Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 2 iulie 2020

(POATE) ULTIMELE PUNCTE

Pentru a marca, într-un fel, tranziţia de la faza acută a pandemiei, cu stări de urgenţă şi alertă, la cea de aproape normalitate, voi consemna, chiar cu o uşoară nostalgie stranie, tot pe puncte, ca în ultimele luni, câteva (cred că mai precis vreo patru, dacă nu-mi vin şi altele pe parcurs) dintre aspectele sesizate (relativ) recent.

89. În mare(e)a de analişti, critici ai guvernului, covidosceptici şi aşa mai departe, nu s-a găsit încă nimeni care, măcar dintr-o banală curiozitate (jurnalistică), să-l întrebe pe domnul Arafat, de pildă, sau pe ministrul Sănătăţii, de unde apar, concret, sutele de cazuri zilnice de oameni testaţi pozitiv la coronavirus în ultimele săptămâni, din cauza cărora am ajuns acum pe lista măcar gri, dacă nu de-a dreptul neagră, a ţărilor europene. Fiindcă una e să fie depistaţi, să spunem, (tot) dintre persoanele aflate în diferite forme de carantină, gen cei veniţi din străinătate, sau din rândul categoriilor „de risc” – medici, în primul rând –, şi alta dacă sunt oameni obişnuiţi, de pe stradă, care după ce au fost la cumpărături sau pe o terasă de pe litoral s-au simţit rău, au sunat la 112 şi au fost diagnosticaţi cu COVID.

90. Tot la capitolul curiozităţi, însă la care probabil că nu voi avea niciodată un răspuns precis (care, la drept vorbind, mai degrabă să-mi confirme o convingere de-a mea lăuntrică), mă întreb – aşadar mai mult retoric – dacă nu cumva exact indivizii aceia care pe la începutul pandemiei voiau să le dea afară din case pe vecinele lor asistente medicale, despre care aflaseră că lucrează cu pacienţi COVID, sunt cei care acum neagă cu vehemenţă faptul că virusul există sau a existat vreodată. Că par exact specimenele predispuse la ambele tipuri de atitudini.

91. Ca un mare pasionat de sport ce sunt, nedezlipit de posturile de profil (practic singurele pe care le mai urmăream/urmăresc) de dimineaţă, de la trezire, până mai devreme sau mai târziu în noapte, în funcţie de transmisiuni, la culcare, chiar voiam la un moment dat, prin martie-aprilie, să spun cât de greu mă acomodam cu lipsa competiţiilor de toate felurile, de la fotbal şi tenis până la cele auto şi moto, başca turneele de snooker şi cursele de schi, când din zece în zece minute tresăream de spaimă că am uitat de vreun meci sau de vreun slalom, doar ca să realizez dureros că nu mai e cazul să-mi fac astfel de plăcute griji pentru cine ştie câtă vreme de atunci înainte.

Acum, că lucrurile au revenit la un fel de normalitate şi din punctul acesta de vedere, mă gândeam, zilele trecute, cum ar fi fost ca, după meciul de fotbal de la Cluj, dintre CFR şi Universitatea (oricare ar fi ea) Craiova, câştigată de oaspeţi cu 3-2, când Dan Petrescu, antrenorul ardelenilor, explica înfrângerea prin existenţa regulii cu cei doi jucători sub 21 de ani, din cauza căreia, chipurile, a fost nevoit să ţină doi titulari de bază, maturi, pe tuşă, Cristiano Bergodi, antrenorul oltenilor, să fi invocat aceeaşi povară, susţinând că din cauza aceleiaşi nenorocite de reguli „U21” nu a putut obţine o victorie cu mult mai concludentă, vreun 4 sau 5-2, fiindcă şi el are nişte „bătrâni” plini de un real talent. (A, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu regulamentul şi care doar se uită ca proştii în gura lui Dan Petrescu, fac precizarea că TOATE echipele sunt obligate să introducă pe teren cei doi jucători tineri. Aşadar NU doar CFR Cluj).

92. Urmărind nesfârşitele zbateri de la Dinamo, cu tot felul de (im)probabili sau cel mult posibili investitori arabi, spanioli, alţi arabi, din galerie şi aşa mai departe, îmi imaginez cum există pe undeva un fel de Talpan al Stelei, poate însuşi fostul ce-a fost el chiar la Dinamo, Badea, care, cu sufletul la gură, mai emoţionat decât oricare dintre fani, stă şi el cu ochii ca pe butelie la toate negocierile sau măcar zvonurile despre ele, frecându-şi cu anticipaţie mâinile, în speranţa că se vor soluţiona cât mai curând favorabil, lucrurile vor merge acolo din ce în ce mai bine, clubul îşi va reveni atât pe plan sportiv cât şi, mai ales, financiar, va lua din nou titluri, va merge în cupele europene etc., astfel încât, la momentul oportun, în plină refăcută glorie, să scoată şi el hârtiuţa magică şi mototolită din care să rezulte că palmaresul, emblema, culorile, aia-aia sunt de fapt ale lui, şi nu ale oricui îşi imaginase că le-a cumpărat, sau ceva, de la Negoiţă. Becali ştie de ce.

joi, 18 iunie 2020

E LIMPEDE: VIN ALEGERILE!

Se prea poate să mă înşel, mai ales că, aşa cum cititorul meu ştie deja, nu stau deloc bine cu memoria, iar chestiunea nu m-a pasionat cu adevărat vreodată, dar cam tot ce înseamnă astăzi „pensie specială”, pe de-o parte, dar şi tot felul de „sporuri salariale”, pe de alta, au reprezentat, la vremea lor, forme de a recompensa diverse categorii sociale care fie fuseseră, într-un fel sau altul, nedreptăţite, dacă nu de-a dreptul încă de pe vremea lui Ceauşescu, oricum în primii ani postrevoluţionari, fie prestau nişte activităţi importante, de o pronunţată responsabilitate socială – magistrați, polițişti, militari... –, dar mult subremunerate şi cu perspectiva unor pensii „bazate pe contributivitate” derizorii, astfel încât exista, printre altele, pericolul ca reprezentanţii lor să fie ispitiţi de tot felul de şpăgi şi alte asemenea câştiguri ilicite, care, de pildă, să deformeze sensul unei decizii judecătoreşti. Dat fiind că nu s-au găsit forme mai eficiente, mai „echitabile”, dar şi cu efecte suficient de rapide ca întregul demers să nu cadă în ridicol şi desuetudine (gen o reformare care să-şi vadă roadele peste 30-40 de ani, după ce contemporanii se vor fi săvârşit de mult din vieţi), conducătorii de atunci, în înţelepciunea lor, dar şi cu o pronunţată tentă populist-electorală, cum se face totul cel puţin la noi, dacă nu pretutindeni, au aplicat aceste măsuri, alocând pur şi simplu bani direct de la buget, ceea ce e mai puţin absurd şi „profund antieconomic” decât sună, într-o ţară în care şi bugetul obişnuit de pensii e suţinut de acelaşi buget de stat, din cauza insolubilelor dezechilibre structurale.

Ca să fiu (la fel de) sincer, fără o minimă cercetare (măcar pe Google), de care n-am niciun chef acum, n-aş putea să spun cu precizie ce forţe politice au fost principalele promotoare ale acestor tipuri de venituri – dincolo de văditul aproximativ consens care a existat la un moment dat, măcar cât au fost adoptate în parlament –, cert e că, în diverse alte momente ulterioare, din considerente şi mai pronunţat populist-electorale, alte sau fix aceleaşi forţe le-au pus gând rău, cu argumente, chipurile, strict „economice” (deşi impactul bugetar nu e nici pe departe de proporţiile pretinse de legendă, gen suficient ca renunţând la ele România să fie propulsată subit printre marile puteri ale lumii) sau „morale” (chestia cu „contributivitatea”, stabilită însă, cel puţin pentru o bună bucată de vreme, pe criteriile aberante din timpul comunismului), promiţând, prin campaniile electorale, eliminarea, supraimpozitarea şi aşa mai departe, mai ales că, de-a lungul timpului, au apărut şi dezvăluiri conform cărora printre beneficiarii lor se strecuraseră şi securişti (nu mai monstruoşi decât cel ales în două rânduri ca preşedinte, ori cel din fruntea BNR!) sau de-a dreptul torţionari. Iar zilele astea parlamentarii chiar au trecut la treabă, semn clar că alegerile bat la ușă.

Din punctul meu de vedere, problema este că şi dacă s-ar ajunge la concluzia că s-a greşit din capul locului când s-au acordat, sau dacă între timp veniturile categoriilor vizate au fost reglate pe criterii corecte şi morale (ceea ce nu prea cred să se fi făcut), o schimbare bruscă a regulilor, practic în timpul jocului (respectiv al vieţilor celor care ar fi trebuit să beneficieze de ele), mi se pare absolut inadecvată şi cu previzibile consecinţe nefaste. Fiindcă, de pildă, la ce ne-am putea aştepta din partea unui magistrat sau a unui poliţist care credea că o să aibă o bătrâneţe relativ liniştită, cu o pensie, presupun, îndestulătoare pentru o ţară ca România, iar de mâine află că, hodoronc-tronc, ea va fi impozitată cu 85%, ajungând, poate, la un nivel care, dacă ar fi ştiut din timp, l-ar fi făcut să-şi schimbe meseria, dar nici pentru asta nu mai are timp, aşa că va căuta surse… alternative de a o rotunji, aducându-ne (ca societate) acolo de unde am plecat.

Iar faptul că printre cei mai aprigi contestatari ai pensiilor speciale sunt exact aceleaşi mase largi de simpli cetăţeni de bine care consideră că şi salariile parlamentarilor ar trebui desfiinţate, eventual cu instituţie cu tot, că și-așa nu e bună de nimic, ci doar împovărează grav bugetul ţării, nu e absolut deloc de natură să mă convingă.


P.S. Sigur, după cum se aud deja unele voci, e foarte posibil ca actualul aparent consens între partide pentru supraimpozitarea lor să fie doar o manevră electorală, prin care să fie amăgiți alegătorii, urmând ca problema să fie tranșată de către CCR, în sensul... anulării (altminteri cam pe bună dreptate, după cum am arătat) noii (viitoare?) legi, astfel încât toți politicienii să poată spune: „vedeți, noi am vrut, dar ticăloasa aia de Curte nu ne-a lăsat”.

miercuri, 17 iunie 2020

luni, 15 iunie 2020

RETARDATUL ÎN PANDEMIE

Dincolo de orice comentariu pe tema mineriadei din 13-15 iunie 1990, nu ştiu dacă se (mai) întreabă cineva ce s-a întâmplat între timp, de atunci şi până în zilele noastre, nu atât cu înşişi minerii şi/sau „minerii” care au participat, ci cu… masele largi populare de bucureşteni care îi aplaudau; şi cu cele şi mai largi care doar îi simpatizau, fără să aibă măcar curajul să şi iasă pe stradă să-i susţină activ; şi cu jurnaliştii şi „liderii de opinie” care nu doar că rezonau cu ei, ci chiar îi încurajau şi le dădeau indicaţii pe unde să mai caute „droguri” şi „banii falşi” cu care era, chipurile, finanţată „lovitura de stat” a ţărăniştilor şi liberalilor; şi, în fine, cu cei peste 12 milioane de români care abia ce votaseră cu Iliescu, Roman şi compania, adevăraţii autori, cel puţin morali, ai acelor evenimente.

Ei bine, probabil că unii au murit (carevasăzică de bătrâneţe, că deh, treij’ de ani sunt o viaţă de om); alţii or fi îngroşat rândurile diasporei (tot ei!), poate scârbiţi de direcţia – greşită din punctul lor de vedere – pe care părea uneori să o ia ţara, atunci când mai ratau (de puţin) câte o rundă de alegeri Iliescu, feseniştii şi toţi urmaşii lor; alţii – în special din rândul jurnaliştilor şi „liderilor de opinie”, gen CTP – s-au dat de trei ori peste cap şi s-au făcut „de dreapta”, odată cu mulţi dintre idolii lor politici de atunci, pe care de fapt au continuat şi continuă, cu un soi de stranie consecvenţă, să-i pupe în cur, păstrând totodată o adâncă tăcere la momentele solemne de genul acesta şi rumegându-şi în forurile lăuntrice convingerea că şi atunci tot ei au avut dreptate; alţii pur şi simplu au îmbătrânit şi au făcut copii cărora le-au trecut drept moştenire şi genele, dar mai ales educaţia, iar roadele nu încetează să se tot vadă.

De fapt, despre un astfel de specimen voiam să vorbesc: retardatul perfect, aparţinând (sub)speciei larg majoritare în România, care mi-a futut, practic, întreaga viaţă, şi din cauza căruia o să-mi dau, probabil, mai devreme sau mai târziu, obștescul sfârşit, dacă nu ca o consecinţă directă a interacţiunii cu el, poate prin propria-mi voinţă, odată ce voi ajunge la capătul răbdării să-l tot întâlnesc.

Întâmplarea pilduitoare a avut loc zilele trecute şi – poate uşor straniu, având în vedere lunga introducere – n-are nicio legătură vădită cu politica, dar este cel mai elocvent exemplu despre comportamentul dihaniei în orice împrejurare, deci, la o adică, nu doar în pandemie, ci și la mineriade, la alegeri...

Mă aflam, aşadar, pe holul blocului meu, din aproximativ semicentrul buricului ţării, aşteptând liftul, care, în paranteză fie spus, întotdeauna se află la parter când vreau să cobor şi la etajul zece când trebuie să urc. Numai ce pun mâna pe uşă s-o deschid, când unul dintre vecini, un personaj absolut insignifiant şi reprezentativ pentru grupa de vârstă 8-88, nici prea-prea, nici foarte-foarte, apare dând colţul dinspre intrarea imobilului (e un hol în L) şi începe să grăbească pasul, devenit alergător, strigându-mi, aproape cu disperare, să-l aştept, de parcă risca să piardă ultima cursă pe ziua aceea, ca la metrou, sau chiar din săptămână, ca la zborurile internaţionale spre Antananarivo, şi ar fi fost nevoit să înnopteze pe hol sau să tragă la un hotel, altfel nejustificându-se, câtuşi de puţin, gestul de a te înghesui cu un străin într-o cuşcă de fier de nici un metru pătrat în plină pandemie de coronavirus.

În timp ce acţionez, chiar o idee mai zorit decât în mod natural, uşa în ambele sensuri şi mă străduiesc, din răsputeri, să-mi păstrez un ton cât mai civilizat, însoţit, eventual (nu sunt sigur că mi-a ieşit), de un zâmbet oarecum şugubăţ când îi spun să-l aştepte, totuşi, pe următorul, mai apuc să văd cu ce faţă stupefiat-revoltată mă priveşte, nevenindu-i să-şi creadă ochilor că nu-l iau şi pe el.

Din păcate, cu imaginaţia mea prea vie pentru binele meu, mai ales când e vorba de chestii nasoale, cu potenţial deprimant-suicidar, în timp ce-i povesteam nevesti-mii întâmplarea şi ne minunam amândoi ce oameni cretini populează planeta şi mai cu seamă colţul acesta de rai al ei din păcate locuit, întrebându-ne ce coeficient (negativ) de (non)inteligenţă poate să aibă unul care nu face legătura dintre pandemie, distanţarea socială şi un lift în care nici în condiţii obişnuite şi singur în el nu eşti sigur că supravieţuieşti unei călătorii de câteva etaje fără să contractezi vreo boală infecţioasă, mă gândeam că o scenă perfect similară se petrece şi în apartamentul idiotului, ajuns, în cele din urmă, cu doar câteva minute de întârziere, acasă, unde la fel de scandalizat îi povestea şi el consoartei (care, ca a mea pe mine, îl aproba întru totul) peste ce oameni aşa şi pe dincolo (idioţi, retardaţi, nesimţiţi, români…) e blestemat să dea la fiecare pas, făcând şi el o paralelă de paregzamplu peste ani, convins că doar nişte stupizi desăvârşiţi (ca mine, bunăoară) n-au fost de partea minerilor în 13-15 iunie; au votat cu altcineva decât cu Iliescu în ’90, ’92, ’96 şi 2000; n-au înţeles ce reformator genial al Justiţiei a fost Băsescu şi ce neînfricată luptătoare anticorupţie Kovesi şi aşa mai departe. După care, aşezându-se la televizor, continuă să se minuneze şi el cât de proşti sunt toţi cei care, în plină pandemie… se înghesuie la terase, în magazine, pe plajă, în autobuze, dau petreceri cu zeci de invitaţi etc. (cu lifturi nu se fac reportaje, ce-i drept, retardatul perfect fiind cel care uneori poate să înţeleagă foarte bine, când îi demonstrezi empiric, că un măr plus un măr egal două mere, dar nu îi e deloc clar, nici după aceea, cât înseamnă o pară plus o pară), deoarece – iar asta este cel mai înspăimântător – cu un astfel de personaj se poate întâmpla ca, în anumite condiţii, pe anumite chestiuni, preţ de câteva minute, să ai impresia că te afli pe aceeaşi lungime de undă, că împărtăşeşti aceleași valori… După care…

joi, 11 iunie 2020

CUM ERA SĂ DEVIN RASIST

Valul de recrudescenţă a rasismului din SUA împotriva albilor, început, după cum semnalam la vremea respectivă, cu ultimele (multe) ediţii ale premiilor Oscar, unde, printre altele, actriţe blonde cu ochi albaştri, precum Amy Adams, erau discriminate cu nerușinare, preferându-li-se, doar pentru „diversitate”, ilustre necunoscute (atât până atunci, cât şi de-atunci încoace) cu prestaţii cel mult mediocre, dar corespunzătoare din punct de vedere coloristic, iar pelicule de-a dreptul slabe au ocupat locurile (ca nominalizate sau chiar laureate) altora, cu mult mai valoroase, doar pentru că aveau o distribuţie, un regizor sau măcar o tematică în concordanţă cu liniile directoare ale noii (in)corectitudini politice americane, a culminat, ieri, cu anunţul că filmul „Pe aripile vântului” – altminteri nici pe departe vreunul dintre favoritele mele, dar nu asta-i chestiunea –, bazat pe cartea omonimă a lui Margaret Mitchell, a fost retras din lista platformei HBO Max.

Acum, ca să fiu sincer, în ciuda înclinaţiei mele de a crede mai degrabă în atotputernicia distrugătoare şi înrobitoare a eternei pandemii, cu adevărat globală, de prostie, rezistentă la orice tratament încercat de-a lungul istoriei, decât în teoriile conspiraţiei universale, mă întreb dacă nu cumva, totuşi, de această dată este vorba despre o foarte subtilă cabală a organizaţiilor rasiste, de luptă pentru puritatea şi supremaţia rasei albe şi aşa mai departe (că habar n-am, mai mult decât din… filme, care e treaba cu ele), gen Ku Klux Klan, care, prin acţiuni de acest tip, realizate de membri bine camuflaţi infiltraţi la cele mai înalte niveluri ale instituţiilor aparent respectabile din State (gen Academia Americană de Fim), urmăresc (cu relativ succes în cazul meu, de pildă) să atragă de partea lor categorii întregi de oameni care până acum nu aveau nici cea mai mică înclinaţie rasistă, dar care chiar nu pot asista nepăsători la o asemenea nebunie şi, ca o firească revoltă, cel puţin interioară, simt cum se înfiripă în ei sentimente… amestecate, dar nicidecum de vie simpatie pentru cei în numele și pentru protejarea cărora se pretinde că sunt făcute.


P.S. Dracu să vă pună să vă atingeți de Faulkner!

marți, 9 iunie 2020

A FOST SAU NU VA FI?

Ca să parafrazez o celebră vorbă de duh de pe vremea… tinereţii mele, nu înţeleg de ce, dacă (autorităţile se laudă că) în România criza coronavirusului a fost gestionată atât de bine, practic perfect, acum ne aflăm într-o situaţie atât de rea, încât, de pildă, ministrul Sănătăţii să ne ameninţe (din nou) cu prelungirea pe (cel puţin) încă o lună a stării de alertă, în condiţiile în care până şi ţările cele mai afectate, precum Italia, Spania şi Franţa, sunt cu mult înaintea noastră în privinţa relaxării măsurilor restrictive.

Treaba (mare) e că, la cum arată sau, mai degrabă, ne sunt oferite datele zilnice referitoare la epidemie, ele pot fi folosite la fel de bine în ambele sensuri. I-am auzit, astfel, inclusiv pe odinioară atotascultaţii cu sfinţenie specialişti epidemiologi explicându-ne ba că ne aflăm pe o pantă descendentă [oricum cu aspect de (alt) nesfârşit „platou”, acum aparent – dar numai aparent – aflat cu o treaptă mai jos decât în urmă cu două luni, „în plină pandemie”], cu circa 150-200 de cazuri noi pe zi, faţă de 250-300 prin aprilie, când eram cu toţii ferecaţi în case; ba că trebuie să ne îngrijorăm grav, pentru că, dacă socotim în procente din numărul de teste efectuate, situaţia e mai curând albastră.

Chiar dacă, într-un târziu, am înţeles (şi nu prea, în sensul că asta ar fi, cică, „metodologia sugerată /propusă/impusă de OMS”, dar tot nu se justifică diferenţele mari dintre ţări) şi eu că testele se fac doar celor simtomatici sau aflaţi în „categoriile de risc” (recte medicii, iar mai nou, presupun, şi… fotbaliştii, testaţi întruna prin cantonamente, înainte de antrenamente, după, înainte de meciuri, după…), astfel încât o oarecare variaţie a cifrelor (în speţă numărul de teste zilnice) are ceva logică, mi se pare bizar cum, nu mai departe de săptămâna trecută, joi s-au efectuat, conform raportării oficiale, 13.445 de teste, rezultând 238 de noi cazuri (1,77%), sâmbătă 11.626, cu 187 (1,60%), iar ieri… 2915 teste (deşi nu ştiu cine se afla în vacanţa de Rusalii: simptomaticii, medicii „din prima linie”, care „lucrează la foc continuu”, prelucrătorii… nu prin aşchiere, ci ai eşantioanelor…), cu 125 de cazuri, adică un procent de… 4,28%, mai mare decât în (cele mai) multe zile din aprilie, din preajma, să spunem, fantomaticului Paște ortodox (pe 20 aprilie, în a doua zi de Paște, aveam 4.880 de teste şi 190 de cazuri noi, 3,89%!). Un calcul foarte simplu, pe care n-am văzut să-l facă vreun jurnalist (se apucase la un moment dat unul pe Facebook, dar a trecut/revenit în tabăra politicienilor şi s-a lăsat păgubaş), ar duce la concluzia că dacă ieri s-ar fi testat cât joi, am fi descoperit 575 de cazuri noi, de departe „vârful pandemiei” în România; aşa însă, se raportează numai cele 125 de cazuri, cele mai puţine de prin martie, cred. Sau, dacă se supără pe noi Tătaru, Arafat şi/sau Iohannis, interpretează cifrele ca mai sus, fără să ne dea, însă, şi răspunsul la întrebarea mea din deschidere, de ce suntem unde suntem dacă totul s-a făcut ca la carte.

La toate astea aş mai adăuga suspect de constanta cifră a deceselor, care de câteva săptămâni este cuprinsă între fix 8 şi 11 pe zi, sau faptul că în Italia, unde prin aprilie cazurile noi se numărau cu miile, s-au raportat în unele zile ale săptămânii trecute chiar şi mai puţine decât în România (joi, pe 4 iunie, de pildă, 177 de cazuri, faţă de cele 238 de la noi, probabil dintr-un număr mult mai mic de teste), iar în Spania sunt şi zile cu zero decese!

În fine, până să ne lămurim cu toții dacă va mai fi un al doilea val al pandemiei, sau măcar dacă a trecut ori a fost primul, o altă (ultimă) observaţie care mă bulversează şi pe care mi-ar plăcea să o văd pusă sub formă de întrebare de către un jurnalist unui „reputat specialist”, gen Rafila, este că, în ciuda celor două luni de, măcar teoretic, carantină generală și totală, cu oamenii închişi în case, (nici) epidemia de rujeolă – despre care ni s-a spus că circulă în paralel cu coronavirusul, iar zilele trecute am citit noi cifre îngrijorătoare – nu a fost eradicată sau baremi încetinită semnificativ (altfel decât prin faptul că n-a mai interesat pe nimeni o vreme), cu toate că – m-am interesat în mod special – boala are multe din caracteristicile covidului (e virală, se transmite cam la fel), inclusiv o perioadă de incubaţie de 10-12 zile, deci o idee mai mult decât cele 6-7 ale noului coronavirus, dar tot sub cele 14 zile de carantină recomandate şi mult sub cele două luni de stare de urgenţă, cu şcoli închise şi copii (cei mai expuşi) ţinuţi sub obroc.


P.S. Sâmbătă mi s-a răspuns (sunt ironic) la o altă întrebare pe care mi-am tot pus-o, şi anume care ar fi logica măsurii de a se permite spectacolele, exclusiv în aer liber (deci nu teatre sau cinematografe), cu maximum 500 de persoane: ei bine, se pot organiza concerte (rock) electorale, plătite de primării, aşa cum a fost cel de la Timişoara, cu trupa Cargo, difuzat şi online, pentru că altfel niciun artist nu şi-ar scoate vreodată banii de la doar atâţia fani.

luni, 1 iunie 2020

O FOTOGRAFIE CÂT 800 DE CUVINTE

Trebuie să recunosc că primul impuls după ce am văzut, parcă sâmbătă [mai ales zilele de weekend (prelungit) îmi intră una-n alta ceva de speriat!], deja faimoasa fotografie cu câţiva dintre membrii guvernului sugând, în biroul premierului, din ţigări şi pahare de băuturi spirtoase, fără vreo distanţare socială sau mască pe nas (e drept, Raluca Turcan o avea sub bărbie, ca toate precupețele, iar ministrul de Externe, cică respectabilul Bogdan Aurescu, îşi ţinea ditamai trabucul cu delicatețe şi, efectiv, mănuşi, umplându-se de cel mai mare ridicol!), a fost să aştept dezminţirile oficiale despre autenticitatea ei, pupincuriştii care să ne explice cum e cu pixelul albastru, şi aşa mai departe, după scenariul bine cunoscut de la povestea oarecum similară cu filmulețul în care Băsescu îl cârpea pe un puşti la un miting electoral, asta, pe de-o parte, presupun, din cauza sau datorită brumei de simpatie subiectivă remanentă şi golită de orice suport rațional pe care o mai am față de fostul autentic liberal Ludovic Orban – în continuare, parcă, o idee mai altfel decât colegii lui pedisto-pedelişti mai vechi sau chiar mai foarte noi, care au căpătat nu doar felul de a fi şi a vorbi, dar parcă şi trăsăturile fizice de ciobani neanderthalieni ale feseniştilor grobieni din anii ʼ90 sau pesediştilor de la începutul anilor 2000 –, iar pe de alta pentru că într-adevăr imaginea lui din poză părea ceva mai neclară, de parcă ar fi fost decupată (şi suprapusă, prin trucaj) din pozele mai vechi cu el de pe la diverse sindrofii – din vremuri normale, fără pandemie cu reguli de conduită stricte, impuse... de guvern (!), şi din cadre mai mult sau mai puțin private –, acelea în care mai şi dansează (cu mişcări caraghioase) sau cântă (jalnic) la chitară, plus că prea semăna cu scenele descrise de altminteri prea puțin credibila Gabriela Firea, conform cărora biroul lui Orban din primărie, de pe vremea când era ceva vice la Capitală, arăta „ca un bar de negri”, iar pupincuriştii de-acum, mult mai subtili decât cei de pe vremea lui Băsescu (deşi sunt cam aceiaşi, aşa că poate doar s-au specializat), au inundat internetul, preventiv, cu o serie de trucaje (şi mai) grosolane, în care ba apărea Ciprian Marica îmbrăcat doar într-un prosop, ba se mai desfăşura şi o scenă de sex oral în prim-plan, pentru a completa, chipurile, tabloul unei orgii cu de toate. Spre mica lui cinste din oceanul de mârşăvie, Orban a recunoscut autenticitatea fotografiei.

În schimb, culmea, spre deosebire de Băsescu, pe care, dincolo de negarea evidenției din partea sa (venită şi ea mai degrabă la sfatul unor consilieri chiar mai ticăloşi decât el, după ce în prima fază practic îşi recunoscuse vinovăția), chiar l-ai fi putut scuza pentru ceea ce putea fi înfățişat drept o scăpare, o scurtă izbucnire nervoasă, când, iritat de copilul care, vorba lui însuşi, „o fi spus ceva”, l-a luat drept propria-i progenitură obraznică și i-a aplicat tradiționala corecție românească (dat fiind că era prea departe să-l tragă doar de urechi), Orban se afundă până peste creştet în cel mai pestilențial rahat atunci când îşi cere scuze pretinzând că a fost o neglijență şi că „greşeala e umană; ni se întâmplă multora”. Ce hal de premier, al cărei hal de țară, e ăla care săvârşeşte patru-cinci greşeli într-una singură, fără să-şi dea seama: „o, vai, n-am realizat că e interzis fumatul în spațiile publice”; „o, vai, nu mi-am dat seama că e interzis să se consume băuturi alcoolice la locul de muncă”; „o, pardon, mi-a scăpat faptul că suntem în pandemie şi trebuie să păstrăm distanța socială”; „o, am uitat şi de măşti, pe care le-am aruncat pe masă, printre farfuriile cu gustări, deşi le cerem oamenilor să le manipuleze cu foarte mare grijă, ca să nu le transforme în bombe biologice”?!

Parcă am fi meritat ceva mai bun, nu mai rău, după ce (bine că) am scăpat de Viorica Dăncilă.


P.S. Cel puțin la fel de penibilă reacția unor jurnalişti, în frunte cu închipuitul lor deontolog-şef, Cătălin Tolontan, care prezentau povestea cu fotografia drept dovada indubitabilă şi supremă că toți cei care acuză presa de a se fi vândut guvernanților, punând botul la subvențiile de stat oferite pe motiv (sau, în cazul ăsta, sub pretext) de pandemie, se înşală amarnic şi vor doar să denigreze măreața mass-media românească.

Legătura dintre sulă şi subprefectură este, însă, că deocamdată nu se cunoaşte paternitatea fotografiei, ea fiind mai degrabă făcută de cineva din anturajul guvernului, nicidecum de vreun jurnalist, iar popularizarea ei s-a făcut aproape exclusiv pe Facebook, presa având doar meschinul „mare” merit de a o fi preluat după ce devenise deja „virală”, grăbindu-se apoi să publice (deontologic, ce e drept)… scuzele şi explicațiile premierului, şi să promoveze apoi până la saturație gestul acestuia de a se, chipurile, autodenunța şi a plăti niscai amenzi.

vineri, 22 mai 2020

MICILE MARI IPOCRIZII DIN PANDEMIE

… 87. Având în vedere că nu s-a inventat încă, după ştiinţa mea, termometrul (de tip) digital care să-mi arate o temperatură „normală” mai mare de 35.2, astfel încât, în rarele momente când m-am simţit rău şi am văzut pe micuţul ecran ceva cu 36 (nu mai mult, însă, vreodată, de .4) chiar m-am speriat şi m-am repezit în dulăpiorul de medicamente la etajul întreg cu nurofenuri, adagine și adviluri – Express, Forte, Plus, Ultra, de Răceală şi Gripă… (în paranteză fie spus, nu m-am lepădat de credinţa nestrămutată în ibuprofen nici când, pe la începuturile pandemiei, „experţii” îl dădeau drept aproape letal, după care oricum le-a trecut şi lor) –, nu am o problemă personală cu „termoscanarea” (luarea temperaturii) de la intrările în (unele!) magazine (cu toate că ştiu oameni a căror temperatură obişnuită măsurată cu astfel de divaisuri bate spre 37, aşa că sunt cam la limită cu legiferatul 37.3), însă nu pot să nu remarc faptul că în cele două luni de stare de URGENȚĂ, când virusul făcea (cel puțin la alții) ravagii, nu era obligatoriu nici acest procedeu şi nici măcar purtarea măştilor (medicale, chirurgicale sau de cârpă).

Sigur, un sofism perfect, de tip politicianist, şi-aşa folosit doar de cei mai isteţi dintre guvernanţi şi pupincuriştii lor, spune că nu era nevoie de aşa ceva de vreme ce, în starea de urgenţă, eram (sau ar fi trebuit să fim) cu toţii închişi cu cheile în case, doar că orice om care a trăit în realitatea intrinsecă ştie şi înţelege că simpla obligaţie de a completa o declaraţie la ieşire nu ţinea de foame (şi nici de zăvor sau lacăt), aşa că oamenii tot erau nevoiţi să ajungă (măcar) în farmacii şi în magazinele alimentare, ca să nu le mai punem la socoteală – pe lângă metrou şi celelalte mijloace de transport ÎN COMUN – şi pe cele de bricolaj, cu flori, ziare şi tot ce nu se închisese în mod expres (deşi ar fi trebuit!), genul acela de activităţi care le dau acum apă la moară lui Cîţu să spună că economia nu stă chiar aşa rău cum s-a/ne-am temut, iar lui Iohannis să pretindă că ea trebuie doar revigorată, nu repornită, câtă vreme n-a fost niciodată oprită cu adevărat. (Tare bine e când poţi să şi mănânci prăjitura, şi să o şi pui deoparte pentru mai târziu!)

Prin urmare, toată povestea asta cu „termoscanarea” (despre care nu m-am lămurit dacă există şi în alte ţări la nivel de supermarket, comparaţia unora cu aeroporturile fiind pur şi simplu imbecilă, că una-i una şi alta-i alta, dhăăă!) e doar o mică mare ipocrizie (a autorităţilor), de tip „ne facem că facem”, ca multe altele din timpul pandemiei, chiar şi dincolo de contestările concrete (mă refer la cele raţionale), cum ar fi utilitatea ei îndoielnică în condiţiile în care ameninţarea cea mare o reprezintă purtătorii de Covid-19… A-simptomatici (deci inclusiv fără febră). În plus, teoretic, conform acelorași specialişti (inclusiv de la OMS, cu tot cu reprezentantul local) care la începuturile pandemiei nu doar că minimalizau importanţa măştilor, dar îi mai și luau peste picior pe cei care le purtau din proprie iniţiativă, ele sunt acum panaceul mult aşteptat pentru stoparea răspândirii virusului, o mulţime de grafice şi planşe arătând că e practic imposibilă molipsirea dacă e purtată de toată lumea, aşa că obligativitatea ei la intrarea în spaţiile publice ar trebui să fie suficientă. Asta, desigur, dacă – aşa cum circulă pe internet un banc bazat, pesemne, pe întâmplări reale, la fel cum sunt majoritatea filmelor de la Hollywood din ultimii ani, de când creativitatea scenariştilor s-a dus de râpă – ai apucat să-ţi cumperi una în timpul stării de urgenţă, când nu era obligatorie şi deci puteai să intri într-o farmacie şi fără ea, pentru că acum, în starea de (doar!) alertă, nu mai poţi să-ţi iei decât riscând să plăteşti o amendă grasă.

88. Apropo însă de micile mari ipocrizii (ale autorităţilor) din timpul pandemiei, eu tot nu m-am lămurit, după atâta amar de vreme, care este procedura „autoizolării la domiciliu” cu românii întorşi din străinătate. Practic, adică. Fiindcă mie tot îmi dă cu virgulă; şi nu mă refer numai la cifrele comunicate de GCS, care nu se pupă de nicio culoare cu cele din teritoriu, când intră în ţară (conform declaraţiilor oficiale) zeci de mii de oameni pe zi, iar numărul izolaţilor creşte cel mult cu sute. 

Aşadar… După ce stă omul la vamă, în autoturismul propriu (subliniez), ore în şir, ajunge la ghişeu, completează ce are de completat, după care… Ce? Porneşte (aşadar cu autoturismul propriu, subliniez) către locaţia desemnată (pe proprie răspundere, înţeleg) pentru a se autoizola… OK, doar că locaţia asta se află, în general, la sute de kilometri depărtare, în Bucureşti, Constanţa sau chiar, să zicem, Suceava. Unde ajunge… cum? Carevasăzică cu autoturismul propriu (subliniez). Că n-am auzit să fie la Nădlac o megaparcare unde sunt lăsate maşinile şi de unde sunt cu toţii transportaţi cu autocarele (alea unde se înghesuiau unii în alţii fără măşti etc.), aşa cum poate se petrecea când erau duşi în carantină instituţionalizată.

Acum, marea mea întrebare este, de fapt: când pleacă de la Nădlac spre, de pildă, Bucureşti, li se umple (de către autorităţi) portbagajul cu apă şi mâncare să le ajungă pentru tot drumul? Daʼ cu benzina cum fac?; că, de-o altă pildă, rezervorul alei mele nu ţine dintr-un capăt în altul (pe lăţime) al ţării şi e musai să fac cel puţin o alimentare.

Ce tot vreau să spun e că nu înţeleg cum ar putea oamenii ăştia să nu trebuiască să mai oprească pe drum, ba la un chioşc sau magazin cu mâncare, ba la o benzinărie, ba chiar să înnopteze undeva. Şi atunci, izolarea (strictă, supravegheată, alea-alea…) se pune doar de a doua sau a treia zi (nu doar ca numărătoare, ci efectiv), de când ajunge diasporeanul acasă?!

Poate că şi de-asta, înţelegând că nu prea are rost să ne (mai) ascundem după deget, alte ţări, chiar şi cu mult mai afectate de pandemie decât a noastră, au purces la nişte măsuri de relaxare incomparabil mai ample decât se milostivesc să ne dea nouă, cu ţârâita, parcă de la ei din buzunare, tătuca Iohannis şi mămuca Orban.

luni, 18 mai 2020

WEEKENDUL JUDECĂȚII

... 86. Între cetăţenii aceia uşor (sau mai greu) derutaţi din Piaţa Victoriei, convinşi că pandemia de COVID-19 nu există, Bill Gates vrea să-i cipuiască, vaccinurile sunt uneltele diavolului, antenele 5G le prăjesc ce au ei în loc de creiere şi Dragnea conduce din umbră (şi puşcărie) (şi) cabinetul Orban, dar care, la urma urmelor – pe logica strâmbă, împănată cu minciuni gogonate, crezute numai de alegătorii lor la fel de inteligenţi ca şi ei, a guvernanţilor pedelisto-penelişti – îşi exercitau fundamentalul drept constituţional la protest şi liberă exprimare fix aşa cum, tot în plină pandemie, muncitorii plecaţi în Germania să culeagă sparanghel cică şi-l exercitau pe cel la liberă circulaţie în UE, şi petrecăreţii cam de aceeaşi teapă din Parcul Herăstrău (aka „Regele Mihai I”, că văd că nu ştie nimeni din presă ori de la primărie că a fost rebotezat), mai cu glagore îmi par, totuşi, cei dintâi, care – după minţile puţine şi proaste ale idioţilor convinşi, pesemne din proprie experienţă, de când manifestau (tot) împotriva lui Dragnea şi a guvernelor pesediste, că nu au cum să se afle acolo din proprie iniţiativă, ci doar dacă sunt plătiţi regeşte de cineva, în speţă, acum, de forţele oculte ruse – măcar or fi câştigat un bănuţ (ne)cinstit ca să-şi exprime revolta faţă de conspiraţiile universale, spre deosebire de ceilalţi, care şi-au exprimat-o, dimpotrivă, cheltuind de la ei (sau, mai degrabă, dată fiind media de vârstă, de la babacii nababi, profitori ai sfertodemocraţiei noastre ultracorupte), altminteri şi aceştia din urmă fiind, în mod vădit, la fel de convinşi că toată treaba asta cu coronavirusul e un megafake news de proporţii biblice, de vreme ce nesocoteau cu la fel de multă îndârjire orice regulă de distanţare socială şi aşa mai departe. Asta dacă n-or fi fost de fapt aceiaşi, dând pe merele din Herăstrău ce-au luat pe perele din Piaţa Victoriei. Oricum, şi unii, şi ceilalţi semănau ca două picături de bere „la pachet” nu doar între ei, ci şi cu cei aflaţi în aceeaşi Piaţă a Victoriei pe 10 august 2018, vitejii aceia care dintre sutele de jandarmi pe care să-şi verse cu paşnică sălbăticie năduful au ales-o ca din întâmplare poate pe singura femeie în uniformă.

Pe de altă parte, oricât de idioţi şi iresponsabili ar fi fost şi unii şi ceilalţi dintre cei de mai sus, vinovăţia lor pentru o eventuală recrudescenţă a epidemiei n-are cum să o egaleze pe cea a autorităţilor, din cauza cărora s-a petrecut (şi încă se petrece, că evenimentele sunt în desfăşurare la ora la care scriu) îmbulzeala cu mult mai mare din Nădlac, de unde, în urma recentei decizii guvernamentale de a înlocui carantinarea instituţionalizată a celor veniţi din străinătate, inclusiv din zonele roşii (adică din ţările în care, printre altele, o astfel de carantină… abia se instituie) cu izolarea la domiciliu, după ce s-au călcat în picioare pentru formalitățile vamale, zecile de mii de diasporeni se vor izola direct în supermarketurile din țară, după cum, intervievat de un post de televiziune, aproape şi recunoştea unul dintre ei, întors, cică, fiindcă avea un eveniment urgent în familie, cu siguranță unul dintr-acelea care presupune cumpărarea de daruri (de nuntă) sau, Doamne fereşte, măcar lumânări, şi care, de vreme ce e urgent, categoric nu se va desfăşura după cele 14 zile de pretinsă autoizolare.

Toate astea (şi multe altele, gen focarele de COVID din spitale) din cauza incompetenţei unui guvern care n-a fost în stare (nici măcar) să emită la timp un act normativ pentru „starea de alertă”, oferindu-le amatorilor de teribilisme un răgaz de trei zile, transformat iute într-un soi de „The Purge Weekend” (după numele unei celebre serii de filme de groază), în care să-şi facă de cap. Aşa cum se întâmplă, însă, întotdeauna, pentru toate prostiile liderilor politici şi ale unei mâini de (alţi) descreieraţi plăteşte o ţară întreagă.


P.S. Ar avea şi Ludovic Orban dreptatea lui să susţină că reproşurile care i se aduc guvernului – ba că s-au dat amenzi (abuzive), ba că nu s-au dat (când trebuia) – sunt de genul „de ce ai bască?, de ce n-ai bască?”, dacă în cazul acesta n-ar fi o situaţie în care basca (guvernului) a fost şi este pusă… în picioare (și cu picioarele), pe post de ciorapi. Sau cum îşi poartă premierul masca chirurgicală, adică oricum numai nu corect.