Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 15 aprilie 2015

LECȚIA


Coincidenţă sau (mai degrabă) nu, primele două articole care mi-au defilat azi-dimineaţă prin faţa ochilor pe pagina de Facebook (după care au tot revenit în fruntea ei, semn că se bucurau de mare trecere printre “prietenii” cu apetit de comentatori), aveau drept (acelaşi) subiect o întâmplare pe cât de penibilă, pe atât de puţin interesantă pentru mine, dar pe care – de vreme ce, din câte înţeleg, a făcut până şi obiectul unui talk-show de televiziune sau ceva – am zis că nu se cuvinte să o ignor cu desăvârşire, aşa cum ar fi meritat de fapt. Este vorba despre cea cu femeia care şi-a aprins(?)/pornit(?)/deschis(?)… o ţigară electronică în troleibuz, iscând un ditmai scandalul încheiat cu agresiuni fizice şi verbale.

Pentru început, trebuie să spun că, dincolo de interpretările altminteri foarte convingătoare ale tuturor celor care apar în clipul respectiv – înregistrat, chipurile, în direct, la faţa locului, cu un telefon mobil – şi în lipsa altor informaţii în acest sens, pe care n-am avut niciun chef să le caut, nu sunt deloc sigur că toată povestea nu e o plăsmuire a unor glumeţi sau chiar a unor “profesionişti”, în genul “reality show”-urilor acelora grosolan de false de la un capăt la altul, care au împânzit canalele noastre de televiziune. Să admitem însă că imaginile sunt autentice.

Ceea ce mi-a atras atenţia în primul rând, însă mai degrabă la cele două articole pomenite la început – scrise, de altfel, de doi “prieteni” de-ai mei cu pregătire gazetărească, realizatori ai unor emisiuni TV consacrate – este uşoara (iar într-un caz chiar mai greaua) relativizare a gestului mitocănesc al (anti-)eroinei de a-şi… cum spuneam ţigara aceea, ambii subliniind în repetate rânduri că era vorba doar despre un dispozitiv ELECTRONIC, care, vezi Doamne, nu atentează la sănătatea celor din jur şi, la o adică, e de-a dreptul inofensiv, dacă nu chiar benefic, mai ales într-un mijloc de transport în comun aglomerat, dat fiind că răspândeşte o aromă îmbietoare, ca de odorizant, astfel încât reacţiile celorlalţi călători – printre care catalogarea femeii drept “nesimţită” – sunt cică exagerate.

În context, unul dintre autori – pesemne (şi) părinte – remarcă faptul că în troleibuz se (putea) afla şi un copil, care, nu-i aşa?, riscă să rămână traumatizat pe viaţă auzind ocările proferate. În schimb, acelaşi autor – poate (şi) părinte – nu pare să fie deloc îngrijorat că respectivul copil ar fi putut deprinde prostul obicei dezgustător şi nociv de a fuma (nu mai spun într-un loc eminamente public şi închis), părându-i-se “cool” şi nefăcând o distincţie atât de netă între o ţigară electronică şi una obişnuită, canceroasă. Asta oarecum în paranteză fie spus. Din punctul meu de vedere, femeia s-ar fi încadrat perfect în limitele definiţiei “nesimţită” chiar şi dacă ar fi tras numai un vânt (ca să nu spun “pârț” sau “bășină”) sau ar fi râgâit în troleibuzul ăla, două gesturi încă şi mai puţin dăunătoare pentru sănătatea celor din jur (dacă asta au înţeles “prietenii” mei că ar fi principală problemă), ba poate chiar mai scuzabile din considerente medicale.

Pe de altă parte, trebuie observat că, spre deosebire de părerea celor care poate nu au urmărit cu atenţie clipul (printre care şi cei doi “prieteni” amintiţi întruna), conflictul nu izbucneşte brusc, dintr-odată şi pe neaşteptate, ci escaladează, primele reacţii ale celor deranjaţi de atitudinea femeii fiind destul de rezonabile. Abia când cucoana – care, (tot) în paranteză fie spus, în opinia mea de nespecialist, dar de om care, din păcate, am avut ocazia să cunosc destui indivizi în situaţia ei, nu cred să fi fost beată, cum sugerau unii dintre cei prezenţi la faţa locului, ci mai degrabă afectată de o tulburare psihică gravă şi rămasă în urmă cu medicaţia – începe să răspundă (tot ea) cu obrăznicie, le sare muştarul şi celorlalţi. Că într-un final (pe care nici nu l-am mai urmărit) întreaga scenă degenerează e, într-adevăr, regretabil. 

Totuşi, ca unul care nu mă feresc să spun, chiar cu riscul de a fi catalogat în fel şi chip, că există pe lume o mulțime de situaţii în care vorba bună nu e de-ajuns, iar uneori e tardivă din start şi de-a dreptul ridicolă, îmi exprim convingerea satisfăcută că avem cel puţin o certitudine cu valoare de morală (în sens fabulistic) după toată povestea asta, şi anume că femeia cu pricina (și la propriu) – în ipoteza, cum spuneam îndoielnică, în care e totuşi sănătoasă la cap – şi-a învăţat lecţia de educaţie civică (pe care, fireşte, la vârsta ei ar fi trebuit s-o ştie încă din primii şapte ani de-acasă, că de-aia foloseam mai sus oximoronul “tardiv din start”), predată în mod colectiv, şi nu va risca să-şi mai aprindă/pornească/deschidă… vreodată mizeria aia de ţigară, oricât de electronică, într-un mijloc de transport în comun. Ceea ce mi se pare o chestie bună!

miercuri, 8 aprilie 2015

ADIO, BANCPOST, FALIMENTUL BATE LA UȘĂ!

Cu riscul de a crea cititorului o impresie cu totul şi cu totul eronată despre mine şi, mai cu seamă, situaţia mea financiară, a venit momentul să dezvălui faptul că, printre parcă nenumăratele bănci cu care am nu doar de-a face, ca simplu client posesor de cont modest şi card cu taxe umflate, ci, pe cale de consecinţă (i)logică, şi probleme dintre cele mai sâcâitoare, se află, alături de BCR, BRD şi ING, despre care am tot scris, niciodată de bine, şi Bancpost. Chestie pe care aş fi putut-o uita cu desăvârşire, fiindcă mi-au rămas acolo numai vreo treizeci de lei inutili pe care mi-a fost prea lene, pe lângă scârbă, să-i lichidez încă de pe când erau de vreo două ori mai mulţi, înainte să se topească pe comisioane, dacă funcţionarii din cale-afară de insistenţi nu mi-ar fi amintit-o, mai degrabă indirect, cam o dată la două-trei săptămâni, sunându-mă să-mi prezinte tot felul de instrumente de economisire şi, mai ales, creditare, de am şi început de la o vreme să-i întreb, pe ton din ce în ce mai răstit, culminând cu invective (că nu se mai poate!), ce naiba li se pare lor că m-ar recomanda, în afară de ăia doar treij’ dă lei amărâţi din cont, care n-ar ajunge pentru niciun avans, să beneficiez de ditamai creditul ipotecar, imobiliar sau mai ştiu eu cum. Doar dacă nu cumva sunt vânaţi dinadins clienţii cu bani puţini spre deloc, pe considerentul că, nu-i aşa?, tocmai sărmanii de ei or fi având nevoie de o pleaşcă de împrumut şi nu îndrăznesc să ceară. În fine.

În mod de-a dreptul miraculos, de vreo lună şi ceva telefoanele astea au încetat. Până să apuc eu să bag de seamă şi să mă îmbăt cu apă rece că o fi ca urmare a rugăminţilor mele de a fi scos din baza de date cu potenţiali clienţi pentru credite, am realizat că altceva se întâmpla: îmi expira mie termenul de valabilitate al cardului, un VISA (Classic) pe care în vremurile mai prospere îl foloseam să plătesc accesul la vreun serviciu de televiziune internaţional, gen Eurosport Player sau NHL Gamecenter Live. După ce că nenorociţii de la Bancpost, care mă sunau întruna pentru toate căcaturile lor de oferte (practică de care, din fericire, celelalte bănci, altminteri la fel de ticăloase în multe privinţe, mă scutesc), n-au avut bunul simţ să mă anunţe că trebuie să mi-l preschimb (de trimis la domiciliu ce să mai vorbim?!), de parcă îmi rătăciseră brusc numărul de telefon, când m-am dus acolo, oricum destul de târziu, spre sfârşitul lunii cu pricina, am aflat că încă nici nu fusese emis cel nou. Şi asta nu e tot; adevărata mizeria abia acum începe!

În cele din urmă, cu doar vreo două zile înainte de încheierea lunii, am primit, de bine, de rău, un SMS conform căruia cardul (abia) fusese expediat către sucursala de unde trebuia să-l ridic. Pentru că, la drept vorbind, aşa cum spuneam, oricum n-aveam la ce să-l folosesc, şi deci nu era nicio grabă, m-am dus după încă vreo săptămână, intrând de fapt în bancă oarecum inopinat (chiar şi pentru mine), fiindcă aveam drum pe-acolo.

Formalităţile s-au desfăşurat fără incidente şi relativ rapid, cu o tanti funcţionară aproape amabilă (ca să nu spună iarăşi cârcotaşii că nu consemnez şi lucrurile pozitive), singura mea nedumerire măruntă fiind de ce mi s-a schimbat PIN-ul, în condiţiile în care de obicei la asemenea operaţiuni de rutină se păstrează, numai că, odată ajuns acasă şi deschizând plicul (probabil ar fi trebuit s-o fac încă de la ghişeu), nu mică mi-a fost neţărmuita stupoare să constat că, în loc de cardul meu VISA – contractat, cândva, din motive întemeiate, pe bază de relaţii privilegiate cu compania – fusese înlocuit, aşa, hodoronc-tronc şi pe neanunţate, cu unul MasterCard!

După cum mă ştiţi, fireşte că, de îndată ce m-am dezmeticit cât de cât, am pus mâna pe telefon să mă cert cu tâmpiţii, ceea ce s-a şi întâmplat când mi-au comunicat senin că banca a încetat relaţia cu VISA, dar să stau liniştit, deoarece comisioanele pentru noul card sunt exact la fel de nesimţit de mari. Cât despre faptul că n-au considerat de cuviinţă baremi să mă anunţe în prealabil, dacă nu chiar să-mi ceară consimţământul, singurul răspuns al cucoanei de la telefon a fost o tăcere adâncă şi nicidecum înţeleaptă, însoţită, mă tem, de vreo grimasă de dezgust, cu sensul “bă, da’ pretenţios mai eşti!”.

Una peste alta, concluzia mea de nespecialist (luați-o și ca pe un “disclaimer”!), dar perfect legitimă după acest episod este cea sugerată în titlu, şi anume că banca e pe un drum poate mai încet, dar sigur către faliment, de vreme ce nu-şi permite să păstreze relaţia contractuală cu cel mai mare operator de plăţi din lume (pe cifre consultate de mine). Care operator mă întreb ce poziţie ar avea aflând despre această practică abuzivă şi, aş zice, chiar ilegală a Bancpost, prin care un număr de utilizatori proprii (adică ai VISA) sunt transferaţi automat, fără vreun consimţămând din partea lor, la cel concurent.

Cât despre părerea ANPC, voi avea ocazia s-o aflu direct şi personal în termenul legal de 30 de zile de la depunerea plângerii în care explic, printre altele, că banca îmi fură cel puţin comisioanele pentru o lună de (ne)utilizare a noului card, chiar presupunând că l-aş desfiinţa cât de curând, ceea ce sunt foarte tentat să fac. Colac peste pupăză însă, atunci când am fost să-l ridic, m-a mâncat în fund să depun şi ceva bani în contul aproape chel ataşat, cu gând să-i folosesc pentru a plăti un abonament pe o lună la Eurosport Player, fiindcă începe CM de snooker şi, poate, unul pentru meciurile eliminatorii din NHL, dacă – aşa cum s-a întâmplat anul trecut – se ieftineşte pentru această fază a competiției. Ceea ce înseamnă că dacă-i scot acum, la câteva zile după ce i-am depus, plătesc aiurea şi nişte comisioane de retragere. Cheltuieli pe care le-aş fi putut evita (sau accepta în cunoştinţă de cauză), dacă ticăloşii nenorociţi de la Bancpost m-ar fi anunţat din timp despre modificare.

Fără să aibă o legătură absolut directă cu ea, ci doar în măsura în care uneori (ca să nu spun “deseori”) mă întreb şi eu, aşa, ca omul păţit (ca să nu spun “prostul”), dacă într-adevăr, vorba unui titlu de film, toate necazurile astea mărunte, dar nenumărate, cu băncile şi cu furnizorii de utilităţi mi se întâmplă numai mie, de vreme ce nu doar că nu le întâlnesc, recte citesc, şi pe la alţii, dar mai dau de câte un comentator al blogului care tot pe mine mă ia la refec, că aş fi cusurgiu sau mai ştiu eu cum, povestea de mai sus mi-a amintit de doi “prieteni” de pe Facebook, ambii (foşti?) jurnalişti cunoscuţi (lucru relevant în context, după cum veţi vedea), cu apariţii televizate şi tot tacâmul, care, minune mare, consemnau şi ei nişte daravele, chipurile, în opinia lor, similare. 

Primul făcea o comparaţie chiar între tarifele practicate de două bănci, întrebând retoric şi sarcastic pe care să o aleagă, în condiţiile în care una îi percepea la retragerea banilor de la bancomat comision zero, iar cealaltă nu ştiu cât la sută. Răspunsul părea să se (sub)înţeleagă de la sine, doar că, întâmplător, tocmai citisem despre aia cu comision zero că e prima bancă din România care tot zero acordă şi ca dobândă la conturile curente, pe lângă că taxează şi depunerile. Adicătelea, treaba era un pic mai nuanţată decât i se părea “prietenului” meu, doar dacă n-o fi fost pus să facă reclamă la instituţia aia financiară altminteri la fel de ticăloasă ca şi cealaltă, dar pe care el părea s-o asimileze uneia de-a dreptul caritabile.

Al doilea “prieten”, încă şi mai penibil, se văicărea de mama focului pe un ditamai textul publicat chiar pe Facebook că, vezi Doamne, ticăloşii de la Vodafone (despre care eu am scris de rău de mi s-a acrit, dar atunci când o meritau din plin!) i-au propus într-o bună zi să-i dubleze numărul de minute din abonament fără să-i mărească tariful, după care a realizat el (tot din spusele “ticăloşilor”, dar rostite, se pare, mai printre dinţi) că asta presupunea o prelungire de contract pe un an sau doi. De nervi şi furie pentru aşa “practică scandaloasă şi imorală”, aproape că-i venea să treacă pe loc la Orange sau Telekom. (Vedea-l-aş, să mă tăvălesc de râs!)

Păi bine “prietene”, dacă după nu ştiu câţi foarte mulţi ani în care zici că le-ai fost client, asta e singura chestie care te-a scos din pepeni în relaţia cu ei, şi anume că, surpriză!, nu-ţi dau ceva pe degeaba, înseamnă că eşti unul din ăia mulţi şi fericiţi pe care îi invidiez eu că n-au a se plânge decât aiurea-n tramvai, când chiar n-au pentru ce. Eu unul beneficiez de ani de zile de practica asta “scandaloasă şi imorală” a celor de la Vodafone, prelungindu-mi contractul pe câte un an în schimbul unor beneficii sporite (uneori extrem de semnificativ!), dar fără creşterea tarifului. Ba chiar îl socotesc un schimb reciproc-avantajos: ei nu mă pierd de client, iar eu mă bucur de minute şi trafic de date în plus la aceiaşi bani.

Măcar de-ar fi ăsta cel mai rău lucru care li se poate reproşa companiilor furnizoare de servicii! Dar zău că din păcate nu-i!

luni, 6 aprilie 2015

DUPĂ TURNEU

Ca un fel de post-scriptum la textul de miercurea trecută – când aproape promiteam să nu mai revin (prea curând) asupra subiectului (dar era și 1 aprilie!) –, vreau să remarc, totuşi, prestaţia onorabilă a Simonei Halep din semifinala turneului de la Miami, în compania numărului 1 WTA şi – n-am nicio îndoială, dacă ar avea cândva ambiţia manifestată la un moment dat, înainte de a se accidenta grav, de schioarea Lindsey Vonn, şi anume să participe la competiţiile masculine – pe undeva în cel puţin prima sută ATP (poate chiar în primii cincizeci!), Serena Williams.

În condiţiile în care americanca a evoluat, după aprecierile mele, cam la 85% din potenţialul ei maxim actual, făcând cel mai bun meci de la turneu (cu tot cu finala de sâmbătă, câştigată cu 6-2, 6-0 la Carla Suarez-Navarro!), românca a fost şi ea pe la vreo 80% din al ei, ceea ce, în paranteză fie spus, i-ar fi asigurat victoria în faţa oricărei alte jucătoare din circuit. Cu Serena avea nevoie de peste 95%. Sigur, cum spuneam şi data trecută, dacă ambele ar fi jucat la 100%, rezultatul ar fi fost acelaşi: victorie muncită a Serenei. Una peste alta, spre deosebire de alte multe partide, chiar şi cu adversare modeste, nu i se pot reproşa prea multe constănţencei.

Ce m-a scos, în schimb, din pepeni şi după acest turneu, ca şi după cel de la Indian Wells, a fost “ghinionul” Simonei de a nimeri în semifinale cu Serena. De fapt, dacă ar fi fost cu adevărat lipsă de noroc, n-aş fi avut foarte multe de comentat. Problema ţine însă de un aspect la care m-am mai referit cândva: “împerecherea” capilor de serie în fazele finale ale competiţiilor sportive.

Şi de data aceasta, din motive de neînţeles pentru mine, cuplarea semifinalistelor a fost după sistemul 1 cu 3 şi 2 cu 4, în loc să fie 1 cu 4 (astfel încât meciul cel mai uşor să-l aibă cea mai bine cotată sportivă, iar cel mai greu cea mai slabă) şi 2 cu 3. Prin urmare, chiar şi presupunând că toţi capii de serie şi-ar fi respectat statutul, atingând această fază, Simona ar fi fost mai avantajată să fie numărul 4 (nu 3, ca acum), fiindcă – în cazul nostru concret – ar fi evitat-o pe Serena, întâlnind-o, eventual, pe Sharapova. Culmea este că, inclusiv în competiţia similară masculină, capii de serie 1 şi 3 (respectiv Djokovici şi Murray) s-au întâlnit abia în finală, semn că acolo a fost respectat principiul corect (1-4; 2-3)!

În încheiere, două vorbe despre susţinătorii Simonei prezenţi pe arenele de tenis de pretutindeni. Spre deosebire de optimiştii comentatori din mass-media autohtonă, convingerea mea lăuntrică, dar fermă este că abolut toţi cei care se manifestă entuziast în favoarea ei, şi cu atât mai mult cei care flutură şi câte un tricolor, sunt românaşi de-ai noştri stabiliţi prin părţile acelea de lume şi nu străini cuceriţi de farmecul ei personal şi/sau de jocul ei spectaculos. Având în vedere că “diaspora” română numără – conform unor surse pe cât de puţin credibile în general, pe atât de oficiale la momentul acela (Traian Băsescu, 2006) – vreo 8 milioane de suflete, adică spre 30% din populaţia totală (presupunând că am fi 27-28 de milioane), probabil că Simona nu s-ar simţi cu adevărat singură nici măcar la un turneu desfăşurat în Bangladesh sau Sri Lanka. Ceea ce mi se pare chiar un lucru bun.

Pe de altă parte, eu n-aş fi scandalizat nici de manifestările lor uneori poate prea zgomotoase, mai potrivite – cum mormăiau niște ciufuți – pe stadioanele de fotbal. E suficient să-i vedem pe francezi sau italieni cum se comportă atunci când joacă un compatriot de-al lor la Roland Garros, respectiv Roma [şi nu mă refer (doar) la meciurile de Cupa Davis!], ca să nu ne mai simţim atât de complexaţi şi pe chestia asta. Avem noi destule alte bube în cap.

miercuri, 1 aprilie 2015

ANOTIMPURILE

Ca unul care, de ce să nu recunosc?, de când am reînceput să mă uit, oarecum regulat, la transmisiunile de tenis (odată cu achiziţionarea primului televizor Full HD, cu diagonală mare, la care se vede cum trebuie şi mingea!), aproape că le prefer pe cele din circuitul fetelor, însă mai degrabă pentru frumuseţea unora dintre sportive decât a jocului, mi se pare că, în felul ei, această ramură a devenit cam la fel de nostimă, ca să nu spun ridicolă, doar că mai puţin brutală, ca versiunea similară (adică feminină) a hocheiului pe gheaţă, şi, în orice caz, cu la fel de puţină legătură cu cea masculină. Sigur, ca orice sport, tenisul are şi el doza lui de imprevizibil, chiar pe durata desfăşurării unei partide, însă dacă un meci al băieţilor l-aş putea compara cu un anotimp, fie şi schimbător, ca primăvara, în care, după o suită de zile frumoase, tocmai când te aştepţi mai puţin şi te pregăteşti să ieşi la plimbare prin parc vine una ploioasă, care îţi strică tot cheful, o întâlnire a fetelor e ca o succesiune aleatorie de zile fără nicio legătură între ele, de pe o planetă ipotetică stranie, când după una caniculară şi secetoasă de vară apare, efectiv din senin, una geroasă de iarnă, cu ninsori abundente. Şi invers.

Iată de ce, printre altele, e cu totul şi cu totul hazardat să îmi (mai) dau cu părerea despre evoluţiile Simonei Halep, chiar şi în măsura în care voi continua să le urmăresc, câtă vreme sunt, la rândul meu, un tip destul de instabil emoţional, care se implică intens şi, pe de altă parte, n-am nicio înclinaţie pentru jocurile de noroc.

Este, aşadar, cam pentru ultima oară – dacă nu cumva mă sucesc brusc, conform descrierii de mai sus – când ţin să remar şi relativ public, nu doar în cadrul convorbirilor telefonice (în principiu private, dacă nu cumva fac obiectul vreunei anchete a DNA) de peste cinci ore cu amicul meu din Spania sau în faţa nevestei proprii, jocul excepţional, dar la valoarea ei (adevărată), prestat de româncă în compania Flaviei Pennetta, căreia nu i-a lăsat decât şansa speranţei, la 5-2 pentru italiancă, după un 3-6 mai aproape de adevăr, că va trimite meciul în set decisiv, doar pentru a i-o spulbera sec, printr-un şir de cinci ghemuri câştigate fără drept de apel.

Asta şi pentru a le răspunde, a nu ştiu câta oară şi probabil că nici măcar pentru totdeauna, celor care mă acuză că aş fi un cârcotaş fără leac, incapabil să comentez/consemnez şi lucrurile pozitive. Iată c-o fac, chiar dacă mai rar, în special acolo unde aspectele negative ar trebui să fie excepţia de la regulă. Chiar şi acum, o victorie a numărului trei mondial în faţa numărului douăzeci şi opt, la fel de normală ca şi una, eventuală, la noapte, în confruntarea cu numărul patruzeci şi cinci (!), din faza următoare a competiției are sens să fie subliniată ca realizare spectaculoasă doar într-un domeniu în care, aşa cum sugeram, uneori ai senzaţia că şi clasamentele astea sunt făcute pe bază de dat cu banul.

Un lucru e cert: la momentul acesta, Simona jucând la potenţialul ei real nu poate fi învinsă decât de prestaţiile maximale ale Serenei Williams, Mariei Sharapova și, poate, Carolinei Wozniacki. În schimb, într-o zi mai puţin fastă se poate chinui cu oricine. Iar cei care nu vor să vadă sau sunt incapabili să înţeleagă când lucrurile nu merg atât de bine pe cât ar trebui şi s-ar putea, mai ales din motive discutabile, să fie sănătoşi. Dar sunt idioţi.

luni, 30 martie 2015

BATJOCURA

Aşa cum cititorii mei fideli or fi aflat până astăzi, iar cei cu memorie bună or fi şi reţinut, nu am nici cea mai măruntă simpatie pentru echipa de Formula 1 Ferrari, şi cu atât mai puţin pentru noul ei pilot, Sebastian Vettel. Ba, dimpotrivă! Cu toate acestea, la finalul cursei de ieri, de la Sepang, aproape că m-am bucurat pentru victoria germanului în detrimentul plictisitor de “invincibililor” şi la fel de antipaticilor conaţionali ai săi de la Mercedes.

Pe de altă parte, nu pot să nu remarc, laolaltă cu oricine a urmărit competiţia şi mai pricepe câte ceva, batjocura la care a fost supus Lewis Hamilton, în continuare unul dintre favoriţii mei, cel puţin în rivalitatea internă cu alt neamţ antipatic, Nico Rosberg, chiar dacă britanicul a “dezertat” de la McLaren, echipă care, în paranteză fie spus, în sezonul acesta, odată cu venirea mult prea lăudaţilor japonezi de la Honda (aceiaşi care în IndyCar şi-au pus semnătura pe nişte monopostori ce tind să se dezintegreze la cele mai mici contacte!), evoluează fix aşa cum mă temeam eu, jalnic, şi nu cum îşi exprimau convingerea, bazându-se probabil pe istoria aia care nu se repetă niciodată, o mulţime de “specialişti” în domeniu. Sigur, noua perioadă de colaborare a celor două mari firme e abia la început şi sunt primul care să sper că lucrurile vor merge spre bine, însă e nevoie de mult mai mult timp decât îşi imaginau optimiştii. În fine. Să revenim la cele petrecute ieri.

Aşadar, presupunând că responsabilii de la Mercedes nu sunt retardaţi, sau cel puţin amnezici, încât să uite ce seturi de cauciucuri au pus pe monoposturi de-a lungul unei curse, chiar nu găsesc vreun motiv plauzibil, în afara unui sabotaj scandalos, pentru care la ultima oprire la boxe a lui Hamilton – aflat în momentul acela în urma, dar şi, mai cu seamă, în urmărirea lui Vettel, cu şanse mari de a-l ajunge în ultimele tururi – maşina sa a fost echipată cu cauciucurile mai lente, de compoziţie dură. Explicaţia pe care i-au dat-o prin radio britanicului, şi anume că pur şi simplu nu mai aveau o pereche de pneuri “medium” (deci mai rapide) noi sau suficient de puţin uzate, este cel puţin stupidă, având în vedere că, printre altele, pe durata a mai bine de trei sferturi din sesiunea de calificări din ziua precedentă fuseseră folosite cauciucuri de ploaie, cele medii fiind practic neatinse.

Cum până ieri nici incompetenţa crasă – care ar mai putea fi un soi de scuză – nu părea să-i caracterizeze pe cei de la Mercedes, gândul mă duce la două scenarii posibile: fie s-a încercat (iarăşi!, dacă mă întrebaţi pe mine) favorizarea lui Rosberg, pentru care, spre deosebire de Hamilton, s-a găsit perechea aia de gume mai rapide, cu toate că intrările la boxe ale celor doi s-au făcut cam în acelaşi timp (din fericire, germanul a rulat pe “medium” cam în ritmul englezului pe “hard”, aşa că nu l-a mai ajuns, deşi avea timp din belşug!), fie nemților le-a intrat morcovul că – aşa cum cer tot mai mulţi dintre cei implicaţi în F1, dovadă şi recenta ameninţare cu retragerea din competiţie a celor de la Red Bull – se vor schimba nişte reguli pentru a mai egaliza valorile, în favoarea spectacolului, şi s-au gândit să se prefacă puţin răniţi, “demonstrând”, chipurile, că Ferrari s-a apropiat de nivelul lor chiar şi fără să fie nevoie de astfel de intervenţii arbitrare, ceea ce, fireşte, nu e cazul, pentru că diferenţele rămân în continuare enorme, aşa cum sunt sigur că se va vedea în cursele următoare, chiar dacă, la nevoie, de ochii lumii, Mercedes mai poate repeta figura. Câte o cursă “pierdută” din când în când, în momentele neesenţiale ale sezonului, e de preferat unor schimbări de regulament care să le pericliteze, cu adevărat, incontestabila supremaţie din ultimii doi ani.

Într-o ordine de idei apropiată, aş fi vrut să fac câteva consideraţii pe marginea evoluţiilor (tot mai) slabe ale echipei naţionale de fotbal, pe de-o parte, şi ale Simonei Halep, pe de alta, care însă, în mod paradoxal, duc la rezultate din ce în ce mai bune (în contradicţie cu înţelepciunea populară care menţionează ceva despre un ulcior și numărul său limitat de utilizări), dar mă tem să nu cobesc, mai cu seamă înaintea meciului Simonei cu Flavia Pennetta, din noaptea aceasta, contând pentru optimile de finală ale turneului de la Miami. Aş vrea doar să-mi exprim public nădejdea că jucătoarea noastră de tenis nu e nici pe departe atât de obosită şi/sau chiar sictirită, dacă nu de-a dreptul blazată, cum pare de la o vreme, după nici trei luni întregi de la începerea sezonului şi în condiţiile în care are doar douăzeci şi trei de ani, e încă la început de carieră şi, slavă Domnului, n-a suferit până acum nicio accidentare serioasă.

joi, 26 martie 2015

CONSPIRAŢIA

În urmă cu două zile am primit, pe telefonul mobil, următorul mesaj de la un cunoscut hypermarket: “Până pe 31 martie, ai 25 de lei în tichet/zi/card la: alimente, băuturi, cosmetice, detergenţi, igienă, de peste 200 lei (fără alcool, tutun, lapte sugari)”.

Oferta – altminteri, de ce să nu recunosc?, tentantă şi deloc izolată (că nici nu mai calc în magazinul cu pricina dacă nu este  în vigoare una cel puţin similară) – mi-a atras însă atenţia nu atât prin generozitatea ei, cât prin produsele care sunt în mod expres exceptate. Responsabilii cu politicile de marketing de-acolo se pare că au declanşat un război necruţător împotriva beţivilor, a fumătorilor înrăiți şi, desigur, poate în primul rând, a celor mai mici dintre marii vicioşi, gâgâlicile alea care nu fac nimic altceva întreaga zi decât să sugă lapte.

Sincer să fiu, deoarece suspectez că în spatele acestei decizii se află şi o explicaţie mai puţin nobilă, gândul m-a dus la nefericita condiţie a părintelui din ziua de azi, pe care, din fericire, nu o împărtăşesc, dar asta nu mă împiedică să empatizez, deplângându-i, cu rudele şi prietenii care – în deplină cunoştinţă de cauză, sper! – au ales să se pună în această minunată, sublimă, înălţătoare… etc. postură (ingrată).

Nu ştiu dacă aşa o fi peste tot (aş înclina să cred că da), însă în România comercianţii se pare că şi-au făcut un titlu de glorie din a, literalmente, amenda drastic ceea ce pesemne socotesc desfrânarea sau măcar nesăbuinţa celor ce s-au încumetat să-şi asigure moştenitori, dovadă stând preţurile infernale pe care nu mă pot împiedica să le văd (cu toate că, aşa cum am menţionat, nu mă privesc mai deloc) la produsele destinate copiilor, începând cu hăinuţele liliputane în care nu intră stofă nici cât pentru o batistă de-a mea şi ghetuţele cât un degetar, dar care costă, fiecare pereche în parte, mai mult decât întreaga mea garderobă din ultimul deceniu, cu echipamentul complet de schi cu tot, deşi sunt purtate cel mult câteva luni, până când puradelul creşte şi îi trebuie altele, şi terminând, iată, cu de-ale gurii sau, dimpotrivă, cu pamperşii care parcă sunt făcuţi dintr-un material deficitar pe Terra. Toate astea probabil conform zicalei: “vruserăţi copiii, na, să vă iasă pe nas, ‘re-aţi ai dracului de părinţi!”

Spuneam cândva că, în general, nu sunt adeptul teoriilor conspiraţioniste, cu excepţia câtorva, puţin numeroase, printre care aceea că meciurile de wrestling ar fi aranjate, însă aş mai adăuga pe listă una, şi anume că producătorii şi distribuitorii de produse pentru copii sunt înţeleşi cu toţii între ei să stabilească preţuri absurd de mari, convinşi că părinţii nu-şi pot permite să le refuze odraslelor dacă nu chiar satisfacerea oricărui capriciu, măcar cele strict necesare unei copilării normale. Asta, desigur, dacă nu cumva explicaţia acestor preţuri indecente din România este dată de faptul că respectivele bunuri sunt importate din China, unde, după cum ştim, procrearea nu este chiar o prioritate stimulată de autorităţi.

În încheiere, aproximativ în context şi ca un soi de prefaţă la ceea ce presimt că va fi un amplu material pe tema schimbărilor majore de filosofie (de viaţă) prin care trec de la o vreme, aş vrea să mai adaug numai că, după (doisprezece) ani întregi (de şcoală generală şi liceu) în care le-am detestat şi nu le-am văzut rostul, şi alţi destui după aceea, când, fără să mai fiu direct interesat de subiect, am continuat să simpatizez, oarecum inerţial, cu cei care le voiau eradicate, am ajuns acum, la deplina maturitate, să mă declar un fervent susţinător al (re)introducerii uniformelor şcolare.

Sigur, nu doar că nu este obligatoriu, dar nici măcar de dorit ca ele să fie la fel de penibile, formale şi efectiv incomode, cu sacou, cravată (de pionieri) şi aşa mai departe, ca pe vremea mea (recte a lui Ceauşescu), la o adică putând consta şi dintr-o pereche de blugi, un tricou şi o geacă de piele, eventual subvenţionate de stat şi/sau confecţionate, după un model (inclusiv coloristic) propriu, stabilit după preferinţele (exprimate, de pildă, prin vot) elevilor înşişi, de fiecare unitate de învăţământ în parte, singurul lor scop fiind să atenueze, pe cât posibil, diferenţele, în special de natură financiară, dintre copii (mai precis, dintre părinţii lor), care pot cauza adevărate traume psihice soldate cu crearea de complexe de inferioritate/superioritate. E destul că bieţii de ei vor trăi tot restul vieţii într-o societate fatalmente scindată, polarizată, cu bogaţi (prea bogaţi) şi săraci (prea săraci). Măcar pe durata şcolarizării să fie feriţi de contactul brutal cu cruda realitate. 

Unde mai pui că, din câte ştiu eu – ca urmare a unei lecturi facile din fragedă tinereţe – ideea uniformelor nici măcar nu este una comunistă, cum ar crede unii, ele existând la noi şi în perioada interbelică, cu deosebirea (similară celei sugerate de mine şi, de altfel, inspirată tocmai de-acolo) că pe-atunci puteau varia de la un liceu la altul.

luni, 23 martie 2015

FAVORITA

În ceea ce mă priveşte cu adevărat direct şi personal, victoria de ieri a Simonei Halep din finala turneului de la Indian Wells, chiar şi aşa greu cum a fost obţinută, în trei seturi de infarct, a avut marele merit de a fi cam singura mea satisfacţie pe plan sportiv din weekend, alături de cea, încă şi mai chinuită, a lui Arsenal la Newcastle, cu 2-1.

Păi nu degeaba îmi mărturiseam, cândva, invidia faţă de cei care ţin cu Barcelona la fotbal şi cu Djokovici la tenis: în timp ce sârbul i-a învins, din nou, unul după altul, pe favoriţii mei Murray şi Federer (de Nadal s-a ocupat Raonic), dovedindu-se, o dată în plus, una dintre nefericitele certitudini incontestabile ale zilelor noastre alături de moarte şi impozite, catalanii s-au impus şi ei, chiar mai lejer decât o arată scorul (2-1), în derby-ul Spaniei cu Real Madrid, asigurându-şi, practic, un nou titlu după o prea scurtă pauză de vreo doi ani.

În plus, Ronnie O’Sullivan a încasat-o zdravăn (şi tipic pentru un favorit de-al meu) cu 7-10, după ce a condus cu 4-1 şi 7(!)-4, de la Judd Trump, în finala turneului de snooker din Ţara Galilor; Anglia a pierdut, la esaveraj, în ultimul meci, că aşa-i stă bine, Turneul celor 6 Naţiuni; Manchester United a învins la Liverpool în Premier League în loc să obţină doar un egal perfect… pentru Arsenal; Chelsea a bătut şi ea în deplasare, cu norocu-i proverbial, printr-un gol marcat în ultimele minute; cel mai antipatic schior contemporan, austriacul Marcel Hirscher, a obţinut atât Marele Glob de Cristal, cât şi pe cel mic al probei de slalom, în detrimentul a doi dintre cei mai simpatici, norvegianul Kjetil Jansrud, respectiv germanul (că doar nu era ca singurul neamţ cu care ţin eu să fie unul de succes ca toţi ceilalţi!) Felix Neureuther; iar Tina Maze a pierdut, în competiţia similară feminină, duelul cu Anna Fenninger, deşi, ca să fiu sincer, aici inima mea a fost împărţită în mod aproximativ egal, ambele schioare fiind nu doar la fel de talentate, ci şi deopotrivă de frumoase. Iar ca tabloul necazurilor mele mărunte să fie complet, să mai adaug că trei, dacă nu chiar patru, dintre cele mai interesante momente ale weekendului – finalele de tenis, cea de snooker şi Barcelona-Real – s-au suprapus, astfel încât iarăşi a trebuit să mă uit în paralel la două televizoare şi un laptop, reuşind să nu înţeleg mai nimic din ele.

Totuşi, pentru că atenţia mea relativ distributivă a fost axată pe meciul Simonei, nu mi-a scăpat evoluţia ei neconvingătoare. Cel puţin în primul set – care a semănat ca două picături de smoală cu cel din partida de la Dubai cu Caroline Wozniacki, despre care am pomenit şi eu în treacăt la vremea respectivă –, compatrioata noastră a părut să aibă în repetate rânduri momente de rătăcire, pe sistemul “ce caut eu aici la ora asta?!”, simţindu-se pierdută într-o lume străină şi duşmănoasă, aşa cum trebuie că se simte un elev care se prezintă la ceea ce credea că va fi examenul de matematică de la bacalaureat, doar ca să constate cu profundă stupefacţie că e de fapt cel de română, pe care îl aştepta săptămâna următoare şi urma să se pregătească temeinic pentru el abia în weekend.

În timp ce singura grijă a Simonei era să nu care cumva să dea o minge în teren sau peste fileu, adversa sa îşi vedea liniştită de jocul mediocru, de fostă – de mult, când era şi ea, ca şi bunica lui Matusalem, fată – număr unu mondial, întorcându-le conştiincios pe cele puţine ajunse în preajma ei. Mai târziu, când Simona şi-a mai revenit, acestea s-au înmulţit, însă chiar şi atunci aveam impresia că Jankovici e la un antrenament cu un tun de mingi setat pe viteza minimă, fata noastră părând lipsită de vigoare, ca să nu spun vlăguită, deşi, pe de altă parte, e limpede că dădea tot ce putea. Ceea ce ridică anumite semne de întrebare asupra pregătirii sale fizice şi a felului în care este ajutată să se refacă după efort.

Cel mai mare merit al Simonei este faptul că şi-a pus în practică angajamentul pe care mărturisea că şi l-a luat – uşor tardiv, după părerea mea, fiindcă trebuia s-o facă de când s-a apucat de sport, mai cu seamă la nivel profesionist – după meciul din ianuarie, de la Australian Open, cu Makarova, şi anume că nu va mai renunţa niciodată la luptă pe parcursul unui meci. Aseară, pur şi simplu s-a încăpăţânat să nu piardă! 

Sigur, în mod normal, dacă ar fi evoluat fie şi la jumătate din capacitatea ei obişnuită (nici măcar maximă!), partida trebuia să se încheie după două seturi scurte, în mai puţin de o oră şi jumătate, astfel încât aş fi putut să văd şi eu liniştit Barca-Real şi să nu mă mai chinui cu laptopul pentru snooker, deşi, pe de altă parte, ca unul care, atunci când am aflat că Serena – pe care nu-mi făceam prea mari iluzii că poate s-o bată iarăşi – s-a retras, până să apuc să mă bucur am intrat într-un soi de panică, spundu-mi “drace, acum trebuie neapărat s-o bată pe aia cu care a ajuns în finală (încă nu ştiam rezultatul partidei dintre Jankovici şi Lisicki), că nu mai are nicio scuză!”, pot să înţeleg presiunea pe care a resimţit-o, reflectată şi în nervozitatea manifestată pe teren.

Una peste alta, îmbucurătoare este… constanţa constănţencei, care, iată, spre deosebire de urmăritoarele ei din clasamentul WTA, care se întrec în a face, pe rând sau în grup, obiectul unor surprize neplăcute la turnee, fiind eliminate de sportive mai slab cotate, îşi respectă de la o vreme statutul, ceea ce mă face să fiu o idee mai optimist decât m-am arătat uneori în privinţa viitorului său. Talent are cu carul, asta e cert.


P.S. Până la ora redactării acestui text şi, chiar, iată, a postării lui, Simona Halep nu-şi anunţase retragerea de la turneul următor, cel de la Miami. Dacă nu o face nici după primul meci, presupunând că îl şi câştigă, aşa cum ar fi normal, se poate spune că e încă o jumătate mare de pas în carieră pentru ea.

miercuri, 18 martie 2015

ÎNTR-O MARȚI

Pentru Arsenal pare să fi devenit deja o rutină eliminarea încă din faza optimilor de finală ale Ligii Campionilor în urma unui insuficient 2-0, dramatic şi meritoriu, obţinut în deplasare, după ce au pierdut, senin şi ruşinos, pe teren propriu, cu 1-3. Doar adversarele sale sunt din ce în ce mai slabe, între Bayern München-ul de anul trecut – la vremea aceea deţinătoarea titlului – şi A.S. Monaco-ul de aseară fiind totuşi o diferenţă uriaşă.

Cum în urmă cu alte câteva ediţii lucrurile au fost încă şi mai interesante, cu tunarii obţinând în retur, acasă, un la fel de insuficient 3-0, după ce pierduseră la Milano cu 0-4, aştept cu nerăbdare momentul de-a dreptul istoric în care să rateze calificarea după un 0-7 (à la Şahtiorul lui Lucescu!) în manşa întâi şi un senzaţional doar 6-0 în cea de-a doua.

Cât priveşte jocul prestat, mirarea mea este cum de apar nu relativ puţinele (dar cam decisive!) rezultate negative ale echipei, ci, dimpotrivă, cele bune, care, printre altele – deşi adunate, iarăşi, conform unei alte rutine pe care am semnalat-o deja de ani buni, doar în câte o (cel mult) jumătate de sezon – ar putea să-i procure o nouă prezenţă în cea mai importantă competiţie continentală şi, cine ştie?, cu un car de noroc, chiar încă o Cupă a Angliei.

Mă uitam şi aseară cum, de pildă, ori de câte ori ajungea mingea la Alexis Sanchez – altminteri, totuşi, unul dintre cei mai buni jucători –, parcă se oprea într-o mlaştină sau într-un ochi de-ăla cu nisipuri mişcătoare, de care era brusc înghiţită, doar ca să apară după câteva clipe la piciorul unui adversar. Nu ştiu cum dracu face băiatul ăsta, dar, de câte ori primeşte mingea (cel mai adesea aflându-se cu faţa spre poarta… proprie), preia cu măiestrie, se uită în jurul său, unde vede (sau ar trebui s-o facă) unu până la trei coechipieri demarcaţi şi cu rază mare de acţiune, după care, în loc să îi/le paseze, se apucă să dribleze. Chiar şi când n-are pe cine. Ulterior, dacă nu pierde mingea, eventual călcând pe ea, o pasează într-adevăr, dar spre… cel mai marcat dintre coechipieri, poate chiar unul dintre cei care cu câteva clipe în urmă fusese cu desăvârşire liber şi într-o poziţie favorabilă. Mai rău e că aseară băuse apă după el şi Cazorla, care în general nu are metehnele astea. 

În orice caz, spre deosebire de cei pe care îi auzeam deplângând golul primit în partida tur în chiar ultimul minut, şi fără de care, vezi Doamne, Arsenal ar fi acces cu certitudine în turul următor, eu imi imaginez că, poate, după un doar 2-1, în loc de comodul 3-1, obţinut pe Emirates, francezii şi-ar fi făcut şi ei un alt plan de joc în locul celui care a prevăzut ca pe teren propriu să aplice o singură “partitură tehnico-tactică”, şi anume să tragă cu nesimţire de timp încă din primul minut al partidei. În fine.

Din fericire, seara (sau, mai degrabă, noaptea) a fost salvată de Simona Halep, care a obţinut o victorie strălucitoare (când merită, merită!) în faţa “Plicikovei” şi s-a calificat în sferturile de finală ale turneului de la Indian Wells. Bucuria mea pentru acest rezultat ar fi fost şi mai mare dacă aş fi avut inspiraţia să închid sonorul televizorului conectat pe Dolce Sport, astfel încât să nu-i aud pe cei doi comentatori, aceiaşi care mi-au otrăvit şi transmisiunile precedente.

Mare deficit de neuroni trebuie să aibă cineva care vede sute de meciuri de tenis, mai cu seamă feminin, fără să înţeleagă nimic din ele! De pildă, ori de câte ori izbuteşte Simona câte un break, inclusiv în debutul primului set, gogomanii ăştia se grăbesc să clameze victoria finală şi să-şi facă planuri pentru meciul următor, de parcă fata noastră ar fi un soi de stranie încrucişare genetică de real succes între Raonic şi Isner şi nu a pierdut în viaţa ei un ghem pe propriul serviciu sau ca şi cum nu s-ar mai fi pomenit vreodată în circuitul feminin răsturnări spectaculoase de situaţie şi scoruri de genul 6-1; 1-6… După care, când adversara Simonei revine, ăl mai bou dintre ei se minunează îndelung cum de s-a întâmplat aşa un pocinog “din nimic”.

Eu înţeleg că un comentator trebuie mereu să spună câte ceva, să – cum ar veni, logic – “comenteze”, dar chiar nu se poate şi fără să debiteze tâmpenii? Mai ceva ca ăla de la handbal, de pe TVR, despre care am mai scris, şi care nu era în stare să spună altceva decât “ar fi bine să marcăm”, atunci când fetele noastre erau în atac, şi “ar fi bine să nu primim gol”, atunci când se apărau.

luni, 16 martie 2015

REȚEAUA DE ANALFABETIZARE

În condiţiile în care, conform unor statistici oficiale, rata de penetrare a internetului la nivel naţional în România este şi aşa de numai vreo 55% – printre ultimele din Europa –, mi se pare de-a dreptul tragic faptul că unii dintre cei mai inculţi, agramaţi şi chiar înapoiaţi mintal dintre concetăţenii noştri fac parte tocmai dintre cei care AU acces la el – şi, prin urmare, cel puţin în teorie, la o bază de date şi informaţii, recte educativă, nelimitată, în care doar ce nu există nu se găseşte –, dovadă stând cantitatea copleşitoare de elucubraţii ce pot fi citite în comentariile la articolele publicaţiilor online (ca să nu mai vorbim de articolele propriu-zise!), pe Facebook, pe forumuri, pe bloguri şi aşa mai departe. Sigur, n-ar fi cu totul şi cu totul exclus ca “mulţimea tăcută” şi… off-line să fie cea care să ridice nivelul general de inteligenţă şi educaţie al naţiunii, fie şi numai pe principiul popular “dacă tăceai, filosof rămâneai!”, însă personal am serioase îndoieli.

Ca un exemplu absolut mărunt, dar pe deplin elocvent, mai cu seamă că, de-a lungul timpului, am întâlnit nenumărate altele întru totul similare, nu mai departe de săptămână trecută, aflându-mă oarecum întâmplător, că nu-s mare amator nici de, nici de, pe o pagină de Facebook intitulată, cât se poate de sugestiv, “Sărituri cu schiurile / Ski Jumping”, şi dedicată, culmea, chiar acestui sport de iarnă, am constatat că două dintre altminteri dezolant de puţinele comentarii din partea cititorilor, printre care şi cel al unui cetăţean pe nume (sau măcar pseudonim) Elvis Mocanu (?!), erau în fapt nişte apeluri insistente către ceilalţi utilizatori pentru a li se comunica programul următoarelor etape de Cupă Mondială. Adicătelea, deşi – pe cale de consecinţă logică de vreme ce scriau pe Facebook – cei doi gogomani cu IQ de lebădă erau, fără îndoială, conectaţi la internet şi, prin urmare, cum spuneam, aveau la dispoziţie cea mai mare bază de date din istoria omenirii, nu găsiseră altă modalitate de a afla ceea ce-i interesează decât să întrebe, cu câte trei semne interogative, pe o amărâtă de reţea de socializare.

Spre disperarea lor, prelungită până în ziua de azi (că am verificat), nimeni nu s-a învrednicit să le dea vreun răspuns (că şi oamenii sunt haini la suflet!), astfel încât bieţii de ei probabil că au pierdut toate respectivele etape desfăşurate între timp (vreo trei sau patru la număr, după socotelile mele sumare), asta dacă nu cumva or fi pândit nonstop, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile pe săptămână, cu ochii lipiţi de ecranele televizoarelor deschise pe Eurosport, momentele literalmente mult aşteptate.

Personal, ca un exerciţiu concludent şi, totodată, ca un soi de predocumentare în perspectiva redactării acestui text (că aşa sunt eu: conştiincios), m-am apucat să caut pe Google tastând cuvintele-cheie “ski jumping program” (adică numele paginii de pe Facebook, plus un termen universal valabil, aşa că nu trebuia să stăpâneşti nici limba engleză la perfecţie, presupunând că ăia doi erau fie nişte babalâci, fie nişte preşcolari, deşi din fotografiile de profil nu rezultă), constatând ceea ce presupuneam dinainte, şi anume că nu mai departe decât primul rezultat afişat este pagina oficială a federaţiei de specialitate, cu termenul “calendar” expus la loc vizibil. Pe scurt, chiar dacă, la drept vorbind, nici nu mă interesa, am aflat programul întregului sezon în categoric mai puţin timp decât mi-ar fi luat să întreb, pe Facebook, “Cand se va desfasura urmatoarea etapa??? Are cineva vreo poza cu calendarul competitional???” şi chiar “Cand va avea loc urmatoarea etapa???”, cum au făcut cei doi.

Una peste alta, concluzia ar fi că, în general pe internet, dar, iată, în special pe Facebook, “navighează” fiinţe oarecum umane cu un nivel de inteligenţă mai scăzut decât al multor dobitoace dintre cele care apar în fotografiile postate pe-acolo. 


P.S. Chiar aşa! N-a încercat nimeni să-şi înveţe câinele, pisica sau chiar papagalul să-şi facă un cont de Facebook? Date fiind cele de mai sus, eu cred că ar fi un experiment încununat de succes, spre marea satisfacţie a lui cuţu-cuţu, pisi-pisi sau coco-coco, care va avea astfel prilejul să se delecteze cu multe materiale ce îl/o privesc în mod direct.