ofertă! – la (peste) 38 de lei!

Cum un calcul simplu arată că asta înseamnă cu vreo 10 mai mult decât în urmă cu nici şase luni, când s-a implementat TVA-ul redus, iar unul mai complicat, în măsura în care nu mă şi încurc în el, ar cam conduce la concluzia că, păstrându-se TVA-ul de 24%, litrul ar fi costat azi vreo 43 lei, ce iarăşi nu înţeleg eu în ruptul capului, indiferent de ponderea uleiului în “coşul zilnic”, e cum p…ălăria mea inflaţia lunară îi iese lui Isărescu nu numai subunitară, dar tot mai adesea şi negativă? Să se fi ieftinit în asemenea hal ţigările?! (Că de alea m-am lăsat, dar de ulei, pâine, brânză ş.a.m.d., încă nu!)

duminică, 6 decembrie 2015

"VENDETTA"

sâmbătă, 5 decembrie 2015

HIDOŞENIA NORMALITĂŢII

E uimitor cum subiecte dintre cele mai mici dau naştere la gogomănii dintre cele mai mari!

Până (mai) ieri habar n-aveam că Pirelli (ăia cu cauciucurile, inclusiv din Formula 1?!) editează (anual?) un calendar cu femei (aproape) goale, şi nici că mă interesa, aşa cum de altfel nu mă interesează nici acum – după ce cu ocazia asta am şi aflat – că ediţia pe 2016 va fi una cu (aproape) femei mai degrabă pline, printre care Serena Williams şi Yoko Ono. Interesul mi-a fost stârnit doar de discuţiile contradictorii de-o imbecilitate rară dintre cei care, cam pe bună dreptate, se arătau contrariaţi, dacă nu de-a dreptul oripilaţi, de o asemenea iniţiativă, şi cei, dar mai cu seamă cele care, dimpotrivă, o salutau cu entuziasm, socotind, pesemne, că a venit în sfârşit şi rândul ciumelor ca ele să-şi facă auzite vocile şi văzute şuncile.

Aşa, de pildă, la comentariul, altminteri hazliu şi oricum autoironic al unei utilizatoare de Facebook, care observa că frumuseţi de-astea… rubensiano-dolofane se pot vedea, gratis, prin oglinzile multor gospodării de pretutindeni, inclusiv ale ei, şi că noul proiect al celor de la Pirelli poate fi socotit un semnal că s-a dat liber la consumul (în exces) de shaorma, o piţi înzestrată cu un simţ al umorului de libelulă s-a dezlănţuit, emanând un ditamai textul în care le freca ridichea femeilor care ţin la siluetă în loc să se lase admirate şi, mai ales, iubite doar pentru frumuseţea lăuntrică, şi dezvoltând o întreagă teorie a chibritului conform căreia numai actorii au obligaţia (recte profesională) să fie zvelţi (de-aia n-o fi luat Depardieu Oscarul!), în timp ce toţi ceilalţi, dacă îşi propun să renunţe la shaorma, trebuie s-o facă nu din meschine motive estetice, ci numai şi numai pentru a-şi prezerva sănătatea şi “starea de bine”, asociate dintotdeauna, încă de pe vremea când omul ronţăia doar rădăcini, cu vegetarianismul.

În aceeaşi ordine de idei (stupide), o altă cucoană, care probabil că de ani de zile îşi ţine câte un astfel de calendar în bucătărie, deasupra mesei şi altul la serviciu, pe birou, pentru a-şi stabili întâlnirile de afaceri, se arăta indignată că un nene remarcase (tot în glumă, presupun) că ediţia de anul acesta nu se va mai regăsi pe uşile şi pereţii din camerele adolescenţilor, şi explica (cucoana) pe un ton didactic, dar uşor frivol, că aşa o capodoperă nu poate fi socotită “material de labă”.

Acum, se prea poate să fiu eu un tip superficial, poate sexist sau, mai ştii?, chiar pervers, dar recunosc că, mai ales când vine vorba de vedete, prefer femeile frumoase (şi cu greutatea în parametri omeneşti) celor urâte (şi scrofoase). De-aia, printre altele, îmi place să mă uit la meciurile de tenis feminin în care joacă Maria Sharapova şi (ca să nu mai spun cu!) Ana Ivanovici, nu biata Carla Suarez Navarro sau Francesca Schiavone, sunt suporter înfocat al schioarelor Lindsey Vonn, Anna Fenninger şi Tina Maze (cine nu ştie despre ce vorbesc are la dispoziţie Google) şi nu mai departe de săptămâna trecută aproape că am ţinut cu echipa de curling a Rusiei în finala europeană disputată în compania Scoţiei doar pentru că în componenţa celei dintâi se află o anume Anna Sidorova. Cât despre actriţe şi disconfortul pe care îl am când o slută e distribuită în rol de femeie fatală – probabil pe considerent că “gusturile nu se discută”, şi s-or găsi nişte admiratori şi pentru ea – nici n-are rost să mai pomenesc!

Revenind însă la calendare, mă îngrozeşte gândul că găselniţa (nici măcar foarte originală, că parcă am văzut şi un film pe tema asta) celor de la Pirelli va fi însuşită şi de alţi producători, mai mărunţi, astfel încât, de-acum înainte, superbele imagini cu piscuri muntoase ce se oglindesc în ape limpezi de lacuri glaciare; cu plaje însorite şi insule scăldate de valurile albastre ale mării sau cu Turnul Eiffel şi Big Ben vor fi înlocuite cu poze făcute prin ganguri înţesate cu tomberoane din care se preling gunoaie mustinde şi cu aurolaci dormind în cutii de carton soioase, la fel cum demodatelor pagini cu aranjamente florale spectaculoase le vor lua locul cele cu tot soiul de buruieni şi plante uscate. Aşa, pentru a ne delecta cu “frumuseţea normalităţii” sau ceva de genul ăsta.