ÎN DIRECT

Pentru că a fost un weekend plin de transmisiuni sportive, cu finalele Cupei Mondiale de schi alpin, unde Lindsey Vonn a câştigat ce era de câştigat, inclusiv marele glob de cristal, dar din păcate fără să depăşească recordul de puncte al lui Herman Maier; cu reluarea curselor de Formula 1, unde vestea bună e că McLaren pare – cel puţin pentru două-trei etape, până se dumireşte Adrian Newey de la Red Bull ce a greşit la noul model – într-o postură mai favorabilă decât în anii trecuţi pentru atacarea titlului mondial, dar vestea... nu neapărat foarte rea, ci mai aşa şi-aşa, e că într-o mai bună formă se arată Jenson Button (care a şi câştigat, fără drept de apel, în Australia) şi nu Lewis Hamilton (ieşit doar al treilea, după Vettel); cu mult snooker, puţin fotbal interesant şi ceva tenis, inclusiv un nou Federer-Nadal, am aflat şi eu abia azi-dimineaţă şi cam tangenţial despre elucubraţiile lui Băsescu privitoare la faptul că i-ar fi propus, chipurile, lui Ponta să devină premier după demisia lui Emil Boc.

Din toată nebunia declaraţiilor contradictorii, în care, fireşte, personal tind să-i cred mai degrabă pe cei din USL, decât pe un mincinos patologic de teapa lui Traian Băsescu, mi se pare că se desprinde cât se poate de limpede o singură concluzie: pentru a evita astfel de situaţii, domnii Ponta şi Antonescu ar trebui să nu mai accepte absolut niciun fel de invitaţie la Palatul Cotroceni (sau oriunde în altă parte), pe indiferent ce teme de interes naţional, european, mondial sau (inter)galactic, decât, eventual, cu condiţia – inspirată din vremurile de tristă amintire, dar atât de actuale ale CPUN-ului – ca evenimentul să fie transmis ÎN DIRECT şi la o oră de vârf de cel puţin trei-patru televiziuni, pentru ca telespectatorii să poată judeca singuri ce e serios, ce e glumă şi ce e pură bazaconie în astfel de întâlniri.

"CHILD OF ROCK'N'ROLL"

SUAVUL DOMN CARTIANU

Până la urmă, fără să ratez, de pildă, superba calificare de aseară a lui Chelsea, din Champions League, care a dovedit din nou că măcar pe teren propriu echipele din Anglia sunt în stare să le bată la scor pe cele italiene, dar m-a făcut, fireşte, să regret o dată în plus că asta n-a fost de-ajuns şi pentru Arsenal, am reuşit cumva să văd şi eu integral ediţia de Sinteza Zilei cu actualul premier drept invitat şi m-am convins că a fost plictisitoare de la un cap la altul. În schimb, aşa cum se întâmpla odinioară cu interviurile lui Traian Băsescu de la TVR, am impresia că oleacă mai interesante au fost emisiunile celorlalte posturi în care au analizat-o pe cea originală.

E drept, la OTV n-am avut răbdare să mă uit decât cel mult douăzeci de secunde, aşa că n-am apucat să-mi dau seama ce voia să sugereze Dan Diaconescu buchisind şcolăreşte, pe litere (presupun că de tipar) şi cu mari pauze, un SMS primit de la telespectatorul fidel, dar la B1 (pardon de expresie) am stat vreo două minute întregi, suficient cât să asist la o scenă care m-a făcut să mă tăvălesc de râs încă o dată pe-atât, auzindu-l pe Grigore Cartianu (foto “Adevărul”, în cea mai avantajoasă postură din viaţa lui; da’ să-l vedeţi când vorbeşte!) aflat, e adevărat, într-un studio fără oglinzi, dar avându-i totuşi de-a stânga pe Andreea Pora şi parcă undeva în faţă pe Florian Bichir, ironizând-o pe biata Dana Grecu de la Antena 3, căreia i s-a adresat cu apelativul “suava”. Scumpul de el! Altfel, am mai remarcat chipul scofâlcit de invidie profesională al lui Turcescu, care, mai degrabă de pe fundul, că de la înălţimea ar fi impropriu spus, ratingurilor sale subunitare, se forţa să-şi râdă în fosta barbă de aproape milionul de telespectatori ai lui Gâdea.

Apropo însă de rating, am văzut că un influent coleg de trust al realizatorului Sintezei Zilei, Victor Ciutacu, încerca oarecum să-i scuze prestaţia, criticată de multă lume, printr-un soi de mică lecţie de jurnalism, spunând că acesta nu i-a sărit la beregată premierului Ungureanu fiindcă aşa e deontologic, să-ţi pui în valoare invitatul, iar ratingul mare a demonstrat că opţiunea pentru o astfel de abordare a fost cea corectă.

Ei bine, mai întâi că, din câte se tot laudă Antena 3 de la o vreme încoace, ratingul din seara cu pricina nu a fost unul chiar ieşit din comun, cifre similare înregistrându-se oarecum constant, chiar şi când prin studio s-au perindat ciudaţii ăia pescuiţi din Piaţa Universităţii, despre care am mai scris, ca să nu mai spun când cu problema lipsei de morfină. Prin urmare, adevăratul beneficiar al acestui rating mare a fost Ungureanu, care – şi aici vine partea mai tristă – a fost adesea “pus în valoare”, în faţa sutelor de mii de telespectatori, dar nu fiindcă Gâdea nu s-ar fi străduit din răsputeri în multe momente să pară mai subtil, mai dibace şi chiar mai cult decât el, ci pentru că pur şi simplu nu i-a reuşit. Din păcate.

LA CONCURENŢĂ

Nu ştiu dacă până la urmă aseară, la Sinteza Zilei, Mihai Gâdea o fi reuşit să scoată şi ceva cu adevărat important sau măcar cât de cât interesant de la premierul în funcţie, Mihai Răzvan Ungureanu, fiindcă după ce în prima jumătate de oră de emisiune efectiv am aţipit de două ori în timpul unor dispute mai degrabă semantice decât de substanţă, am trecut definitiv pe Digi Sport să mă uit la meciul de fotbal din Premier League dintre Liverpool şi Everton, de pe Anfield, care, fără să mă intereseze în mod special, decât poate prin prisma faptului că gazdele se luptă pentru acelaşi cam ultim loc de Champions League cu Arsenal, mi-a dat cel puţin ocazia să asist la încă unul din momentele acelea superbe pentru care – dincolo de considerentele de ordin strict subiectiv – sunt un mare admirator al fotbalului (şi nu doar) din insulă: la 0-0, în urma unei faze ofensive a lui Everton, unul dintre atacanţi s-a dezechilibrat, a părăsit spaţiul de joc trecând dincolo de linia de fund a terenului şi a dispărut într-un soi de fosă ca de orchestră, alcătuită din nişte panouri publicitare şi destinată de fapt fotoreporterilor sau oamenilor de ordine, de unde abia după câteva secunde îngrijorătoare a reuşit să se extragă cu dificultate şi doar ajutat de câţiva suporteri de la peluză ai echipei… adverse, care s-au grăbit să-i întindă mâinile. La noi probabil că l-ar fi linşat.

O GUVERNARE CA-N BANCURI

Vorba unui bun prieten de-al meu: dacă regimul lui Ceauşescu avea măcar meritul că genera tot felul de bancuri originale, cel al lui Băsescu nu e în stare nici de atât, ghidându-se el însuşi după unele vechi, pe care le aplică sub formă de program de guvernare, ca în cazul tăierilor de salarii urmate de “reîntregirea lor parţială” în an electoral, inspirate din cel cu evreul sfătuit de rabin să-şi bage în casă şi vaca, şi capra, şi ce mai avea el prin curte, pentru ca atunci când le va scoate să aibă impresia că trăieşte în ditamai palatul, nu în aceeaşi cocioabă înghesuită în care se sufoca şi înainte să le bage.

De altfel, pedeliştii se află pe punctul de a breveta mandatul perfect: după trei ani de furat ca-n codru, cu un Buget bazat pe “investiţii” dirijate fără scrupule doar către firmele clientelare, în cel de-al patrulea se limitează la a fura şi ei aşa, mai cu măsură, ca toţi cei dinaintea lor, pentru a rămâne câte ceva şi pentru pomenile electorale. În fapt, tot un fel de investiţie, menită să-i menţină la putere şi să le aducă iarăşi profit în primii trei ani ai mandatului următor, după care, în al patrulea… Şi tot aşa. Strategie care, într-o ţară ca a noastră, cu alegători… ca evreul din banc, e foarte probabil să şi reuşească.

ÎNCĂ UN AN RATAT

Este a nu ştiu câta oară în ultimii ani când cea mai bună piesă din finala selecţiei naţionale pentru concursul Eurovision iese fix pe locul doi. Partea şi mai naşpa e că aproape de fiecare dată pe locul întâi a ieşit una dintre cele mai proaste, aşa cum s-a întâmplat acum cu Mandinga şi a lor “Zaleilah” (?!), un fel de “The Balkan Girls” a Elenei Gheorghe, din 2009, cu care şi-atunci ne-am făcut de râs.

Fără să fi fost mare lucru nici de capul lor, de departe cea mai bună prestaţie au avut-o sâmbătă “Electric Fence”, cu piesa “Şun-ta”, preferată de altfel şi de juriu, care însă n-a putut răsturna rezultatul bizarului televoting, unde prin regulament s-a permis ca de pe fiecare număr de telefon să se voteze nici mai mult, nici mai puţin decât de unsprezece ori! Celelalte două piese aproape rezonabile au fost falsate înfiorător de foarte tinerele ilustre necunoscute Ioana Anuţa şi Bianca Purcărea, selectate probabil după modelul Lena, din 2010, fără a se ţine însă cont că, spre deosebire de noi, nemţii, care se numără printre sponsorii competiţiei, îşi pot permite să vină şi chiar să câştige cu astfel de afone.

"STORYTIME"

0-4 (PARTEA A DOUA: RETURUL)

Marea mea supărare după meciul de marţi seară din Liga Campionilor nu e că Arsenal a ieşit din cursa pentru ultimul trofeu la care mai putea spera anul acesta, fiindcă după 0-4 în tur cu Milan eram resemnat şi absolut liniştit, dar ar fi putut măcar s-o facă naibii într-un mod mai puţin dramatic, fără să conducă la pauză cu 3-0, iar în repriza a doua să se stingă şi să dea senzaţia că joacă la conservarea rezultatului, de parcă în tur fusese doar 0-2!

Probabil că pentru un (tele)spectator neutru Arsenal e una din cele mai frumoase şi mai spectaculoase echipe ale momentului în fotbalul european, poate singura pentru care un scor de 4-0, fie în favoarea ei, fie în a adversarilor, nu reprezintă mare lucru, putând fi răsturnat, şi într-un sens şi în celălalt, uneori chiar şi pe parcursul unei jumătăţi de repriză, cum s-a întâmplat anul trecut la Newcastle, când gazdele au revenit de la 0-4 la 4-4. Pentru un fan ca mine însă, e un coşmar.

Nu mai departe de acum o săptămână şi jumătate, în Premier League, după ce la 0-2 acasă cu Tottenham, prin minutul 40, mă împăcasem cu gândul unei noi înfrângeri, eventual la scor, şi mă pregăteam să mă apuc de alte îndeletniciri, emoţiile mele au început să crească progresiv, la pauză fiind deja 2-2, şi au atins apogeul la 5-2 pentru Arsenal, în minutul 68, adică exact acelaşi din care pornise cursa de urmărire a lui Newcastle. De data aceasta, aproape miraculos, nu s-a mai întâmplat aşa, rămânând 5-2 până la final.

În etapa următoare, mai nimic dramatic: de la 1-0 pentru Liverpool, care a ratat, pe lângă un penalty, alte vreo sută de ocazii uriaşe – apărarea tunarilor evoluând penibil ca întotdeauna – meciul s-a încheiat firesc, cu 2-1 pentru Arsenal, golul victoriei fiind marcat în prelungiri de acelaşi unic Van Persie care-l dăduse şi pe cel al egalării.

Ce voiam de fapt să scriu încă de la meciul cu Tottenham, dar m-am luat cu altele, e că, în condiţiile în care încă de-atunci era clar că nici anul acesta echipa nu va pupa vreun trofeu, iar un eventual loc de Liga Campionilor, pentru care să alerge, chinuitor pentru fani, tot restul sezonului, mi se pare oricum o mult prea palidă consolare, ca român sadea ce sunt am ajuns să-mi doresc un final de campionat catastrofal, cu cât mai multe înfrângeri ruşinoase, la scoruri astronomice, inclusiv în faţa unor echipe din coada clasamentului, fiindcă numai aşa poate se vor mişca în sfârşit lucrurile, în sensul unei demisii/demiteri a – cum am mai spus-o – foarte simpaticului, dar deja prea eternului Arsène Wenger, care din păcate nu e nici pe departe Sir Alex Ferguson de la Manchester United şi cu care mi se pare evident că nu se va mai ieşi vreodată din tipul acesta de mediocritate în care s-a intrat, cu câte o jumătate de sezon (indiferent dacă prima, ca anul trecut, sau a doua, ca acum) dătătoare de speranţe şi alta profund dezamăgitoare. Or, rezultatele bune din ultima vreme nu fac decât să-i consolideze artificial poziţia.

Spre deosebire de înţelepciunea populară fotbalistică românească ce spune că e de preferat o înfrângere cu 5-0 decât cinci înfrângeri cu 1-0, eu aş spune că în momentul ăsta prefer pentru Arsenal cinci înfrângeri cu 1-0 decât o victorie cu… 5-2, fie şi în faţa lui Tottenham. Să se spargă odată buba!

PEDEAPSA CU VIAŢA

În contextul emoţiei provocate de atacul criminal de zilele trecute din zona Perla-Dorobanţi, nu se putea să nu se găsească vreun Cristian Tudor Popescu care să (re)lanseze dezbaterea pe tema reintroducerii pedepsei cu moartea în Codul penal.

Trebuie să spun din capul locului că, fără să fiu animat neapărat de cine ştie ce profunde sentimente creştineşti, ba chiar în ciuda unor puseuri de furie oarbă care mă încearcă şi pe mine de câte ori aflu de câte o asemenea faptă abominabilă, sunt un adversar înfocat al pedepsei capitale, principalul meu argument fiind unul catalogat de CTP drept o “marotă a celor care protejează asasinii” (?!), şi anume riscul unor erori judiciare ireparabile, mai ales într-o veselă şi frumoasă ţară ca a noastră, cu o Justiţie... cum o ştim cu toţii. Până şi într-un caz aparent limpede ca lumina zilei, precum cel din Dorobanţi, nu m-ar mira să asistăm la vreo năzdrăvănie de genul cercetării “principalului suspect” în stare de libertate (că în interminabile aresturi preventive sunt ţinuţi oamenii de afaceri şi politicienii din opoziţie) sau că, într-un final, printr-o lovitură de teatru, hodoronc-tronc e arestat, judecat şi condamnat… un vecin de bloc de-al lui Vlădan!

Pe de altă parte însă, sunt absolut de acord cu înăsprirea draconică a condiţiilor de detenţie pentru astfel de sceleraţi. N-o să merg până la a recunoaşte cu deplină sinceritate că m-ar unge pe suflet să-i ştiu schingiuiţi zilnic, după un program riguros stabilit eventual prin lege, şi poate că şi munca silnică pe viaţă, prin minele şi pe şantierele cu risc sporit ale patriei sau executarea întregii sentinţe în condiţii de izolare totală par nişte barbarii anacronice, dar măcar interzicerea unor privilegii pentru care pot fi invidiaţi şi de unii oameni cinstiţi şi liberi, cum ar fi televizorul în celulă, telefoanele (mobile) la discreţie, vizitele conjugale, orele de artă sau sport etc., cred că s-ar impune. Li se poate acorda în schimb un altul: acela de a nu li se mai confisca şireturile şi curelele, lăsând la latitudinea lor dacă şi cum să le utilizeze în caz că nu mai suportă regimul.

Marele avantaj faţă de pedeapsa cu moartea este acela că, dacă după, să zicem (că s-a mai întâmplat), 15 ani de încarcerare se constată o eroare judiciară, omul poate fi nu doar imediat eliberat şi reabilitat, dar şi substanţial despăgubit de stat, astfel încât să-şi petreacă restul zilelor în huzur.