Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 17 august 2018

PE FUNDURILE DISPERĂRII

Pot să înţeleg foarte bine frustrarea celor care se află, la un moment dat, de sau pe ceea ce li se pare a fi partea greşită a istoriei sau, în orice caz, a buletinului de vot, obligaţi să accepte rezultatul unor alegeri (politice) făcute de alţii, pe care îi dispreţuiesc şi care, din motive misterioase, parcă preferă întotdeauna răul mai mare. Fără a mai pune la socoteală şi cele peste două decenii cu specific… aparte trăite sub Ceauşescu, eu însumi am fost în această situaţie după copleşitoarea majoritate a scrutinelor post-decembriste, incluzând aici şi referendumurile pentru demiterea lui Băsescu, iar după celelalte, din nesemnificativa minoritate, am ajuns, invariabil şi foarte curând, să-mi muşc mâna cu care l-am ştampilat pe – minune mare! – câştigător, incluzând aici şi alegerile (prezidenţiale) din 2004, când l-am votat pe acelaşi Băsescu. În plus, de câteva runde electorale încoace, de când nu mai particip efectiv, “că n-am cu cine”, sunt la fel de frustrat indiferent de rezultate şi, cum nici Regele Mihai nu mai trăieşte, se prea poate să nu mai ies vreodată din această stare. 

Ce nu pot să înţeleg, în schimb, este disperarea celor (de mai sus) care se manifestă acum pe Facebook şi manifestează în Piaţa Victoriei. Ca unul care am trăit pe pielea mea, nu prin poveştile părinţilor şi bunicilor, vremurile tulburi de după căderea lui Ceauşescu, când, practic, o mână de oameni (mai ales raportat la, nu-i aşa?, sutele de mii din Piaţa Victoriei de-acum) demonstram împotriva celor care deturnaseră sensul profund anticomunist al Revoluţiei, “furând-o”, şi de teamă că trecerea la şi-aşa firava “democraţie originală” nici măcar nu era ireversibilă; când în fruntea ţării venise, dimpotrivă, un bătrân comunist şcolit la Moscova, despre care aveam toată îndreptăţirea să suspectăm că ne va conduce mai degrabă spre integrarea în Comunitatea Statelor Independente (fosta URSS), decât către Occidentul la care visam şi unde încă nu ne prea primea nimeni nici ca turişti; când respectivul individ avea să fie ales cu o majoritate de 85% din vreo 86% procent de participare la vot, în condiţiile în care românii erau cu toţii în ţară, încât speranţa că vom apuca şi vremurile când măcar o parte din aceşti 12 milioane de tovarăşi concetăţeni se vor “trezi” părea cu totul iluzorie (la drept vorbind, nici nu s-au trezit, doar şi-au şi mi-au schimbat puţin coşmarul, dar asta e altă poveste), dovadă că avea să mai câştige – cu o pauză între ele care şi acum mi se pare de domeniul miracolului – încă două mandate; când întreaga putere (politică) – Guvern, Parlament (în proporţie de peste 76% după redistribuiri), Preşedinte, başca Justiţia – era concentrată în mâna aceluiaşi partid, FSN, nu, de bine, de rău, mai împărţită, ca acum; când minerii îşi făceau drum prin Bucureşti periodic, chemaţi de autorităţi, şi – fără să fi utilizat chiar cianură de-asta expirată şi bastoane de cauciuc letale ca jandarmii din ziua azi – lucrau destul de convingător cu furtunurile şi târnăcoapele din dotare, sprijiniţi de “cetăţenii de bine” aborigeni; când economia se îndrepta spre o direcţie aşa bună că inflaţia se scria cu trei cifre; şi când, în ciuda tuturor celor de mai sus şi a multor altora, noi reuşeam să demonstrăm cu adevărat paşnic, iar cea mai vulgară lozincă era un JOS ILIESCU! strigat, ce-i drept, cu atâta patos, că suna mai ameninţător decât înjurătura cu conotaţii homosexuale în mare vogă acum; ei bine, după toate astea, chiar şi dacă pot fi de acord cu multe dintre revendicările lor de principiu, îmi vine greu să rezonez până la capăt cu tinerii (şi mai puţin tinerii) frumoşi (cu toţii) din ziua de azi (printre care, la un calcul sumar, dar multidirecţional, se prea poate să se afle şi mulţi dintre fii/fiicele şi nepoţii/nepoatele celor prea majoritari din anii ’90, daţi şi ei de trei ori peste cap prin 2004 şi deveniţi “de dreapta” pedelistă, în timp ce, de pildă, dintre prietenii cu care mă întâlneam pe-atunci în Piaţa Universităţii abia de mai sunt câţiva prin ţară) şi care (tineri), după ce că “şi-au luat ţara înapoi” în urmă cu patru ani, iar unii dintre ei au deţinut-o, sub Băsescu, încă zece înainte, din care patru, cu Boc şi MRU prim-miniştri, în exclusivitate, iar acum se află deja la jumătatea unui ciclu electoral, astfel încât ar mai avea doar doi ani de suportat jugul nemilos al dictaturii lui “Dracnea”, cu condiţia, desigur, să-şi mişte fundurile lor de disperaţi la secţiile de vot, ca să arate că sunt mai mulţi (şi mai deştepţi) decât ceilalţi, în loc să povestească alţi patru ani cum fix în sâmbătă dinaintea scrutinului au fost toată noaptea la un chef-monstru şi s-au trezit târziu şi până să mănânce, să se îmbrace şi să plece de-acasă s-au închis urnele, după toate astea, aşadar, se vaită de mama focului că li s-a furat viitorul (copilaşilor), că ţărişoara în care trăiesc (sau nu), dar pot pleca oricând, membră a NATO şi a Uniunii Europene, e aruncată printre cele bananiere, că economia ei, aşa cum e ea, cu cea mai mare creştere din Europa şi cu o inflaţie pe alocuri subunitară, se duce naibii de râpă împingându-i în bejenie, către noile patrii unde e oleacă mai bine, fiindcă pensiile şi salariile sunt deja suficient de mari, încât nu mai trebuie să le crească nimeni ca să strice fragilul “echilibru macro” şi că nenorocirea cea mai mare care li se poate întâmpla pe lumea asta – peste războaie, cutremure, boli incurabile sau o moarte în familie – e să vadă cum un politician corupt scapă de puşcărie.

Dacă n-ar fi teribil de trist, zău că m-ar pufni râsul.

marți, 14 august 2018

O ŢARĂ FRUMOASĂ, CU OAMENI BLAJINI

Foto: Mediafax
În orice democraţie autentică, există instituţii ale statului care, în anumite condiţii, bine stabilite de lege, au dreptul, ba chiar obligaţia să acţioneze împotriva cetăţenilor violenţi, utilizând inclusiv forţa, în timp ce, în niciuna dintre acele(aşi) democraţii autentice, oamenii de rând, civilii, nu au dreptul, în absolut nicio situaţie, să riposteze, ci, eventual, dacă se simt nedreptăţi, agresaţi în mod nejustificat, să depună plângeri (penale) către organismele abilitate, mergând, dacă simt ei nevoia, până la cele internaţionale (CEDO etc.), la care au acces neîngrădit, aşa cum, cu toată sinceritatea, nu doar i-aş îndemna, ci aproape i-aş soma pe manifestanţii din 10 august 2018 loviţi de către jandarmi, în caz contrar planând, mai degrabă, suspiciunea că victimele (cu sau fără ghilimele) preferă să se fi ales doar cu câteva vânătăi şi, poate, doi-trei dinţi ciobiţi, decât cu un dosar penal, dacă, în urma inevitabilei anchete (judiciare), s-ar dovedi că, fix înainte de începerea înduioşătoarelor clipuri video cu “scene care vă pot afecta emoţional” făcute cu propriile telefoane mobile, în care par întruchiparea inocenţei, aveau mâinile ocupate cu bucăţi de caldarâm şi alte obiecte contondente sau tocmai trânteau de asfalt o piatră mai mărişoară pentru a o sparge şi a-şi multiplica astfel muniţia de război (urban), dând măcar dovada unei inteligenţe de neandertalieni, care cam în acelaşi mod îşi confecţionau primele unelte.

Pe de altă parte, jurnalistic vorbind, există o cunoscută butadă profesională conform căreia o ştire de presă nu apare atunci când un câine muşcă un om, ci atunci când un om muşcă un câine, ceea ce, transpus la evenimentele din 10 august, înseamnă că adevăratul breaking news pentru televiziunile de, carevasăzică, ŞTIRI (spre deosebire de cele de propagandă şi manipulare) nu sunt imaginile difuzate la nesfârşit, în buclă, cu jandarmii care lovesc manifestanţii, aşa cum se întâmplă la orice miting din lume degenerat (indiferent din vina cui, deci şi a forţelor de ordine, fatalmente alcătuite din indivizi antrenaţi să fie duri, spre deosebire de civili) în ciocniri de stradă şi de la care – aşa cum personal am învăţat încă din 28 ianuarie 1990 – oamenii de bună credinţă, veniţi să manifeste în mod paşnic, pleacă de la primele semne de scandal, pentru că altfel, volens nolens, girează una violentă, ci cele în care o hoardă de sceleraţi dintr-o naţiune altminteri vestită pentru pacifismul şi toleranţa ei se năpustesc asupra unei femei (-jandarm), pe care o lovesc cu – literalmente! – bestialitate minute în şir, scene desprinse parcă dintr-un documentar de pe Animal Planet, cu hiene repezindu-se asupra gazelei desprinse de turmă, sau din filmele de groază, unde mutanţii atinşi de un virus care îi transformă în jivine canibale şi care se transmite prin muşcătură, aleargă cu urlete feroce şi o viteză nefiresc de mare atacându-l pe unul dintre cei încă neinfectaţi. Absolut cutremurător!

De altfel, una dintre aşteptările mele majore în urma evenimentelor din 10 august este să asist la demiteri în lanţ ale capilor Jandarmeriei şi, eventual, reorganizarea întregului sistem de pregătire a recruţilor, însă nu din cauza violenţei cu care s-a acţionat (în această privinţă va decide Justiţia), ci a lipsei crase de profesionalism, a greşelilor elementare din punct de vedere tactic, cu camarazi lăsaţi în urmă pe câmpul de luptă (nici ca militar în termen pe vremea lui Ceauşescu nu mi s-a întâmplat ca formaţiunea din care făceam parte să se răscrăcăreze în halul ăla în marş!), cu jandarmi care se dau cap în cap alergând haotic spre cine ştie ce obiectiv himeric şi alţii care aproape se împuşcă singuri în picior cu pistolul cu gaze, al căror conţinut îl înghit tot ei, cu echipament (în speţă căşti) larg, cu trei numere mai mari, care le zboară (din cap) la prima împingere mai viguroasă etc., imagini ce mi-au amintit de mineriadele din ianuarie 1999, când jandarmii au fost umiliţi de mineri, dar după care s-au şi luat măsuri drastice. În plus, pentru prima oară la o astfel de manifestare scăpată de sub control, nu s-a făcut nicio reţinere pe loc, cu obişnuita dubă, primele… două (?!) efectuându-se abia după o zi, ceea ce mi se pare foarte suspect.

A doua ar fi să se dea publicităţii, măcar în rezumat, conţinutul rapoartelor SRI către comandanţii forţelor de intervenţie, pentru a ne lămuri, odată pentru totdeauna, dacă au existat informaţii conform cărora vor apărea violenţe, ceea ce ar explica, măcar într-o bună măsură, atitudinea mai fermă a jandarmilor încă de la începutul manifestaţiei, reclamată de unii participanţi, sau dacă NU au existat, caz în care, pe lângă noi semne de întrebare despre intervenţia în sine, ar apărea şi altele, despre (in)competenţa SRI.

În fine, tot din punct de vedere jurnalistic, mi-ar fi plăcut ca măcar unul dintre posturile de ştiri să facă (prin imagini, nu cu relatări verbale) paralela mult mai elocventă între ceea ce s-a întâmplat pe 10 august 2018 în Piaţa Victoriei, sub un jalnic guvern pesedist, şi momentele când au degenerat manifestările similare (chiar dacă de mai mică amploare), dar de sens opus, din ianuarie 2012, din Piaţa Universităţii, sub un (cel puţin) la fel de penibil guvernboc băsisto-pedelist, recte semiprotopenelist 2018, cu huliganii fugăriţi şi bătuţi pe Magheru şi prin Centrul Vechi sau, ulterior, cu cordoane instituite de “ţestoasele ninja”, unde erau percheziţionaţi corporal (?!) de-a valma toţi trecătorii prin zonă, pentru a se vedea că singurul elementul de reală continuitate între cele două întâmplări (sau nu!) cvasiidentice sunt jandarmii, aşa buni sau răi cum i-au creat politicienii de toate culorile.

Comparaţia între ciondănelile de-acum şi mineriada din 1990 e făcută de şi pentru copii retardaţi cu părinţi şi/sau bunici aflaţi atunci de partea celor (mulţi) care aplaudau intervenţia ortacilor. Să fie clar!

luni, 11 iunie 2018

PUR ŞI SIMPLU, CEA MAI BUNĂ!

În mod surprinzător, chiar şi fără să fi luat un Extraveral, aşa cum avusesem de gând, ci doar bând (pe nerăsuflate) o ditamai cana de ceai de tei, am rezistat eroic, până la sfârşit, în faţa televizorului deschis pe canalul Eurosport (nicidecum pe Pro TV, unde comenta “omul cu ghinionul”!) la meciul Simonei Halep din finala de la Roland-Garros, mai întâi, pesemne, suficient de amorţit ca să nu mi se pară o tragedie înfrângerea ce părea să se prefigureze la 3-6, 0-2, apoi, încă din ghemul următor, cuprins parcă de un soi de premoniţie (pozitivă), bazată, cumva, (şi) pe înfăţişarea mai degrabă neîncrezătoare (în victorie) şi obosită căpătată de către Sloane Stephens, ca urmare, presupun, a palmaresului negativ în faţa româncei şi a obiectivei sale convingeri lăuntrice că Simona e o jucătoare mai bună, care, odată ce îşi intră în ritm (mai ales în acel set doi despre care pomeneam şi înaintea meciului), o are la degetul mic, exact cum o are ea, Sloane, pe sora ei geamănă, dar mai mică, mai palidă şi din altă mamă, Madison Keys, de care trecuse lejer în semifinală, astfel încât – mă credeţi sau nu – i-am spus soţiei – încă şi mai uimită decât mine că nu părăsisem deja patul conjugal din faţa televizorului pentru a mă duce în sufragerie să mă învârt ca un leu în cuşcă în aşteptarea deznodământului – că, dacă Simona ia imediat breakul înapoi şi se face apoi 3-2, are mari şanse să trimită meciul în set decisiv, unde adversara (“ga-ran-tat”!) nu-i va lua mai mult de un (1) ghem, adică ceea ce – după încă un foarte descurajator moment de cumpănă, când, în loc de firescul, după aspectul jocului, 5-2, s-a făcut 4-3 şi apoi 4-4 – s-a şi întâmplat, cu paradoxala diferenţă notabilă, care demonstrează cum un efect poate avea două cauze radical diferite, că, în viziunea mea, americanca era cea care se prăbuşea definitiv, începând să comită nenumărate greşeli neforţate pe fondul epuizării fizice şi psihice, pe când în realitate n-a fost aproape deloc aşa, ci – după cum aveam să descopăr mai limpede revăzând ulterior meciul în reluare – Simona şi-a ridicat nivelul evoluţiei, refuzând, pur şi simplu, să mai greşească (forţat sau neforţat) până când n-o făcea adversara, adică fix pe dos faţă de primul set, şi păstrându-şi, pe de altă parte, o prospeţime fizică remarcabilă pentru o sportivă din România în raport cu oricine, dar mai ales cu o americancă (sau, în sferturi, o nemţoaică!), de obicei ai noştri fiind cei care cedează primii (şi) din acest punct de vedere.

Altminteri, fireşte că am vărsat chiar mai multe lacrimi de bucurie decât Simona (dacă nu cumva şi decât nevastă-mea!) după ultimul punct şi pe întreaga durată a ceremoniei de premiere, una uşor perturbată, în blocul meu, fix la intonarea imnului, de bormaşina unui vecin atins mai degrabă la bască decât în suflet de momentul cu adevărat istoric (nu doar) pentru sportul românesc: liderul la zi al clasamentului WTA şi principala favorită a turneului, Simona Halep, şi-a respectat statutul şi a obţinut titlul la Roland-Garros, lucru care nu se întâmplă chiar de fiecare dată în tenisul feminin (dacă nu e vorba de vreo Serena Williams sau, mai demult, Martina Hingis, Steffi Graf,  Chris Evert...), unde surprizele, plăcute sau neplăcute, abundă, ceea ce înseamnă că, în clipa de faţă, fie şi pentru numai două-trei săptămâni, până la Wimbledon, nu încape nicio îndoială că o româncă este cea mai bună din lume! 

vineri, 8 iunie 2018

101%!

Secretul victoriei obţinute (relativ lejer) de Simona Halep în semifinala de la Roland-Garros cu Garbiñe Muguruza a constat în fericita simbioză a celor două elemente amintite de mine în “avancronica” de ieri: în timp ce jucătoarea noastră a evoluat spre nivelul ei cel mai bun, spanioloaica şi-a cam dat în petic, dovadă stând nu atât sau doar nenumăratele greşeli trecute la rubrica “neforţate”, dar din care, în realitate, multe au fost provocate de mingile “lungi” şi bine plasate trimise de Simona, cât serviciul neobişnuit de slab, cu procent mediocru la primul (deşi, paradoxal, mai bun decât al Simonei, ceea ce de fapt întăreşte ideea) şi un al doilea perfect atacabil. Probabil că, la cum a jucat Simona, cel puţin în prima parte a meciului, o evoluţie a Muguruzei la potenţialul ei maxim n-ar fi făcut decât să limiteze proporţiile scorului (poate un 6-3 sau 6-4 în primul set, când oricum ghemul cedat de româncă, pe propriul serviciu, mi-a amintit de setul oferit odinioară drept “cadou de Paşte” Irinei Begu.)

Chiar şi aşa, după ce pe scurta durată a primului set – de departe cel mai bun făcut de Simona dacă nu vreodată, cu siguranţă în ultimii… mulţi ani, de pe la o partidă cu Azarenka din vremurile când belarusa era încă în vârf de formă – şi să fi vrut n-aş fi apucat să mă retrag (strategic) din faţa televizorului, dat fiind că suport infinit mai greu o înfrângere a favoriţilor mei după ce conduc (confortabil), decât atunci când sunt dominaţi de la bun început, în cel de-al doilea n-am mai rezistat decât până s-a făcut 3-1 pentru Muguruza, după ce Simona ratase două mingi de (re)break cu cele mai slabe lovituri ale ei de până atunci, ducându-mă cu gândul la mulţimea de situaţii similare, în care cea în cauză ajunge să piardă o astfel de manşă chiar şi fără să mai ia vreun ghem.

Pe de altă parte, încurajat (timid) de faptul că, până la meciul cu Kerber, când a pierdut, mai degrabă aiurea, trei ghemuri, în toate celelalte meciuri nu cedase în setul doi (când îşi intră ea pe deplin în ritm) mai mult de unul singur, mi-am spus, în ciuda evidenţei care mă cam contrazicea, dar cu vitejia dată de televizorul stins, că nici spanioloaica nu-i va lua mai mult de patru, hai cinci, aşa că am deschis pagina oficială de internet a turneului la secţiunea cu rezultate finale (deci nu cea cu scoruri “live”!), încărcând-o din cinci în cinci minute, până când, într-adevăr, sugestiv de curând, spre moderata mea surpriză şi neţărmurita bucurie, îngrijorătorul mesaj “nici un rezultat încă” a fost înlocuit nu cu 6-1, 7-5-ule pe care parcă îl vedeam aievea în faţa ochilor, ci cu adevăratul 6-1, 6-4 cu atât mai logic cu cât, după cum remarcam cu alt prilej fericit, Simona Halep are, pe lângă multe alte calităţi, şi bunul obicei de a nu pierde două meciuri la rând în faţa unei adversare de top, fiind aşadar momentul revanşei după eşecul usturător în faţa Muguruzei de la Cincinnati, de care personal recunosc că uitasem.

În privinţa finalei de sâmbătă, dincolo de faptul că Simona porneşte cu prima şansă, sper ca şi condiţiile meteo să fie la fel de favorabile (ei) ca ieri, fiindcă, spre deosebire de opiniile unor specialişti cam necunoscători ai realităţilor (climaterice) româneşti, printre care şi expertul Eurosport Mats Wilander, care socotea(u) că o defavorizează, avantajând-o în schimb un teren umed, cu mingi îngreunate de ploaie, am convingerea că fata noastră se simte mai bine pe un teren perfect uscat, cu praful ridicat intrându-i printre dinţi şi cu soarele bătându-i drept în cap (sau, în fine, pe cozorocul pe care, în mod firesc, la meciul cu Muguruza nu şi l-a mai scos după juma’ de ghem), că aşa e pe la noi, unde s-a obişnuit de mică.

Ca să fie însă sigură de victorie, va trebui să aplice principiul propovăduit de antrenorii de înot, care spun că, pentru a obţine un rezultat bun la proba de o sută de metri, indiferent de procedeu, sportivul trebuie să înoate cât poate el de tare pe prima lungime de bazin (olimpic), iar pe a doua să accelereze. Sau, cum spuneau comentatorii de fotbal pe vremuri, să se autodepăşească! Baftă!


P.S. Dacă ar fi să merg cu superstiţiozitatea până la capăt, aş spune că biata Simona nu are nici de data asta vreo şansă de a triumfa la Roland-Garros: după cum tocmai am aflat cu oroare, CTP (“omul cu ghinionul”  vorba cuiva) comentează din nou meciul în direct pentru un post de televiziune!

Deşi e conştient că, mai în glumă, mai în serios, multă lume l-a învinovăţit pentru eşecurile precedente ale Simonei – ceea ce, desigur, ar fi caraghios, dacă nu l-aş fi auzit pe el însuşi spunând că nu doreşte să facă vreun pronostic cu privire la finala de mâine de teamă să... nu sperie norocul fetei! –, n-a putut să refuze, pur şi simplu, invitaţia, dovadă peremptorie a oportunismului său şi a nemăsuratei plăceri de a se băga în seamă pe unde apucă.

Să sperăm că va fi mai puternic celălalt element de superstiţie, pozitiv, şi anume că este fix a patra tentativă a Simonei de a obţine un titlu de Mare Şlem, la fel cum, dacă îmi amintesc bine, tot după abia al patrulea meci decisiv, “cu fotoliul de lider mondial pe masă”, cum spunea la vremea aceea un (alt) comentator, a reuşit să devină numărul 1 WTA.


P.P.S. În atenţia “haterilor” bolnavi la cap ai Simonei, care îşi doresc cu patologică ardoare un eşec în finala de mâine: indiferent de rezultat, trebuie să le intre bine în tărtăcuţele alea găunoase şi să se împace cu gândul ucigător pentru ei că, peste douăzeci-treizeci de ani, Simona Halep va fi echivalentul Nadiei Comăneci de acum, adică portdrapelul României în lume pe plan sportiv şi nu numai. Iar la jalea din sportul nostru de azi, din păcate s-ar putea să nici nu aibă lângă ea un Ilie Năstase şi un Gheorghe Hagi. Chiar şi Cristina Neagu va fi “doar” un Ivan Patzaichin (sau, şi mai bine, Cristian Gaţu) cu rezultate excepţionale, însă într-un sport care nu se bucură de prea mare popularitate în lume.

joi, 7 iunie 2018

100%!

La scorul de 0-4 în meciul dintre Simona Halep şi Angelique Kerber, din sferturile de finală ale turneului de la Roland-Garros, sentimentele mele erau amestecate: pe de-o parte, mă liniştisem subit, împăcându-mă chiar şi cu gândul unei eliminări nu doar premature în raport cu aşteptările ei şi ale fanilor, printre care mă număr, de a triumfa, în sfârşit, într-un turneu de Mare Şlem, ci şi ruşinoasă a Simonei, astfel încât nu aveam de ce să nu mă uit în continuare, măcar cu coada ochiului, după ce oricum pusesem din start partida pe televizorul mai prost pentru a o putea vedea în toată splendoarea ei (din păcate cam fulgurantă de data asta) pe Maria Sharapova la cel mai Ultra HD, dar, pe de altă parte, nu mi-am pierdut cu totul nădejdea într-un deznodământ fericit, fiind deja obişnuit cu tradiţionalele începuturi de meci slabe spre catastrofale ale româncei, cu menţiunea că, acum, perfect (ne)firescul 0-2 a fost efectiv dublat din pricina faptului că organizatorii turneului, consecvenţi în a face tot ce le stă în putinţă ca să scape cât mai curând de ea, neîmpăcaţi, pesemne, cu ideea că liderul mondial WTA şi, implicit, principala favorită e o fată doar talentată, fără calităţi de fotomodel aducător de audienţe record şi spectatori cu duiumul, după ce la un moment dat au alungat-o inclusiv pe unul din terenurile adiacente, Numărul 18, au programat-o, în premieră pentru ea, pe arena secundă, Suzanne Lenglen, unde adversara sa tocmai jucase în turul precedent cu Caroline Garcia. [Iar după ce, cu preţul celor patru ghemuri (pierdute) de acomodare, s-a obişnuit şi cu acesta, în semifinale se întoarce pe arena centrală,  Philippe Chatrier, unde noua ei oponentă, Garbiñe Muguruza, s-a antrenat de minune cu Sharapova în sferturi!]

În mod oarecum paradoxal, momentul (partidei) care a pus capăt răbdării mele, astfel încât, până la urmă, cum şi meciul Sharapovei se încheiase (nefericit pentru mine), tot am stins televizo…arele, s-a petrecut (abia) în setul al doilea (deci nici măcar după pierderea la tiebreak a primului, în urma unei noi serii de greşeli neforţate), la 3-1, când, pe un trend perfect favorabil, cu o Kerber parcă deja obosită şi care afişa (la drept vorbind încă din start şi chiar la 4-0 pentru ea) o mină ce trăda faptul că nu crede nicio clipă în victorie (şi probabil că n-ar fi crezut nici dacă întâmplător ar fi obţinut-o), Simona a avut mai întâi, în aceeaşi fază, două dintre execuţiile ei penibile, despre care am scris încă de pe la începuturile ascensiunii sale în tenisul mare că, din păcate, nu va reuşi să şi le corijeze până la sfârşitul carierei, şi anume un smeci comod, de la un metru de fileu, după ce avusese tot timpul din lume să-şi ajusteze poziţia şi să-şi aleagă “ţinta”, trimis însă fix în colţul îndepărtat al terenului unde Kerber aştepta… următorul punct, dar a reuşit să returneze anemic, numai că, acum de la deja doar jumătate de metru, a noastră a (ne)reuşit genul acela de lovitură care parcă sfidează legile fizicii, trimiţând voleul nu în tribune, cum s-ar mai putea întâmpla, la o adică, dacă nimereşte (cu) rama, ci direct în plasă, după care, cred că în acelaşi ghem (lung), pe o (altă) minge uşoară de la Kerber, venită însă cam jos, Simona a lovit, pe rever, cu mişcarea aceea cu care arunci zăpada cu lopata, dând, desigur, (tot) în fileu, în loc să salte mingea peste el cu un “slice”, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc deodată, cu furie, în timp ce, aşa cum am amintit, închideam televizoarele, de toţi comentatorii aceia stupizi (de la Eurosport) care, în lipsă de altă caracterizare, mai inteligentă şi mai corectă, a Simonei, o numesc “o jucătoare completă”, când, cu toată dragostea ce i-o port şi în ciuda nenumăratelor ei calităţi, e, dimpotrivă, una dintre tenismenele cu cel mai sărac bagaj tehnic din primele poate o sută: fără “scurte”, fără veniri la fileu, fără “slice”, fără (cine ştie ce) “topspin”, fără serviciu (ʼl doi) “kick”…; doar câte o astfel de lovitură pe turneu (ca să nu zic sezon), mai degrabă din instinct, într-o situaţie limită, fără control, dar adesea ieşindu-i perfect, semn că n-ar fi chiar totul pierdut.

Una peste alta, pentru a trece de Muguruza în semifinala de azi (programată, şi ea, prin reaua-voinţă a organizatorilor, imediat după sfert, în timp ce americancele din semifinala... mai slabă au avut şansa de a păstra ritmul obişnuit, cu câte o zi de pauză între meciuri, plus că şi azi intră mai târziu pe teren!), Simona va trebui să joace spre sută la sută din potenţialul ei, nu pe la 75-80%, cum i-a fost suficient până acum, inclusiv cu Kerber. Asta dacă nu cumva are norocul ca şi spanioloaica să prindă una din zilele ei slabe, când se poate bate măr şi singură, ceea ce, fireşte, îi dorim cu toţii. Oricum, presupun că eu nu voi fi în stare să mă uit în direct.

joi, 24 mai 2018

PUŢIN (DESPRE) FOTBAL

Una peste alta, titlul obţinut de CFR Cluj în Liga 1 reprezintă un (mic) triumf al fotbalului – fie şi defensiv, lipsit de spectaculozitate –, care (nici) de data asta n-a putut fi păcălit până la capăt de către patronul şi “tehnicianul” închipuit al FCSB, Gigi Becali, această parafrază ambulantă a bancului cu ţăranul urcat pe bojdeucă să repare acoperişul, unde partea bună e că asigură echipei o finanţare generoasă, cu care ar trebui să fluiere în campionat şi să se descurce măcar onorabil în competiţiile internaţionale, dar partea proastă e că răstoarnă găleata literalmente (aproape) plină şi are grijă să(-şi) aducă doar antrenori fără experienţă, licenţă (PRO) şi personalitate, pe care să-i manevreze după bunul lui plac, nici măcar din umbră, ci în direct la televizor, profitând de faptul că aceştia preferă să tacă şi să înghită, în speranţa că va ieşi totul bine doar din inerţia milioanelor investite în jucători luaţi (cu japca) de la campioana sezonului precedent (Astra, Viitorul, urmează CFR) şi-şi vor trece în palmares un titlu obţinut cu “Steaua” pentru a-i aburi pe conducătorii de club de pe la vreo Sparta Praga, ŢSKA Sofia sau, şi mai bine, de prin Emirate sau China. Chestie care nu se întâmplă, iar la anul pariez pe Craiova.

Pe de altă parte, judecând nu atât după meciurile CFR-ului, la care NU (prea) m-am uitat, cât după comentariile (“)specialiştilor(”), pe care i-am auzit întruna criticând stilul (defensiv, “închis”, pragmatic…) de joc impus de Dan Petrescu, am convingerea că “Bursucul” reprezintă soluţia (internă) cea mai bună pentru banca Naţionalei, acolo unde numai… naivii îşi pot închipui că va reuşi să se impună (vreodată) un selecţioner cu o filosofie diferită, a unui joc deschis, ofensiv, spectaculos, mai ales cu actuala generaţie de jucători, când nici măcar cu cea de Aur nu ne-a ieşit aşa ceva. Dar, desigur, cum amintiţii… naivi probabil că nu s-ar mulţumi nici cu alde Mourinho, Conte sau Simeone, deocamdată aşteptăm revoluţia promisă din de Contra.

miercuri, 23 mai 2018

COZOROCUL

Expresia întipărită pe chipul lui Darren Cahill în timpul primului set al finalei de la Roma, pierdută de Simona Halep cu 0-6 (!!!), 4-6 în faţa Elinei Svitolina, mi-a amintit de cele afişate de-a lungul mai tuturor meciurilor (oficiale) de către bietul Christoph Daum, fostul antrenor al echipei naţionale de fotbal. Aşa cum neamţul nu putea înţelege, pesemne, în ruptul capului de unde şi până unde nişte jucători care la antrenamente se arătau măcar foarte talentaţi, dacă nu de-a dreptul geniali, excelând la jonglerii cu mingea pe picior, pase (precise) cu călcâiul şi nimerirea vinclului porţii de nouă ori din zece lovituri de pe linia careului de şaisprezece metri, deodată nu mai erau în stare să stea pe propriile picioare fără să se împiedice în şireturi, şi cu atât mai puţin să dea o pasă (cu latul) de un metru jumate, nici australianul nu părea să priceapă ce se întâmplase cu eleva sa, care cu o zi înainte se luptase până la capăt cu Sharapova, reuşind s-o răpună eroic pentru a doua oară la rând, şi poate că şi la ultima şedinţă de pregătire dinaintea finalei manifestase o energie şi o poftă de joc remarcabile, iar acum se plimba dezorientată pe teren, fără să ştie ce caută acolo la ora aceea, în afara unicului scop precis de a-şi da jos cozorocul abia pus cu câteva minute înainte, la încălzire, gest minor, dar plin de semnificaţii, după cum am mai scris, dacă nu cumva o fi vreo înţelegere (bizară) cu noul sponsor, pentru o mai bună expunere mediatică. Ei bine, indiferent de valoarea lor intrinsecă – mai mică, spre zero, în cazul unora, incomparabil mai mare, spre uriaşă, în cazul celeilalte – cu toţii sunt pur şi simplu români.

Din păcate, în ceea ce-o priveşte pe Simona, genul acesta de atitudine bleagă ce urmează unei reuşite mai mult sau mai puţin spectaculoase tinde să devină obişnuinţă, însă dacă în toamna trecută, la Beijing, avea măcar scuza sau consolarea că după succesul din semifinale devenise (pentru prima oară) numărul 1 mondial, aşa că finala n-a mai interesat-o, o victorie chinuită, în trei seturi lungi, cu o Sharapova deja istovită după un meci cu Ostapenko de peste trei ore, dar care chiar şi aşa – spre deosebire de ce avea să (NU) facă Simona într-o situaţie perfect similară – a jucat, fără îndoială (şi o spun ca unul care nu ratează nicio ocazie de a o urmări), cel mai bun tenis al ei de la (dacă nu şi dinainte) de finala de la Roland Garros disputată tot cu Simona, o astfel de victorie, ziceam, în condiţiile în care, văzându-le până atunci pe amândouă, eram convins că românca o va spulbera în două seturi scurte, nu reprezintă nici pe departe echivalentul unui turneu de Mare Şlem câştigat. Parol!

miercuri, 16 mai 2018

REVANŞE

Chiar şi aşa pesimist cum sunt din fire, înclinat să mă aştept ca lucrurile să iasă pe dos decât mi-aş dori, mai cu seamă pe plan sportiv, aproape că n-am avut nicio emoţie înaintea (şi cu atât mai puţin în timpul) partidei dintre Simona Halep şi Naomi Osaka, de la Roma (dovadă că m-am şi uitat de la început), asta, paradoxal, nu în pofida, ci, dimpotrivă, tocmai datorită rezultatului (nefavorabil) din precedenta întâlnire a celor două, dat fiind că, de la o vreme, jucătoarea noastră nu prea obişnuieşte să o încaseze de două ori la rând de la o aceeaşi adversară, izbutind să-şi ia revanşele cu vârf şi îndesat, după cum au putut să constate pe pielea lor alde Ostapenko, Sharapova sau Kasatkina.

Cheia victoriei (zdrobitoare) de azi a constat în faptul că, spre deosebire de un alt obicei de-al ei, doar că prost, Simona a început partida foarte bine, concentrată, reuşind să se ridice dacă nu la potenţialul său maxim de joc, măcar la nivelul arătat de japoneză şi să evite un aproape tradiţional (şi foarte plauzibil, în condiţiile în care aceasta din urmă a avut vreo trei sau patru mingi de break la 0-1) 0-2 sau chiar 0-3, astfel încât i-a stârpit din rădăcină avântul revoluţionar, manifestat (şi) data trecută (când, dimpotrivă, i l-a stimultat printr-o prestaţie modestă) şi i-a inoculat mai degrabă teama că de data asta se va face de râs în faţa numărului 1 mondial, ceea ce s-a şi întâmplat, spre marea mea satisfacţie reţinută, fiindcă, vorba filosofului, “niciun meci nu seamănă cu altul”, iar greul abia începe.

vineri, 11 mai 2018

SECRETUL EŞECULUI

Foto: Mediafax
După nenumărate ediţii ale concursului Eurovision la care România s-a calificat în finală (doar) datorită sau, mai degrabă, din cauza sistemului de vot discutabil, care, printre altele, favorizează naţiunile cu puhoi de cetăţeni plecaţi, mai mult sau mai puţin definitiv, peste hotare, a baftei chioare de a nimeri (aproape) an de an în aceeaşi semifinală cu ţări prietene sau având o diaspora românească însemnată, precum Moldova, Italia şi/sau Spania (ultimele două repartizate în afara concursului, dar având astfel drept de a ne vota) sau, iar mai adesea şi cu unele care se prezintă în general lamentabil ori au făcut-o atunci, iată că a venit şi previzibilul moment al marii ruşini: trupa (cvasi)debutanţilor întârziaţi “The Humans” (nume penibil şi în sine, cu atât mai mult cu cât sunt sigur că a fost furat de la un relativ nou serial de televiziune în care una dintre protagoniste aduce, vag, la culoarea părului, cu solista) n-a mai putut fi ajutată nici măcar de toate aceste circumstanţele favorabile reunite, cum s-a întâmplat aseară, ratând accederea în ultimul act al competiţiei, acolo unde, în schimb, ca umilinţa să fie totală, au ajuns absolut toţi vecinii noştri – Bulgaria, Serbia, Ungaria, Moldova, Ucraina – cu excepţia celui mai de nădejde prieten etern, Marea Neagră!

Din punctul meu de vedere, secretul eşecului a constat nu atât în (non)valoarea piesei – una mai degrabă (doar) mediocră, însă, cumva, fără personalitate, ştearsă, genul pe care o uiţi deja în timp ce-o asculţi, în condiţiile în care s-au calificat bucăţi (chipurile muzicale) (mult) mai proaste, chiar cumplite, dar având un dram de originalitate, precum ale Israelului (Doamne fereşte să şi câştige!), Cehiei, Sloveniei… – cât în apariţia scenică, acolo unde, pe de-o parte, solista [sau cei care au sfătuit-o (prost)] a(u) vrut să demonstreze cu orice preţ că victoria (la mustaţă!) din selecţia naţională nu s-a datorat (în exclusivitate) picioarelor etalate cu generozitate, ci, dimpotrivă, “vocii şi talentului”, plus, eventual, farmecului personal de la gât în sus, demonstrând însă fix contrariul, de vreme ce, la Lisabona, duduia şi-a acoperit cu străşnicie podoabele cele mai de preţ, descoperindu-le doar când şi când, în porţii mici, homeopatice, tip “flashing”, cu ajutorul unui soi de fustă în cunoscutul stil vestimentar “şorţ de sudură”, dar având, totodată, grijă să-i apară cât mai des în prim-plan faţa ridată, numai bună de ilustrat un dicţionar sau o enciclopedie la definiţia expresiei populare “nu-i frumoasă, da-i bătrână”, cu părul ca o căpiţă de fân “pieptănată” de limba vacii (deşi presupun că n-ar fi fost foarte greu de găsit un coafor cumsecade pe-acolo!), iar, pe de altă parte, în “show”-ul execrabil, pentru care, însă, responsabilitatea revine în special TVR [ce-o să se mai bucure cei de-acolo că acum pot ciopârţi liniştiţi finala cu calupuri publicitare inserate (ilegal – CNA-ule!) pe durata interviurilor din camera verde, dat fiind că tot nu mai avem reprezentanţi şi oricum n-o să se mai uite nimeni], care, având la dispoziţie, pe lângă, totuşi, experienţa unor concursuri similare (spre deosebire de “The Humans”), un arsenal întreg de lumini, efecte speciale şi aşa mai departe, asigurat de gazde şi cu care alţii au oferit reprezentaţii remarcabile, au însăilat o scenetă (ne)demnă de brigăzile artistice din anii ‘80, cu măşti şi marionete pescuite parcă din recuzita Teatrului Ţăndărică, dar cu care s-au mai şi fălit prosteşte că i-au păcălit pe ăia de la Eurovision, cu regula lor conform căreia nu poţi aduce pe scenă decât şase oameni, când la noi au fost, cică, fix 31… de paiaţe, plus cele câteva în carne şi oase, care întindeau abulic mâinile să sugereze ceva ce probabil în minţile lor părea mai limpede, şi pe care scenetă ar fi putut-o la fel de bine monta pe o scena improvizată din lădiţe de roşii în piaţa centrală a unui orăşel mic de provincie, cu tot cu stopurile alea de camion din spate. 

Altfel, actuala ediţie a concursului este nu doar printre cele mai slabe din ultimii ani, aşa cum mă văd pus în situaţia de a scrie cam de fiecare dată pe vremea asta, ci şi slabă pur şi simplu, în sine, proastă de-a dreptul, eu unul neavând vreo (şi cu atât mai puţin două-trei) piesă favorită, ci doar câteva (ca să nu spun foarte multe) despre care sper din tot sufletul să NU câştige, convins că ar intra într-un palmares “all-time” al ruşinii (la) Eurovision, în frunte cu cea interpretată de dihania aceea bizară care reprezintă Israelul (un fel de… femeie, fără barbă, dar mai înspăimântătoare decât dacă ar fi avut, numai bună să bântuie coşmarurile telespectatorilor!) şi care, din câte înţeleg, e cotată cu cele mai mari şanse, că, deh, aşa e lumea...