Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 20 iunie 2016

DE LA “NEA” LA “NEA”

Având în vedere că pronosticurile mele pentru meciurile României de la EURO 2016 erau 0-4 cu Franţa, 0-2 cu Elveţia şi 1-1 cu Albania, nu pot spune că sunt cu adevărat dezamăgit pentru ceea ce s-a petrecut (şi) în realitate, mai cu seamă că, spre deosebire de nenumăraţii comentatori pe care am avut masochismul de a-i asculta în această perioadă, relativul optimism căpătat după prestaţia rezonabilă a tricolorilor din meciul inaugural, pierdut cu doar 1-2 în faţa gazdelor competiţiei, mi s-a spulberat definitiv nu atât după chinuitul 1-1 norocos cu Elveţia, cât după acel Franţa-Albania 2-0, cu ambele goluri marcate după minutul 88, când m-am dumirit că numitorul comun pentru impresia bună lăsată şi de noi şi de albanezi în compania “cocoşilor” a fost de fapt evoluţia jalnică (de până acum) a celor din urmă.

De altfel, luările de poziţie ale chibiţilor de tot felul din mass-media, în frunte cu marii noştri “specialişti” în a da sfaturi pe care n-au fost în stare să le pună în practică atunci când au avut ocazia (că de-aia s-au şi făcut comentatori), m-au scos din sărite chiar mai rău decât jocul naţionalei şi atitudinea staffului ei tehnic. Aşa, de pildă, mi s-au părut de cel mai desăvârşit prost gust criticile vehemente aduse de componenţii “Generaţiei de Aur” (pentru care, în paranteză fie spus, am un respect deosebit, fie şi numai fiindcă suntem leat) după meciul încheiat, totuşi, la egalitate, cu o reprezentativă a Elveţiei mult mai bine cotată, la ora actuală, decât a noastră, în condiţiile în care ei au capotat lamentabil la Mondialele din 1994 în faţa unei Elveţii mai modeste şi decât Albania de-acum. Când vine vorba despre (semi)eşecurile cu Elveţia, în particular, ar face bine să se abţină şi să-i lase pe alţii să comenteze.

În plus, toate discuţiile despre schimbările, chipurile prea numeroase, pe care le-ar fi operat Iordănescu după primul meci (la urma urmelor PIERDUT!) mi s-au părut de-a dreptul stupide, mai cu seamă după ce din patru ele au devenit practic şase la sfârşitul primei reprize cu Elveţia, când (alţi) doi tricolori au clacat fizic, înainte de a o face, încă de prin minutul 60, întreaga echipă, semn că “nea Puiu” înţelesese destul de bine cu cine şi cu ce material uman deficitar are de-a face, o primenire a primului “11” fiind mai mult decât necesară chiar şi dincolo de prestaţiile neconvingătoare ale unora dintre titularii din meciul cu Franţa, gen Adi Popa, Chipciu sau Florin Andone, pe care fix aceiaşi comentatori îi cereau înlocuiţi.

În ceea ce mă priveşte, singurele greşeli (majore?) pe care i le-aş imputa strict antrenorului ar fi, pe de-o parte, faptul că l-a lăsat acasă pe Maxim, unul din prea puţinii jucători români care, măcar din când în când, ştiu ce au de făcut cu o minge de fotbal atunci când întâmplător ajunge în posesia lor, iar, pe de alta, că nu l-a introdus pe Sânmărtean în repriza a doua a partidei cu Elveţia, când se vedea de la o poştă că avem nevoie de cineva în stare “să ţină de minge” baremi cinci secunde în loc de mai puţin de una cât (nu) ţinea oricare altul. Cum, însă, mai mult decât la egalul care era deja înscris pe tabela de marcaj nu puteam spera nici cu şapte Sânmărteni, pe cea din urmă aproape că i-am iertat-o.

Ciudat lucru, chiar şi oamenii mai lucizi, care porneau de la premisa (şi, uneori, chiar încheiau cu concluzia) corectă că, în fond şi la urma urmelor, actuala generaţie de fotbalişti e lipsită de valoare, iar calificarea la EURO reprezintă un miracol datorat mai degrabă UEFA, care a umflat numărul participantelor la turneul final şi norocului de a nimeri într-o grupă preliminară cu unii şi mai amărâţi ca noi, ajungeau mai devreme sau mai târziu să le ceară socoteală antrenorului şi diriguitorilor FRF că nu jucăm ca Spania, Brazilia sau măcar Barcelona. De parcă se poate face bici din orice!

Ca de obicei, cea mai bună glumă proastă din aceste zile triste a fost făcută de Radu Naum, de la Digi Sport, care nu contenea să atragă atenţia, plin de importanţă, tuturor celor care socoteau cum ne-am putea califica şi cu două puncte, de pe locul trei, că într-o atare situaţie am fi ca şi condamnaţi, pentru că vom întâlni în optimi o echipă câştigătoare de grupă, gen Anglia sau Germania. Ei bine, iată că, din punctul lui de vedere, după înfrângerea cu Albania am scăpat de o grijă, ca şi de cele mai mari, ulterioare, de a da piept în sferturi, semifinale şi finală cu echipe din ce în ce mai periculoase!

Sigur, după un asemenea eşec, va urma cuvenita perioadă de “analiză profundă”, în urma căreia, probabil, va fi numit “noul” antrenor al naţionalei în persoana celuilalt etern, “nea Piți”, acest Traian Băsescu al fotbalului românesc, care, alături de “nea Puiu”, un fel de Ion Iliescu, mi-au mâncat, dracului, juma de viață. Spun asta bazându-mă şi pe declaraţia lui Ştefan Iovan – care părea mai înţelept pe vremea când abia lega un “ăăă” de un “îîî” – conform căreia e bine ca selecţionata să fie condusă în continuare de un român, pentru că “avem antrenori de valoare, care cunosc bine situaţia fotbalului nostru”. Adică fix ce ne-a lipsit până acum!

Una peste alta, când vine vorba despre fotbal, ceea ce se întâmplă de o bună bucată de vreme e doar o revenire la normalitate, după momentul de glorie neaşteptat al “Generaţiei de Aur”. “Dezastrul” trâmbiţat de presă nu e nici pe departe la fel de teribil precum cele petrecute, de pildă, în handbalul şi tenisul masculin, în gimnastica feminină sau în canotaj, discipline în care, de-a lungul timpului, am avut performanţe incomparabil mai mari, culminând cu titluri mondiale sau olimpice. 

De altfel, apropo de acestea din urmă, ceva îmi spune că după Rio vom avea şi mai multe “analize” de făcut!

luni, 6 iunie 2016

DE PE MARGINE

Ca să fie treaba oablă din capul locului, trebuie să spun că (nici) la alegerile locale de anul ăsta nu am votat. Cum ar veni, deloc. Spre deosebire însă de ăla din banc, care n-a tras clopotele, eu aş spicui nu unul, ci două dintre nenumăratele mele motive: mai întâi, desigur, pentru că n-am avut cu cine, şi, apoi, pentru că am cam început să mă apropii de vârsta aceea la care, în urmă cu vreun sfert de veac, pe la începutul anilor ‘90, oamenii votau cu mare entuziasm, încă de la primele ore ale dimineţii, dar îl alegeau (mai) mereu pe Ion Iliescu, şi, ca să nu cad şi eu într-un păcat similar, prefer să-i las pe cei tineri să-şi desemneze reprezentanţii după cum îi taie pe ei capul. Dar asupra acestui aspect poate voi mai reveni cândva, la fel ca şi asupra teoriei (unor dobitoci) conform căreia dacă n-ai votat, nu ai nici dreptul să-ţi dai cu părerea, aşa cum o voi face eu în cele ce urmează.

Am să încep (sau, mă rog, continui) prin a spune că, spre deosebire de (mulţi) alţii, actualul sistemul de alegere a primarilor, într-un singur tur de scrutin – despre care mărturisesc că am aflat abia cu o zi înainte de vot, din întâmplare şi mai degrabă ca urmare a unui lung şir de confuzii – nu mi se pare chiar atât de malefic. Cu toate că, pe vremea când eram un alegător fervent, iar sistemul prevedea două tururi, am beneficiat adesea de spectaculoasele răsturnări de situaţie în care candidatul clasat pe locul secund, uneori cu numai 30-35%, îl devansa în turul doi pe cel care în primul obţinuse peste 45%, mi se pare că sistemul de-acum e, cumva, mai cinstit, pe de-o parte pentru că în cel dinainte nu aveai cum să nu te întrebi ce compromisuri şi alianţe (mizerabile) făcea candidatul acela cu 30-35 % ca să ajungă deodată la peste 50%, iar, pe de alta, e limpede că în turul al doilea votul era preponderent negativ, alegătorii “optând” doar pentru “răul mai mic” (sau, mai bine spus, ÎMPOTRIVA răului mai mare), de vreme ce preferinţele lor iniţiale fuseseră altele. Astfel, câştigătorul era un soi de ciorbă reîncălzită sau (ca) o maşină la mâna a doua. Plus că mă săturasem de cei care, după o asemenea mare ispravă, se băteau cu cărămida în piept că au obţinut cincizeci şi… la sută din voturi. Măcar acum ştie toată lumea care a fost potenţialul lor real, unii câştigând, teoretic, şi cu 15%, dacă cel de pe locul doi are 14,5. Asta e.

Cât priveşte rezultatele, şi, în primul rând, cele din Bucureşti, e de remarcat că, poate pentru prima oară în istoria postdecembristă, un partid a căpătat fix ceea ce merita. Astfel, după ce PNL şi-a bătut pur şi simplu joc de alegători, făcând nu mai puţin de patru propuneri de candidaţi – în frunte cu a sinistrului Marian Munteanu – în cam tot atâtea săptămâni, alegătorii şi-au bătut şi ei joc de el, aruncându-l pe locul trei, cu mai puţine procente decât strângea în cei mai de restrişte ani (‘90), şi jumătate din cele obţinute de un partid-fantomă condus de un personaj caricatural, Nicuşor Dan (viabil ca o alternativă la Gabriela Firea în aceeaşi măsură în care un bolnav psihic paşnic e preferabil unui criminal în serie), care, la rândul lui, l-a devansat pe ditamai premierul închipuit al dreptei, Cătălin Predoiu, cu un scor de trei ori mai mare. 

Apropo de acesta din urmă, trag nădejde că, după o asemenea ruşine (din punctul meu de vedere meritată şi în absolut, pentru el însuşi, nu doar ca palmă dată întregului partid), nu va mai emite pretenţii să fie numit prim-ministru (vreodată, în viaţa lui), chiar dacă aseară am văzut tot soiul de mari analişti politici ai neamului, printre care CTP, plângându-i de milă şi socotindu-l cam picat ca musca în lapte, un fel de biată victimă colaterală, de parcă nu el ar fi fost – pe lângă candidat (de avarie) – preşedintele filialei care a făcut toate tâmpeniile sinucigaşe din ultimul timp. Asta dacă nu cumva la PNL, apologetul descentralizărilor de orice fel, candidaturile sunt stabilite de la centru, caz în care demisia de-acum a lui Predoiu e şi tardivă. 

Altfel, judecând după apetenţa românilor de a-şi vota (la nesfârşit) primarii aflaţi în funcţie, ai zice că oraşele ţării sunt care mai de care mai înfloritoare şi cu toate problemele deja rezolvate. Sigur, n-am mai fost de multă vreme prin Braşov, Timişoara, Cluj, Craiova etc. şi chiar dacă aş fi fost doar în trecere nu mi-aş fi putut face o imagine completă, în schimb, ca locuitor al sectorului 2 al Capitalei – unde numai graţie unor chichiţe juridice care nu i-au îngăduit să candideze, fie şi din penitenciar, Onţanu nu a fost reales pentru al cinşpelea mandat –, pot spune cu mâna pe inimă (dar şi la ochi) că o asemenea concluzie este cât se poate de greşită. (I)logica pentru care se întâmplă asta îmi scapă. Probabil se votează de teamă ca un altul să nu se dovedească şi mai nefast, pe sistemul “rău cu rău, dar mai rău fără rău”.

Pe de altă parte, faptul că se (re)votează cu mare entuziasm edili condamnaţi sau de-a dreptul aflaţi în puşcărie nu mi se pare atât de ciudat. Eu însumi propovăduiam, încă de pe vremea când Dinu Patriciu candida la Primăria Capitalei, un soi de teorie conform căreia prefer să aleg pe cineva care face treabă cât trei şi fură cât doi, decât pe unul “sărac şi cinstit”, care nu fură deloc, dar – din pură prostie şi/sau incompetenţă – face treabă pe jumătate. Chestie de aritmetică. Iar dacă, să zicem, cetăţenii dintr-un oraş plătesc, la întreţinere, iarna (care nici nu le ia prin surprindere autorităţile în ianuarie!), 100 de lei pe lună, în timp ce eu plătesc 4-500; dacă nu-şi rup, ca mine, maşinile prin gropile din asfalt; dacă mijloacele de transport în comun din localitate vin la interval de două minute, nu la peste zece cum vine uneori până şi metroul; dacă li se întrerupe curentul poate o dată la doi ani, nu de două ori pe lună cum mi se întrerupe mie, iar apa caldă numai când şi când, nu la fiecare două zile etc. etc., nu văd de ce i-ar deranja din cale-afară că Justiţia, care, din păcate, de-a lungul timpului, NU şi-a dobândit renumele de a fi absolut infailibilă şi perfect independentă, îl declară pe primar vinovat de cine ştie ce potlogărie.

Pentru că, la urma urmelor, un astfel de fenomen demonstrează, în primul rând, nu nepăsarea oamenilor şi cu atât mai puţin complicitatea lor cu cei care (chipurile) (îi) fură, cum decretau unii, ci lipsa lor de încredere în instituţiile (centrale ale) statului.

marți, 17 mai 2016

UN TÂNĂR ŞI DOUĂ BABE

Din punctul meu de vedere, principalul merit al lui Max Verstappen în şi după victoria de la Barcelona este că a – literalmente – corectat cărţile de istorie, doborând recordul de cel mai tânăr câştigător al unei curse de Formula 1, deţinut până acum de Sebastian Vettel, poate cel mai… supraevaluat pilot din toate timpurile.

Nu mai departe de duminică, germanul a dovedit o dată în plus că nu este altceva decât o babă plângăcioasă, care nu înţelege mai nimic din (motor)sportul practicat de atâta amar de vreme, isterizându-se din cauza tentativei lui Daniel Ricciardo de a-l depăşi printr-o manevră pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de corectă – un atac clasic, pe interiorul virajului, început la o distanţă suficient de mare de acesta pentru a evita riscurile inutile –, pe care fostul campion mondial de mucava a contracarat-o printr-o schimbare de direcţie bruscă şi mai degrabă neregulamentară (aşa-numita “uşă trântită în nas”, fără a-i lăsa adversarului suficient spaţiu), care ar fi condus fără îndoială la o coliziune, dacă australianul n-ar fi acţionat cu mult sânge rece, evitând-o în ultima clipă cu preţul unei uşoare ieşiri în decor.

Asta după ce în urmă cu doar două etape, în China, Vettel se văicărea din pricina unui atac similar al lui Daniil Kvyat, pe care l-a acuzat că a venit “ca o torpilă” (în Barcelona a zis ceva de… ping-pong, la care s-o fi pricepând mai bine decât la pilotaj), şi în condiţiile în care, când obţinea titlurile cu fabulosul Red Bull din anii 2010-2013, iar singurele depăşiri efectuate de el erau în detrimentul unor monoposturi prinse cu un tur din urmă sau a coechipierului strunit de staff, se smiorcăia, dimpotrivă, că adversarii nu i se feresc suficient de repede din cale. Neamţul e fix ca şoferul acela din bancuri care îi considera pe toţi cei pe care trebuia să-i depăşească nişte mormoloci, iar pe cei care îndrăzneau să-l depăşească nişte maniaci!

Tot o babă, doar că mai… glacială şi în orice caz mai fair-play, a devenit, din păcate, şi coechipierul său de la Ferrari, Kimi Raikkonen, supranumit “Iceman”, odinioară un campion pe bune, dar care duminică a petrecut o treime din cursă (peste douăzeci de tururi) la o secundă-două în spatele unui monopost mai puţin performant – Red Bull-ul anului 2016 – şi condus de un pilot care ar putea să-i fie fiu – Max Verstappen –, fără a încerca să dea măcar un singur atac decisiv, fie şi la intimidare, mizând pe lipsa de experienţă a – vorba vine – oponentului, pe care, de altfel, după încheierea cursei l-a felicitat cu o… căldură de care nu-l credeam în stare şi oarecum suspectă. Acum îmi explic, în sfârşit, unul din marile mistere ale ultimelor două sezoane, şi anume cum de Vettel se poziţionează, totuşi, mai de fiecare dată în faţa finlandezului, atât în calificări, cât şi la sfârşitul curselor. Ei bine, cu părere de rău trebuie să o spun, Kimi – care s-a numărat printre favoriţii mei, în special când evolua pentru McLaren – nu mai e decât o umbră a pilotului de altădată şi poate că a venit timpul să se retragă, nici măcar în plină glorie.

Revenind la victoria lui Verstappen, trebuie spus că ea a fost favorizată nu doar de acroşajul dintre cele două monoposturi Mercedes, soldate cu abandonul ambelor – şi în care, spre deosebire de opinia comentatorilor autohtoni, dar în concordanţă cu a celor care chiar se pricep, inclusiv a unor foşti piloţi, sunt mai degrabă înclinat să-l blamez (cu moderaţie) pe Hamilton, favoritul meu, care a greşit cel puţin din punct de vedere strategic, fiindcă nu-şi permite astfel de incidente acum, când în clasamentul general se află la peste 40 de puncte în urma coechipierului, aşa încât ar fi trebuit să aştepte un moment mai propice pentru a-şi recâştiga poziţia pierdută oricum pe mâna lui (chiar nu mai exersează deloc startul?!), şi, în plus, ar fi trebuit să sesizeze cum Rosberg (altminteri, pare-se, mai preocupat să butoneze pe volan pentru a rectifica nişte comenzi pe care le încurcase, decât să contracareze la timp atacul!) schimbase deja direcţia spre interiorul virajului, lăsând spaţiu pentru o eventuală depăşire mai degrabă pe exterior –, ci şi de faptul cam straniu că echipa a preferat să aplice strategii de cursă diferite pentru cei doi piloţi, câştigătoare dovedindu-se a celui teoretic secund, Verstappen, care a trecut de numai două ori pe la standuri pentru schimbările de pneuri, în timp ce numărul unu, Ricciardo, a fost chemat de trei, ceea ce însemna automat şi obligativitatea de a efectua măcar una sau două depăşiri, pe o pistă recunoscută pentru dificultatea cu care se realizează asemenea manevre.

Singurul element care mă împiedică să îmbrăţişez fără rezerve teoria conspiraţionistă conform căreia mai-marii de la Red Bull au mizat cu relativă premeditare (adică doar după abandonul celor de la Mercedes) pe megalovitura de imagine reprezentată de victoria tânărului olandez abia cooptat în echipă, astfel încât – fie şi numai pentru a închide gurile scepticilor – ar fi acţionat exclusiv pentru susţinerea lui şi “sabotarea” lui Ricciardo, este că şi cei de la Ferrari, care au copiat, parte în parte, cele două strategii diferite ale austriecilor, au sfârşit prin a-şi favoriza, involuntar, (tot) pilotul secund, Raikkonen, deşi este evident că acolo cărţile se fac pentru Vettel.

Dincolo de toate astea însă, Verstappen este, fără doar şi poate, un pilot de viitor (şi chiar de prezent!), infinit mai talentat decât mediocrul său tată, iar comparaţia făcută de nu ştiu cine, care ar fi spus că l-a descoperit în el pe noul Vettel (?!), departe de a reprezenta vreun elogiu la adresa olandezului, mi se pare de-a dreptul jignitoare pentru el.


P.S. Faptul că Vettel – la fel ca şi după incidentul cu Kvyat, din China, când şi-a îndulcit în cele din urmă tonul – a recunoscut (sau, mai degrabă, pretins!) după încheierea cursei de la Barcelona că, la o adică, într-o situaţie similară, şi el ar fi executat o manevră precum cea a lui Ricciardo, astfel încât îşi cere, oarecum, scuze pentru ieşirea nervoasă de la momentul respectiv, nu face decât să demonstreze că în vâltoarea evenimentelor germanul îşi pierde cu desăvârşire cumpătul şi nu mai judecă limpede, ceea ce reprezintă un adevărat pericol pentru toţi ceilalţi concurenţi!

MUZICĂ ŞI POLITICHIE

Trecuseră numai câteva zile de la nesperatul triumf binemeritat al lui Ovidiu Anton în finala Selecţiei Naţionale Eurovision, când, impresionat de şi cam invidios pe melodia care avea să reprezinte Rusia, găsită pe YouTube, m-am gândit să-i joc un renghi soţiei (la fel de încântată ca şi mine de “Moment of Silence”), pretinzând că bietul Anton a fost descalificat – din motive cam nebuloase, pe care m-am ferit să le detaliez, dar aveau, chipurile, ceva de-a face cu nişte vagi (dar tradiţionale!) acuzaţii de plagiat şi cu persecutarea lui Mihai (Trăistariu) de către juriu –, iar în locul lui urma să fie trimis la Stockholm acesta din urmă (altminteri un artist pe care ea, spre deosebire de mine, îl îndrăgeşte), doar că nu cu piesa perdantă din finală, “Paradisio”, ci cu alta, prezentată în premieră. După care i-am pus, fără imagini, înregistrarea cu “You Are The Only One”, interpretată de Sergey Lazarev, care, fie vorba între noi, cam aduce la piţigăială cu Trăistariu.

În timp ce nevastă-mea nu-şi mai putea stăpâni lacrimile de plâns, sfâşiată deopotrivă de mila pentru sărmanul Anton, care păţise un aşa pocinog nemaiauzit fără să apuce măcar să guste cum se cuvine victoria obţinută după nenumăratele încercări eşuate din anii precedenţi, dar şi pentru tot neamul românesc, care parcă e blestemat să nu aibă parte de nimic bun, chiar şi când ar merita (idee asupra căreia voi reveni), singura ei consolare fiind că, totuşi, ne aleseserăm cu o (altă) piesă de valoare, demnă să câştige competiţia, eu abia mi le ascundeam pe cele de râs, dându-mă până la urmă prematur de gol, numai că, ce să vezi?, glumiţa mea cam proastă (dar jucată cu deosebită măiestrie actoricească, cel puţin până la un moment dat) s-a dovedit a fi cumva premonitorie, după alte câteva săptămâni ea îngroşându-se şi devenind realitate odată cu excluderea TVR de la Eurovision.

N-am să insist asupra eforturilor pe care, chiar şi în aceste condiţii, le-am făcut pentru a respecta tradiţia de a urmări în direct ambele semifinale internaţionale şi marea finală, independent de prezenţa/absenţa României, ajungând, printre altele, să mă felicit pentru inspiraţia de a-mi cumpăra pe la începutul anului un (moft de) Smart TV, astfel încât am putut acum să redau pe el, la calitate audio-video HD, transmisiunile (live) de pe YouTube în loc să mă chinui să le văd ca pe gaura cheii pe laptop sau să trag tot soiul de fire prin dormitor, aşa cum nu voi înşira lungul pomelnic de sudălmi la adresa TVR, care, de falimentară şi, mai ales, nenorocită ce e, mi-a ocupat jumătate din grila de la UPC cu penibile posturi regionale, mai numeroase decât ale înfloritoarei reţele Digi, şi nici nu voi încerca să descriu amărăciunea pe care am resimţit-o întruna comparând sinistrele lălăieli prezentate (şi) anul acesta în concurs cu “Moment of Silence” şi gândindu-mă că fix acum a intervenit excluderea, când aveam şi noi o piesă adevărată, nu anul trecut, cu Voltaj, acum doi, trei… şapte… zece ani sau, de ce nu?, anul viitor, când pot să pariez că vom avea iarăşi o catastrofă, iar între timp poate se vor fi plătit datoriile. În schimb, ţin neapărat să spun că m-am simţit oarecum răzbunat (dar şi revoltat) constatând cu un soi de cinică satisfacţie lăuntrică ce mascaradă a fost până la urmă această ediţie, care, într-un fel (de fapt, în mai multe!), mi-a evocat ceea ce se petrece de obicei la noi, în cadrul selecţiilor naţionale, când – în special ca urmare a intervenţiei “specialiştilor”, care au grijă să saboteze la maximum opţiunea publicului – cea mai bună piesă ocupă locul doi (sau trei), fiind aproape invariabil devansată de una (sau două) dintre cele mai slabe. Asta au păţit acum Australia şi Rusia, bătute de Ucraina. 

Din păcate, după felul în care s-au desfăşurat ostilităţile sâmbătă seara, nu mai există nici cea mai mică brumă de îndoială că întregul concurs este dacă nu propriu-zis măsluit, în orice caz afectat în mod decisiv de aranjamente (politice) de culise, care nu au absolut nicio legătură cu (non)valoarea participanţilor. Dacă până acum am crezut că favoritismele sunt cauzate, exclusiv, nu atât (sau doar) de simpatia deosebită pe care unele naţiuni o au faţă de altele, în general învecinate, gen Finlanda-Suedia-Norvegia, cât, pur şi simplu, de felul cum sunt distribuite minorităţile naţionale, astfel încât, de pildă, (mai) (toate) republicile ex-sovietice şi ex-iugoslave, binecuvântate sau blestemate cu câte o solidă minoritate rusă, respectiv sârbă/croată/bosniacă…, vor acorda necondiţionat (de valoare) multe voturi patriilor-mumă, iar România va părea întotdeauna uşor înfrăţită cu Ungaria, însă numai datorită (sau din cauza) celor două milioane de maghiari din Transilvania, s-a văzut acum, când voturile s-au prezentat defalcat, că (nici) “juriile de specialitate” n-au vreo tangenţă cu muzica, singura lor grijă fiind să puncteze pe criterii politice sau în funcţie de înţelegerile făcute între posturile de televiziune. Altfel, oricâţi moculeşti sau doar afoni s-ar afla (şi) în componenţa lor, nu se poate ca o piesă precum cea a Rusiei, însoțită și de cel mai reușit show, să fie plasată în afara primelor zece, astfel încât să nu primească nici măcar un singur punct, iar în final să ocupe, la total, abia locul şapte sau opt, în condiţiile în care a câştigat detaşat în preferinţele publicului!

Anul acesta trucarea rezultatelor a fost încă şi mai vădită ca de obicei, dat fiind conflictul din Crimeea. Ca unul care, departe de a avea vreo simpatie pentru Rusia, am, dimpotrivă, mai degrabă o cruntă aversiune, nu pot totuşi să înţeleg aceste ingerinţe de natură politică atunci când vorbim despre o manifestare (teoretic) artistică. Dacă se dorea sancționarea ei pentru samavolniciile săvârșite în ultima vreme (sau dintotdeauna), ar fi trebuit să fie pur şi simplu exclusă de la Eurovision, pe modelul... României. Şi, eventual, Ucraina să fie declarată câştigătoare din oficiu, în chip de reparaţie (i)morală, fără ca reprezentanta ei să se mai chinuie să screamă o piesă cu mesaj atât de bine ţintit, prin care practic a cerşit voturile și victoria.

Pe de altă parte, se pare că și telespectatorul (adolescent) de rând din Europa – care, în paranteză fie spus, abia aşteaptă ca sancţiunile împotriva Rusiei să meargă până la scoaterea unor Dostoievski, Tolstoi sau Cehov de prin manualele şcolare şi, eventual, din biblioteci, la fel cum unii retardaţi şi-ar dori să scape de Ceaikovski, Stravinski, Rimski-Korsakov ş.a.m.d. din sălile de concerte – a căzut pradă acestor influenţe politice, votând cu asupra de măsură Ucraina, dar și unui soi de patriot(ard)ism continental (dacă nu cumva şi unui uşor rasism), neapreciind cum s-ar fi cuvenit încântătoarea evoluţie a (reprezentantei) Australiei, aruncată pe un altfel inexplicabil loc patru, inclusiv după Polonia! 

Revenind, aşa cum am promis, la bietul Anton şi la celelalte oi ale noastre, întâmplarea de anul acesta mi-a amintit de nenumăratele ocazii în care România a părut de-a dreptul blestemată să nu obţină ceva bun, chiar şi atunci când a fost la un pas de-a o face, iar pentru o clipă am avut iluzia că minunea s-a şi întâmplat. După care… ba Revoluţia s-a dovedit a fi cel mult anticeauşistă şi mai deloc anticomunistă, ba Iliescu a fost (re)ales (întruna), ba Băsescu a câştigat referendumul cu toate că au votat împotriva lui 7,5 milioane de români, ba…


P.S. Nu pot să nu mă întreb cât de detaşat ar fi câştigat piesa Rusiei, dacă ar fi reprezentat, să spunem, Norvegia.

luni, 9 mai 2016

HAZARD NU E DOAR NUMELE UNUI FOTBALIST BELGIAN DE LA CHELSEA

Spre deosebire de tragedia de la Clubul Colectiv, petrecută tot într-o seară de vineri, despre care am aflat abia a doua zi, deoarece la orele acelea dormeam, decesul fotbalistului camerunez de la Dinamo, Patrick Ekeng, prăbuşit pe teren, l-am prins nu doar perfect treaz, ci şi în direct, pentru că întâmplarea cam stranie face ca de puţine minute să fi comutat cel de-al doilea televizor din dormitor (care merge aproape în permanenţă în paralel cu primul) la meciul care altminteri nu mă interesa câtuşi de puţin, aşa cum nu mă interesează niciunul din jenantul campionat intern de fotbal, însă nu găsisem altceva mai bun şi încă nu mă îndurasem să-l închid, în timp ce pe celălalt urmăream partida de tenis a Simonei Halep cu Samantha Stosur din semifinalele turneului de la Madrid. Cuprins de un oarecare sentiment de grandomanie, convins că trebuie să existe un motiv mai presus de simpla coincidenţă pentru care m-am nimerit pe recepţie, şi că pot ajuta cumva cu puterea gândului, am rămas apoi conectat până la deznodământul trist, continuând să sper, alături de toată lumea, într-un miracol şi chiar imaginându-mi-l pe tânărul jucător acordând peste o vreme un interviu în care să povestească recunoscător cum medicii de la Spitalul Floreasca i-au salvat viaţa. Din păcate, n-a fost şi nu va fi aşa. 

În buna tradiţie autohtonă şi poate ca o înclinaţie omenească naturală de a nu accepta cu resemnare că există pe lume şi astfel de întâmplări nefericite ce ţin pur şi simplu de hazard, se caută acum vinovaţi, iar dacă ei există, şi anchetatorii se vor dovedi mai competenţi decât medicii, vor fi poate şi găsiţi. Până una-alta însă, rar mi-a fost dat să aud atâtea gogomănii şi să văd atâta diletantism din partea mai tuturor celor care au relatat şi au comentat incidentul, de la doctorii care, chiar în seara aceea şi bazându-se numai pe imaginile difuzate la televizor, s-au grăbit să-şi acuze colegii de breaslă că l-ar fi omorât pe fotbalist cu zile, practic cu mâinile şi cu ambulanţele lor goale, fiecare dintre ei convins, desigur, că numai el însuşi e Dumnezeu, iar toţi ceilalţi confraţi sunt nişte ageamii lipsiţi de har, deontologie şi instrumente corespunzătoare, până la jurnaliştii care, dincolo de scenariile fantasmagorice scornite sau de “informaţiile” false lansate, precum aceea că anumiţi fotbalişti – indicaţi cu nume, prenume şi club de provenienţă, dar care ulterior au dezminţit vehement – “ar juca pe semnătură”, chipurile conştienţi că ar suferi de afecţiuni incompatibile cu regimul de viaţă al unui sportiv de performanţă, n-au ratat ocazia să-şi etaleze priceperea la absolut orice, inclusiv medicină şi intervenţii în situaţii de urgenţă, în afară de propria profesie.

Aşa, de pildă, marele “gazetar sportiv” închipuit Radu Naum, de la Digi Sport, a difuzat sau, în orice caz, a acceptat să fie difuzate la nesfârşit, chiar şi după ce (se) cunoştea deznodământul tragic, scenele cu Patrick Ekeng aflat practic în agonie, fără să-i pese că anemicul avertisment “imagini cu puternic impact emoţional” nu e suficient pentru a-i proteja pe telespectatori, şi cu atât mai puţin pe apropiaţii victimei, care nu cred că vor mai putea uita vreodată priveliştea cutremurătoare.

Sigur, nu merg cu naivitatea într-atât de departe încât să-l bănuiesc pe domnul Naum că ar fi urmat fie şi cel mai sumar curs de jurnalistică prin corespondenţă sau că ar fi înzestrat cu atâta empatie cât să se pună în ipotetica situaţie în care – Doamne fereşte! – el însuşi ar da colţul în timpul unei emisiuni în direct, iar scena ar fi difuzată apoi de sute de ori în toate talk-show-urile şi buletinele informative, spre oroarea familiei sale. În plus, mărturisesc cu mâna pe inimă că nici eu, care, de bine de rău, am absolvit un fel de facultate de profil şi mi-am luat o licenţă, nu de-acolo am aflat ce se cuvine şi ce nu se cuvine a fi difuzat pe un post de televiziune (mai ales că am studiat “presa scrisă”!), ci, mai degrabă, din calitatea mea de simplu telespectator (pe care ar cam trebui să o aibă şi el, zic), constatând, de pildă, de-a lungul timpului (poate la început cu nedumerire sau chiar indignare) că, atunci când are loc un accident cumplit într-o cursă moto sau auto transmisă de un canal cu adevărat profesionist, reluările lipsesc cu desăvârşire, cu toate că în asemenea situaţii ele ar putea aduce detalii (tehnice) noi şi interesante pentru un privitor avizat, ceea ce nu era cazul vineri, când oricine a văzut incidentul în direct sau în reluările filmate de la distanţă a putut înţelege din prima clipă prea destul.

Altfel, controversele pe marginea promptitudinii sau, dimpotrivă, întârzierii cu care s-a intervenit (în condiţiile în care, totuşi, cele şapte minute de când Ekeng a căzut secerat şi până a ajuns la spital reprezintă un interval-record pentru multe situaţii similare, chiar dacă a părut o veşnicie, şi nu s-ar fi scurtat în mod semnificativ decât dacă jucătorul ar fi suferit atacul direct în ambulanţă) sau părerile unora că manevrele de resuscitare ar fi trebuit să-i fie aplicate direct pe teren (de parcă nu s-ar fi găsit destui ca să se întrebe, cu cel puţin la fel de mult temei, de ce n-a fost trasportat la spitalul aflat la doar câţiva zeci de metri, o unitate de elită, utilată cu toată aparatura necesară) sunt tardive şi în mare măsură inutile având în vedere specificitatea cazului. Cum spuneam însă, ancheta (realizată de profesionişti, nu de gazetari care ar face mai bine să-şi înveţe propriul cod deontologic!) e binevenită, iar rezultatele ei sper să apară cât mai curând.

În altă ordine de idei, e ironic cum un weekend (sportiv) început atât de tragic s-a dovedit a fi poate cel mai reuşit, în privinţa rezultatelor, din ultimii treizeci de ani pentru noi, românii şi, aş zice, cu siguranţă pentru mine, care, de ce să nu recunosc?, ca încă dinamovist înfocat pe vremea aceea, la finala Cupei Campionilor (la fotbal) din 1986 am ţinut, pentru prima şi, mai cu seamă, ultima oară, cu… Barcelona, iar dacă ar fi să mă încumet la un soi de (pseudo-) psihanaliză, nu-i exclus ca înfrângerea ei de atunci (echivalentă, fatalmente, cu victoria Stelei) să constituie motivul concret – alături de faptul că provine dintr-o regiune geografică (a Spaniei) cu tendinţe separatiste (şi republicane) – pentru care îmi este acum ce-a mai antipatică echipă din Europa.

Pentru o ţară în care oamenii nu doar că nu mai fac sport, şi cu atât mai puţin de performanţă, dar par să nu mai fie interesaţi nici măcar să se uite prin intermediul televizorului la el (dovadă audienţele), iar autorităţile încearcă mai degrabă să-l stârpească definitiv, decât să-l susţină, rarele rezultate de senzaţie din ultimul timp ţin de domeniul miracolului. După ce în urmă cu mai bine de o lună echipa de volei feminin a CSM Bucureşti a obţinut, în premieră pentru România, Cupa Challenge, sâmbătă a venit victoria Simonei Halep de la Madrid, iar ieri cireaşa de pe tort, triumful (aceleiaşi) CSM Bucureşti din Liga Campionilor la handbal feminin, la care, conform obiceiului, am asistat în cea mai mare parte a timpului… indirect, aruncându-mi doar, din când în când, câte o privire rapidă pe scorul afişat pe ecran, şi urmărind apoi deznodămânul în reluare, pentru că, aşa cum am mai încercat să explic cândva, la transmisiunile de handbal mă consum nervos mai rău ca la oricare altă disciplină, aşa că nici n-aş putea să fac vreo altă “analiză” decât să-mi exprim impresia vie că fetele “noastre” arătau şi se mişcau aşa cum am văzut întotdeauna, cu invidie, că arată şi se mişcă ale altora (printre care şi cele aflate acum la “noi”!), şi care triumf – oricât aş părea de meschin în patriotismul meu local – ca bucureştean get-beget mă bucură mai mult decât ar fi făcut-o, la vremea lor, unul al lui Oltchim (Râmnicu Vâlcea) sau HCM (Baia Mare). 

În ceea ce-o priveşte pe Halep, în care am avut delicateţea (dar mai ales lipsa de timp şi chef) să nu dau (şi eu) cu piciorul gurii atunci când părea căzută (definitiv) la pământ, chiar dacă (nici eu) nu eram convins că se va mai ridica prea curând, dacă vreodată, aş vrea doar să remarc cât de simplu pare totul şi ce mare diferenţă se face pe teren atunci când trimite mingea (în mod regulat) cu câţiva metri mai spre linia de fund decât căpătase prostul obicei să (nu) o facă după precedentul ei joc (aproape) perfect, până la turneul acesta, cel cu Victoria Azarenka de la US Open. În plus, se vede că, în sfârşit, a exersat în mod deosebit (dacă nu exclusiv!) serviciul, la Madrid fiind prima oară când a dat dovada unui control perfect al lui, trimiţând mingea variat (chiar dacă nu întotdeauna puternic, în special pe al doilea), când într-o parte a careului, când într-alta, spre deruta totală a adversarelor.

După o asemenea evoluţie – care pe unii i-a entuziasmat într-atât încât să uite despre ce sport (feminin) vorbim, şi să o dea pe Simona drept câştigătoare sigură (şi) a Roland Garros-ului –, singurele sfaturi pe care ar trebui (dar neapărat!) să i le dea cineva de care să şi asculte sunt, pe de-o parte, să încerce (din răsputeri!) să se stăpânească atunci când îi vine să se mai răţoiască la Darren Cahill, care nu e vreun Ioniţă sau Bebiţă de-al nostru, obişnuit cu astfel de ţigăneli, şi s-ar putea să-şi ia jucărelele şi s-o lase baltă, iar, pe de alta, să se încreadă mai puţin în propriul simţ al umorului şi să manifeste o oarece reţinere în a face paradă de el, presupunând că un spirit de glumă, şi nu o (altă) mojicie gratuită, s-a vrut afirmaţia că setul cedat (stupid) Irinei Begu în sferturile de finală ar fi fost “un cadou de Paşte”. E din ce în ce mai puţin tânără pentru a i se trece cu vederea astfel de gesturi puerile.

În încheiere, apropo de sport şi pentru că nu ştiu când se va mai întâmpla să am chef de scris pe blog, trebuie să zic vreo două vorbe (de ocară) şi despre Daniil Kvyat, fostul pilot de Formula 1 de la Red Bull, proaspăt retrogradat la echipa secundă, Toro Rosso, care – vorba unui prieten – duminica trecută a confirmat acuzaţiile… neîntemeiate la adresa lui de după incidentul din cursa precedentă, lovindu-l de această dată cât se poate de limpede şi prosteşte din spate pe (acelaşi!!!) Vettel, astfel încât sancţiunile aplicate de propria (fostă) echipă şi de Federaţie (ceva puncte de penalizare) mi se par nu doar pe deplin meritate, ci mai degrabă cam mici. Asta neînsemnând însă, nici pe departe, că îmi schimb părerea (în general bună) despre el şi convingerea că în China a procedat ca un “racer” adevărat.


P.S. Îi compătimesc, din toate punctele de vedere, pe idioţii care sunt profund nemulţumiţi că în componenţa echipelor de volei şi handbal (feminin) de la CSM Bucureşti româncele reprezintă o (mică) minoritate, că antrenorul uneia e italian, iar al celeilalte danez, la fel cum şi al naţionalei de handbal feminin e suedez, Darren Cahill e australian, Tecău e coechipier cu (olandezul) Rojer, iar Mergea cu (indianul) Bopanna şi nici măcar pe Simona n-o cheamă Halep…escu.

vineri, 29 aprilie 2016

PLÂNGĂCIOSU’

Fără doar şi poate, cea mai penibilă scenă văzută vreodată (de mine) într-o sau, mă rog, imediat după o cursă de Formula 1, a avut loc la sfârşitul Marelui Premiu al Chinei, când Sebastian Vettel s-a trezit să-l admonesteze mai rău ca o ţaţă pe Daniil Kvyat, reproşându-i depăşirea efectuată în chiar debutul întrecerii, la start, unde, în conformitate cu spusele neamţului, pilotul de la Red Bull ar fi trecut (recte pe lângă el) “nebuneşte, ca o torpilă”.

Într-o lume perfectă, fără oameni proşti grămadă, care nu înţeleg ce văd chiar dacă se uită la nesfârşit ca mâţa-n calendar, viţelul la poarta nouă, raţa la portocale sau gâsca la napolitane, acesta n-ar fi fost nici măcar un subiect propriu-zis de discuţii, darămite de polemici, cu (două) “tabere”, printre care şi una care să-i dea dreptate germanului, alcătuită, ce-i drept, mai ales din caraghioşi (autohtoni) notorii, cum ar fi ăl mai jalnic (şi mai bătrân) dintre jalnicii comentatori de la Dolce Sport, care căşunase şi el (tot) pe Kvyat la ore şi chiar zile bune după ce până şi Vettel însuşi o lăsase mai moale, înţelegând (cam în al şaişpelea ceas, după ce o fi văzut imaginile video) că atitudinea de pilot adevărat o avusese tânărul rus şi nu el, care, de altfel, din punctul meu de vedere, s-a făcut cunoscut în lumea Marelui Circ mai puţin prin cele patru titluri de campion mondial obţinute (consecutiv) la volanul unui monopost (perfect) cu care ar fi câştigat până şi bunica lui Ştefan cel Mare, dacă s-ar fi întors din groapă, aşa decedată cum e de câteva sute de ani, ci prin atitudinea de babă plângăcioasă, mai preocupat(ă), (inclusiv) pe vremea când era la Red Bull, să dea cu pâra, văicărindu-se când coechipierul său de-atunci, şi-aşa mediocrul Mark Webber, se nimerea în faţa lui sau când nu era în stare să depăşească bărbăteşte, pe pistă, câte o maşină infinit mai slabă şi găsea tot soiul de pretexte puerile, aruncând vina pe pilotul acesteia. De altfel, cititorul meu fidel ştie la ce mă refer, pentru că am tot vorbit la vremea respectivă.

Trecând (dar nu prea repede, să nu-l speriem!) peste faptul că în singurul an cât l-a avut coechipier pe Daniel Ricciardo (întâmplător sau nu, actualul coleg al lui Kvyat) la aceeaşi Red Bull, doar că intrată în declin (dar înainte ca şobolanul să părăsească nava!), australianul l-a umilit pur şi simplu, atitudinea lui Vettel din China (al cărei impact va rămâne cu mult mai mare decât al relativelor scuze ulterioare) mi se pare de-a dreptul nocivă într-o competiţie care a pierdut deja extrem de mult la capitolul spectaculozitate, în primul rând din cauză că depăşirile (la vârf) sunt tot mai rare, majoritatea curselor transformându-se în adevărate procesiuni, aidoma paradelor auto de pe la diferite manifestări de gen, doar că la viteze ceva mai mari. Este simptomatic faptul că un, totuşi, cvadruplu campion mondial încercă să intimideze un tânăr pilot, acuzându-l că a venit “ca o torpilă” (?!), de parcă ar fi vorba despre o cursă ciclistică, nu una de Formula 1, şi se aştepta să-l vadă apărând tiptil. Sau poate că germanul ar fi vrut să fie claxonat în prealabil sau semnalizat cu flash-uri, ca să ştie şi el din timp ce are de făcut! 

Pe de altă parte, la ce să te aştepţi din partea unui mai degrabă şofer (efectiv de weekend!), care în cele patru sezoane câştigate nu cred să fi făcut mai multe depăşiri decât a reuşit Kvyat într-o singură cursă, cea din China, iar acum a ajuns la o vârstă poate prea matură pentru o asemenea competiţie, ce-i drept cam “nebunească”!

miercuri, 13 aprilie 2016

MARE E CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI (PROST)!

Cineva care nu ştie mai bine şi care vede subiectele derizorii dezbătute în mass-media şi pe versiunile autohtone ale reţelelor de socializare ar putea crede că în România s-au rezolvat deja toate problemele cu adevărat importante, iar standardul de viaţă e cel puţin la nivelul Elveţiei. După furtuna din paharele fumătorilor revoltaţi că nu mai au voie să-i otrăvească prin loc(al)urile publice pe cei lipsiţi de viciu, iată că a venit rândul unui videoclip cu conţinut chipurile muzical să suscite o polemică aproape la fel de stupidă.

În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc… cu smerenie că zile în şir am înţeles greşit titlurile referitoare la piesa trupei(?) (lui) Dan Teodorescu-Taxi şi la scandalul iscat în jurul ei, care defilau pe pagina mea de Facebook şi pe care, de fapt, nu le-am citit niciodată cu atenţie, fiindcă pur şi simplu nu mă interesau, ca fiind despre moscheea mântuirii altor neamuri, ce se prefigurează a fi ctitorită în Bucureşti, tot un subiect cam de doi bani, dar măcar actual. Abia azi, mai către prânzul dimineţii, într-un acces de plictiseală, am ascultat şi eu cântăciunea, constatând cu stupoare că e sau se vrea sau, dimpotrivă, doar s-a interpretat în mod cu totul eronat drept un “manifest” împotriva Catedralei Mântuirii Neamului, “protestatarii” – altminteri, cu vreo două-trei excepţii notabile, oameni în general onorabili – trezindu-se şi ei, ca soldatul japonez, să lupte vitejeşte cu megalomanul proiect parcă ceauşist abia după ce războiul s-a terminat, construcţia fiind pe jumătate ridicată şi nemaiputându-se face practic nimic, decât, eventual, vorba cuiva, să fie transformată din mers într-un ditamai mallul, că nici alea nu par să ne mai ajungă.

Se prea poate să fiu eu egoist, însă după ce locul ei a fost stabilit (aşadar definitiv, irevocabil şi cu fundaţia turnată!) într-o zonă a oraşului (natal) în care ajung mai rar ca la Dorohoi (unde n-am fost în viaţa mea!), aşa încât, cinstit vorbind, nici nu ştiam că au început lucrările, problema catedralei nu mă mai frământă câtuşi de puţin, deşi, dacă bine îmi amintesc, la un moment dat am semnat chiar o ceva petiţie CONTRA, pe vremea când se discuta să fie amplasată în Parcul Carol, unul foarte drag mie, unde îi prefer până şi monumentul acela comunist cu înţeles necunoscut sau, în orice caz, uitat (cel puţin de mine).

Cât despre Dan Teodorescu-Taxi, care şi el m-a interesat odată, demult, când avea inspiraţie şi piese reuşite, mi se pare trist că s-a transformat într-un soi de ţepar, ca să nu spun mai rău, ale cărui tot mai rare “hituri” (recte tunuri) – de fapt aceeaşi zdrăngăneală de chitară pe câte o relativ altă lălăială mai mult recitată şi cu versuri din ce în ce mai tembele – pornesc (în mare grabă!) de la evenimente selectate în aşa fel încât să-i asigure lui o vizibilitate maximă, cel mai mizerabil exemplu recent fiind balada funerară zămislită pe cadavrele şi trupurile mutilate ale victimelor de la Colectiv. Dar ce nu face artistu’ căzut în uitare pentru aproape 500.000 de vizualizări pe Youtube şi deja peste 1.200.000 la “Despre smerenie”?

vineri, 25 martie 2016

START RATAT, FINAL PREVIZIBIL

Ar fi o cruntă exagerare să pretind că am avut nevoie de toate cele aproape trei săptămâni scurse pe nesimţite, fără să pomenesc ceva în acest sens, de la triumful piesei mele favorite, “Moment of Silence”, compusă şi interpretată de Ovidiu Anton, în finala Selecţiei Naţionale Eurovision, pentru a-mi reveni din plăcuta surpriză şi a sărbători cum se cuvine. Mi-au ajuns doar două.

Serios vorbind, este prima oară de la prea îndepărtata perioadă de glorie a anilor 2005-2006, cu “Let Me Try”-ul Luminiţei Anghel şi “Tornero”-ul lui Trăistariu, când şi din punctul meu de vedere se aliniază favorabil toate stelele, respectiv votul juriului şi al publicului, pentru a trimite în finala internaţională a concursului nu doar cea mai bună piesă dintre cele care s-au prezentat în fazele naţionale – lucru care s-a mai petrecut din când în când, doar că şi cea mai bună era (foarte) proastă –, ci una cu adevărat valoroasă.

Apropo însă de Trăistariu, care anul acesta s-a clasat, în cele din urmă, cam fix pe locul pe care îl merita, ceva gen cinci sau şase, nu pot totuşi să nu observ atitudinea mitocănesc de ostilă a celor cinci membri ai juriului faţă de el, atât în semifinală – unde, să spunem, fiecare dintre ei avea dreptul să-şi exprime părerea în legătură cu votul propriu, chiar dacă şi atunci urma unul al publicului, pentru artiştii ce trebuiau “salvaţi” –, cât şi în finală, unde “juraţii” nu mai aveau nicio treabă şi cu atât mai puţin vreun rost, nefăcând decât să influenţeze, absolut incorect, opinia celor care urmau, practic, să decidă cine va reprezenta România. Asta ca să nu mai spun că din start ideea ca juriul să-şi “justifice”, şi încă în mod repetat, deciziile (oricum luate de luni de zile, tocmai de pe la preselecţii!) în gura mare, (de) pe scenă, mi s-a părut cel puţin stranie, iar bietul Trăistariu – care, pe de altă parte, ulterior şi-a dat în petic şi a început să bată câmpii vorbind despre măsluirea… televotului – a fost criticat cel mai vehement pentru poate cea mai reuşită parte a reprezentaţiei lui, şi anume “show”-ul propriu-zis, în condiţiile în care majoritatea celorlalţi nici nu prea au avut unul, şi cu atât mai puţin reuşit.

Cert este că anul acesta, la Stockholm, voi avea, după mai bine de zece ani, emoţii (mari!) pentru reprezentanţii noştri, fiind răscolit de două tipuri de subiectivitate, care, cumva, se potenţează reciproc: pe de-o parte, patriotismul (cu sau fără ghilimele) – altminteri înfrânt fără niciun fel de efort sau jenă atunci când ne-am prezentat cu nişte melodii jalnice, cărora mi s-a întâmplat uneori să le doresc un eşec de proporţii cât mai epice! –, iar pe de alta pasiunea mea pentru genul muzical reprezentat (prea rar pe scena Eurovision şi în general) de “Moment of Silence”. Poate (şi) de aceea, cu toate că am ascultat (mai) toate piesele celorlalte ţări participante, nu m-aş hazarda să dau vreun pronostic, a noastră putând la fel de bine să ocupe un loc între primele trei, aşa cum, din punctul meu de vedere, ar merita pe deplin, poate la luptă cu ale Rusiei şi… Australiei, sau să nu se califice în finală, dacă s-or găsi să voteze numai “maneliștii” Europei.

Partea catastrofal de proastă pentru noi este însă cu totul alta şi, de fapt, cam aici voiam să ajung. Dacă în urmă cu trei săptămâni, când, cu ocazia ascultării pieselor de la Selecţia Naţională, am dat o raită pe Youtube ca să văd ce alte ţări şi-au (mai) stabilit reprezentanţii, am rămas cu impresia că suntem printre primii, fiindcă în afară de două-trei filmuleţe cu nişte piese înregistrate în concert şi care nici nu era clar dacă triumfaseră sau doar participaseră la preselecţiile locale şi fuseseră pe placul celui care le încărcase acolo, ieri, când am repetat figura, m-am luat cu mâinile de cap: în timp ce absolut toate ţările – cu excepţia deloc notabilă a fraţilor noştri la fel de amărâţi de peste Prut şi, parcă, a unei ţări nordice sătule pesemne să tot câştige şi să fie nevoită să dea bani pe organizarea festivalului – au încărcat, inclusiv sau mai ales pe ceea ce pare a fi canalul oficial (de Youtube) al Eurovision(TV), variante de studio ale pieselor, cu sunet perfect şi însoţite de clipuri adevărate, profesioniste, “Moment of Silance” apare la o căutare de tipul “Eurovision 2016 România” cu trei variante care mai de care mai deplorabilă: cea “originală”, cu înregistrarea de studio (care sună de parcă n-ar fi nici măcar stereo!), dar cu un Anton solitar, filmat pe un soi de scenă goală şi cufundată în întuneric; cea din concert, de la Baia Mare, unde chiar şi dacă s-a prezentat cu mult mai bine decât mă temeam şi, totodată, peste marea majoritate a celorlalţi concurenţi, Anton tot a scârţâit (aproape la propriu!) de câteva ori, iar sunetul se aude ca şi cum ar fi fost înregistrat în sală de cineva cu un telefon mobil din anii ‘90; şi, în fine, o a treia, neoficială, făcută de nişte fani care au suprapus pe înregistrarea de studio imagini dintr-un film cu bătăi… ca-n filme.

În aceste condiţii, nici nu este de mirare că, în timp ce până şi clipurile Macedoniei, Bulgariei sau Maltei au câteva SUTE de mii de vizualizări, iar al Rusiei peste 5 MILIOANE, al nostru n-are decât vreo 80… de mii, chiar dacă a fost postat de mai multă vreme decât altele, iar în diverse topuri personale melodia se situează pe locul treizeci şi ceva din 42-43, partea bună fiind cea paradoxală, şi anume că nu sunt chiar atât de mulţi cei care să fi văzut şi să fi ascultat, cu ochii şi urechile lor, dezastrul. Ca să înţelegeţi pe deplin ce vreau să spun, vă invit să ascultaţi, să vă uitaţi şi să comparaţi!

Deoarece, din motivele sugerate mai devreme, în anii precedenţi recenţi nici nu m-a interesat, iar prin 2005-2006, chiar şi dacă se inventase, Youtube nu avea impactul de-acum, nu ştiu dacă această nesimţire (a TVR) s-a manifestat în raport cu toţi reprezentanţii României de-a lungul timpului, dar e inadmisibil să-ţi baţi, pur şi simplu, joc de o melodie cu care am putea face o figură cel puţin onorabilă la Stockholm.

Fără să mă iluzionez că un clip girat, indiferent în ce fel, de falimentara Televiziune Română ar putea reprezenta cine ştie ce realizare artistică grandioasă, important e să fie înlocuite improvizaţiile de-acum, cu care, din păcate, ne facem de râsul internetului deja de aproape o lună de zile din cele numai vreo două rămase cu totul până la marea finală din momentul când “Moment of Silence” a câştigat-o pe cea naţională. Dacă pentru o “promovare” adevărată, cu difuzări la posturile de radio şi televiziune din ţările participante şi cine ştie ce alte manifestări costisitoare pot să înţeleg că nu există bani, câteva sute de euro sau cel mult mii pentru un clip de Doamne-ajută şi o înregistrare într-un studio profesionist ar trebui să se găsească prin buzunarele sponsorilor pomeniţi în mod repetat şi nu foarte legal în timpul Galei de la Baia Mare.

Asta, desigur, presupunând că există prin TVR sau măcar în anturajul artistului oameni care să înţeleagă, pe de-o parte, cât de importantă este promovarea, de orice fel, fie şi numai pe Youtube, iar, pe de alta, că nicio înregistrare “live”, din concert, nu va putea concura în materie de impact audio-vizual cu un videoclip cu sunet de studio. Oricum, nu cea de la Baia Mare, cu o coloană sonoră înfundată, o interpretare… perfectibilă (de sperat că până în luna mai) şi un show mai degrabă improvizat. 

Din păcate, startul a fost ratat, fatalmente definitiv, fiindcă din sutele de mii, sau chiar milioanele, de oameni care “s-au dumirit” deja cum e cu melodia României de anul acesta (ca şi cu ale altora, de altfel) nu cred să fie mulţi care să revină pe Youtube (cu acest scop) ca să găsească o eventuală versiune nouă, îmbunătăţită, a aşa-zisului clip de acum. Poate doar să aibă ceea ce vor socoti o surpriză plăcută la momentul festivalului, când, însă, decizia lor (de vot) va fi fost luată.

Cu toate acestea, încă nu e prea târziu să încercăm, cu mintea cea de pe urmă, să dregem busuiocul şi să îngrăşăm porcul în al doisprezecelea ceas al Ajunului. C-aşa-i românul! (Şi de-aia nu câştigă niciodată!)


P.S. Apropo… Nu s-or face şi la Eurovision controale antidoping în urma cărora interpretul Rusiei – un fel de Trăistariu (puțin) mai făţos şi (mult) mai talentat – să fie descalificat pe modelul Sharapovei şi al atleţilor? Că prea au nimerit (şi anul ăsta) o piesă bună!

luni, 21 martie 2016

UN WEEKEND PLIN ŞI OBOSITOR

Am să încep – din motivul simplu că altă introducere nu mi-a venit în cap şi din cel mai complex că un prieten se întreba cândva ce Dumnezeu am eu de văzut la televizor toată ziua – cu o listă a transmisiunilor sportive pe care le-am urmărit în weekend (începând de vineri), enumerate cam în ordinea preferinţelor:

1. Antrenamentele, calificările şi cursa de Formula 1.

2. Patru meciuri de fotbal din Premier League (Everton-Arsenal 0-2, Man. United-Manchester City 1-0, Chelsea-West Ham United 2-2 şi Crystal Palace-Leicester 0-1) şi, mai pe sărite, două din Serie A (Roma-Inter 1-1 şi Milan-Lazio 1-1).

3. Meciurile (trei la număr) naţionalei de handbal feminin de la turneul preolimpic, plus cel dintre Danemarca şi Muntenegru, care ne interesa în mod direct.

4. Finalele Cupei Mondiale de Schi Alpin, în total vreo cinci curse, fără a le socoti şi pe cele din timpul săptămânii.

5. Campionateul Mondial de Atletism în sală, văzut integral, dar mai mult înregistrat, deoarece actuala ediţie s-a desfăşurat în SUA, la (unele) ore imposibile pentru noi.

6. Antrenamentele, calificările şi cursele de Moto GP, cu tot cu clasele mici, Moto 2 şi Moto 3.

7. Ultimele competiţii din cadrul Cupei Mondiale de Sărituri cu schiurile.

8. Finala turneului de tenis feminin de la Indian Wells (chiar dacă s-a disputat între două dintre cele mai antipatice jucătoare, Serena Williams şi Victoria Azarenka).

9. Câteva minute de pe la meciurile de fotbal din Bundesliga (Stuttgart-ul lui Maxim), cele de tenis masculin şi niscai competiţii de gimnastică.

Cireaşa de pe tort a fost, aşadar, debutul noului sezon de Formula 1. Din păcate, bucuria mea la aflarea veştii că în următorii doi ani pot vedea competiţia (şi) la Digi Sport – care are o imagine mai bună decât cea de la Dolce Sport şi pe care îl pot vedea pe oricare televizor din casă, în timp ce canalelor Telekom le-am alocat, din motive tehnice, unul singur, în dormitor, unde, mai cu seamă când caravana Marelui Circ ajunge în Australia, ca acum, sau în Japonia, cum se va întâmpla la toamnă, îmi deranjez aiurea soţia, trezind-o la ore absurde pentru weekend – a fost curând întunecată când am constatat că transmisiunea cursei a fost întreruptă de două calupuri publicitare, ceea ce m-a obligat să schimb pe cât de fulgerător am fost în stare pe Dolce, la timp ca să prind una dintre altminteri puţinele depăşiri (spectaculoase), pe care aş fi pierdut-o dacă rămâneam pe Digi!

Nesimţirea celor de la RCS&RDS mi se pare cu atât mai strigătoare la cer cu cât, pe de-o parte, până în urmă cu vreo doi ani se băteau cu pumnii în piept că la posturile din portofoliul lor nu se difuzează publicitate deloc, încât, aşa cum am şi scris, aproape că ajunsesem să-i suspectez că-şi asigură veniturile din te miri ce activităţi ilicite, gen trafic de arme şi de carne vie, iar, pe de alta, nicio altă competiţie nu este măcelărită în acest fel, chiar dacă unele, inclusiv meciurile de fotbal, s-ar preta mai degrabă, dat fiind faptul că, pe lângă pauze, au în mod natural mai mulţi timpi morţi. În plus, Formula 1 nici măcar nu este transmisă în exclusivitate, ceea ce înseamnă că pentru drepturile de televizare s-a plătit oricum o sumă mai mică (împărţită “frăţeşte” cu Dolce), pe care însă acum ţin morţiş să şi-o scoată cu vârf şi îndesat pe nervii telespectatorilor. Asta ca să nu mai spun că există şi soluţii mai rezonabile, de relativ bun-simţ, cum ar fi ca, pe timpul acelor pauze publicitare (admiţând, cu greu, că sunt inerente) cursa să fie proiectată măcar într-o fereastră, indiferent cât de mică, artificiu (tehnic) la care cred că n-ar avea de obiectat nici beneficiarii reclamelor, care sunt convins că-şi iau înjurături la greu, gen “băga-mi-aş… în E-mag-ul vostru!”, dacă am apucat eu să văd bine despre ce era vorba într-una din ele.

În altă ordine de idei, şi trecând peste amănuntul că până şi Sport.ro, parte a unui concern încă şi mai ahtiat după bani, pare să fi renunţat la practica asta barbară (mai vedeam acolo câte un “solo spot” băgat înaintea executării unui corner), cei doi comentatori de la Digi – infinit mai simpatici şi mai buni profesionişti decât mormolocii gângavi de la Dolce, pe care a trebuit să-i suport doi ani parcă interminabili şi mă cutremuram la gândul că nu voi scăpa de ei nici în următorii cel puţin doi – au început şi ei s-o cam ia pe arătură. Aşa, de pildă, de-a lungul întregului weekend, un adevărat laitmotiv al discuţiilor au fost explicaţiile stupide pentru care cei doi se ambiţionează să-i spună în continuare lui Daniel Ricciardo “Riciardo” (cu prescurtarea “Rici”) şi nu “Ricardo”, deşi au admis că sunt la curent cu faptul că pilotul însuşi a explicat într-un interviu care e pronunţia corectă. Iar pentru ca totul să fie de-un caraghioslâc caragialesc deplin, unul dintre ei, Florin Jean (scris Ion), a adus drept argument suprem fenomenul “asimilării”, prezent în limba româna, asta cu toate că el însuşi, la fel ca şi colegul său Antal Puţinică (scris Putinică), pronunţă cu mult patos “Giulaiăn” (prenumele Jolyon), “Batăn” (Button) şi ceva gen “Hiulcnberg” (Hülkenberg).

(Re)venind, în fine, şi cam terminând cu/la cursa din Melbourne, care nu mi-a depăşit deloc aşteptările (modeste) în privinţa (lipsei) spectaculozităţii, anunţând încă un sezon dominat de Mercedes şi de la care tot ce se poate spera e doar o mai mare băgare în seamă a celeilalte echipe la fel de antipatice mie, Ferrari, trebuie remarcate cele două întâmplări dramatice, încheiate însă cu happy-end: mai întâi, înfricoşătorul accident al lui Fernando Alonso, din care spaniolul de la McLaren a scăpat, în mod miraculos, nu doar cu viaţă, ci şi nevătămat, ceea ce, din punctul meu de vedere, e aproape echivalent cu a ieşi teafăr în urma prăbuşirii unui avion, iar britanicii ar putea folosi ani de zile imaginile epavei monopostului său pentru o campanie publicitară având drept subiect siguranţa maşinilor pe care le fabrică; apoi penibilul format al sesiunii de calificări, căruia personal, imediat după încheiere, îi anticipam o viaţă scurtă, de cel mult un sezon, actualul, dar din fericire va fi schimbat încă din cursa viitoare, în ciuda faptului că – spre, în fond şi la urma urmelor, prea mica mea mirare – nătăfleţii de la Dolce, pe care am apucat să-i aud la un moment dat, când mă uitam în paralel la cele două posturi concurente, se arătau de-a dreptul extaziaţi, considerându-l extraordinar de interesant. Cum e turcul şi pistolul!


P.S. Dacă în cei doi ani cât au avut exclusivitate pentru drepturile de difuzare a Formulei 1 netrebnicii de la Dolce, din motive (financiare?!) care îmi scapă, mai cu seamă că achiziţionaseră pachetul complet, cu GP2, GP3 şi Cupa Porche, au refuzat cu obstinaţie să transmită (şi) cele trei sesiuni de antrenamente sau măcar câte unul-două pe etapă, obligându-mă să recurg la soluţii… alternative, acum, după ce s-au înfrăţit cu ăştialalţi de la Digi, înfruptându-se din brânză pe bani mai puţini, s-au apucat – nu doar peste noapte, ci trezindu-se efectiv cu ea în cap, de pe la 3.30 dimineaţa – să le transmită şi ei, pesemne de teamă să nu-şi piardă şi puţinii abonaţi (noctambuli) care, ca şi mine, abia aşteaptă ca manevra cu F1 (pe lângă cele cu Liga 1, La Liga şi restul competiţiilor transmise în paralel) să se aplice şi la Champions League şi Europa League, iar Eurosport să-şi păstreze în următorii trei ani toate partidele din Premier League, pentru a scăpa o dată pentru totdeauna de (Rom)Telekom.

marți, 15 martie 2016

FRUMOASA (ÎN)DOPATĂ


Foto: Facebook
De parcă nu eram şi aşa îndurerat la gândul că, peste prea puţini ani – care, chiar şi conform unor studii aproximativ ştiinţifice, au început să zboare, în zilele noastre, ca, odinioară, cam tot atâtea luni –, favorita mea Maria Sharapova, întâmplător jucătoare de tenis, avea inevitabil să se retragă, dispărând cu şi mai mare desăvârşire de pe micul ecran decât acum, când oricum e mai mereu accidentată sau eliminată de prin tururile netelevizate (de Dolce), lucrurile s-au precipitat odată cu anunţul privitor la dopaj şi suspendarea ei pe termen deocamdată necunoscut.

Din punctul meu de vedere, profund subiectiv şi fatalmente părtinitor, situaţia rusoaicei e cât se poate de simplă şi albastră pentru cei care cunosc regulamentele organismelor internaţionale abilitate, ceea ce – trebuie să subliniez din capul locului – NU este şi cazul meu: dacă există prevederea limpede, fără echivoc, unei suspendări cuprinse între X şi Y luni/ani, ea trebuie aplicată neîntârziat, alegându-se, în principiu, pedeapsa mai mică (X), de vreme ce, din câte ştiu eu, jucătoarea este, “juridic” vorbind, la prima abatere; dacă, în schimb, se menţionează acolo, negru pe alb, posibilitatea invocării unor circumstanţe atenuante, cu reducerea corespunzătoare a sancţiunii, atunci ar cam fi de discutat.

Astfel, dincolo de alegaţiile mai mult sau mai puţin credibile, iar pe alocuri uşor ridicole, ale “inculpatei”, precum aceea că e-mailurile (oficiale?!) de avertizare ar fi fost confuze, dacă nu cumva – vorba unor mucaliţi – i-or fi intrat direct în “spam”, astfel încât biata de ea s-a încurcat în mesaje publicitare şi link-uri către site-uri inutile sau de-a dreptul deocheate, ar fi două elemente care ar trebui să cântărească în favoarea sa: pe de-o parte, faptul că substanţa incriminată, meldonium, a fost introdusă pe lista celor interzise abia de la 1 ianuarie 2016, cu mai puţin de două luni înaintea testului (picat), iar pe de alta cel oarecum paradoxal (şi profund condamnabil pentru unii) că o folosea de, hăt, zece ani, ceea ce, în paranteză fie spus, contrar celor aberate de diverşi imbecili, în frunte cu niscaiva doctori, nu contravine indicaţiilor de pe prospect, care prevăd un tratament de nu ştiu câte săptămâni, pentru că, de pildă, şi eu pot spune că folosesc aspirina de vreo patruzeci, dar, fireşte, numai atunci când sunt răcit sau mă doare o măsea. Chestie de semantică. (Bun, că Sharapova utiliza pastilele alea doar când avea meciuri e un aspect asupra căruia voi reveni.)

Ce vreau să spun e că găsesc totuşi o diferenţă majoră între un sportiv depistat pozitiv cu o substanţă interzisă încă de prin anii ’70 sau, de ce nu?, cu cocaină (că ştim cazuri!) sau heroină şi altul care “s-a dopat” în februarie cu o pilulă care în decembrie NU era ilegală, din motive pentru care, de altfel, ar trebui să dea explicaţii amănunţite cei de la Agenţia Anti-doping, înainte de a-şi prezenta, în bloc, demisiile, mai cu seamă dacă meldoniumul ăla e aşa de energizant, stimulator ş.a.m.d. pe cât susţine acum toată lumea că (se) ştia dintotdeauna. Cu Nurofenul (pentru răceală şi gripă) s-au dovedit mai vigilenţi, după cum poate depune mărturie Andreea Răducan!

Pe de altă parte, la câtă prostie şi invidie faţă de o femeie cel puţin superbă şi talentată, dacă nu neapărat şi din cale-afară de inteligentă, există în lume, chiar nu mă mir că s-au trezit tot soiul de moralişti care să ceară retragerea tuturor titlurilor şi premiilor băneşti obţinute de rusoaică de-a lungul întregii cariere. Asta e ca şi cum toţi boii ăştia, başca legenda rotofeie şi ratată a tenisului mondial, Jennifer Capriati, s-ar trezi cu amenzi usturătoare în poştă pentru că ani de zile au circulat cu 90 km/h pe o bucată de şosea unde cu doar câteva săptămâni în urmă s-a instalat un indicator care prevede o limită de viteză de 40 km/h.

Nu e mai puţin adevărat că povestea poate fi privită şi din perspectiva (i)moralităţii în sport. Eu, de pildă, am convingerea că şi dacă Sharapova o fi luat iniţial, acum zece ani, doctoria buclucaşă pentru o problemă cu adevărat medicală, punctuală, vreo durere în cot sau în minunatu-i fund, a continuat să o facă şi după ce s-a însănătoşit, când i-a descoperit efectele nu atât adverse, cât, dimpotrivă, doar secundare, profund benefice în privinţa randamentului ei fizic. Doar că asta fac – nici nu ştiu dacă e cazul să adaug “din păcate” – toţi sportivii, aflaţi mereu în căutarea unor metode (legale şi, de ce nu?, legitime) de a-şi creşte performanţele.

Dincolo de medicamente propriu-zise sau (doar) vitamine (administrate în exces) există şi o gamă largă de “proceduri”, gen transfuzii, sânge ţinut în frigider sau mai ştiu eu ce (a se vedea cazul Armstrong), unele deja interzise, altele, fără îndoială, (încă) nu, chestie care îmi aminteşte de un episod mai degrabă hazliu, din urmă cu câţiva ani, când, la turneul final al unui Campionat parcă Mondial de fotbal, apăruse moda unor plasturi aplicaţi pe nas de către jucători, pesemne pentru a-i ajuta la respiraţie (există asemenea “dispozitive” şi în farmacii, împotriva sforăitului), iar un ziarist se întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva se poate vorbi despre dopaj, de vreme ce reprezintă, în fond, o metodă artificială de a-şi creşte capacitatea de oxigenare a organismului. Cert e că au dispărut!

Sigur, pare puţin probabil ca, la un moment dat, să fie trecute pe lista neagră până şi bananele sau ce s-o afla în punguţele alea din care sug cu nesaţ jucătorii şi jucătoarele de tenis în fiecare pauză, şi să se înăsprească regulile în privinţa altei mai degrabă mode (care pe Sharapova n-a atins-o, trebuie spus), şi anume benzile alea de leucoplast (?) aplicate de-a lungul şi de-a latul muşchilor (?), dar, ca unul care, aşa cum am mai mărturisit public, folosesc din când în când suplimente alimentare şi comprimate cu multivitamine, o să fiu de-acum cu ochii-n patru şi urechile-n şase, urmărind presa şi citindu-mi conştiincios e-mailurile din toate folderele, ca să nu mă pomenesc cu mascaţii la uşă înhăţându-mă pentru posesie şi consum de droguri. Că uneori în viaţă e (mai rău) ca-n tenis.