Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 17 decembrie 2014

UN FEL DE FABULĂ CU PAPAGALI ŞI BURSUCI

La sfârşitul săptămânii trecute, printre nenumăratele subiecte nu doar stupide şi neinteresante în sine, ci şi, ca de obicei, fără nicio legătură cu meciul de Premier League pe care îl comentează la un moment dat sau altul, la Eurosport, unul dintre cuplurile acelea de papagali ale căror nume v-am spus că nu m-am ostenit niciodată să le reţin, dar am impresia că ale ăstora sunt Bogdan Nevel (ori ceva pe-aproape) şi Ion sau Ioan Viorel, ori invers, cel dintâi dintre ei s-a apucat să vorbească pe larg, sub formă de snoavă, despre un soi de sondaj de opinie pe care cică îl citise el într-o publicaţie englezească şi conform căruia 20% dintre copiii britanici sunt convinşi că Iisus Christos este fotbalist la Chelsea.

După minute în şir în care cei doi, uitând cu desăvârşire că au de comentat un meci (la care, totuşi, de ce să nu recunosc?, una dintre protagoniste era formaţia londoneză) s-au hăhăit tâmp şi s-au dat lamentat zgomotos, deplângând lipsa de cultură a tineretului din ziua de azi, iar ăla care e şi Viorel a avut nesimţirea mârlănească şi lesne sancţionabilă de CNA şi instituţiile antidiscriminare de a spune ceva în genul “copiii englezi nici n-au cum să fie prea deştepţi” (bine c-or fi ai tăi, că-s pui de român verde şi ditamai comentatorul sportiv pe deasupra, crema intelectualității!), celălalt s-a lansat într-un interminabil excurs cu pretenţii filosofice, în care constata ce impact mediatic formidabil a avut venirea lui Mourinho pe Stamford Bridge, deopotrivă cu investiţiile masive din ultimii ani ale lui Abramovici, care au ridicat într-atât cota de popularitate a clubului londonez încât, iată, sărmanii copii nu se gândesc că Iisus ar putea fi jucător la Arsenal, echipă cu mult mai mulţi suporteri sau, de ce nu?, la Manchester City, unde şi evoluează un Jesus, şi anume Navas, ori, fiindcă sondajul a fost făcut, totuşi, într-un mall din Londra, la West Ham sau QPR etc., până când, probabil agasat până şi el de elucubraţiile partenerului, tot ăla care e şi Viorel i-a atras atenţia, aducând implicit şi la cunoştinţa telespectatorilor, că respectivul sondaj fusese unul cu variante de răspuns predefinite, de tip grilă, astfel încât la întrebarea “cine este Iisus Christos?” se putea alege doar: a. Fiul lui Dumnezeu; b. Prezentator TV; c. Astronaut; d. Jucător de fotbal la Chelsea etc.

Din punctul meu de vedere, morala… fabulei este că bieţii copii englezi, care ar fi putut să aibă şi vârste cuprinse între doi şi trei ani, că papagalii de la Eurosport n-au precizat, se prea poate să aibă carenţe grave de cultură generală, pe care însă, tineri fiind (chiar şi dacă or fi fost de fapt adolescenţi) au toată viaţa înaintea să le corijeze, în schimb, ăştia doi, şi mai cu seamă ăla care nu e şi Viorel, nu pot decât să spere că există măcar un sâmbure de adevăr în zicala “omul cât trăieşte învaţă”, dar eu am serioase îndoieli că la vârstele lor îşi mai pot ameliora semnificativ IQ-urile de bursuci.


P.S. Pentru că, până la urmă, nu m-am abţinut şi l-am căutat, iată şi articolul cu pricina. După cum se vede, era mai degrabă vorba despre o imagine, iar răspunsul “fotbalist la Chelsea” întâmplător (?!) este trecut primul, ceea ce pentru nişte copii s-ar putea să conteze.

miercuri, 3 decembrie 2014

ERA ŞI TIMPUL! sau DESPRE VODAFONE, CU SCÂRBĂ.

Dacă până acum m-am ocupat (să-i… boscorodesc), în paginile acestui blog, doar, sau, în orice caz, mai mult de francezii de la Eurosport, grecii (iar mai recent nemţii) de la (Rom)Telekom, italienii de la Enel, olandezii de la UPC şi românii cam unguri de la RCS&RDS, iată că, oricât de mult i-aş aprecia eu pe englezi, a venit şi rândul celor de la Vodafone, care deja mă calcă rău de tot pe nervi.

Pentru început, voi reda o conversaţie avută aseară cu unul din operatorii de-acolo pe chat-ul oficial, accesat din contul meu de client, asta şi pentru că mi-e din ce în ce mai scârbă să vorbesc direct, prin viu grai (nu mai zic, faţă în faţă!), cu toţi retardaţii de genul ăsta de la indiferent care companie:


18:43:49 [Bogdan Manolache] Bună! Sunt Bogdan Manolache. Cu ce te pot ajuta?

18:44:17 [Eu] Bună seara. Aş dori câteva amănunte despre oferta dvs. de abonamente.

18:45:08 [Eu] De pildă, abonamentele RED.

18:47:01 [Bogdan Manolache] Despre ce este vorba, mai exact? Informaţii complete (s-o crezi tu! – nota redacţiei) cu privire la planurile tarifare RED pot fi găsite accesând link-ul https:... (Probabil boul se şi gândea cât sunt EU de prost dacă pot să găsesc chat-ul, dar nu şi paginile cu abonamente – n. r.)

18:47:46 [Eu] Da, voiam să văd dacă am înţeles corect... Deci la abonamentul RED 59 (de 59 €/lună – n.r.) nu există minute către internaţional mobil decât spre SUA şi Canada?

18:48:51 [Eu] Conform site-ului (si link-ului), aşa reiese. 

18:49:39 [Bogdan Manolache] Voi avea nevoie de câteva momente pentru a face verificări. (Că până cu două ore în urmă era portarul instituţiei, cum dracu să ştie, şi încă pe dinafară, ce conţin toate cele patru-cinci abonamente mari şi late? Precizez că la intrarea pe chat am selectat departamentul “Abonament şi extraopţiuni”, nicidecum “Factură şi plată” sau “Servicii de internet şi MMS” – n. r.)

18:49:44 [Eu] OK.

18:51:35 [Eu] Verificaţi cu ocazia asta şi dacă, în schimb, la abonamentul Easy 7 (de 7 € - n.r.) există, într-adevăr, minute internaţionale spre mobil către mult mai multe ţări (Spania, Italia, Marea Britanie…). Tot după cum reiese de pe site. Că mi se pare cam caraghios.

18:57:50 [Bogdan Manolache] Mulţumesc pentru momente acordate. Minutele naţionale incluse în abonamentul Easy 7 pot fi folosite către reţele naţionale fixe şi mobile, precum şi către reţele fixe din Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Spania, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, Vatican; minutele internaţionale incluse în abonament pot fi consumate în limita a 50 (hodoronc-tronc! – n.r.) către reţele mobile din Marea Britanie, Spania, Portugalia, Ungaria, Franţa, Germania, Italia, SUA şi Canada.

18:58:18 [Eu] De fapt, în unele locuri de pe site scrie într-un fel, în altele în alt fel... Iar operatorii stau câte un sfert de oră (exageram, după cum reiese din stenogramă au fost numai 8 minute – n.r.) să afle ce conţin abonamentele...

18:58:32 [Eu] Ce spuneţi dvs. (legat de cele 50 de minute – n.r.) nu apare nicăieri pe site...

18:58:54 [Bogdan Manolache] În ceea ce priveşte abonamentele RED, minutele naţionale se consumă şi pentru apeluri internaţionale în reţele fixe din Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Spania, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, Vatican, reţele fixe şi mobile din SUA şi Canada. Minutele internaţionale mobil incluse în abonament se pot consuma către reţele mobile din Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Spania, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, Vatican.

19:00:14 [Eu] Dar câte “minute internaţionale mobil” sunt incluse în abonamentele RED? Şi sper să nu-mi daţi oferta veche, că acolo se specifica limpede, inclusiv pe site: 500, 1000 etc.

19:01:20 [Bogdan Manolache] Într-adevăr, sunt anumite informaţii care lipsesc de pe site. Voi transmite acest lucru către colegii mei în aşa fel încât să se facă o actualizare a acestora. (Aha! – n.r.)

19:01:37 [Bogdan Manolache] Abonamentul RED 59 oferă 1000 de minute internaţionale pe mobil.

19:02:23 [Bogdan Manolache] RED 39 - 500 de minute; RED 25 şi RED 19 - 250 de minute (Până de curând erau 500 de minute la RED 19, singurul care de fapt mă interesa. – n.r.)

19:03:00 [Eu] Da, ar fi o idee bună... (Asta cu actualizarea informaţiilor de pe site – n.r.). […] Oricum, informaţiile variază în funcţie de operatorii contactaţi...

19:03:58 [Eu] Deocamdată vă mulţumesc pentru (dez)informaţii... (În momentul ăsta am părăsit subit conversaţia. Restul replicilor mi-au parvenit, dimpreună cu toată stenograma, pe e-mail – n.r.)

19:04:25 [Bogdan Manolache] Cu plăcere!

19:05:44 [Bogdan Manolache] O seară frumoasă!

19:05:46 [Bogdan Manolache] All Agents have left the conversation.


Aşadar, s-o luăm metodic. Sau, mă rog, cât se poate de, pentru că, la cât de praf e site-ul companiei, n-o să-mi fie deloc uşor. 

După cum cititorul mai fidel ştie, personal sunt abonat atât la – vorba altui (fost) client fericit – “Varzafone”, unde am un plan tarifar de 6,20 euro, cât şi la Digi, unde am, la 7 euro, “(Ne)limitatul” ăla despre care am scris, numai de rău, în nenumărate rânduri.

Pentru că, în linii mari, până de curând, trăiam cu impresia că Vodafone e o societate mai serioasă, cu servicii într-adevăr mai scumpe, dar de calitate, şi pentru că peste puţine luni ies de sub contract atât cu primii (mai repede), cât şi cu ceilalţi (oleacă mai încolo), intenţia mea era să caut o ofertă cât de cât convenabilă de la Vodafone – adicătelea chiar ceva mai scumpă şi cu mai puţine beneficii decât cea, altfel imbatabilă în privinţa acestui raport, de la Digi, dar de tip “premium”, la care să nu trebuiască să formez un număr de zece ori până să prind legătura, să nu mi se întrerupă apoi convorbirea de trei ori în cinci minute, iar cu internetul să pot să urmăresc liniştit un meci fără să-mi îngheţe imaginea la fiecare fază… fierbinte – pentru a renunţa apoi complet la Digi. Socoteala mea de-acasă, total nepotrivită cu ce am găsit până acum în târg, era ca, printr-un singur abonament, fie şi de 15, poate chiar 20 de euro (în loc de 13, cât plătesc acum pe amândouă) de la Vodafone, să am aproximativ toate beneficiile de-acum, dar, cum spuneam, la o calitate superioară. Bun.

Pe lângă că, în ultimele două-trei luni, ofertele de la Vodafone s-au tot schimbat, în general din rău în mai rău, iar atunci când erau tentante, nesimţiţii nu m-au lăsat să trec la ele, deşi erau mai scumpe decât abonamentul meu actual, pretextând că “nu ne dă voie softul” (când v-am spus eu că “softurile” astea sunt cele care îi controlează pe operatorii umani şi nu invers!), informaţiile de pe o pagină a site-ului nu corespund cu cele de pe alta şi niciunele dintre ele nu seamănă cu ce ţi se spune atunci când intri în contact direct cu un funcţionar!

Aşa, de pildă, abonamentul acela Easy 7, de 7 euro, cel mai ieftin din actuala ofertă, figura până la 1 noiembrie că ar avea, în cazul contractării fără aparat telefonic, 225 minute “naţionale şi internaţionale fix şi mobil”. După 1 noiembrie, la fel ca la toate celelalte abonamente, inclusiv cele foarte scumpe, RED, de 19 până la 59 (!) de euro, a dispărut cuvântul “mobil”, care mai apare doar în cazul destinaţiilor SUA şi Canada (însă nici astea peste tot pe site!). Cu alte cuvinte, în Europa poţi suna, în limita minutelor incluse, doar pe telefoanele fixe, în măsura în care n-au dispărut cu desăvârşire, aşa cum e pe cale să se întâmple (şi) la noi.

În mod încă şi mai bizar însă, de câteva zile, pe site au apărut informaţii complet contradictorii. De altfel, ca să te lămureşti (vorba vine) ce şi cum în legătură cu un singur abonament (din cele nu foarte multe existente), trebuie să accesezi o grămadă de pagini, dând click pe o mie de butoane. Astfel, după ce te hotărăşti dacă vrei sau nu şi telefon, caz în care, la aceiaşi bani, ai minute mai multe (dacă nu vrei aparat) sau mai puţine (dacă vrei), dai cu mouse-ul pe, să spunem, sintagma “toate detaliile”, “vezi detalii” sau “informaţii complete”, de unde, în unele cazuri, ţi se deschide o fereastră cu, într-adevăr, mai multe amănunte, dar alteori eşti aruncat de fapt pe o pagină unde iarăşi ți se afişează întreaga ofertă de abonamente. Reiei operaţiunea şi, în lipsă de alte idei, dai click pe cuvintele “cumpără fără telefon” sau “alege abonament” unde iarăşi, dacă ai noroc, mai găseşti un calup nou de informaţii (diferite!) referitoare la abonamentul care te interesează. De asemenea, mai există un (mini)link intitulat “Bine de ştiut”, unde, printre altele, chiar în cazul planului tarifar Easy 7, care are, nota bene, minute nelimitate în reţea, afli că există, totuşi, o “ordine de consum” care sună astfel: “după epuizarea minutelor în reţea incluse în abonament (alea nelimitate! – n.r.), pentru apelurile în reţeaua Vodafone se vor consuma minutele naţionale disponibile”. Chiar că e bine de ştiut!

Cum spuneam însă, informaţiile din ferestrele acelea, pentru care oricum orbecăi minute în şir pe site, diferă radical chiar şi când se referă la exact acelaşi abonament. De pildă, la Easy 7 (cu telefon), într-un loc apare că minutele naţionale pot fi folosite şi către destinaţii internaţionale fixe, dar şi către cele mobile (ca înainte de 1 noiembrie), în timp ce, în alt loc, reiese că sunt vizate doar destinaţiile internaţionale fixe. Colac peste pupăză, după cum s-a văzut din stenograma cu care am început, operatorii introduc încă o limită, absolut arbitrară, care nu apare nicăieri, de 50 de minute în limita cărora poţi suna şi spre destinaţiile internaţionale mobile.

În schimb, la abonamentele scumpe, de tip RED, informaţiile sunt mai “clare”, în sensul că, în afară de SUA şi Canada (conform uneia din pagini, că pe alta nu mai apar nici astea), nu ai inclus niciun minuţel spre destinaţiile internaţionale mobile. Desigur însă că, aşa cum s-a văzut, operatorii (cel puţin ameţitul ăla cu care am corespondat eu pe chat) susţin altceva, prezentându-ţi, de fapt, oferta veche, fiindcă până la 1 noiembrie apărea şi pe site că ar exista un număr oarecare (500, 1000…) de minute. Acum, fiecare crede ce vrea: fie anumite pagini de pe site, fie altele, fie pe operatori.

În paranteză fie spus, eu cel mai puţin m-aş încrede în operatorii de la Vodafone, pentru că, în urmă cu doar câteva săptămâni, încercând să aflu detalii (şi) despre internetul pe telefonul mobil, a trebuit să vorbesc cu trei indivizi diferiţi (vorba vine), din care cel puţin unul (dacă nu cumva ceilalţi doi) era cu desăvârşire idiot, fiindcă susţineau lucruri complet diferite. Până la urmă, dat fiind că scorul era de 2-1, iar informaţiile de la cei doi semănau, cât de cât, cu cele de pe site (în sensul că şi acolo se schimbase ceva faţă de oferta veche, aia pe care mi-o debita cel de-al treilea papagal), se cheamă că aproape m-am lămurit. Oricum, cu acelaşi prilej, datorită mie s-a corectat şi o (altă) greşeală de pe site, asumată ca atare, în legătură cu viteza de internet, care peste tot apărea într-un fel, în timp ce la unul din planurile tarifare apărea altfel. După ce l-am întrebat pe unul din cei trei operatori cu care am vorbit cum stau lucrurile şi mi-a spus că e într-adevăr o greşeală, a doua zi ea fusese corectată, lucru care, pe de-o parte, mi s-a părut lăudabil, dar, pe de alta, m-a făcut să mă întreb (o dată în plus) de ce dracu nu există în ditamai compania un angajat care să fie plătit (gras) ca să facă exact ce le fac eu pe gratis: să găsească inepţiile de pe site. Nu de alta, dar, la cum şi ce arată acum paginile, s-ar putea să fie unii potenţiali clienţi care, fără să discute cu vreun operator, şi-ar dori abonamentul de 59 de euro, însă constatând că nu conţine deloc “minute internaţionale mobil”, se vor reorienta spre cel de 7 euro, despre care, măcar pe ici pe colo, scrie că ar avea!

Una peste alta, în urma acestor experienţe recente, m-am lămurit, o dată pentru totdeauna, şi cu “Varzafone”: într-adevăr, e voda! Din fericire, aşa cum spuneam şi data trecută, AMR = 3 luni (ba chiar ceva mai puţin).

Cum însă şi la Digi cam rămâne cum am stabilit, iar de (Rom)Telekom Mobil, fost Cosmote, nici nu vreau să (mai) aud, mă, şi vă, întreb: oare să încerc şi cu Orange?!


P.S. Până la ora publicării acestui material, gogomăniile şi discrepanţele dintre pagini nu fuseseră corectate pe site (ar fi şi un volum enorm de muncă!). Dacă acest lucru se va întâmpla, cu atât mai bine pentru companie şi eventualii clienţi noi, dar pe mine va trebui să mă credeţi, ca de obicei, pe cuvânt.

joi, 27 noiembrie 2014

“BUTOIUL CU PULBERE” E PRAF

Răzvan Vasilescu, Marius Manole, Marius Bodochi, Mihai Călin, Crina Semciuc…, regia Felix Alexa. Aceasta a fost distribuţia cu care – în ciuda angajamentelor mele, inclusiv publice şi sâcâitor (pentru cititorul fidel) de repetate, că o să revin la selecţia pieselor de teatru la care mă duc în funcţie de numele autorului, ca pe vremea când vedeam, în cel mai rău caz, una slabă la cinci-şase bune, nu una din cel mult două, ca acum – am fost momit la Teatrul Naţional pentru spectacolul “Butoiul cu pulbere” scris de un oarecare Dejan Dukovski, de origine macedoneană şi care, înţeleg cu stupoare, se bucură de mare succes pe scenele internaţionale chiar cu acest text.

Din fericire, pentru că a trecut deja mai bine de o săptămână de când am văzut-o, am izbutit să şi uit aproape cu desăvârşire amănuntele, intriga propriu-zisă a fiecăreia din scenetele fără cine ştie ce mare legătură între ele (ca să nu spun deloc, că poate mi-a scăpat mie ceva în afară de faptul că unii actori interpretează mai multe roluri şi că toate au ca temă violenţa exacerbată) care o alcătuiesc şi care presupun se vor de un umor negru, dar mie mi-au amintit de scheciurile din programele de Revelion de altădată (care însă aveau infinit mai mult umor şi, desigur, mult mai puţin negru), în schimb mi-a rămas bine întipărită impresia din timpul vizionării, şi anume că asist la o piesă-manea.

Amatorii de gen, care gustă, de pildă, şi puzderia de pelicule româneşti contemporane “realiste”, având ca (unic) subiect “mizeria vieţii de zi cu zi din vremea tranziţiei” (citat ipotetic) sunt invitaţii mei la această piesă. Pe toţi ceilalţi, însă, îi avertizez că nici măcar actorii nu se prea ridică la propria lor înălţime. Exemplul cel mai trist este Răzvan Vasilescu, pe care altminteri îl apreciez nespus, dar care a găsit parcă o cale facilă de a intra în rol(uri), inspirându-se masiv şi nepermis de vădit din alte personaje similare pe care le-a interpretat, mai ales în film, de-a lungul carierei. Practic se copiază (ca să nu spun pastişează) pe sine însuşi, lucru care mi se pare dezolant. 

Pentru 40 de lei, cât am dat pe-un bilet, şi o oră şi-un sfert pierdută din viaţă, preferam să stau acasă şi să mă uit la vreun talk-show. Baremi rămâneam cu cei 40 de lei.

miercuri, 26 noiembrie 2014

“NOUL LOCATAR” PLICTISITOR

Atunci când te duci la o piesă de teatru de Eugen Ionescu – aşa cum am făcut eu în urmă cu deja vreo trei săptămâni, numai că m-am luat cu altele şi am uitat să consemnez – nu te aştepţi la cine ştie ce relaxare şi voie bună, dar parcă nici nu-ţi închipui că poţi să te plictiseşti de moarte şi să ieşi cu dureri de cap. Guturaiul contractat de la cucoana de-alături, care pe toată durata spectacolului a tuşit, a strănutat şi şi-a tras mârlăneşte nasul, nu-l mai pun la socoteală, că aici chiar n-au nicio vină autorul, rezigorul sau actorii.

“Noul locatar”, pus în scenă de Gabor Tompa la teatrul Nottara, debutează promiţător, cu un monolog-dialog spumos (în măsura în care te acomodezi rapid cu dicţia protagonistei) al personajului interpretat de Ada Navrot, după care, tot restul de o oră şi vreun sfert al reprezentaţiei (pe lângă cele cinci minute absolut exagerate de aplauze politicoase) nu se mai rostesc decât vreo trei-patru replici propriu-zise, plus o duzină de mormăieli poliglote prin care “noul locatar”, întruchipat de spaniolul Francisco Alfonsin, îi ghidează, adesea mai degrabă derutându-i şi încurcându-i, pe cei doi hamali, interpretaţi, altminteri cu haz mut, aproape pantomimic, de Ion Grosu şi Gabriel Răduţă, care aduc şi aranjează deranjând mormanele de piese de mobilier mai mult disparate decât asortate, pe care proprietarul le-a adunat, desigur, într-o viaţă întreagă de om din cale-afară de strângător.

Sincer, din integrala dramaturgiei lui Ionescu, pe care o am în bibliotecă, se pare că-mi lipseşte fix volumul care cuprinde şi această piesă, aşa încât nu-mi pot decât imagina că ea este una de maximum două pagini (din care și-așa cea mai mare parte indicații regizorale) şi îmi place să cred că autorul însuşi n-a conceput-o pentru a fi jucată efectiv decât, cel mult (sau puţin), într-o versiune prescurtată şi rapidă, în care întreaga tevatură a mutării personajului central se încadrează într-o limită de timp scenic rezonabilă, de până într-o jumătate de oră, caz în care nu s-ar pierde, cu siguranţă, nimic din sensurile, inclusiv cele profunde, ale textului, ce poate fi citit, presupun, şi ca o parabolă a unei existenţe ancorate în trecut, copleşită de prea multe amintiri dureroase şi experienţe de viaţă inutile şi sufocante, asemenea catrafuselor care sfârşesc prin a umple până la refuz scena, într-o dezordine cu vagi şi paradoxale valenţe estetice, în schimb s-ar ţine cont şi de răbdarea şi capacitatea de rezistenţă la efortul de a sta ţepeni în scaune, aşteptând să se întâmple şi (alt)ceva, a spectatorilor. Elemente “comerciale” ignorate cu totul de regizor.

marți, 25 noiembrie 2014

GATA CU NELIMITATU’! sau SĂ REVENIM LA OILE (ŞI VACILE) NOASTRE DE ZI CU ZI. PLUS BOII, SĂ NU UITĂM BOII!

Ca să fie treaba oablă:

Coincidenţă sau nu, după o lungă convorbire (se prea poate să fi bătut spre şase ore, ceea ce nu înseamnă, totuşi, decât vreo 360 de minute) cu prietenul meu din Spania, am primit pe telefonul mobil de la Digi un SMS cu următorul conţinut: 


“Stimate Client (aşadar, cu majusculă – nota mea), îţi mulţumim pentru alegerea serviciului Digi Mobil Optim Nelimitat. Acest serviciu este destinat satisfacerii nevoilor obişnuite de comunicare. Astfel, înregistrarea pe o cartelă SIM a unui consum mai mare de 3000 de minute către reţelele mobile internaţionale va atrage pentru cartela SIM respectivă suspendarea serviciului, până la finalul lunii în care s-a înregistrat acest consum. În cazul neacceptării, puteţi renunţa la serviciul de telefonie mobilă în 30 de zile de la această notificare, fără plata de despăgubiri. Vă mulţumim”.


Acum aştept cu înfrigurată scârbă primele abuzuri, când îmi va fi suspendat serviciul şi după o convorbire de două-trei ore, astfel încât, atunci când o să mai am nevoie să sun, să trebuiască să mă ţigănesc cu retardaţii de la relaţii cu clienţii care, până la remedierea situaţiei, o să mă aburească şi o să mă mintă cu neruşinare, aşa cum, în paranteză fie spus, a încercat să facă nu mai departe de zilele trecute o tâmpiţică de vreo 12 ani, care mi-a răspuns, cu mare întârziere, la sesizarea aceea despre care oricum vă promiteam c-o să vă ţin la curent, când a părut că nu mi s-a resetat contorul de date mobile pe data de 15 a lunii, cum era prevăzut în contract (vorba vine, era o dată stabilită aleatoriu), dar eu realizasem între timp că, de fapt, ceasurile companieie RCS&RDS sunt potrivite după fusul orar al Belgravistanului (acelaşi cu al Islamabadului, Tashkentului, Kabulului...) şi contorul fusese resetat încă de pe 14 seara.) Puteţi (re)citi aici. De altfel, fenomenul s-a repetat şi luna următoare, respectiv aceasta, când mi s-a confirmat pe deplin teoria, pentru că inclusiv un SMS la serviciul cost control, datat 14 noiembrie, dovedea resetarea timpurie. Fireşte însă că fătuca nu înţelesese nimic (aşa cum pun pariu că n-a înţeles nimeni din companie!) şi, după ce-am făcut-o în fel şi chip, i-am explicat tot eu, să nu moară proastă (cel puţin în privința asta).

Oricum, cam atât cu (ne)limitatul de la Digi Mobil. Asta ca să ştiţi şi voi de ce mă… aia (şi) pe ei. Că de nemernicii de la Vodafone, de pildă, nici nu mai merită să pomenesc (dar abia aştept să ies de sub contract ca să le spun adio; AMR: 3 luni), după ce au tăiat complet (după cum reiese din ofertele de pe site) minutele internaţionale către mobil chiar şi din abonamentele RED de zeci de euro! În schimb, au nesimţirea – sancţionabilă inclusiv din punct de vedere legal, sunt convins, dacă ar fi vigilente instituţiile de profil din ţara asta – de a face reclamă la “internetul nelimitat”, când de fapt este vorba de o extraopţiune gratuită la care ai dreptul timp de două luni (patru, pentru utilizatorii 4 G) din cei doi ani de contract la care eşti obligat.

luni, 24 noiembrie 2014

ANALIZA FINALĂ (DEOCAMDATĂ)

“Errare humanum est, perseverare diabolicum”.

Să spui în chiar seara celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale, la cald, că Victor Ponta a pierdut 2,4 milioane de alegători din cei 7,4 pe care cică i-ar fi avut în 2012, la referendumul de demitere a lui Băsescu, aşa cum a făcut un cunoscut antenanalist (actualmente) politic şi (fost) militar, e o gogomănie poate întrucâtva pardonabilă în vâltoarea evenimentelor şi emoţia momentului cum ar veni istoric şi mai cu seamă zăpăcitor de trist pentru cel în cauză, dar să o repeţi câteva zile mai târziu, la rece, şi încă în scris, mi se pare o dovadă incontestabilă de stupiditate rară.

Concluzia aceasta absurdă porneşte, desigur, de la câteva premise încă şi mai inepte, printre care aceea că absolut toţi cei care au votat la referendum împotriva laşului preşedinte al morţilor ar fi fost pesedişti în cuget şi-n simţiri, sau că la scrutinul prezidenţial din 2014 s-au confruntat un vajnic anti-băsit, în persoana liderului PSD, şi o marionetă, dacă nu chiar un alter ego al lui Băsescu, în persoana lui Klaus Iohannis.

De altfel, o altă cauză a eşecului înregistrat de Victor Ponta este considerată de către autorul elucubraţiilor amintite faptul că perdantul ar fi avut o atitudine “complice şi ezitantă faţă de Băsescu şi abuzurile acestuia”. Cum ar veni, electoratul sătul până în gât de Băsescu, şi care văzuse în Ponta un adevărat arhanghel al izbăvirii de cel viclean, a fost profund dezamăgit de atitudinea ezitantă a acestuia din urmă, astfel încât a dat fuga şi… a votat cu Iohannis, acest “Băsescu in Disguise”, conform aceloraşi surse. Poate aşa, de-al dracu’, să-i dea o lecţie trădătorului Ponta, vinovat că, pesemne, nu i-a tras şi la propriu câte o flegmă din când în când în ochi inamicului, fiindcă altfel (i-)a cam făcut de toate.

Sigur, un scenariu cât de cât mai plauzibil ar fi fost că ăia 2,4 milioane de dezamăgiţi au stat acasă, numai că aici ne cam încurcă socotelile aritmetica, pentru că la un procent de participare la vot de peste 64%, record pentru ultimii 14 ani, în condiţiile în care nu se ştie precis câte milioane de români sunt în pribegie (că în “diaspora” se pare că sunt doar cei vreo 400.000 care au votat pe la ambasade) şi, cu atât mai puţin, câţi morţi de pe la Războiul de Independenţă încoace figurează în continuare pe listele electorale, dacă ar mai fi ieşit şi cei 2,4 milioane, chipurile pierduţi, ca batistele, din buzunarul de la spate al blugilor săi tinereşti de Ponta, am fi ajuns la o rată de participare de vreo 104%. Să moară Occidentul decadent de invidie!

Dacă am ţine morţiş să găsim o explicaţie bazată pe cei 2,4 milioane de alegători, odinioară situaţi, poate, strict conjunctural, mai aproape de poziţiile lui Ponta decât de ale lui Băsescu, ea ar fi că, probabil, în aceşti ultimi doi ani de guvernare, ei au descoperit în liderul PSD doar un soi de Băsescu pe invers, de stânga, (recte un Ion Iliescu), cu nimic mai bun decât originalul, oarecum “de dreapta”, pe care în cele din urmă au ajuns să-l prefere (iarăşi), mai ales într-o versiune uşor (sau mai greu) edulcorată cum este, conform aceloraşi surse amintite mai sus în repetate rânduri, Iohannis.

Pe de altă parte, dacă eu însumi îmi exprimam, în urmă cu numai o săptămână, speranţa că noul preşedinte ales s-ar putea dovedi nu un alt Băsescu, fie şi cu faţă mai umană, ci mai degrabă un Emil Constantinescu, aproximativ decent şi relativ echidistant în relaţiile cu partidele şi instituţiile interne, iată că, într-o oarecare măsură, văzând mai puţin atitudinea protagonistului însuşi şi mai mult a unora dintre cei mai vocali alegători ai săi, care, de pildă, s-au grăbit să salute cu entuziasm primele demonstraţii, încă timide şi oricum premature, de autoritarism, cum a fost răţoiala “neamţului” către Parlament, prin care îi cerea să voteze, într-un anumit sens, o lege, m-am cam sucit, temându-mă că, dus de val şi îmbătat de dorinţa de a se (men)ţine cu orice preţ două mandate la rând cu ghearele şi dinţii de jilţul de la Cotroceni, Iohannis – chiar şi presupunând că structural e un cetăţean cumsecade şi de un bun-simţ puţin caracteristic unui politician, fie şi de altă etnie – s-ar putea transforma, dacă nu peste noapte, de-a lungul următorilor cinci ani de… campanie electorală, inspirându-se din modelele de mare succes la public ale predecesorilor Băsescu şi Iliescu, victorioşi, fiecare, în (mai) toate rundele de alegeri la care au participat în mod direct, dar şi – când ne referim la Băsescu – în cea de-acum, când candidatul susţinut făţiş de el, măcar prin virulenţa atacurilor la oponent, a ieşit biruitor.

Din nefericire, într-o ţară ca România, unde s-a creat deja o perversă şi perfidă tradiţie a preşedintelui-ju(de)cător, Emil Constaninescu a devenit mai degrabă sinonim pentru preşedintele-papă-lapte.

miercuri, 19 noiembrie 2014

PROPAGANDĂ ȘI MANIPULARE. PE FACEBOOK

Atunci când am scris, alaltăieri, că decizia mea fermă de a nu mă prezenta la urne pentru a opta între Iohannis şi Ponta (sau între oricine altcineva din actuala ofertă politică) seamănă, pe undeva, cu aceea din 2000, când n-am fost să aleg între Iliescu şi Vadim, chiar nu făceam o comparaţie între personaje, fiindcă, de bine, de rău, cele de-acum sunt infinit mai frecventabile decât cele din urmă cu 14 ani. Exprimam doar o stare… să-i spunem sufletească personală.

Pe de altă parte, dincolo de faptul că, din câte am văzut, unii analişti au mers ceva mai departe cu similitudinile, asemuindu-l, dacă am dedus bine, în special după aflarea rezultatelor, pe Iohannis cu Iliescu, iar pe Ponta cu Vadim, ceea ce mi se pare destul de hazliu, îmi amintesc, apropo de o altă idee vehiculată intens zilele astea, că şi atunci, în 2000, scorul obţinut de Vadim Tudor, inclusiv la nivel de partid (pe-atunci “parlamentarele” şi “prezidenţialele” erau cuplate), ceva în jurul a (coincidenţă?) 30% în primul tur, era explicat prin ieşirea masivă la urne a… tinerilor din noua generaţie de alegători, care însă au votat pe jumătate în bătaie de joc şi pe jumătate în scârbă, pentru “a da o palmă actualei clase politice” (recte cea de-atunci, altminteri nu cu mult diferită de asta de-acum). De unde ar cam reieşi că, în aceste comparaţii, Iohannis e mai degrabă (ca) Vadim! În fine.

În altă ordine de idei, citeam ieri un articol semnat de CTP, în care jurnalistul găsea drept una dintre explicaţiile victoriei relativ zdrobitoare a lui Iohannis faptul că “tehnologia Facebook cuplată cu telefonul mobil produce uzura morală a televiziunii, depăşită ca mijloc de propagandă şi manipulare. Relaţiile instituite de reţelele sociale, bazate pe feedback şi comunicare instant între mase mari de oameni fac ineficientă propaganda neagră, alcătuită din minciuni şi dezinformări sfruntate practicată de televiziunile-ciomag ale lui Ponta”.

Dacă prima aserţiune mi se pare foarte corectă, în sensul că, da, televiziunea s-ar putea să fie depăşită ca mijloc de propagandă şi manipulare, aşa cum, în urmă cu vreo zece ani, tocmai fusese depăşită presa scrisă (nu că acum n-aş fi primit în poştă o fiţuică mizerabilă, de care-l suspectez, ca de multe alte rele, pe Onţanu, primarul sectorului meu şi în care Iohannis, poreclit “suflet mort” era acuzat, printre altele, că “face case pe spinarea copiilor”?!), cea de-a doua mi se pare în cel mai bun caz o naivitate, pentru că, din punctul meu de vedere, reţelele de socializare, în frunte cu Facebook-ul, n-au făcut decât să preia acest rol de propagandă şi manipulare de la televiziuni. Doar dacă nu cumva termenul “depăşit(ă)”, din articol, avea chiar celălalt sens, “întrecut(ă)”, și nu “învechit(ă), “perimat(ă)”! Da’ din context nu reiese.

La fel cum, odată cu explozia televiziunilor, în special de ştiri, se spunea (mai precis, învingătorii o făceau) că oamenii nu mai pot fi prostiţi de mizerabilele campanii de presă din ziare, pentru că informaţia circula mult mai rapid, punctele de vedere opuse puteau fi redate practic concomitent şi aşa mai departe, acum minunăţia de mijloace de comunicare “imaculate”, “imparţiale” şi “infailibile” sunt reţelele sociale. Ei aş!

Poate că CTP urmăreşte Facebook-ul pe sărite sau o fi având “prieteni” selectaţi cu mare grijă, dar pe “wall-ul”, “peretele” sau cum s-o numi ăla al meu s-au perindat şi încă se perindă nişte filmuleţe şi nişte poze, în special trucate, de mai mare scârba. Despre texte, inclusiv, sau mai ales, comentarii ale utilizatorilor, printre care se numără, firește, și politicieni sau “intelectuali de-ai lui Băsescu” (ăia despre care spuneam ieri că erau să mă facă să votez cu Ponta!), ce să mai vorbim? De altfel, după cum tocmai am descoperit, CTP însuşi scrie chiar în editorialul de azi despre aşa ceva. Atunci cum poate susţine o asemenea enormitate, că reţelele de socializare sunt imune la propagandă şi manipulare? La fel ca şi odată cu “revoluţia” televiziunilor, problema se pune doar în termeni de cine se prinde primul de adevăratul lor impact şi începe să le folosească eficient în favoarea lui înaintea altora. Asta ca să nu mai spun că, spre deosebire de audio-vizual, mediul online nici măcar nu este (cel puţin încă, iar eu sper că niciodată) reglementat atât de strict. 

Fără să pretind că am o imaginaţie prodigioasă, pentru a putea anticipa ce mijloace de comunicare vor mai apărea în viitor, inclusiv în cel îndepărtat, sunt sigur că manipularea va dăinui odată cu ele. (Se prea poate să mai fi spus lucrul ăsta şi oameni mult mai celebri şi înţelepţi decât mine, dar nu le prea am cu citatele din memorie, tocmai pentru că n-am deloc memorie.) Nici măcar o formă de telepatie generalizată, în care membrii unui popor întreg ar comunica instantaneu, cu “feedback” cu tot, în campaniile electorale, n-ar fi scutită de “propaganda neagră”, practicată, probabil şi atunci, tot de urmaşii lui Iliescu, Năstase şi Ponta, dornici să reinstaureze, după câteva milenii de libertate şi prosperitate aduse de “dreapta” pedelistă, totalitarismul comunist. Să fim vigilenţi!

marți, 18 noiembrie 2014

ALEGERILE S-AU TERMINAT, GOGOMĂNIILE CONTINUĂ

Poate şi pentru că, după ce în seara turului doi al alegerilor prezidenţiale, duminică, n-am rezistat tentaţiei de a comuta ambele televizoare din dormitor, plus laptopul, de la meciurile neinteresante din preliminariile EURO 2016, la emisiunile de ştiri, unde am şi rămas, chiar câteva ore, ca pe vremuri, pentru a urmări comentariile pe marginea victoriei lui Iohannis, delectându-mă cu figurile plouate ale perdanţilor şi, mai ales, ale jurnaliştilor care i-au susţinut cu înflăcărare, dar încă de a doua zi dimineaţă, ieri, n-am mai putut suporta figurile mult prea radioase şi zâmbetele prea largi şi tâmpe ale învingătorilor şi, desigur, ale jurnaliştilor şi intelectualilor, cu sau fără ghilimele, care i-au susţinut cu atâta deşănţare încât, privind acum, retrospectiv (pentru că în campania electorală n-am făcut-o), aproape că îmi pare rău că n-am ieşit să-l votez pe muţunachele celorlalţi, constatând între timp, în plus, la o mai atentă examinare a postărilor de pe Facebook ale “prietenilor” selectaţi, cândva, pe criterii de afinităţi mai cu seamă politice, că societatea noastră a ajuns, ca de obicei, divizată, numai că nu ca până acum, pe undeva firesc, în două, ci arătând ca un aluat de plăcintă întins, împăturit şi tăiat la mijloc, apoi adunat ghem, întins, împăturit şi tăiat din nou la mijloc, aşa încât nu mai înțelegi care parte e unde şi cine cu cine, sau de ce dreapta votează cu stânga, iar cu dreapta votează mai mult derutaţii, după toate astea aşadar, mi-am reîntors atenţia către lucruri mai logice, raţionale şi de bun-simţ, cum sunt discuţiile pe tema campionatului intern de fotbal, la care de fapt nici nu mă uit, dar am aflat şi eu, tangenţial, printre altele, despre grosolanul fault făcut de un jucător de la nu ştiu ce echipă care s-a întâlnit cu Steaua şi în urma căruia bietul Raul Rusescu, care mi-e chiar simpatic, deşi evoluează la cea mai nesuferită formaţie, s-a ales cu faţa făcută praf, ceva operaţii complicate şi o absenţă de pe teren de câteva luni bune (că tot se întorsese de curând în ţărişoara-mumă, inclusiv a pădurilor, din pribegie, unde dacă s-ar mai fi aflat şi azi, sau măcar până duminică, ar fi stat la ditamai coada la vreun consulat să voteze pentru binele celor rămaşi să mănânce şi-acum salam cu soia, doar că mai scump) cea mai mare gogomănie pe care am auzit-o în ultima vreme vine totuşi din partea asta de societate civilă fotbalistică. Iată despre ce-i vorba:

Cu toate că, la prima judecată, făcută de Comisia de Disciplină după meci, huliganul agresor se alesese cu şi-aşa o prea blândă pedeapsă de 16 etape suspendare, când eu l-aş fi scos definitiv din viaţa chipurile sportivă, ca şi pe animalul celălalt, de arbitru, care nici măcar nu l-a eliminat, ci i-a dat un amărât de cartonaş galben, ieri, la rejudecarea cazului de către Comisia de Recurs, criminalul a fost iertat cu totul, având drept de joc începând cu etapa următoare.

Partea şi mai absurdă este însă că, aseară, domnul Ion Crăciunescu, reputat arbitru şi comentator sportiv la un post de televiziune specializat, susţinea că, pe undeva, abia cea de-a doua instanţă a dat verdictul corect, deoarece – auziţi minunăţie! – conform regulamentelor, inclusiv internaţionale, Comisia de Disciplină, sau orice alt organism de tip “masa verde”, care se pronunţă post-factum, după joc, are dreptul să aplice sancţiuni, inclusiv pe baza probelor video, dar numai şi numai pentru delicte NEobservate (recte NEsancţionate) de arbitri (adică toţi cinci) în timpul partidei. Cu alte cuvinte, cotonogarul putea fi pedepsit de Comisie, fie şi cu cele 16 etape suspendare, numai dacă arbitrul nu vedea nimic şi, prin urmare, nu-i arăta (nici măcar) cartonaşul acela galben, care de fapt l-a salvat.

Nu mă îndoiesc că domnul Crăciunescu ştie la perfecţie regulamentele, deşi în lungul său monolog de-aseară mi s-a părut că face anumite confuzii, remarcate şi de ceilalţi invitaţi în emisiune, cum ar fi între sancţiunile tehnice şi cele disciplinare, printre altele ţinând-o ca gaia maţu’ că la “masa verde” nu se poate acorda, de pildă, un penalty pe care arbitrul nu l-a văzut, exemplu întru totul corect şi aproape logic, dar care n-avea nici cea mai mică legătură cu speţa în cauză. Ba, dimpotrivă, demonstrează tocmai contrariul, şi anume că o comisie NU poate sancţiona exact ce NU a văzut arbitrul, dar asta tocmai pentru că e vorba de o sancţiune strict tehnică şi nu una disciplinară.

Ce nu înţeleg nici eu, laolaltă cu ceilalţi invitaţi, şi mă tem că ţine inclusiv de (in)capacitatea de interpretare a regulamentelor de către domnul Crăciunescu (că de la troglodiţii oficiali oricum n-aveam nicio nădejde) e de ce comisiile alea de disciplină, recurs şi scoatere basma curată a mardeiaşului, nu puteau socoti că arbitrul a văzut un fault uşurel, mai de joc, pentru care a dat, firesc, un cartonaş galben, în schimb pur şi simplu n-a băgat de seamă ceea ce a văzut tot stadionul şi zecile de mii de telespectatori, în direct sau înregistrat, respectiv jumătatea mai gravă a agresiunii, cea care se putea solda şi cu o tragedie. Cum ar veni, arbitrul o fi văzut prima parte a traiectoriei cotului (sau cu ce l-o fi lovit) agresorului, aia în care abia a atins ochiul lui Rusescu, făcându-i poate o mică vânătaie, în schimb n-a observat şi restul ei (traiectoriei), cea în care cotul a continuat să înainteze în carnea şi osatura stelistului până i-a fracturat orbita. Înţelegeţi?

Scuza că toate sancţiunile acelea record, cu luni întregi de suspendare, acordate în special prin campionatul Angliei câte unui jucător care nu fusese nici măcar eliminat au fost posibile tocmai pentru că arbitrul NU a văzut infracţiunea mi se pare puerilă. De altfel, paradoxul este că oricum un arbitru nu are decât un număr limitat de sancţiuni pe care le poate aplica, datoria de a judeca adevărata gravitate a unui gest revenind altor foruri. Aşa, de exemplu, arbitrul acordă cartonaş roşu atât pentru un fault dur, sau nici măcar, ci doar făcut ca ultim apărător, dar şi dacă, prin absurd, un jucător îl strânge mortal de gât pe un altul. Sunt însă mai mult ca sigur că, în al doilea caz, o comisie de disciplină şi/sau recurs cu scaun la cap, dintr-o ţară normală, nu va aplica tot o singură etapă de suspendare ca în primul. Nici măcar dacă arbitrul a acordat pentru respectiva efectiv crimă doar cartonaş galben, cum ar face ăştia de pe la noi.

luni, 17 noiembrie 2014

SCHIZOFRENIA ELECTORALĂ sau VICTORIA LUI TRAIAN BĂSESCU ASUPRA LUI ION ILIESCU, DOUĂ CADAVRE POLITICE AMBULANTE

Pentru început, două precizări:

1. La fel ca în primul tur, şi, în mare parte, din aceleaşi motive, plus încă vreo două asupra cărora mă voi apleca mai târziu (cu atât mai mult cu cât de la ele am pornit de fapt întregul articol), nici în al doilea n-am votat, pentru că n-am avut cu cine.

2. Cu toate că mă bucur pentru înfrângerea lui Ponta, victoria lui Iohannis mă lasă rece. Cu alte cuvinte, doar dacă aş fi fost constrâns cu ameninţări de tortură fizică mergând până la risc vital m-aş fi dus la vot, unde, în aceste condiţii şi doar în ele, aş fi optat pentru candidatul susţinut, printre mulţi alţi jegoşi pe care îi voi aminti mai încolo, de partidul cu care am simpatizat două decenii şi mai bine, PNL. Aproape ca în 2000, cu diferenţa că atunci probabil n-aş fi ales între Iliescu şi Vadim nici sub ameninţare.


În sine, rezultatul scrutinului de ieri poate fi citit în mai multe chei. Mai întâi, având în vedere imbecilitatea ambelor părţi, care, chiar dacă nu simultan, ci de-a lungul unui interval de vreo șapte ani, au susţinut, unii – de pildă, în timpul celor două referendumuri pentru demitere – că toţi adversarii lui Băsescu sunt manevraţi, manipulaţi şi direct călăuziţi de către Ion Iliescu, iar ceilalţi, mult mai recent, că Iohannis însuşi este marioneta lui Băsescu, el reprezintă o victorie, până la urmă oarecum firească, a lui Traian Băsescu asupra lui Ion Iliescu.

În ceea ce mă priveşte, cele două “teorii” amintite mi se par la fel de stupide, pentru că, aşa cum Ion Iliescu, după încheiere nenumăratelor şi mult prea lungilor sale mandate de preşedinte, a devenit un neica nimeni, băgat în seamă doar de ochii lumii, în timp ce polul ticăloşiei de stânga s-a deplasat către personaje mult mai viguroase, influente şi active, începând cu Adrian Năstase şi încheind chiar cu Victor Ponta, Traian Băsescu va deveni şi el, cât de curând, un simplu personaj istoric de tristă amintire, chiar şi dacă va avea lipsa de simţ al măsurii şi al ridicolului să coboare până şi sub propriile standarde de josnicie (şi cu atât mai mult ale predecesorului, care şi-a mânjit, și el, statutul de – totuşi – fost preşedinte, cu un amărât de mandat senatorial) pretinzând vreo funcţie de premier sau chiar numai simplu ministru, eventual al transporturilor, în cabinetul cine ştie cărui Predoiu. Începând cu nu ştiu cât decembrie, când acest zombi politic care este Traian Băsescu, aflat în funcţie deşi a fost practic demis de popor în două rânduri prin referendum, îşi va înceta în sfârşit mandatul, şi principalii ticăloşi ai “dreptei” vor fi cu totul şi cu totul alţii. Părerea mea, chiar dacă unii o vor socoti naivă.

O altă cheie de interpretare a votului de ieri este că poporul, în nemărginita lui înţelepciune, a dus până la capăt, chiar şi împotriva protagoniştilor, mandatul încredinţat defunctului USL în 2012. Astfel, Victor Ponta rămâne în continuare premier (cât o mai rămâne), în timp ce liderul PNL, Klaus Iohannis (succesor al lui Crin Antonescu, dar în protocolul formaţiunii oricum mi se pare că nu erau specificate nume) a devenit preşedinte.

De altfel, domnul Ponta chiar se poate consola cu acest rezultat, spunându-şi că electoratul l-a socotit un atât de bun prim-ministru, încât nu a vrut să-i curme prematur cariera în fruntea Executivului alegându-l preşedinte.

Re(de)venind serios şi la motivele pentru care m-am abţinut de la vot, trebuie să spun că tot ce s-a întâmplat în ultima perioadă şi a culminat cu cele două tururi de scrutin mi se pare o dovadă de schizofrenie electorală. N-am să ascund faptul că, nu mai departe de ieri, spre seară, când încă aş mai fi avut timp să ajung la urne, cu atât mai mult cu cât părea să se prefigureze un rezultat foarte strâns, uitându-mă pe Facebook am descoperit nenumărate îndemnuri mobilizatoare din partea susţinătorilor lui Iohannis, al căror mesaj, în linii mari, era că o victorie a lui Ponta ar duce ţara de râpă, cu zeci de ani înapoi, în negurile comunismului şi aşa mai departe.

Ei bine, dincolo de văditele exagerări panicoase de tip electoral, partea cu adevărat penibilă era că pe lângă texte apăreau şi o mulţime de fotografii având în primplan personaje la fel de sinistre ca lașul preşedinte al morţilor, de genul Monica Macovei, Nuştiucum Neamţu (caraghiosul ăla care s-a făcut remarcat în zilele referendumurilor de demitere a lui Băsescu ţopăind de fericire că 7,5 milioane de conaţionali au votat degeaba) sau Grigore Cartianu, băsişti pupincurişti de cea mai joasă speţă, cu care mi-e ruşine că împărtăşesc apartenenţa la acelaşi regn, ca să nu mai spun acelaşi popor, aşa încât chiar nu m-aş înfrăţi în ruptul capului (meu, deşi aş prefera al lor!) şi întru vot.

Culmea este că, atunci când vorbesc despre schizofrenie (sau, mai curând, un soi de tulburare bipolară), nu mă refer la cei de teapa celor amintiţi, care au măcar atâta merit (pe care îl apreciez sincer, aşa cum, de pildă, apreciez fidelitatea faţă de partener a pinguinilor, deşi nu şi inteligenţa lor) că au fost consecvenţi, votând mereu împotriva social-democraţilor (alții decât pediștii lor!), la fel cum, pe efectiv de altă parte, ceilalţi au votat constant cu ei, poate încă de la Ion Iliescu, trecând sigur prin Adrian Năstase (în confruntarea cu Băsescu) şi Mircea Geoană (idem) şi ajungând acum la Victor Ponta, ci la partea “curată” a liberalilor, cei la îndemnul cărora, în urmă cu numai doi ani (deci nu patru, opt sau cinşpe!), în 2012, am votat, practic, pentru înscăunarea ciorii de pe gard, Ponta, la Palatul Victoria, în speranţa că şi vrabia din mână, Antonescu, va ajunge peste doi ani, în 2014, la Cotroceni, cu toate că mă numărasem printre cei mai mult decât sceptici cu privire la formarea USL, anticipând fix ce avea să se întâmple, şi anume tragerea pe sfoară a naivilor (ca să nu spun nătăfleţilor) liberali de către versaţii şi veroşii socialişti.

Motivele pentru care atunci, în 2012, am preferat, în ciuda marilor mele reticenţe, să merg totuşi la vot pentru a contribui la o înfrângere de proporţii cât mai catastrofale a pedeliştilor, le-am explicat pe larg la vremea aceea. Cum, însă, nu sunt (încă) nici atât de sclerozat încât să uit de la mână până la gură, şi nici schizoid, mi-a fost şi îmi este imposibil să trec peste această mascaradă a “reunificării dreptei” prin alierea liberalilor (cu care, repet pentru a mia oară, am simpatizat din 1990) cu cei pe care în urmă cu aceiaşi numai doi ani ei înşişi îi prezentau, pe bună dreptate, drept cea mai mare calamitate care lovise România în ultima vreme. Asta în timp ce Victor Ponta, odiosul de-acum, era prezentat drept unul dintre mântuitorii neamului!

Dincolo de faptul că, la vremea lor, Ion Iliescu şi Traian Băsescu au dus, în calitate de preşedinţi, odioșenia pe culmi greu de imaginat şi încă şi mai greu de imaginat că vor putea fi depăşite fie şi de un Victor Ponta, aşa încât, ca unul care, după 25 de ani de democraţie (ca să nu-i mai socotesc şi pe cei cam tot atâţia dinainte) deja m-am obişnuit cu astfel de “şefi ai statului”, perspectiva ca (încă un) Mickey Mouse să ajungă preşedinte nu mă putea înspăimânta din cale-afară, iată că am ajuns şi eu, după aceşti 25 de ani (minus vreo doi, la drept vorbind) la concluzia că nu există forţă politică sau politician cu care să merite să votez. Eu, cel care ani şi ani de zile am combătut această teză, dovedind, poate, naivitate în raport cu concetăţeni mai… precoce, consider că tot ceea ce s-a întâmplat în aceşti ultimi doi au confirmat-o cu vârf şi îndesat.

Sigur, ca simpatizant de partid (PNL) la urma urmelor întotdeauna mic (chiar şi când prezenta cifre umflate, de 20%), niciodată în stare să stea pe propriile picioare, chiar şi atunci când, în opinia mea, ar fi trebuit să încerce s-o facă, am asistat de-a lungul timpului la tot soiul de alianţe, în general contra-naturii, în care s-a băgat, începând cu CDR şi continuând cu ADA, ACD, USL… Această ACL însă – care, la o adică, aşa cum pentru USL s-a găsit o “tradiţie” a colaborării PNL cu stânga încă de pe vremea când câţiva liberali de doi bani s-au băgat în guvernul “de uniune naţională” al lui Stolojan, poate fi justificată lejer, în faţa credulilor, ca la fel de “tradiţională”, o continuare, vezi Doamne, a colaborării “istorice” CDR-USD din anii 1997-2000 şi o reluare a ADA din perioada 2003-2007 – mi se pare cea mai mârşavă mişcare politică din acest sfert de veac, cu atât mai mult cu cât, aşa cum spuneam, are loc la numai doi ani de când PD-L era zugrăvit (pe bună dreptate, repet şi asta) drept o nenorocire fără precedent pentru neam şi ţară.

Schizofrenia despre care vorbeam o reprezintă faptul că, în timp ce, în urmă cu doi ani, 70% din cei, e drept, doar 42% care s-au prezentat la urne au votat cu alianţa dintre PNL şi PSD, respectiv Antonescu (recte Iohannis) şi Ponta, acum o mare parte dintre ei s-au “polarizat”, adulându-l pe unul şi, mai ales, detestându-l pe celălalt. Sigur, poate că un studiu sociologic temeinic făcut (nu de genul celor care au greşit, iarăşi, rezultatele exit-poll-urilor sau a celui care, între cele două tururi de scrutin, constata că 82% din alegătorii lui Kelemen Hunor nu vor respecta recomandarea făcută de candidat în privinţa opţiunii pentru turul doi, în condiţiile în care această recomandare fusese ca… fiecare alegător să-şi urmeze propria conştiinţă!), un astfel de studiu aşadar ar demonstra că, dintre cei 70% din 2012, mai bine de trei sferturi (că toţi parcă nu se poate, aritmetic vorbind) au rămas în 2014 acasă, profund dezamăgiţi, ca mine, în timp ce procentele electorale de-acum (la o prezență-record, de peste 62%) s-au construit în principal pe baza altor alegători, adunaţi din cei 58% care, la rândul lor, stătuseră acasă în 2012, dezamăgiţi, poate, de pedelişti şi Traian Băsescu. Într-o asemenea eventualitate – altminteri destul de probabilă, în special prin prisma milionului şi jumătate de votanți în plus apăruţi din senin între cele două tururi de scrutin de-acum – îmi voi retrage şi eu cuvintele.

Revenind (şi încheind) la (respectiv, cu) noul preşedinte Iohannis, speranţa mea este să (mi) se întâmple ce (mi) s-a întâmplat în 1996, când, aşa cum am mai scris, la fel ca acum nu votasem în turul doi (nici) cu Constantinescu, preferând să-mi păstrez neutralitatea, aşa încât, printre altele, n-am avut de ce să particip la manifestaţiile de bucurie din Piaţa Universităţii, dar până la urmă, tot din punctul meu de vedere, învingătorul s-a dovedit a fi un preşedinte relativ OK (deşi, paradoxal, i-a dezamăgit pe majoritatea celor care l-au votat!). Primele dovezi într-un astfel de sens pe care le poate da Iohannis sunt, pe de-o parte, să nu facă nicio concesie (sau măcar cât mai puţine şi mai mici) “aripii” Băsescu-Macovei-Udrea-Boc etc., din fostul şi actualul PD(L), iar, pe de alta, să nu facă manevre de tip băsist prin care să determine schimbarea actualei majorităţi parlamentare alese în urmă cu doar doi ani, poate de fix acelaşi electorat care l-a ales şi pe el. Victor Ponta merită măcar şansa de a se compromite până la capăt, dacă guvernarea lui este atât de proastă pe cât consideră unii (personal nu mă pot pronunţa, pentru că de doi ani sunt rupt de realităţile politice curente). Asta, desigur, dacă nu va fi sfâşiat înainte de propria haită.

Spre deosebire de Mugur Ciuvică, care spunea aseară că Iohannis va fi un preşedinte uşor de manevrat (de către Băsescu), deoarece este, cumva, al nimănui, fără un partid puternic în spate, uitând că aşa părea a fi, la vremea lui, şi Emil Constantinescu, al cărui “yesman” şi şef de cabinet a fost chiar actualul comentator politic bine hrănit între timp la sânul lui Voiculescu, eu sper ca tocmai această relativă echidistanţă a “neamţului” să-l facă un preşedinte mai bun decât predecesorii. Nu mă amăgesc însă prea tare şi nu exclud deloc posibilitate ca, într-un final, să se declare şi el, precum Constantinescu, învins “de sistem”, indiferent dacă acesta e unul securist, comunist sau băsist.