Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 25 mai 2015

EUROVISIONUL, ȘAPCA ȘI CONSPIRAȚIILE

Ca să-l parafrazez pe Gary Lineker, care spunea cândva că fotbalul este un joc simplu, în care 22 de jucători aleargă după o minge timp de 90 de minute şi care se încheie întotdeauna cu victoria Germaniei, Eurovisionul este un concurs anual de muzică proastă, în care un număr, uşor variabil, de participanţi (sche)lălăie pe o scenă grandioasă şi care se termină de obicei cu victoria Suediei. Desigur, nu şi în anii când participă femei cu barbă sau alte ciudăţenii, iar Suedia are o piesă cu adevărat bună, ca ediția trecută, când s-a clasat abia pe locul trei. De altfel, pot să bag mâna în foc sau, ca să fie mai puţin dureros pentru mine, să dau în scris că primele exemplare de mutanţi adevărați din istoria omenirii, indivizi în genul celor care deocamdată se văd numai prin filmele SF, cu câte două capete sau măcar o ureche în locul nasului, îşi vor face apariţia nu în altă parte, ci pe scena Eurovisionului, unde vor şi câștiga detașat.

Cât despre prestaţia reprezentanţilor noştri de la Voltaj, în afară de ce am spus încă de când au obținut victoria la selecţia naţională nu aş adăuga decât că “show”-ul lor de tot căcatul, cu poze de copiii nefericiţi proiectate pe acelaşi perete pe care toţi ceilalţi concurenţi aveau jocuri încântătoare de lumini şi lasere, m-a făcut să-mi amintesc – laolaltă, presupun, cu sutele de miloane de telespectatori din întreaga lume – de vremurile de pe la începutul anilor ‘90 când România era vestită pentru copiii din orfelinate (şi cei) infectaţi cu HIV. Că abia uitase(ră)m. Mersi, Voltaj! 

Iar ca tragi-comedia să fie desăvârşită, costumaţia membrilor trupei a fost şi ea penibilă, detaşându-se la acest capitol şapca albă de rapper clăpăug a unuia dintre ei “asortată” la ţinuta sobră, neagră, în ton cu linia melodică, şi… lipsa ciorapilor lui Călin Goia, solistul vocal, poate într-o tentativă lamentabilă de a o imita pe câştigătoarea de acum doi ani, fermecătoarea daneză Emmelie de Forest, care a evoluat desculţă. Se pare însă că la ea au contat mai mult diferenţele, cum ar fi vocea, piesa, faţa și părul.

În aceste condiţii, nici nu-i de mirare că românii din diaspora, zugrăviţi – chiar dacă numai prin ricoşeu, datorită “mesajului” piesei – drept un soi de cuci care-şi abandonează progeniturile în căutarea unei vieţi mai bune, nu s-au grăbit să voteze o melodie şi-aşa slăbuță, spre disperarea “personalităţilor artistice” care, într-o emisiune la TVR ce prefaţa concursul, făceau apeluri disperate către românii de peste graniţe să-i sprijine pe cei de la Voltaj, deplângând în acelaşi timp – fără a realiza cât sunt de ridicoli – faptul că Eurovisionul, în loc să fie un simplu concurs muzical, bazat numai pe valoarea pieselor, a interpretării şi, eventual, a spectacolului oferit, a devenit o formă de manifestare a prieteniei între popoare, rezultatele fiind influenţate decisiv de afinităţile geo-politice. Păi, bine măi caraghioşilor, dar îndemnul ca oamenii să voteze doar din patriot(ard)ism, fără nicio legătură cu (non)valoarea piesei, ce criterii estetice şi artistice respectă?

După o seară atât de traumatizantă pentru întreaga naţiune (vorba vine!), cu cel mai slab punctaj al României din ultimii zece ani de participări consecutive la Eurovision (din fericire, voturile au fost foarte polarizate, graţie detaşării în frunte a trei ţări – Suedia, Rusia şi Italia –, astfel încât locul, 15, a fost mai bun decât s-ar fi cuvenit de fapt), aproape că nici n-a mai contat ceea ce s-a întâmplat a doua zi pe circuitul de Formula 1 din Monaco, unde, după, cu siguranţă, cea mai anostă cursă de anul acesta şi, probabil, una dintre cele mai plicticoase din istoria etapelor monegasce, cu Lewis Hamilton dominând autoritar, deznodământul a fost absolut halucinant.

Astfel, în urma unui acroşaj între (prea) tânărul Max Verstappen (despre care tocmai mă gândeam că devine noul meu idol dacă face încă o depăşire, după ce deja trecuse de vreo doi adversari, pe o pistă unde asemenea manevre sunt aproape imposibile) şi prea puţin talentatul Grosjean, soldat cu intervenţia maşinii de siguranţă, Mercedes a luat cea mai aberantă decizie pe care am văzut-o vreodată în viaţa mea de fan telespectator, chemându-l pe britanic la boxe pentru un schimb inutil de pneuri, deşi mai erau numai câteva tururi (din care jumătate era evident că se vor derula în urma safety car-ului), cauciucurile sale se prezentau într-o stare foarte bună, ca dovadă că realiza cei mai rapizi timpi şi – lucru esenţial pe un circuit pe care, așa cum spuneam, și cum știe toată lumea, este extrem de greu de depășit – SE AFLA ÎN FRUNTE!

În urma acestei manevre, Hamilton a reintrat pe pistă abia în poziţia a treia, unde a şi rămas, pierzând, per total, 17 puncte în faţa coechipierului şi principalului său contracandidat la titlu, Nico Rosberg, care a mai şi intrat în istorie cu cele trei victorii consecutive la Monaco.

Dincolo de explicaţiile jenante şi, cel puţin aparent, jenate ale responsabililor de la Mercedes, printre care şi aceea că strategii de la Ferrari – adversarii cei mai de temut ai nemţilor – sunt aşa geniali că doar s-au prefăcut sau au sugerat telepatic că-l cheamă şi ei pe Vettel, care cu pneuri noi ar fi reprezentat ditamai ameninţarea (nu cum a fost Hamilton pentru el într-o situaţie identică!), rămâne coincidenţa stranie că toate necazurile astea i se întâmplă nu germanului Rosberg, ci englezului Hamilton, iar acum la doar câteva zile de la prelungirea contractului său pe trei ani, când, aşadar, nu mai are loc de-ntors.

Noroc că nu sunt adeptul teoriilor conspiraţioniste!

vineri, 22 mai 2015

"VELATUM"

miercuri, 20 mai 2015

MEGA MALL, MICRO CREIERE

Pe lista parcă – paradoxal? – din ce în ce mai lungă cu lucruri care depăşesc capacitatea mea de înţelegere s-a mai adăugat, de la sfârşitul săptămânii trecute, unul: inaugurarea complexului Mega Mall.

Ca unul care, pe de altă parte, am aşteptat cu nerăbdare evenimentul, edificiul fiind cel mai apropiat de casa mea dintre cele similare, la fel ca şi hipermarketul pe care îl găzduieşte şi pe care îl cam prefer celorlalte concurente, tot nu pot să pricep de ce atâta grabă încât, după o previzibilă şi, la urma urmelor, de bun-simţ amânare a termenului iniţial, prevăzut cu vreo trei săptămâni în urmă, deschiderea s-a făcut oricum prematur, cu nenumărate magazine în curs de amenajare, aripi întregi încă în construcţie, moloz, plăci de gresie montate prost (astea cred că aşa şi rămân!) şi căile de acces spre parcare nefuncţionale pentru că se aflau în mijlocul şantierului din chiar faţa complexului, cu utilaje în plină activitate, excavatoare, buldozere şi muncitori mai harnici ca oricând, deoarece constituiau unul din punctele de interes ale vizitatorilor îmbrăcaţi la patru ace, cu ţoale festive numai bune să se umple de praf.

Aş fi înţeles o asemenea frenezie dacă era vorba despre un obiectiv sezonier, precum un hotel la mare sau o terasă de vară, pentru care o lună pierdută înseamnă de fapt o treime de an, dar pentru un mall care se presupune că a fost în aşa fel conceput încât să funcţioneze ani de zile şi să-şi amortizeze investiţia pe termen măcar mediu dacă nu lung, mi se pare de-a dreptul stupid să rişti, ca proprietar, să te faci de râs pentru o lună-două în plus de vânzări, prezentând clienţilor o primă impresie deplorabilă a unui edificiu care, dacă n-ai fi ştiut, ai fi putut crede că e, de fapt, dimpotrivă, în plină demolare.

De altfel, slavă Google-lui, fotografii sugestive pot fi găsite peste tot pe internet. Eu n-am ştiut cum s-o tai mai repede de-acolo, înainte să inhalez cantităţi dăunătoare de praf sau să-mi cadă urechile de la muzica dată la maximum ca să astupe zgomotul pichamerelor, şi am de gând ca până la următoarea vizită să las să treacă cel puţin două-trei luni, cât estimez că vor mai dura lucrările. Poate până atunci o să fie gata şi amărâta aia de bucată de linie de tramvai de vreo jumătate de kilometru, de pe Iancului, la care se lucrează, am impresia, dinainte să înceapă construcţia mallului. (În paranteză fie spus, mă întreb unde o să dispară toate autoturismele parcate acum pe şine.)

Un alt aspect negativ care mi-a atras atenţia în turul meu grăbit a fost lipsa băncilor de pe lungile (dar, ce-i drept, nu atât de latele) coridoare ce străjuiesc magazinele, accesorii extrem de necesare unuia ca mine, care, atunci când mă duc la cumpărături cu soţia, prefer să nu intru deloc în prăvăliile cu pantofi de damă, rochii şi alte chestii de genul ăsta, care mă obosesc îngrozitor. În plus, băncile (care prin alte malluri abundă, dar poate că aici încă n-au apucat să le instaleze) ar folosi chiar şi pentru câte un popas pe drumul dintre etaje, deoarece scările rulante sunt amplasate, pesemne, după cele mai moderne tehnici de marketing, şi anume câte una singură, de urcare, respectiv coborâre, pe fiecare latură a ditamai mallului, astfel încât, ca să ajungi de la una la alta, inclusiv dacă ai constatat că pur și simplu ai greșit etajul, eşti obligat să treci pe lângă jumătate dintre raioanele lui, doar-doar te-o îmbia ceva şi ţi-oi lăsa pe-acolo un ban grămadă. Numai la capete cele două şiruri de scări (urcare/coborâre) sunt alăturate.

În fine, tot la capitolul nedumeriri, mă întreb dacă (şi, mai cu seamă, dacă nu, de ce) arhitecţii Mega Mall-ului n-au dat şi ei mai întâi câte o raită prin complexele similare aflate deja în funcţiune. Ar fi avut astfel ocazia să vadă cum, printre altele, la cel din Vitan, există pe fiecare etaj superior câte un angajat care n-are altă sarcină decât să le atragă atenţia – nu întotdeauna cu succes sau suficient de rapid – clienţilor să nu se sprijine, dar, şi mai bine, să nici nu se prea apropie de parapetele de sticlă, cu sau fără balustrade, care oferă o superbă, dar foarte riscantă perspectivă către etajele inferioare. Ei bine, parapetele de la noul complex mi se par încă şi mai fragile şi mai periculoase decât la celălalt, încât mă şi tem ca nu cumva următoarele ştiri de prima pagină, după deschiderea lui precipitată, să fie despre vreun accident fatal petrecut acolo, poate – Doamne fereşte! – implicând un copil scăpat de sub supravegherea părinţilor şi a bodyguarzilor care sper că măcar de la un moment dat vor apărea, fiindcă deocamdată nu existau. Nişte bănci sau fotolii instalate de-a lungul parapetelor ar rezolva două probleme dintr-un foc. 

În concluzie, mai e mult până departe. Şi nu mă refer (doar) la mallurile şi hipermarketurile la care va trebui să mă duc în continuare până va fi cu adevărat gata ăsta.

luni, 18 mai 2015

CĂPOȘENIA ȘI PÂRȚAGUL

Dintre nenumăratele moduri în care se poate pierde un meci de tenis (feminin!), Simona Halep l-a experimentat sâmbătă, în semifinalele turneului de la Roma, în compania Carlei Suarez Navaro, pe cel mai penibil: deşi a fost evident mai bună decât adversara, s-a lăsat dominată şi, în cele din urmă, răpusă de propriu-i pârţag.

Astfel, după un prim set pe care l-a controlat cu autoritate, prestând acelaşi joc excelent pe care îl arătase de-a lungul întregii săptămâni – când nu doar că nu pierduse vreun set, dar în trei partide petrecuse pe teren mai puţin timp decât oponenta ei într-unul singur – şi chiar un început bun în al doilea, care ar fi trebuit să fie şi ultimul, constănţeanca, mai degrabă în urma câtorva mingi porcos de norocoase ale spanioloaicei, decât a unor greşeli proprii (care au început să curgă abia mai târizu), şi-a pierdut cumpătul, s-a enervat, a dat cu racheta de pământ şi, la scorul de numai 2-3, când soarta manşei era departe de a fi tranşată, s-a încăpăţânat să trimită o mulţime de mingi aiurea, direct în burta fileului, ferm hotărâtă, fără îndoială, să ajungă cât mai repede într-un set decisiv, încât la un moment dat mă şi gândeam dacă, în statisticile acelea şi-aşa foarte relative din tenis, pe lângă “greşelile neforţate” nu ar fi cazul să se introducă şi o rubrică a “greşelilor intenţionate”. 

Din acest punct al discuţiei se pot ridica cel puţin (alte) două probleme majore, ca să nu spun grave, în evoluţiile şi, mai cu seamă, atitudinea Simonei:

Prima, ceva mai mică, dar mai greu de corijat, ar fi aceea a mingilor uşoare pe care continuă să le greşească exasperant de mult. Şi nici măcar nu mă refer la ceea ce comentatorii, din toate sporturile, numesc, oarecum hazliu, “erori nepermise la acest nivel”, echivalentul ratărilor cu poarta goală din fotbal, când un tenismen nu nimereşte terenul advers sau trimite în fileu de la câţiva centimetri de el cu mingea venită într-o poziţie ideală, pentru că în aceeaşi zi l-am văzut pe nimeni altul decât pe marele, dacă nu chiar legendarul încă din timpul vieţii, Federer făcând două astfel de gafe în acelaşi ghem al unui meci pe care în cele din urmă l-a câştigat lejer cu Wawrinka, ci la genul acela de situaţii în care, având la dispoziţie, de asemenea, întreaga jumătate de teren a adversarei, Simona trimite fix în colţişorul în care aceasta din urmă, încremenită de uimire, aşteaptă resemnată să piardă punctul, dar se pomeneşte cu mingea aranjată perfect în rachetă pentru o contralovitură imparabilă.

Din păcate, cum spuneam, acest tip de greşeală nu cred că poate fi corectată la antrenamente, ci doar, eventual, odată cu acumularea de experienţă, pentru că ţine de o aptitudine pe care o ai (sau nu) din naştere, ceva înrudit cu viteza de reacţie și iuțimea de gândire. În plus, în multe momente, Simona, în special în apropierea fileului, dar nu numai, pare pur şi simplu rătăcită pe teren, pe sistemul “ce caut eu aici la ora asta”, de parcă tocmai ar fi coborât dintr-o învârtitoare, incapabilă să aprecieze traiectoria mingii care vine spre ea.

A doua chestiune ţine de relaţiile ei cu antrenorii şi ceilalţi chibiţi pe care îi are în echipă şi care sâmbătă stăteau şi se uitau la ea, cu aceeaşi competenţă impasibilă ca şi restul miilor de spectatori, cum îşi dă în petic şi nu reuşeşte să se calmeze minute în şir. Sincer vorbind, personal mă îndoiesc că un antrenor poate cu adevărat să-i ofere elevei sale, în cele câteva zeci de secunde cât i se permite să intervină (după o modă care “pe vremea mea” nu-mi amintesc să fi existat), cine ştie ce mari sfaturi tehnico-tactice revelatorii, pe care nu i le-a dat într-o carieră întreagă, dar cu o vorbă bună, o încurajare sau măcar o palmă prietenească pe spate, cu care s-o asigure că nu trece de una singură prin momentele dificile, chiar poate să fie de folos. Uneori şi în pofida voinţei jucătoarei, dacă acesteia, din diferite motive, i-a intrat în cap că e buricul pământului sau măcar al tenisului mondial.

Cum spuneam din capul locului, supărător a fost sâmbătă nu faptul că Simona a pierdut, ci maniera în care a făcut-o. Chiar şi într-o disciplină în care, aşa cum mai remarcam (alături de milioane de pasionați), nu e deloc ieşit din comun ca o jucătoare să evolueze perfect într-un set şi execrabil în următorul (din motive pe care poate alţii şi le explică mai bine, fiindcă eu nu sunt în stare, fără să cad într-un soi de sexism), e greu de suportat să vezi cum totul se năruie dintr-o simplă căpoşenie pe fond de enervare a favoritei.

Fiindcă, între noi fie vorba, adversara ei n-a strălucit (de-a lungul timpului, am văzut evoluţii mult mai de soi din partea ei), jucând doar relativ constant, la un nivel bunicel, cu mingi returnate blajin, destule greșeli şi foarte multă baftă. Elocvent în acest sens mi se pare faptul că, în manşa a doua, i-au trebuit vreo şapte-opt mingi de set, răspândite de-a lungul a două ghemuri, mai întâi la 5-2, apoi la 5-3, într-un moment în care, cum spuneam, Simona parcă nu ştia ce să mai facă pentru a pierde odată, fiind în schimb, mai degrabă împotriva voinţei sale, pe punctul de a întoarce soarta setului şi, implicit, a partidei.

În concluzie, după ce în urmă cu doar câteva luni, Simona declara că a avut o (altă) mare epifanie, ajungând (în sfârşit!) la concluzia (pe care ziceam eu că era normal s-o tragă din clipa când s-a făcut sportivă profesionistă, dar mai bine mai târziu decât niciodată) că, indiferent de evoluţia (nefavorabilă a) scorului, nu trebuie să renunţe la luptă până la încheierea unui meci, poate va învăţa acum, în al… câtelea ceas o fi, să nu renunţe nici la fiecare set în parte, și cu atât mai puţin când scorul e abia 2-3 la ghemuri, fie şi cu break pentru adversară. C-aşa-i în tenis.

miercuri, 13 mai 2015

URĂ(RI) DE PRIMĂVARĂ

Nu chiar întotdeauna, dar mult mai des decât mi-aş dori, urăsc să am dreptate! Aşa cum prea bine anticipam, “întreruperea accidentală” (la ăştia accidentele sunt atât de frecvente, încât abia funcţionarea relativ normală poate fi socotită drept ieşită din comun!) de curent de duminică dimineaţă n-a fost decât începutul seriei noi, pe 2015; aseară, în jurul orelor 23.00, după mai puţin de trei zile întregi, a survenit deja a doua, încât mai că retardatul de la serviciul cu clienţii nu voia să-mi preia altă sesizare, socotind pesemne că practic e acelaşi incident!

Deşi ca durată a fost mai scurtă, de circa o jumătate de oră, originalitatea ei a constat în faptul că de-a lungul acestui interval au existat cel puţin zece porniri şi opriri, cu efecte dintre cele mai nefaste asupra aparaturii electrocasnice, indiferent ce prize şi prelungitoare cu pretinsă protecţie la fluctuaţiile de tensiune am avut eu prevederea să-mi pun. Sigur, jigodiile ordinare de la Enel pretind că dacă ţi se strică vreun divais ca urmare directă a acestor şocuri vei fi despăgubit, dar uzura accelerată în timp n-are nimeni cum să ţi-o cuantifice. 

Din – vorba vine – fericire, meciul de Liga Campionilor, dintre Bayern şi Barcelona, care se desfăşura la ora respectivă, devenise încă şi mai neinteresant pentru mine decât de la bun început – adică de când cele două, alături de alte antipatice, Juventus şi Real Madrid, s-au calificat în semifinale –, după ce în tur catalanii învinseseră pe teren propriu cu 3-0 (că de-aia spuneam atunci că-i o veste proastă pentru nemţi să le ţin partea!) şi tot ei conduceau la pauză cu 2-1, aşa că stinsesem televizorul şi aproape deja adormisem, fiindcă peste noapte m-am trezit pentru meciul 6 dintre Montreal Canadiens şi Tampa Bay Lightning, din runda a doua a playoffs-urilor NHL, care s-a terminat şi el cu eliminarea favoriţilor mei.

De altfel, dacă tot am ajuns la capitolul ăsta, trebuie să spun că am intrat iarăşi într-o zodie căcăcioasă: tot în NHL, a fost eliminată Calgary Flames, iar Washington Capitals a ajuns la meciul 7 după ce conduseseră seria cu 3-1; Arsenal tocmai a pierdut acasă şi pare să se îndrepte din nou spre locul obişnuit la final de sezon, 4, de unde trebuie să joace un tur prelimiar pentru accederea în grupele Champions League, deşi la un moment dat devenise favorită certă măcar pentru locul 2 (sincer să fiu, pe la sfârşitul turului mă temeam de şi mai rău, aşa că nu pot fi chiar atât de supărat); Lazio Roma e pe cale să piardă (şi ea) locul 2 în Italia, după înfrângerea de acasă cu Inter, deşi a condus cu 1-0, dar a rămas în inferioritate numerică din cauza unui jucător pe care, la cât s-a dovedit de idiot, faultând aiurea, prin ţinere de tricou, în postură de ultim apărător, eu l-aş fi pus imediat pe lista de transferuri; Nico Rosberg l-a devansat pe Lewis Hamilton în ultima cursă de Formula 1; Sharapova a pierdut în semifinale la Madrid… şi asta ca să nu mai pun la socoteală mărunţişurile, cum ar fi înfrângerile repetate, în faţa propriului coechipier de la Kawasaki, ale lui Tom Sykes în mondialul de Superbike, pe care m-am găsit şi eu să-l gust de la o vreme, după ce că şi-aşa nu mai făceam faţă la transmisiunile sportive din weekend nici cu patru (iar uneori chiar cinci!) ecrane pe care le urmăream simultan. Mă întreb ce-mi mai rezervă şi Simona Halep! 

Revenind la Enel – pe ai cărui angajaţi, începând cu femeile de serviciu şi terminând cu mahărul cel mai mare, director general sau ce pizda mă-sii o fi el, român sau italian, nu mă pot abţine să-i înjur din nou, public, de tot ce au mai drag pe-acasă şi chiar prin locurile de odihnă veşnică, fiindcă, într-un fel sau altul, în diferite proporţii, direct prin factura de energie pe care o plătesc şi indirect prin aparatele pe care mi le omoară, cu toţii mănâncă din banii mei degeaba –, mi se pare absolut inadmisibil că am ajuns în anul 2015 să stau cu inima strânsă de câte ori urmează o transmisiune interesantă la TV, ca să nu mai spun un eveniment major, cum ar fi gala Premiilor Oscar, finala Champions League sau a Cupei Stanley, Eurovisionul (că am şi păţit-o acum câţiva ani!) etc. şi să mă simt uşurat sau de-a dreptul fericit după ce, sau, mai degrabă, DACĂ apuc să o văd până la capăt, fără să mi se taie, “accidental”, curentul.

Cât despre instituţiile statului – în speţă, ANPC şi ANRE – pe care le-a durut fix în fundul curului de câte ori le-am sesizat, înşirându-le pomelnicul de întreruperi de curent survenite la intervale parcă din ce în ce mai mici de timp, le urez… ce le-am urat mai sus şi celor de la Enel. Cu mame şi răposaţii lor cu tot. Iar dacă mă stârnesc rău, extind urările astea de bine şi asupra tuturor clienţilor de rând care înghit asemenea mizerii fără măcar să pună mâna să facă o reclamaţie, mulţumindu-se să mârâie pe la colţuri şi între ei.

luni, 11 mai 2015

ÎNCHIS NON-STOP (VARIANTA 2015)

Fără nicio altă legătură cu subiectul pe care îl voi aborda în continuare în afară de a sublinia o dată în plus pentru eventualul cititor de peste timp, sau măcar hotare, ce trebuie să pătimesc eu în România anului 2015 (secolul XXI!), aş vrea să consemnez că duminică dimineaţa, preţ de un ceas, începând cu orele cam 5.10, am avut iarăşi parte de o pană de curent. Mă şi mir că este doar prima pe anul acesta (anul trecut, de pildă, mi-am notat unsprezece, adică o medie de aproape una pe lună), dar, pe de altă parte, mă tem să nu fie începutul unei serii, aşa cum se întâmplă de obicei. De altfel, toată ziua am stat cu sabia lui Damocles deasupra capului şi cu toate dispozitivele mobile (telefoane, laptop…) încărcate la maximum, de teamă să nu pierd mulţimea de transmisiuni sportive, printre care cursa de Formula 1 de la Barcelona şi finala turneului de tenis masculin de la Madrid, încheiată cu surprinzătoarea victorie a favoritului meu, Andy Murray.

Mă întreb când mama dracului o să se retragă în sfârşit din ţară nenorocitul de Enel, după cum tot promite. Sper să nu urmeze modelul unor actori ca Hugh Grant, Joaquin Phoenix sau Daniel Day-Lewis, care de vreo zece ani ameninţă întruna că se retrag din cinematografie, dar continuă să facă film după film. Deja aproape un an are şi anunţul Enel!

Revenind acum la subiectul de bază, dar rămânând la capitolul cretini, nu mai departe de sâmbătă, absolut din întâmplare, ba chiar oarecum împotriva voinţei mele, în timp ce mă uitam pe un site în principiu paşnic, dedicat programelor TV, aşadar fără nicio tangenţă cu politica, aşa cum sunt şi eu de câţiva ani cu adevărat buni de zile, am dat peste ştirea conform căreia deputaţii noului Partid Naţional (chipurile) Liberal Nini Săpunaru şi Tinel Gheorghe au iniţiat un proiect de lege conform căruia hipermarketurile vor fi obligate să închidă duminica şi în zilele de sărbători legale.

La drept vorbind, ideea nu e nouă, ci zace de o bună bucată de vreme în minţile înguste ale unor politicieni, ieşind din când în când la iveală, iar într-o ţară ca a noastră nu m-ar mira să sfârşească prin a fi şi pusă în aplicare, aşa cum a fost, de curând, în Ungaria vecină, şi tot la iniţiativa unor politicieni “de dreapta” sonați, recte a celor din partidul prieten al UDMR, condus de Viktor Orban.

Încă şi mai aberante decât iniţiativa în sine sunt însă “argumentele” aduse de cei doi “liberali” (am pus ghilimele, pentru că sensul propriu al termenului desemnează ceva opus!) în expunerea de motive. Cică omul de rând – care, de prost grămadă ce-l consideră domnii Săpunaru şi Gheorghe, nu-i în stare să-şi organizeze singur timpul (liber) în mod judicios – va avea în felul acesta ocazia “ca pentru duminică să se reorienteze pentru familie, mişcare în aer liber, cultură” (exprimarea, mai degrabă agramată, aparţine legiuitorilor). Cumpărăturile şi le va face, desigur, în zilele lucrătoare, de preferat chiar în timpul programului, chiulind de la serviciu, sau în prima parte a weekendului, când înghesuiala va creşte şi ea în mod corespunzător, de parcă nu ne-am călca şi acum pe (dacă nu chiar “în”) picioare.

În plus, cică se va revigora “comerţul tradiţional”, adică buticurile, chioşcurile jegoase din fier forjat ruginit şi tarabele tipic balcanice, başca bătrâna ţigancă rrromă din faţa blocului meu, pe ai cărei morcovi, aşezaţi direct pe asfalt, era să calc azi-dimineaţă când am ieşit din scară. Asta presupunând că gestionarii acestor stabilimente se vor conforma şi vor deschide duminica, pentru că acum nu par să aibă chef. Probabil sunt în hipermarketuri pentru aprovizionare.

De altfel, “revigorarea” asta presupune costuri crescute pentru consumator, câtă vreme nu de nebuni s-or duce oamenii la marile magazine, de multe ori aflate la distanţe apreciabile, în loc să cumpere de la doi paşi de casă, dar şi de două ori mai scump. Şi nu vreau să insinuez prin asta că iniţiatorii legii or fi şi ei buticari sau acţionari la minisupermarketurile de cartier, gen Mega Image, presupunând că acestea vor fi exceptate de la noua regulă. Că deocamdată nu (mi-)e clar.

Cât despre “abuzurile exercitate de supermarketuri”, invocate şi ele în document, fără să le neg câtuşi de puţin, ba dimpotrivă, chiar nu cred că asta e metoda prin care vor fi măcar diminuate. Iar dacă totuşi este, mă gândesc să o extindem, închizându-le şi sâmbăta. Eventual şi joia. Iar ca să scăpăm de tot de ele (mă refer la abuzuri, dar se aplică şi la magazine), cel mai sigur e să le ţinem închise nonstop. Adică invers decât acum, când unele sunt, dimpotrivă, deschise nonstop, spre falimentul bişniţarilor (pardon, micilor comercianţi) de la colţ de stradă. Că prea ne-o luaserăm în cap cu comerţul ăsta civilizat de tip occidental. Noroc că un prim magazin Cora s-a şi închis, pe la Arad!


P.S. Să fim bine înţeleşi: dacă o astfel de iniţiativă ar fi venit ca urmare a presiunilor sindicale sau în urma protestelor angajaţilor, care se simt exploataţi fiindcă trebuie să lucreze în zilele de sărbătoare (şi nu pe destui bani sau alte compensaţii), aş fi înţeles. Dar ca nişte găgăuţi de politicieni (şi pretins liberali, pe deasupra!) care n-au cu ce să-şi ocupe timpul în pauzele de moţăială din Parlament să stabilească ce e bine pentru cumpărători şi eficient din punct de vedere economic pentru comercianţi mi se pare prea din cale-afară.

miercuri, 6 mai 2015

E VOIE CU MÂNA (ŞI CU PIATRA)!

Aşadar şi prin urmare, după cum aproape că promiteam (alaltă)ieri (că eu scriu articolul azi, dar se prea poate să-l postez abia mâine), revin cu textul în finalul căruia vă spuneam că avusesem de gând să zic două vorbe şi despre Simona Halep, dar fiindcă, dimpotrivă, am început cu ele, şi din două s-au făcut nouă… zeci şi nouă, nici n-am mai apucat să-l redactez. 

Mai pe scurt şi oarecum pe înţelesul tuturor, inclusiv al celor care, necitind articolul de… precedent (deşi eu v-am pus link!), habar n-au despre ce băsmesc eu aici, subiectul principal ar fi trebuit să fie, şi este abia acum, fotbalul, pornind de la cele petrecute în aşa-zisul derby (“de România”, ca să fie gluma proastă completă) de duminică seara, dintre Dinamo şi Steaua, încheiat nici nu ştiu cum (parcă 1-3… … … da, tocmai am verificat), că m-am dus la culcare înainte să se termine, dar nu suficient de devreme cât să ratez partea lui cea mai interesantă, şi anume cele vreo douăzeci de minute în care a fost oprit din cauza manifestărilor huliganice, dar atât de caracteristice, ale grămezii de neanderthalieni piromani (că suporteri nu pot să le spun) care ţineau cu alb-roşii.

Ca să n-o mai lungesc atât (nici pe-asta), ideea e că – mărturisindu-mi din capul locului (sau, mă rog, mai de pe la mijlocul lui) ignoranţa în privinţa tot mai absurdelor prevederi ale regulamentelor (internaţionale) – eu unul nu doar că aş fi oprit meciul de la prima petardă care era să-l ucidă grav pe bietul portar al Stelei, Arlauskis (altminteri destul de tragi-comic cum fugea el către vestiare ca un iepure efectiv speriat de bombe către vizuină), dar nici că l-aş mai fi reluat, stabilind rezultatul la masa verde: în principiu 3-0 pentru Steaua, că Dinamo a fost echipa organizatoare şi cu golanii mai agresivi, dar au fost situaţii în care aş fi dat înfrângere pentru ambele echipe.

De altfel, acum a mai fost cum a mai fost, că măcar au scăpat cu toţii relativ sănătoşi, dar la – dacă bine îmi amintesc, fiindcă memoria chiar nu mi se îmbunătăţeşte cu vârsta –, ultima sau penultima etapă a preliminariilor pentru EURO 2016, în orice caz la un meci oficial, recent şi, mai ales, internaţional, (hai, că iarăşi am verificat: la Muntenegru-Rusia) un confrate de-al lui Arlauskis a fost de-a dreptul accidentat de un obiect aruncat din tribune, atât de grav încât a trebuit să fie înlocuit (astfel încât echipa-victimă şi-a consumat aiurea şi o schimbare, încă din primul minut de – vorba vine – joc!), după care, la fel, meciul s-a reluat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Că până la urmă, după ce “fanii”, văzând că li se permite (aproape) orice, şi-au dat şi mai rău în petic, iar meciul chiar s-a oprit definitiv (abia prin minutul 67, deşi violenţele începuseră din primul!!!) şi Rusia a câştigat la masa verde, practic nici nu mai contează. Ba, dimpotrivă, pot să presupun că dacă setea de sânge a huliganilor s-ar fi potolit după ce au scăpat de portarul titular al adversarilor, meciul era dus până la capăt şi rezultatul de pe teren (întâmplător un 0-0 care nici nu mă interesează cui folosea mai mult, poate chiar gazdelor) omologat. Aberant!

Sigur, uneori lucrurile par să fie mai complicate, deoarece galeria mai agresivă este cea a oaspeţilor. Din punctul meu de vedere însă, şi atunci ar trebui penalizată tot echipa-gazdă, pentru că nu a organizat meciul în condiţii de siguranţă. Aşa cum, de pildă, eu nu am fost lăsat să intru la un concert rock în aer liber cu o amărâtă de umbrelă, şi aia pliantă, deşi afară chiar începuse să picure, iar pe parcursul lui a tras o răpăială soră cu moartea, nu cred să fie peste puterile unor firme de pază să dibuie nişte petarde. Iar dacă este, echipa să plătească (şi la propriu şi la figurat) şi să găsească alte firme, mai capabile.

[Aici aş face o mică, dar pătrată, paranteză, cât să-i transmit pe această cale domnului scriitor-comentator Paraschivescu de la Digi Sport, care dădea drept exemplu demn de urmat stadionul Olimpico din Roma, dacă am reţinut eu bine, unde cică nu poţi să cumperi o sticlă, nici măcar de plastic, cu apă, tocmai ca să nu fii tentat s-o foloseşti drept obiect contondent, că încă din urmă cu vreo 15 ani, pe vremea când mă mai duceam pe Arena Cotroceni la meciurile lui Progresul, orice băutură ţi-ai fi luat din incintă îţi era turnată într-un pahar de plastic. Pe care, dacă ţinei morţiş, n-aveai decât să-l arunci în jucătorii adverşi, dar riscai să ţi-l întoarcă vântul în propria faţă. E drept, nici suporterii bancarilor nu depăşeau cincizeci de oameni, aşa că era uşor să-i supraveghezi, dar ce vreau să spun e că metode există de mult şi la noi, nu doar în foarte civilizatul Occident, care nici n-a inventat ultras, hooligans ş.a.m.d.]

Şi pentru că tot suntem la capitolul fotbal, şi regulamentele lui parcă din ce în ce mai bizare, iar deocamdată nu vreau să elaborez alt text pe acest subiect, am să consemnez aici şi o altă mare nedumerire de-a mea recentă, cea legată de “noua” interpretare a henţului, mai cu seamă în careu. Cred că în ultimele doar câteva luni de zile am văzut mai multe astfel de (non)infracţiuni nesancţionate decât în toată viaţa mea de microbist! Unde mai pui că, fără să-l aud în mod direct, cu urechile mele, i-am tot văzut pe diverşi comentatori citând din marele nostru fost arbitru, inclusiv internaţional, Ion Crăciunescu, care cică spunea că – nu-mi dau seama dacă numai în lumina noilor prevederi – se poate ca un jucător din apărare să atingă mingea cu mâna chiar şi pe linia porţii fără să se dea penalty. Cum ar veni, chestie de interpretare a arbitrului, care trebuie să judece dacă a fost sau nu intenţie din partea “făptaşului”.

Ca unul care, de-o altă pildă, dintotdeauna am avut convingerea – poate bazată pe o imagine uşor idilică despre fotbalişti – că peste 95% din, de această dată, faulturi, inclusiv cele foarte dure, soldate cu accidentări grave, sunt făcute fără intenţie, “agresorul” încercând doar să atingă mingea, dar pur şi simplu nefiind în stare, chestia asta cu “a vrut sau n-a vrut” mi se pare prea puţin relevantă.

Când vorbim de henţ, lucrurile sunt şi mai clare: atunci când este unul intenţionat, când, de exemplu, un jucător ia mingea în mână (şi, eventual, de glumeţ ce e, şi-o bagă sub tricou) este sancţionat cu cartonaş galben. Asta ar trebui să fie singura distincţie între henţul voluntar şi cel involuntar. În schimb, ORICE atingere cu mâna, şi indiferent unde s-ar petrece, ar trebui sancţionată cu lovitură liberă, respectiv penalty dacă este în careu. Aşa cum hocheiştii sunt obligaţi să aibă grijă ce fac cu crosa, fiindcă dacă o ţin prea sus şi îşi lovesc adversarul în figură sunt pedepsiţi cu o eliminare de (cel puţin) două minute, şi fotbaliştii trebuie să aibă permanent controlul asupra propriilor mâini (chestie care ar trebui să fie chiar mai simplă!). Povestea asta cu “poziţia firească” (situaţie în care nu se dă henţ) sau “nefirească” (se dă) a mâinii e una dintre cele mai mari aberaţii pe care le-am auzit în ultimii ani în (orice) sport. Din punctul meu de vedere, orice atingere a mingii cu mâna este henţ, la fel cum orice contact cu adversarul în loc de minge când se încearcă deposedarea este fault, indiferent de “elementul intenţional” sau nu.

Altminteri riscăm ca la antrenamentele zilnice jucătorii să înceapă să exerseze mijloace de a sări cât mai “natural” cu mâinile îndepărtate de corp (şi eventual cu spatele către minge, ca să fie “limpede” că n-avea intenţie să o atingă, de vreme ce, nu-i aşa?, nici nu ştia unde este), pentru a păcăli arbitri. După care să instituim şi un Oscar fotbalistic (plus o “Zmeură de Aur”), pentru cei care se remarcă pe plan actorihenţesc.


P. S. O veste proastă pentru cei de la Bayern München: diseară ţin cu ei! Că m-am săturat de Barcelona chiar mai rău decât de nemţi.

De fapt, un “careu de aşi” mai sinistru, din punctul meu de vedere, nici că se putea. Poate doar dacă în loc de Real Madrid (cu care, prin forţa împrejurărilor, am ţinut aseară, cu rezultatul previzibil că au luat bătaie de la Juventus) ar fi fost încă o echipă germană sau AS Roma.

Partea bună e că o să urmăresc fazele finale ale Ligii Campionilor mai relaxat ca oricând.

luni, 4 mai 2015

NU EXISTĂ CALE DE MIJLOC

Chiar nu-mi propusesem să scriu (astăzi) despre Simona Halep şi înfrângerea ei de ieri, din primul tur al turneului de la Madrid, în faţa zbuciumatei franţuzoaice Alizé(u) Cornet (care îmi aminteşte de un fox terrier, atât în privinţa temperamentului cât şi a constituţiei fizice!), decât, cel mult, câteva cuvinte în încheierea unui articol, însă mulţimea de comentarii de-a dreptul duşmănoase la adresa jucătoarei noastre pe care le-am citit azi-dimineaţă în presă şi pe bloguri m-au determinat să o fac mai pe larg şi, dimpotrivă, în deschiderea lui.

Cu toate că mă număr (şi eu) printre cei care s-au exprimat (adeseori) critic faţă de evoluţiile constănţencei şi mi-am manifestat temerea (nicidecum convingerea!) ca nu cumva actuala sa poziţie din clasamentul WTA să fie una efemeră, am rămas pur şi simplu siderat văzând câtă lume se arată mai degrabă satisfăcută decât dezamăgită de acest eşec pe care nu doar că nenumăraţi experţi de ocazie şi-l însuşesc în chip de timpurie prorocire, dar şi l-ar dori un promiţător început al dezastrului total, încheiat măcar cu alunecarea Simonei spre zonele mlăştinoase ale ierarhiei mondiale, pe la locurile exprimate cu câte trei cifre mari, dacă nu chiar cu retragerea ei prematură din activitate, în urma unei accidentări grave sau a lipsei totale de randament. Că prea se arătase ea mai cu moţ, ieşind din tiparul românului etern mediocru.

De altfel, pe mirificele meleaguri carpato-danubiano-pontice, din păcate populate, calea de mijloc aproape că nu există, astfel încât şi în privinţa Simonei avem de-a face, în linii mari, cu doar două categorii de cetăţeni, la fel de obtuzi şi care ies la rampă alternativ, în funcţie de rezultatul câte unui meci: fie fani înfocaţi, fie duşmani încrâncenaţi. În timp ce pentru cei din urmă chiar şi o victorie meritată în faţa unei adversare de top nu reprezintă decât o simplă întâmplare (ne)fericită şi în principiu izolată, cei dintâi nu mai pridideau, mai cu seamă în ultima vreme, să sublinieze ce mare jucătoare este Simona dacă a ajuns să câştige chiar şi când joacă (foarte) prost.

Ca de multe ori în astfel de situaţii, adevărul este pe la mijloc. Pe de-o parte, în ciuda unor vădite carenţe (tehnice) manifestate în jocul ei, Simona fireşte că este o jucătoare extrem de talentată, care eu sper să se menţină în partea superioară a clasamentelor de specialitate măcar încă vreo doi-trei ani, pentru a avea un impact (mediatic) semnificativ, astfel încât să le deschidă părinţilor din toată ţara apetitul pentru performanţa sportivă a propriilor odrasle. Nu mai departe de sâmbătă, am văzut într-un hipermarket din Capitală un tată, însoţit de puştoaica sa în vârstă de vreo patru-cinci anişori, care căuta de zor o rachetă de tenis. De altfel, probabil că şi Simona, împreună cu toată generaţia ei, este un rod al perioadei când (încă) le (mai) aveam pe Irina Spârlea şi Ruxandra Dragomir.

Pe de altă parte, este adevărat, din păcate eşecul de ieri a venit nu ca urmare a unei accidentale evoluţii slabe, ci în contextul unui număr îngrijorător de mare de meciuri modeste, câştigate chinuit, cu adversare de mâna a doua care doar au jucat încă şi mai rău ca ea (În paranteză fie spus, acum Cornet chiar a jucat binișor. De unde și scorul clar: 7-6, 6-3.). Mă refer la meciurile acelea care spuneam că nu i-au pus deloc pe gânduri pe admiratorii ei fără discernământ şi, pare-se (ceea ce ar fi încă şi mai grav), nici pe ea însăşi împreună cu antrenorii ei. Sau, cel puţin, când mă refer la aceştia din urmă, pe undeva aşa sper. Pentru că dacă i-au pus, iar măsurile luate au dus la acest ultim rezultat, ar fi chiar cumplit. Dar nu cred.

Fără să fiu un optimist de felul meu, am convingerea că vom mai avea motive de satisfacţie din partea Simonei chiar şi noi ăştia care, indiferent cât de cârcotaşi am părea uneori, chiar ne dorim rezultate bune. Că tare dezolant e, totuşi, să nu mai ai de ce să te agiţi, căutând pe site-uri sau uitându-te la ştirile sportive, ca să afli când şi în compania cui are loc meciul ei din turul următor al unei competiţii mari care continuă fără s-o aibă printre protagoniste.

Cum spuneam însă din capul locului, respectiv al articolului, astăzi aveam de gând să scriu despre cu totul şi cu totul altceva. Ei bine, orele fiind înaintate, iar eu, ca niciodată, chemat la alte treburi, nu doar mai, ci cu adevărat importante, am s-o las pe (poi)mâine.

miercuri, 29 aprilie 2015

CU CINE ȘI DE CE

În ceea ce mă priveşte, bilanţul după prima etapă a playoffs-urilor din NHL sau, cu alte cuvinte, după (primele) două săptămâni de transmisiuni nocturne, cu mine pe post de planton doi în faţa laptopului sau/iar uneori ŞI tabletei conectate la televizor, este unul surprinzător de bun: s-au calificat, în ordinea preferinţelor mele, Calgary Flames, Montreal Canadiens, Washington Capitals şi New York Rangers, fiind eliminate, în schimb, tot în ordinea preferinţelor, Ottawa Senators (de către Montreal!), Vancouver Canucks (de către Flames!) şi Winnipeg Jets, aceasta din (literalmente) urmă de către indiferenta spre din ce în ce mai, frizând profund, antipatica Anaheim Ducks, câştigătoarea Conferinţei de Vest, cu care în runda a doua se vor confrunta chiar cei din Calgary şi mă tem că nu cu mult mai mari şanse de izbândă.

După cum se vede, de data asta bafta a fost de partea mea, judecând, desigur, prin prisma jumătăţii pline (recte calificate) a paharului, în sensul că două din cele opt întâlniri nu se puteau solda decât cu un rezultat mai mult sau mai puţin pozitiv. Şi mai grozav este că din ambele s-au calificat echipele… ca să spun aşa, “şi mai” sau “cele mai” favorite. Sigur, prin prisma jumătăţii goale (recte eliminate), am fost condamnat din start să şi pierd două dintre echipele simpatice, însă, obiectiv vorbind, canadienii ar fi ieşit probabil şi mai şifonaţi dacă s-ar fi întâlnit doar cu americani.

În orice caz, veştile (relativ) bune continuă, fiindcă în turul următor se întâlnesc Capitals cu Rangers, ceea ce înseamnă că şi în semifinalele Ligii (respectiv finala Conferinţei de Est) voi avea cel puţin o favorită. Eu sper să fie Caps. Iar un meci între Montreal (care ar trebui să treacă de şi-aşa superantipaticele Tampa Bay Lightning sau Detroit Red Wings, care se înfruntă la noapte în decisivul meci 7 al seriei) şi Washington, cu calificarea canadienilor în finala mare, ar fi chiar cireşica de pe tortuleţ, adevărata cireaşă de pe adevăratul tort fiind ca aceştia din (vorba vine) urmă să obţină şi trofeul. Cred însă că am mers cam departe.

Acum, dacă s-o întreba cineva cum şi de unde până unde mi-am stabilit eu preferinţele astea şi încă într-o ordine atât de precisă, aş vrea să încerc să (şi chiar să ÎMI) explic:

Aşadar, în primul şi-n primul rând, prefer TOATE echipe canadiene în faţa covârşitoarei majorităţi a celor americane, aşa cum fac şi la nivelul echipelor reprezentative, la Campionatele Mondiale sau Jocurile Olimpice, criteriul de bază fiind, probabil, la origini, faptul că, nu-i aşa?, canadienii sunt un fel de englezi, nu (doar) ca origini, ci inclusiv în privinţa organizării statale, monarhie, supuşi ai reginei etc. Excepţia de la această “regulă” este de fapt una singură, Philadelphia Flyers, care se strecoară pe undeva printre cele canadiene, poate chiar imediat după Flames şi Canadiens, aici elementul de bază fiind un fost jucător… canadian, Eric Lindros, pe care l-am remarcat la Olimpiada din 1992 şi care evolua pentru această echipă.

Celelalte două formaţii americane, Washington Capitals şi New York Rangers, aşezate ierarhic oricum după toate cele canadiene, inclusiv Edmonton Oilers şi Toronto Maple Leafs, pe care, din păcate, n-am apucat să le văd prin faza eliminatorie de când am posibilitatea să urmăresc şi în direct competiţia, respectă “criteriul capitalei” (cum ar veni, al oraşelor “înrudite” cu Bucureştiul natal), cel care în fotbal mă face să ţin cu Arsenal Londra, Lazio Roma, Sporting Lisabona sau Atletico Madrid (în măsura foarte mică în care mă interesează campionatele Portugaliei şi Spaniei). (O excepţie şi aici, Feyenoord… Rotterdam, n-aş putea să explic de ce, poate pe “criteriul esteticii numelui”, la care am să revin. A, şi o alta: AS Monaco. Dar cu precizarea că şi competiţiile din Olanda şi Franţa mă interesează la fel de puţin precum cele din Spania şi Portugalia). Sigur, New York nu e capitală, dar e ca şi cum ar fi.

Cazul poate cel mai interesant (în orice caz pentru mine însumi) este cel al lui Calgary Flames, formaţie pe care am senzaţia că o simpatizez încă dinainte să-mi placă atât de mult hocheiul. Cum originea acestei simpatii se pierde în negura vremurilor, presupun că undeva, în fragedă copilărie, am auzit (bănuiesc că la radioul pe care îl ascultam dimineaţa încă de la intonarea imnului, când plecau ai mei la serviciu şi mă trezeau, cel puţin pentru câteva minute, cât să-l pornesc, lăsându-l apoi aprins de-a lungul întregii zile) şi mi-a plăcut teribil rezonanţa numelui, chiar dacă se prea poate ca pe-atunci să nu fi ştiut care din cuvinte ce înseamnă. Din păcate, nici cei din Calgary n-au ajuns în playoffs în ultimii ani, aşa că susținerea mea pentru ei a cam rămas într-o stare latentă.

Pe locul doi în ordinea preferinţelor, dar unu în privinţa ocaziilor de a mi-o şi manifesta (chit că şi ei au ratat multe din playoffs-urile recente) sunt, cum spuneam, cei de la Montreal Canadiens, aici motivaţia lăuntrică ţinând, presupun, de faptul că Montrealul mi-a rămas puternic în conştiinţă (şi în suflet) de la Olimpiada din 1976, una din primele competiţii sportive de care îmi amintesc, graţie mai ales trăirilor intense pe care le aveau ai mei. (În paranteză fie spus, cred că prima-prima este finala CM de handbal din 1974, câştigată de România în faţa RDG.) De altfel, chiar şi după acel moment, oraşul pare unul predestinat succeselor noastre sportive, începând (respectiv continuând) cu evoluţiile boxerilor Leonard Doroftei şi Lucian Bute (“Bell Centre” este arena de casă a lui Habs) şi terminând cu victoria naţionalei noastre de tenis feminin în Fed Cup pentru calificarea în grupa mondială de elită.

Urmează Ottawa Senators, pe “criteriul capitalei”, Vancouver Canucks, pentru că… s-au nimerit să fie mai în formă în anii din urmă, aşa încât cred că e singura echipă din care cred că pot să enumăr cel puţin jumătate dintre componenţi, Toronto Maple Leafs… pentru că am doi prieteni care de-a lungul timpului au ajuns să locuiască la un moment dat acolo, Edmonton Oilers, mai degrabă ca echipă care practic l-a lansat în NHL pe Wayne Gretzky, şi, în fine, Winnipeg Jets, (re)venită din State, unde a fost o vreme antipatica/ele Carolina Hurricanes şi Atlanta Thrashers.

În încheiere, ca să le dau şi mai multă apă la moară celor care or cârti pe seama paletei mele poate prea largi de preferinţe într-o singură competiţie cu treizeci de echipe mari şi late, trebuie să recunosc spăşit că, atunci când eram mic-mic, dacă mă întreba cineva cu cine ţin la fotbal, răspundeam simplu: “cu Dinamo şi cu Steaua”. Prin comparaţie, se poate spune că am devenit mai selectiv.