Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 16 mai 2018

REVANŞE

Chiar şi aşa pesimist cum sunt din fire, înclinat să mă aştept ca lucrurile să iasă pe dos decât mi-aş dori, mai cu seamă pe plan sportiv, aproape că n-am avut nicio emoţie înaintea (şi cu atât mai puţin în timpul) partidei dintre Simona Halep şi Naomi Osaka, de la Roma (dovadă că m-am şi uitat de la început), asta, paradoxal, nu în pofida, ci, dimpotrivă, tocmai datorită rezultatului (nefavorabil) din precedenta întâlnire a celor două, dat fiind că, de la o vreme, jucătoarea noastră nu prea obişnuieşte să o încaseze de două ori la rând de la o aceeaşi adversară, izbutind să-şi ia revanşele cu vârf şi îndesat, după cum au putut să constate pe pielea lor alde Ostapenko, Sharapova sau Kasatkina.

Cheia victoriei (zdrobitoare) de azi a constat în faptul că, spre deosebire de un alt obicei de-al ei, doar că prost, Simona a început partida foarte bine, concentrată, reuşind să se ridice dacă nu la potenţialul său maxim de joc, măcar la nivelul arătat de japoneză şi să evite un aproape tradiţional (şi foarte plauzibil, în condiţiile în care aceasta din urmă a avut vreo trei sau patru mingi de break la 0-1) 0-2 sau chiar 0-3, astfel încât i-a stârpit din rădăcină avântul revoluţionar, manifestat (şi) data trecută (când, dimpotrivă, i l-a stimultat printr-o prestaţie modestă) şi i-a inoculat mai degrabă teama că de data asta se va face de râs în faţa numărului 1 mondial, ceea ce s-a şi întâmplat, spre marea mea satisfacţie reţinută, fiindcă, vorba filosofului, “niciun meci nu seamănă cu altul”, iar greul abia începe.

vineri, 11 mai 2018

SECRETUL EŞECULUI

Foto: Mediafax
După nenumărate ediţii ale concursului Eurovision la care România s-a calificat în finală (doar) datorită sau, mai degrabă, din cauza sistemului de vot discutabil, care, printre altele, favorizează naţiunile cu puhoi de cetăţeni plecaţi, mai mult sau mai puţin definitiv, peste hotare, a baftei chioare de a nimeri (aproape) an de an în aceeaşi semifinală cu ţări prietene sau având o diaspora românească însemnată, precum Moldova, Italia şi/sau Spania (ultimele două repartizate în afara concursului, dar având astfel drept de a ne vota) sau, iar mai adesea şi cu unele care se prezintă în general lamentabil ori au făcut-o atunci, iată că a venit şi previzibilul moment al marii ruşini: trupa (cvasi)debutanţilor întârziaţi “The Humans” (nume penibil şi în sine, cu atât mai mult cu cât sunt sigur că a fost furat de la un relativ nou serial de televiziune în care una dintre protagoniste aduce, vag, la culoarea părului, cu solista) n-a mai putut fi ajutată nici măcar de toate aceste circumstanţele favorabile reunite, cum s-a întâmplat aseară, ratând accederea în ultimul act al competiţiei, acolo unde, în schimb, ca umilinţa să fie totală, au ajuns absolut toţi vecinii noştri – Bulgaria, Serbia, Ungaria, Moldova, Ucraina – cu excepţia celui mai de nădejde prieten etern, Marea Neagră!

Din punctul meu de vedere, secretul eşecului a constat nu atât în (non)valoarea piesei – una mai degrabă (doar) mediocră, însă, cumva, fără personalitate, ştearsă, genul pe care o uiţi deja în timp ce-o asculţi, în condiţiile în care s-au calificat bucăţi (chipurile muzicale) (mult) mai proaste, chiar cumplite, dar având un dram de originalitate, precum ale Israelului (Doamne fereşte să şi câştige!), Cehiei, Sloveniei… – cât în apariţia scenică, acolo unde, pe de-o parte, solista [sau cei care au sfătuit-o (prost)] a(u) vrut să demonstreze cu orice preţ că victoria (la mustaţă!) din selecţia naţională nu s-a datorat (în exclusivitate) picioarelor etalate cu generozitate, ci, dimpotrivă, “vocii şi talentului”, plus, eventual, farmecului personal de la gât în sus, demonstrând însă fix contrariul, de vreme ce, la Lisabona, duduia şi-a acoperit cu străşnicie podoabele cele mai de preţ, descoperindu-le doar când şi când, în porţii mici, homeopatice, tip “flashing”, cu ajutorul unui soi de fustă în cunoscutul stil vestimentar “şorţ de sudură”, dar având, totodată, grijă să-i apară cât mai des în prim-plan faţa ridată, numai bună de ilustrat un dicţionar sau o enciclopedie la definiţia expresiei populare “nu-i frumoasă, da-i bătrână”, cu părul ca o căpiţă de fân “pieptănată” de limba vacii (deşi presupun că n-ar fi fost foarte greu de găsit un coafor cumsecade pe-acolo!), iar, pe de altă parte, în “show”-ul execrabil, pentru care, însă, responsabilitatea revine în special TVR [ce-o să se mai bucure cei de-acolo că acum pot ciopârţi liniştiţi finala cu calupuri publicitare inserate (ilegal – CNA-ule!) pe durata interviurilor din camera verde, dat fiind că tot nu mai avem reprezentanţi şi oricum n-o să se mai uite nimeni], care, având la dispoziţie, pe lângă, totuşi, experienţa unor concursuri similare (spre deosebire de “The Humans”), un arsenal întreg de lumini, efecte speciale şi aşa mai departe, asigurat de gazde şi cu care alţii au oferit reprezentaţii remarcabile, au însăilat o scenetă (ne)demnă de brigăzile artistice din anii ‘80, cu măşti şi marionete pescuite parcă din recuzita Teatrului Ţăndărică, dar cu care s-au mai şi fălit prosteşte că i-au păcălit pe ăia de la Eurovision, cu regula lor conform căreia nu poţi aduce pe scenă decât şase oameni, când la noi au fost, cică, fix 31… de paiaţe, plus cele câteva în carne şi oase, care întindeau abulic mâinile să sugereze ceva ce probabil în minţile lor părea mai limpede, şi pe care scenetă ar fi putut-o la fel de bine monta pe o scena improvizată din lădiţe de roşii în piaţa centrală a unui orăşel mic de provincie, cu tot cu stopurile alea de camion din spate. 

Altfel, actuala ediţie a concursului este nu doar printre cele mai slabe din ultimii ani, aşa cum mă văd pus în situaţia de a scrie cam de fiecare dată pe vremea asta, ci şi slabă pur şi simplu, în sine, proastă de-a dreptul, eu unul neavând vreo (şi cu atât mai puţin două-trei) piesă favorită, ci doar câteva (ca să nu spun foarte multe) despre care sper din tot sufletul să NU câştige, convins că ar intra într-un palmares “all-time” al ruşinii (la) Eurovision, în frunte cu cea interpretată de dihania aceea bizară care reprezintă Israelul (un fel de… femeie, fără barbă, dar mai înspăimântătoare decât dacă ar fi avut, numai bună să bântuie coşmarurile telespectatorilor!) şi care, din câte înţeleg, e cotată cu cele mai mari şanse, că, deh, aşa e lumea...

joi, 10 mai 2018

SPORT EXTREM: PRIVITUL LA TELEVIZOR

Reprezint dovada [din fericire (încă)] vie, în carne şi oase (rupte), că, în zilele noastre, graţie măsurilor sporite de siguranţă, până şi unele dintre cele mai spectaculoase accidente din Formula 1 sunt mai periculoase pentru telespectatori decât pentru piloţii direct implicaţi.

Weekendul (răs)trecut, în timpul Marelui Premiu al Azerbaidjanului (care s-a înscris definitiv pe lista favoritelor mele şi, din câte am înţeles, şi pe a comentatorilor de la Digi Sport, deşi, în urmă cu doi ani, la inaugurare, îi urau o grabnică dispariţie din calendarul competiţional, ceea ce, din păcate – că aşa e când n-ai grijă ce-ţi doreşti –, se pare că se va şi întâmpla), profitând (vorba vine!) de un moment (prelungit) de acalmie, când nu se mai petrecea nimic deosebit de câteva tururi, dar se prefigura un final palpitant, am dat o fugă până la baie pentru nişte chestiuni presante, care nu suportau amânare decât cu eforturi dacă nu chiar supraomeneşti, cel puţin inconfortabile din partea mea de-a lungul următoarelor vreo douăzeci de minute rămase din cursă, însă – conform unei tradiţii despre care am mai amintit în treacăt, dar aş putea scrie un adevărat tratat, înşirând, de pildă, zecile de meciuri de fotbal sau hochei în care unicul gol (decisiv pentru vreo calificare) s-a marcat în astfel de clipe (grele) sau, dimpotrivă, pe cele în care aşa le-am pierdut pe toate trei sau patru! – doar ce am păşit în camera de chibzuinţă cu pricina, când l-am auzit pe unul dintre aceiaşi doi comentatori amintiţi anunţând cu ţipete ca din gură de şarpe acroşajul dintre Verstappen şi Ricciardo, ceea ce a determinat o succesiune de mici evenimente catastrofale, deoarece, în tentativa de a reveni cât mai rapid în camera cu televizorul, piciorul meu (drept) de bază a încăput doar în proporţie de circa optzeci la sută pe uşa subdimensionată a băii, restul de vreo douăzeci, constituit din degetul mic, forţând tocul de lemn, fără nicio şansă de a ieşi biruitor sau măcar din încăpere pe-acolo, rezultatul fiind că, nu chiar a doua, dar a treia zi, fix pe 1 Mai, îngrijorat de aspectul neobişnuit de sinistru al vânătăii apărute, şi în ciuda faptului că sunt familiarizat cu genul ăsta de incidente suferite dureros de frecvent, mi-am luat inima în dinţi şi, pentru prima oară în viaţa mea, am ajuns (şchiopătând) la un Spital (de Urgenţă), unde, după mai bine de două ceasuri (adicătelea deloc urgent) de aşteptat pe la cozi [semn că nici minivacanţele de 1 Mai nu mai sunt ce-au fost odată şi lumea stă mai mult pe (a)casă, unul dintre cele mai periculoase locuri din lume] am reuşit să-mi fac o radiografie din care a reieşit că m-am ales cu o (mică) fractură în privinţa căreia medicul (ortoped) de gardă, mai mult amabil decât priceput, mi-a furnizat preţioasele sfaturi (ne)profesionale, repetate de cel puţin cinci-şase ori pe parcursul celor cam tot atâtea minute petrecute în cabinetul său, “nu ştiu ce să vă zic”, adică dacă să o las să treacă de la sine, stând cu piciorul în sus şi cu comprese cu apă rece, după cum aflasem şi singur, de pe mult hulitul (de către doctori) internet că se tratează inclusiv fracturile (minore) de acest fel sau să mă de-a dreptul internez pentru ceva operaţie, după care s-a oferit – până când mă decid şi/sau cer o a doua opinie (care, în atari condiţii, devenea mai degrabă prima) – să-mi aplice dacă nu chiar o frecţie, câtă vreme picioru-mi – slavă Domnului! – (încă) nu e de lemn, ci o faşă (elastică), dar a trebuit să se recunoască (şi mai) neputincios atunci când o asistentă altminteri tinerică, dar mai puţin frumoasă decât cele de care am parte în astfel de situaţii uşor umilitoare, l-a informat cu zâmbetul pe buze că s-au terminat de mult, adăugând (în încheiere) că tot ce (mai) poate să facă (pentru mine) e să-mi ofere un soi de reţetă pentru a-mi procura, în regie proprie, de la o farmacie, după care, eventual, să revin pentru a mi-o pune el, ceea ce fireşte că am refuzat politicos, convins deja că sunt şanse destul de mari să mă pricep mai bine decât domnia lui (şi) la asta, iar până acum sunt aproape vindecat, mulţumesc de întrebare. În concluzie, aşa cum mă şi temusem de la (vorba vine!) bun început, în loc să stau liniştit acasă, tratându-mi, ca de obicei, măcar micile afecţiuni (de acest gen şi nu numai) cu indiferenţă şi leacuri băbeşti (ba chiar şi un bandaj elastic aveam prin dulăpiorul cu medicamente şi oricum intenţionasem să-l utilizez), fără să mă las pe şi la mâna (dacă nu neapărat sau întotdeauna criminală, cel puţin incompetentă a) sistemului sanitar din România, mai rău m-am NEliniştit, bântuit zile şi nopţi la rând de imaginea destul de cutremurătoare a radiografiei cu fractura despre care nici n-aş fi ştiut (sigur) că am avut-o, la fel cum s-o fi întâmplat cu multe altele.

Revenind la dramaticul accident soldat – pe lângă rănirea mea (uşoară) – (doar) cu abandonul celor doi protagonişti de la Red Bull şi intervenţia safety car-ului, oricât de mult mi-aş fi dorit, după urmărirea nenumăratelor reluări (că pun cursele şi la înregistrat, tocmai pentru astfel de situaţii) şi cu avantajul de a le fi văzut şi judecat oarecum la rece, de vreme ce am ratat difuzarea lui în direct, să îi atribui vina în exclusivitate tânărului olandez, aflat şi-aşa într-o pasă proastă, trebuie să admit că nici coechipierul său nu a gestionat lucrurile perfect, dat fiind că la manevra lui de a simula, mai întâi, depăşirea, celălalat aproape că nu a pus botu reacţionat, schimbând direcţia prea puţin sesizabil şi aproape justificat de încadrarea în virajul următor, iar atacul propriu-zis a fost efectuat uşor intempestiv, australianul păcălindu-se mai degrabă pe sine însuşi. Să zicem (tot) un 80-20, ca procente de împărţire a responsabilităţii, similare cu cele din cazul meu, deşi acolo era vorba despre altceva, respectiv mere, nu pere.

Partea bună în toată această nebunie a fost că am putut consemna una din foarte rarele ocazii când un favorit de-al meu, în speţă Hamilton, beneficiază de un noroc chior, câştigând cursa după ce a profitat (spre propria sinceră şi vădită stânjeneală manifestată la interviurile ulterioare, semn că e un tip de bun-simţ şi cu capul pe umeri) de abandonul stupid al lui Bottas (pană de cauciuc) şi de greşeala lui Vettel (plus a echipei sale), în condiţiile în care britanicul a pilotat mai degrabă modest, dovedind (o dată în plus) că e nesigur, predispus la erori neforţate atunci când rulează aproape de unul singur pe o pistă relativ liberă (s-o fi plictisind), inclusiv (deşi nu a fost cazul acum) când se află (detaşat) în fruntea plutonului. Deşi ar trebui să facă parte din bagajul unui campion mondial, aptitudinile de “mecanic de locomotivă”, cum le zic eu, îi cam lipsesc, spre deosebire de rivalul de la Ferrari, care le are cam doar pe astea.

miercuri, 18 aprilie 2018

ÎN CHINA

Nu sunt un adept al teoriilor conspirative, însă evoluţiile şi, mai cu seamă, rezultatele (slabe ale) lui Hamilton din ultimele măcar două din primele trei curse ale noului sezon de Formula 1, venite pe fondul negocierilor pentru prelungirea contractului cu Mercedes, mă duc cu gândul la ceva de genul ăsta: fie chiar el vrea să-i determine pe cei de-acolo să pluseze cu milioanele arătându-le (pisica neagră) că de banii pe care sunt dispuşi să-i ofere acum cam atâta (contra)performanţă vor căpăta, fie, mai probabil, stafful echipei germane îi (dez-) aranjează monopostul şi strategiile în aşa fel încât să pară că nu el, ci coechipierul său Bottas e momentan mai îndreptăţit să aspire la statutul de pilot principal, în timp ce al doilea volan i-ar putea reveni foarte bine (şi mult mai ieftin) unui tânăr promiţător ca Verstappen sau unui aproape bătrân deja consacrat ca Ricciardo, aşa că ar fi bine pentru el să-şi bage minţile-n cap şi să mai lase la preţ.

Cert e că şi în China, unde încă de prin turul doi devenise limpede că singura şansă ca britanicul să obţină un loc măcar pe podium e să încerce o strategie alternativă, îndrăzneaţă, poate chiar fantezistă, câtă vreme, în actualul platou de concurs, practic nu are cum să termine (desigur, în condiţii cât de cât normale, fără avarii ale monopostului sau greşeli majore de pilotaj din partea lui, dar nici aşteptându-le la nesfârşit pe ale celorlalţi!) mai jos de locul şase (unde ar fi terminat şi cu non-strategia de-acum, dacă n-ar fi păţit-o Vettel şi Verstappen!), aşadar şi în China, alde Toto şi Niki s-au complăcut în a nu face nimic ieşit din comun, în afară, ce-i drept, de a-l chema o idee mai repede la standuri pe Bottas pentru primul schimb de pneuri, ceea ce i-a asigurat acestuia o revenire pe pistă în faţa lui Vettel, unde, însă – dacă lucrurile nu s-ar fi precipitat – sunt sigur că oricum nu ar fi rezistat aşa cum a făcut-o mai târziu în faţa băbăciunii de Raikkonen, care nu prea mai e în stare să depăşească pe nimeni.

Până la urmă, totul a fost dat peste cap de intervenţia safety car-ului coroborată cu iscusinţa celor de la Red Bull, care, spre deosebire de nemţi, s-au mişcat excelent (sau doar s-au mişcat), chemându-i fulgerător la boxe pe ambii piloţi pentru a le oferi câte un set nou de pneuri soft cu care ulterior au defilat pe circuit, încă din clipa aceea personal decretându-l drept favorit la victorie pe Verstappen, aflat doar pe poziţia a patra, fără să ţin însă cont de ceea ce eu însumi abia scrisesem, şi anume criza profundă şi – iată – prelungită prin care trece altminteri talentatul olandez, autor al unui (nou!) şir de boacăne soldat inclusiv cu cvasiabandonul lui Vettel, ajuns în final abia pe locul opt.

Cum spuneam, ceva în genul manevrei celor de la Red Bull ar fi trebuit să facă Mercedes cu Hamilton, nu pentru a se putea apăra în faţa lor, cum NU avea să reuşească, ci pentru a se putea bate cu Vettel, pe care orice om cu mintea întreagă înţelesese din capul locului că nu-l poate stingheri în vreun fel cu pneuri de compoziţie şi cu uzură similare, ritmul de cursă al campionului mondial fiind suspect de slab. Ca de obicei, acesta a sesizat (oricum uşor tardiv şi el) situaţia ingrată în care se afla în raport cu Vettel şi cea penbibilă în care a ajuns după safety car (şi) faţă de Red Bull-uri, dar nu şi-a impus punctul de vedere.

Partea oarecum bună (din punctul meu de vedere, profund subiectiv) e că şi strategii altminteri cu mult mai dibaci decât ai Mercedes, de la Ferrari s-au mulţumit să-l folosească pe Raikkonen doar ca şicană mobilă până la primul schimb de pneuri, efectuat cu maximă întârziere, după care au ratat şi ei ocazia de a fi geniali precum cei de la Red Bull. Oricum, sper ca măcar după această cursă rolul şi scopul (rămânerii la Ferrari) lui Raikkonen, de jalnic şi de-acum perpetuu scutier al lui Vettel, pe care nu trebuie să-l atingă nici cu gândul la vreo depăşire sau, dimpotrivă, rezistenţă, a devenit limpede chiar şi pentru fanii lui înrăiţi care încă îşi mai închipuiau că poate face vreo brânză de capul lui în cadrul scuderiei.

În încheiere, trebuie să subliniez (şi eu) evoluţia strălucitoare a lui Ricciardo, oricum unul dintre favoriţii mei, ale cărui depăşiri – perfect calculate, dar incisive, realizate în punctele cele mai propice ale circuitului (şi nu întotdeauna cu pneuri mai bune decât ale adversarilor, cum a fost, ce-i drept, acum) – ar trebui să fie prezentate ca material didactic, într-o sală de clasă unde pe primul rând să stea chiar coechipierul său, exagerat de impetuosul Verstappen, dar şi Bottas, cel care, de pildă, după ce în Bahrain a dormit în ghetele de pilotaj, la Shanghai s-a gândit să arate el de ce (nu) e în stare şi l-a atacat pe Raikkonen fix pe unde nu trebuia, într-un complex de viraje, riscând inutil, în condiţiile în care beneficia de pneuri infinit mai bune şi ar fi putut-o face lejer, comod, la capătul liniei drepte.

Revenind însă la simpaticul australian, nu-mi rămâne decât să sper că, în ciuda zvonurilor, nu va ajunge (vreodată) la insuportabila Ferrari (până şi la Mercedes ar fi mai bine!), chiar dacă, pe de altă parte, perspectiva de a-l umili, iarăşi, ca pe vremea când i-a fost coechipier la Red Bull, pe Vettel e destul de ispititoare.

joi, 12 aprilie 2018

DEJA (VU)!

E adevărat, calul de dar nu se caută la dinţi, şi, după ce mi-a trecut glonţul nu pe lângă, ci de-a dreptul PRIN ureche, încât, în disperare de cauză, deja convins că voi fi nevoit să urmăresc întregul sezon de Formula 1, cu antrenamente, calificări şi curse, plus competiţiile-suport (că mă cam uit la toate) pe cine ştie ce site-uri pirat sau, în cazul cel mai (ne)fericit, pe mult trâmbiţata, dar încă tot nelansata platformă F1TV (Pro), contra unei sume uşor împovărătoare la veniturile noastre [deşi aici se prea poate ca idiotul acela plătit cu (zeci de) mii de euro pe la televiziuni şi radiouri, căruia, de pildă, 5 euro pe lună pentru aplicaţia Spotify i se pare un mizilic, la fel ca nemţilor sau suedezilor, să mă contrazică (iarăşi) public pe Facebook], am apucat să mă abonez la un pachet suplimentar de la UPC, Panonia, conţinând un canal unguresc care achiziţionase drepturile de transmitere a competiţiei şi – cu toate că fusesem oarecum avertizat (nu de către cei de la UPC, desigur, ci de nişte binevoitori pe un forum) că, acestea fiind valabile doar pe teritoriul ţării vecine, emisia va fi codată – am nădăjduit, ca un naiv ce sunt, că, dacă plătesc carevasăzică în plus (de unde şi sintagma “pachet suplimentar” sau “opţional”), voi avea acces la tot conţinutul canalului respectiv, doar ca să mă conving că nici vorbă, ceea ce, desigur, m-a făcut să denunţ instantaneu micul contract la distanţă (prin telefon) adiţional, aşa încât, de bine, de rău, n-am fost păgubit decât cu vreo doi lei cincizeci de care am şi văzut, împreună cu soţia, o parte a unei competiţii de patinaj pe care Eurosportul nostru n-o transmitea (deşi avea dreptul) din cauza unor… reluări de la Olimpiada de iarnă încheiată de vreo lună (că şi ăia sunt bolnavi la cap!), aşadar, după toate astea, poate că ar trebui să fiu mai îngăduitor cu cei de la Digi Sport, care, în cam al doisprezecelea ceas şi jumătate, ratând primele sesiuni de antrenamente din Australia, la care m-am uitat într-adevăr pe nici nu vreau să-mi amintesc unde şi cum, s-au îndurat de puţinii abonaţi pasionaţi de aşa ceva şi au luat, împreună cu Telekom Sport, drepturile pentru România, doar pentru ca deja, încă de la cursa cu numărul doi, din Bahrain, să aibă probleme cu programările, deocamdată sărind, cu totul, emisiunea-prefaţă, “Grila de start”, din pricina unui meci de tenis din Cupa Davis care nu se mai termina, dracului, dar având, totuşi, norocul de a intra în emisie oarecum la timp pentru cursa propriu-zisă, doar fiindcă, din fericire, se încheiase pe alt canal unul de fotbal, iar cel de tenis s-a mutat, dracului, acolo, asta după ce, ca un făcut, cu numai o zi înainte, cei doi comentatori obişnuiţi iscaseră o entuziastă discuţie aprobatoare despre faptul că ora oficială de start a Marilor Premii a devenit, la iniţiativa noului proprietar american al competiţiei, “şi zece”, în loc de “fix”, astfel încât, ziceau ei, nu vor mai exista necazurile din trecut, când erau nevoiţi să intre cu mare întârziere, pe la “fără două minute”, având, chipurile, acum, timp berechet, inclusiv pentru calupurile publicitare şi pentru difuzarea evenimentelor premergătoare de pe circuit, iar eu mă amuzam lăuntric copios, imaginându-mi clipa în care vor realiza cât sunt de caraghioşi, când, într-adevăr, în loc să intre la “fără două minute”, o vor face la… “şi opt” din pricina cine ştie cărui meci de volei sau – aşa cum, iată, avea să se întâmple chiar mai curând decât aş fi crezut şi eu, încă a doua zi! – tenis, care oricum n-au durate precise de desfăşurare, cu atât mai mult cu cât “găselniţa” nu e cine ştie ce noutate, ea fiind aplicată de multă vreme la meciurile de fotbal din Europa League, care încep la “şi cinci”, fără vreun beneficiu deosebit pentru telespectatori, iar dacă va fi şi la cele din campionatul intern, de pildă din liga a doua, acestea vor întârzia exact cât să intre (tot) peste Formula 1, ca şi până acum.

Toată treaba asta (mare) din urmă e ca şi cum aş spune eu că o astfel de schimbare-amânare îmi oferă mai mult răgaz să mă duc la budă înaintea startului, pentru tradiţionalul pipi mic, de siguranţă, pe sistemul “îmi vine, nu-mi vine, tre’ să fac, să nu mă apuce în miezul acţiunii”, că-s genul care se emoţionează fleaşcă la competiţiile sportive tensionate. Aiurea, tot cam prin turul de formare ajung să trag apa.

miercuri, 11 aprilie 2018

UNUL E MAI TINEREL, ALTUL E MAI TÂMPIŢEL

Există în cariera (mai) fiecărui tânăr pilot (relativ, sau măcar aparent talentat) de curse, auto şi/sau moto, un moment în care inclusiv specialiştii îi prevăd un viitor strălucit, îl proclamă drept următorul Schumacher sau Rossi, promovează – uneori efectiv peste noapte – în competiţia etalon, Formula 1, respectiv MotoGP, unde, însă, de obicei devine mai degrabă un Barrichello sau Pedrosa, etern secund al adevăraţilor urmaşi ai lui Schumacher şi Rossi, proveniţi, poate, din competitori mai puţin efervescenţi la vârste fragede, dar mai constanţi şi mai serioşi atunci când contează cu adevărat.

Judecând după evoluţiile din primele două curse ale noului sezon, când greşelile s-au ţinut lanţ, începând cu repetatele ieşiri în decor şi răsucirea completă din Australia şi culminând cu depăşirea hazardată din Bahrain, în urma căreia l-a acroşat pe Lewis Hamilton şi a fost nevoit să abandoneze, mă tem ca nu cumva Max Verstappen să se încadreze în prima categorie, în ciuda sau, dimpotrivă, tocmai datorită eforturilor disperate de a se menţine (sau deja ridica din nou) la nivelul piedestalului pe care multă lume s-a grăbit să-l urce şi unde parcă deja nu prea mai are loc de un Ocon, Leclerc sau, mai foarte nou, Gasly.

O comparaţie cu deja consacratul şi multiplul campion mondial de MotoGP Marc Marquez nu şi-ar avea loc decât pe jumătate, ca două mostre de pilotaj iresponsabil în acelaşi weekend şi doar pentru a face o trecere cam din topor către incidentul similar celui amintit, doar că dintre acesta din urmă şi Valentino Rossi, care – chiar dacă mai discutabil decât altele provocate de spaniol de-a lungul timpului, inclusiv vreo două precedente din aceeaşi cursă, dat fiind că, din punctul meu de vedere, “Doctorul” a avut şi el o abordare destul de ambiguă a virajului în care cei doi s-au atins, lăsând cam mult spaţiu la interior şi încercând ulterior să-l închidă cam brusc (poate pe fondul unei uşoare dezechilibrări, pista fiind încă umedă) – a demonstrat că Marquez nu prea înţelege sensul sintagmei “a-ţi cere scuze”, acestea fiind îndeobşte utilizate atunci când cineva greşeşte cu totul şi cu totul accidental, o dată la hăt, cine ştie cât timp, nu de câte trei-patru ori într-un sfert de oră şi eventual faţă de acelaşi om. De unde şi atitudinea cam de înţeles a celor de la Yamaha, în frunte cu victima, “violată” în mod repetat, aproape sistematic, de a ignora mâna întinsă de către agresor, în ciuda aerului de căţeluş spăsit pe care şi-o luase acesta la intrarea în padocul advers şi care îmi stârnise chiar şi mie – fervent antipatizant al lui – un sentiment de compasiune.

Pe undeva, chiar şi expresia “ne-a distrus sportul”, folosită ulterior de Rossi, are oareşce acoperire, deoarece, indiferent de sancţiunile (oricum prea mici) pe care (poate) le va primi Marquez, până şi piloţii care altminteri nu manifestă genul acela de “politeţe” excesivă de a (se) trage, practic, pe dreapta (sau, după caz, stânga) când văd că vine din urmă un pilot mai rapid, angrenat în lupta pentru victorie, vor începe să o facă, de teamă ca nu cumva “nebunul” să le ruineze cursa, scoţându-i în decor şi văduvindu-i, astfel, de cele câteva punctişoare agonisite cu greu. Ceea ce n-are cum să sporească spectacolul.

În plus, circumstanţele de duminică sunt cu atât mai agravante cu cât depăşirile acelea mult prea agresive, la şi uneori dincolo de limita punerii în pericol a integrităţii corporale a adversarilor, s-au produs nu în condiţii de sensibil echilibru între piloţi şi motoare, când se mai poate justifica o manevră forţată, uşor hazardată, vreo soluţie “neconvenţională”, ci când spaniolul era cu aproape două secunde pe tur mai rapid decât oricine, aşa încât se puteau face lejer, în puncte ale traseului (mai) sigure. Oricât de mare, talentul nu poate substitui şi un minim de inteligenţă.


P.S. Pe lângă abilitatea remarcabilă cu care, sfidând, parcă, legile fizicii, se salvează din situaţii aproape imposibile, când oricare alt pilot ar avea parte de o cădere spectaculoasă, Marquez o are şi pe aceea de a se menţine în şa cu o mână ridicată în semn de scuze şi cu capul întors către adversarul aproape (sau de-a dreptul) aruncat în decor, chiar şi pe o pistă umedă, cu motocicleta voblând înspăimântător.

Pe viitor însă, ar trebui, poate, să piloteze doar în această poziţie, cerându-şi scuze cu anticipaţie, preventiv, pentru manevrele periculoase pe care le pune la cale atunci când nu se află în fruntea plutonului.

marți, 10 aprilie 2018

1>2

Realist vorbind, locul trei ocupat de Lewis Hamilton la finalul Marelui Premiu de Formula 1 al Bahrainului, desfăşurat duminică, după ce a plecat abia de pe poziţia a noua din grilă şi a beneficiat, printre altele, de abandonurile ambelor monoposturi Red Bull, este cam tot ce putea spera britanicul, chiar dacă, de-a lungul întregii curse, comunicările radio dintre el şi echipă lăsau impresia că se încerca de-a dreptul forţarea unei victorii, de care, în schimb, s-ar fi putut apropia coechipierul său, Valtteri Bottas, plecat al treilea şi ajuns al doilea (doar) în urma retragerii lui Kimi Raikkonen, însă jalnica tentativă de a-l depăşi pe Sebastian Vettel [cel care, în paranteză fie spus, dacă n-a fost, cumva, într-o viaţă anterioară (că nu prea avea când), cu siguranţă va fi într-una viitoare mecanic de locomotivă, fiindcă, odată instalat în fruntea trenu plutonului, e aproape imbatabil, dovadă cele patru titluri mondiale obţinute aşa] în ultimul tur (mi-)a demonstrat, (încă) o dată pentru totdeauna, că finlandezul de la Mercedes conduce bătrâneşte, frânând în spatele neamţului, la capătul liniei drepte, în condiţii de deplină siguranţă care i-ar fi mulţumit şi pe vigilenţii poliţişti din traficul bucureştean de zi cu zi (la fel ca indivizii ăia care, când intră pe o străduţă, execută virajul la dreapta doar după ce în prealabil aproape că opresc de tot), fără măcar să blocheze vreo roată sau să înroşească discurile şi cu atât mai puţin să plonjeze pe interior, unde avea spaţiu berechet, aşa cum ar fi încercat – indiferent dacă ar fi şi reuşit – un pilot adevărat gen Hamilton, Alonso, Ricciardo sau Verstappen, ba poate chiar şi Vettel însuşi într-o situaţie similară inversă.

Ca de obicei, strategia celor de la Mercedes s-a dovedit şi ea falimentară, alde Toto şi Niki socotind (greşit) că nu trebuie decât să-l (men)ţină, practic cu forţa, în frâu, pe Hamilton (altminteri mai rapid de-atât) într-un ecart de 20 secunde, în principiu strict necesar, dar – mai cu seamă după experienţa din Australia, cu calculatoarele sabotate de viruşi străini de aritmetică (la Ferrari se pare că sponsorul Kaspersky îşi face bine treaba; poate că ar avea nevoie şi nemţii de un Bitdefender) – nu neapărat şi suficient pentru ca, în cazul unei la început fireşti, dar apoi tot mai improbabile schimbări de pneuri în plus a lui Vettel, acesta să iasă în urma britanicului, ceea ce oricum n-ar fi fost de ajuns, deoarece ar fi putut pune unele nu doar mai proaspete, ci şi cu două specificaţii mai moi (ultrasoft faţă de medii), astfel încât oricum l-ar fi depăşit fluierând, cum o făcuse şi mai devreme, când abia pusese softurile.

Până la urmă, mult mai dibaciul Vettel – care, spre deosebire de Hamilton, pare să-şi poată impune, măcar pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, punctul de vedere în cadrul echipei, nu doar să se lamenteze atunci când înţelege că aceasta greşeşte flagrant! – nu a mai schimbat deloc, parcurgând vreo patruzeci de tururi cu cauciucuri moi, ceea ce nici măcar nu e cine ştie ce mare premieră la Ferrari, planul lor “D” fiind destul de previzibil de la un moment (încă util) dat, în condiţiile în care Bottas – călăuzit şi el prost de staff – a păstrat, multe (zeci de) tururi, o distanţă prea mare, îngăduindu-i neamţului să-şi gestioneze cursa fix cum a vrut, chiar dacă rămăsese şi fără sprijinul coechipierului, asta pentru a fi şi mai vădită diferenţa de inteligenţă (tactică?) dintre Ferrari şi Mercedes, italienii ieşind biruitori şi în situaţie de doi contra unu, în Australia, şi de unu contra doi, acum. Dovadă irefutabilă că numai cu o maşină mai performantă şi nişte piloţi mai talentaţi nu se face o primăvară liniştită şi nu se câştigă la nesfârşit titluri mondiale!

joi, 29 martie 2018

LUPEANU ŞI BURLESCU

După ce ani de-a rândul, încă de prin prima mea tinereţe îndepărtată, s-a tot discutat (multă vreme în zadar) ca numărul echipelor din Liga I (de fotbal) să se reducă, iniţial măcar la şaisprezece, doar ca să apară la momentul (in)oportun câte un pe-atunci parcă etern Mircea Sandu, (fost) preşedinte al FRF, să declare cu emfatică falsă convingere că, din punctul lui de vedere, ar fi şi mai bine la doisprezece, ăsta fiind cel mai clar semnal că nu se va schimba nimic cel puţin încă un sezon, dar într-un final aproape hollywoodian, cu happy-end şi Deux ex machina la un loc, minunea s-a petrecut, astfel încât am ajuns la un sistem cu de-a dreptul paisprezece, care mă face chiar şi pe mine – altminteri demult sătul de orice competiţie internă – să-mi mai arunc un ochi la meciurile decisive pentru accederea (sau nu) în play-off, cum s-a întâmplat anul acesta, iată că apare acum Ionuţ Lupescu – pe care, ca un substitut rezonabil de Gică Popescu, reprezentant (şi el) de marcă al Generaţiei de Aur, care mi-e atât de dragă, şi recomandat de activitatea din forurile internaţionale, îl priveam cu oarecare speranţă pe când se anunţa drept un posibil contracandidat al lui Burleanu la preşedinţia FRF şi până să-şi prezinte ideile creţe – apare, zic, să propovăduiască revenirea la odiosul sistem cu optsprezece, aducând fix aceleaşi argumente stupide dintotdeauna, şi anume că aşa sunt organizate campionatele din principalele ţări europene – Anglia, Italia, Franţa, Spania şi Germania – cu care, vezi Doamne, ne-am compara şi ca nivel al populaţiei, fără să înţeleagă, pe de-o parte, contraargumentul mai complicat, că aici nu e atât vorba de populaţie şi teoretică arie de selecţie, cât de (lipsă de) forţă financiară, iar, pe de alta, pe cel mai simplu şi la mintea elevului de clasa a patra că, de fapt, toate ţările amintite oricum au o populaţie de cel puţin două ori mai mare decât a României, mergând pâna la de vreo patru, în cazul Germaniei, cu o Bundesliga (tot) cu optsprezece locuri. 

Iar pentru ca brambureala din mintea fostului mijlocaş al Naţionalei să apară în toată splendoarea ei, viitorul fost candidat mesianic şi personaj providenţial întru scoaterea fotbalului autohton din rahatul în care se află şi băgarea în altul mai mare vine şi cu bomboana pe colivă, sugerând un format al campionatului intern tip primăvară-toamnă, care, ce să vezi?, nu există în niciuna dintre ţările cu fotbal dezvoltat amintite (tot de el, practic în aceeaşi frază!) drept modele infailibile de urmat, ci numai prin cele… nu bananiere, ba chiar dimpotrivă, cu particularităţi de climat pe alocuri polar. Asta, probabil, ca o contribuţie aproape proprie şi originală (precum democraţia lui Iliescu) la schimbarea din temelii a tot ce a mai rămas cât de cât bun.

Cu încă două-trei asemenea propuneri, mai că ajung să-i ţin pumnii lui Burleanu!

miercuri, 28 martie 2018

PAUZA MARE

Am (mai) câştigat un pariu: Radwanska – despre care, în urma victoriei cu Simona Halep de la Miami, unii “experţi” (români) spuneau că, vezi Doamne, şi-a revenit după un început de an 2018 mai degrabă modest – nu a luat mai mult de patru ghemuri în meciul cu Azarenka din turul imediat următor. Mai exact, au fost fix patru, repartizate în mod egal pe cele două seturi.

De altfel, singurul motiv pentru care jucătoarea poloneză a reuşit să o învingă pe Simona, în timp ce, pe de altă parte, Lauren Davis (76 WTA, la momentul respectiv) – despre care eu unul n-am mai auzit nimic în ultimul timp, în ciuda predicţiilor aceloraşi “experţi”, care o vedeau ajungând departe (tocmai am verificat: a mai căzut vreo cincizeci de locuri, până pe 122!) –, la Australian Open, Petra Martic (51) şi Caroline Dolehide (165), la Indian Wells, sau modela Océane Dodin (98), în turul doi la Miami nu au făcut-o, în ciuda faptului că jucătoarea noastră a prestat acelaşi tenis mocirlos, chinuit, scremut, aproape imposibil de privit chiar şi pentru un împătimit al tenisului, d-apăi pentru cineva care, ca mine, se uită doar, din când în când, pentru aspectul plăcut al unor sportive şi de dragul compatrioatei noastre, este că, spre deosebire de ele, Radwanskăi – o jucătoare nu doar cu experienţă în sine, ci şi cu obişnuinţa de a fi cochetat cu locurile fruntaşe ale ierarhiei WTA şi de a fi învins în cariera ei adversare de top – nu i-a fost, pur şi simplu, frică de victorie, nevenindu-i să creadă că e pe cale să învingă ditamai liderul mondial. Fiindcă în sport, atunci când nu-ţi vine să crezi că ţi se poate întâmpla ceva bun (cum ar fi să obţii un titlu de Mare Şlem sau să devii nr. 1 mai devreme de al patrulea meci decisiv), până la urmă nici nu ţi se întâmplă, iar Simona e o dovadă vie în acest sens!

Aşa stând lucrurile, constănţeanca trebuie să fie mai mult decât mulţumită că a atins finala în Melbourne, semifinalele la Indian Wells şi… (abia) turul trei la Miami, după multe meciuri în care nu ştiu cum a făcut, dar a izbutit să evolueze (mult) mai prost decât nişte adversare nu doar aflate chiar şi cu zeci de locuri mai jos în ierarhie, ci care jucau şi cel mai slab tenis al lor, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu Océane Dodin, pe care, cum spuneam, dată fiind înfăţişarea ei plăcută, am urmărit-o cu destule alte prilejuri, sau Radwanska, cea care începuse de-a dreptul bătrâneşte, cu mingi abia trecute peste fileu, ceea ce i-a permis Simonei să pornească neobişnuit de avântat, în condiţiile în care în general continuă să aibă debuturi de meci catastrofale, racilă pe care un antrenor cu experienţa lui Darren Cahill te-ai fi aşteptat să fie în stare să o corijeze după atâta amar de vreme de colaborare. Chiar aş fi curios dacă măcar australianul a remarcat această particularitate deranjantă a elevei sale, care, cum spuneam şi cu alte prilejuri, are darul de a le “băga în meci” pe adversare, în special pe cele mai slab cotate, care capătă o încredere cu mult peste poziţia în clasament, de unde şi evoluţia ulterioară.

Poate părea un amănunt minor, dar faptul că în ambele meciuri disputate la Miami Simona a început cu un cozoroc pe cap, la care după doar câteva schimburi de mingi “oficiale”, după cele de încălzire, a renunţat, arătându-se deranjată brusc de el, dovedeşte o anumită dezorientare cu care intră pe teren, de parcă n-ar mai fi făcut-o de cine ştie când, sărind peste antrenamente şi micile sesiuni de “prindere/luare a pulsului”.

Pe de altă parte – dar aici chiar nu ştiu dacă (mai) e ceva de făcut – există la ea un soi de comoditate, o propensiune către tabieturi, arătându-se mai sensibilă decât altele (şi decât ar fi normal pentru o profesionistă) când lucrurile nu se desfăşoară aşa cum şi-ar fi dorit, când, de pildă, condiţiile de joc nu sunt ideale, dacă e prea frig sau prea cald, prea înnorat sau prea însorit, dacă bate vântul sau dacă începe să picure, iar partida e întreruptă şi reluată (vezi Roland Garros) ori dacă debutează mai târziu decât ora programată iniţial, din cauză că s-au prelungit cele dinainte; sau, dacă după ce a jucat pe la prânz, data următoare e pusă în sesiunea de seară ori invers.

Din păcate, chiar şi metehnele de care părea să se fi dezbărat au reapărut. Am văzut din nou acele izbucniri nervoase, aproape isterice, uneori cu atât mai penibile cu cât se manifestă după nici un sfert de oră dintr-un meci pe care (abia) îl începuse cât se poate de calmă şi încrezătoare, doar ca să ajungă deodată să se răţoiască sau, dimpotrivă, să nici nu se uite – prefăcându-se că-şi aranjează nişte prosoape sau nişte sticle pe care altfel nu le aranjează niciodată –, şi cu toate că ea l-a chemat, la Darren Cahill, care cât s-o mai suporte şi el, dacă abia o mai suportăm noi… suporterii?!

În plus, aşa cum – spre deosebire de “experţii” care nici nu-şi mai aminteau şi oricum nu-şi făceau acum vreo grijă – mă temeam, (nici de data asta) progresele remarcabile (şi chiar remarcate de toată lumea) făcute la serviciu nu au fost ireversibile, cum nu fuseseră nici după finalul sezonului 2014, cu acel “Turneu al Campioanelor” excepţional. Ca şi în trecut, Simona lasă impresia că, odată ce a atins un nivel satisfăcător, nu mai consideră de cuviinţă să exerseze procedeul de care multă vreme s-au legat succesele ei şi care acum riscă să devină principala cauză pentru înfrângeri.

Cum, însă, la ea mai mult ca la oricine (în afară, poate, de Federer) se dovedeşte că pauzele lungi şi dese sunt cheia marilor succese, să sperăm că la revenirea de peste aproape o lună, la Cupa Federaţiei şi startul sezonului pe zgură, lucrurile şi, mai ales, tenisul ei vor arăta mai bine. Asta ca să nu fie lumea tentată să-i strige, prin televizor sau pe arene, “Joacă, Simona, tenis!”, cum le strigă celor de pe la FCSB sau din naţională “Jucaţi, băi, fotbal (nu bambilici)!”

Deocamdată eu am hotărât să iau pauza mea şi să nu o mai urmăresc, la fel cum nu-i mai urmăresc pe cei de la Arsenal, nu atât fiindcă mi-e greu să suport emoţiile, de vreme ce, la drept vorbind, oricum am cam trecut de faza asta şi am devenit imun, cât pentru că deja le ştiu, şi uneia şi celorlalţi, “jocul” pe dinafară, unul ineficient, steril, presărat cu greşeli puerile şi cu prea rare momente sclipitoare în care să-mi amintească de vremurile (mai) bune.

Pentru a nu risca, totuşi, să pierd vreun spectacol adevărat, la Arsenal am să mă uit când evoluează în compania câte unei echipe de certă valoare, gen Manchester City (că de Real sau Barça nu se mai apropie!), iar la Simona când va întâlni jucătoare… drăguţe.