Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 29 august 2014

"MADE IN HELL"

joi, 28 august 2014

MAI BINE BOGAȚI, DAR NOROCOȘI, DECÂT SĂRACI, DAR GHINIONIȘTI

Da, aseară am ţinut cu Steaua! Nu chiar cât am ţinut cu Arsenal, dar am ţinut. Adică, dacă tot (îmi) era scris să am parte de una caldă şi alta rece, mă bucur că s-a întâmplat aşa, să se califice Arsenal după un joc mizerabil, dar câştigat, cu Beşiktaş, şi să n-o facă Steaua, după unul aproape la fel, dar pierdut, cu Ludogoreţ. Aş fi preferat, însă, două calde.

Treaba e că norocul trage tot la ăia cât de cât mai buni şi sigur-sigur (mult) mai bogaţi. Dacă ar fi să fac o comparaţie cam între mere şi pere, măcar pe considerentul că şi unele şi altele sunt fructe, în ansamblul celor două manşe Arsenal a evoluat categoric mai slab cu turcii, decât Steaua cu bulgarii. Dacă în tur bucureştenii au fost net superiori adversarilor şi au avut şi o primă repriză bunicică în retur, londonezii au fost jalnici de la un capăt la altul. Cu toate astea, în timp ce primii au fost eliminiaţi – poate, la urma urmelor, pe bună dreptate, deşi nu cred că li se poate reproşa mare lucru, de vreme ce au făcut cam tot ce-au putut –, ceilalţi ajung iarăşi în grupele Ligii Campionilor, dar teribil de chinuit. (Fără să fie neapărat aici locul şi acum momentul, nu mă pot abţine să remarc prestaţia lamentabilă a lui Ozil, ale cărui centrări şi chiar pase scurte, încă de la începutul sezonului, am senzaţia că sunt efectuate cu ochii închişi, ajungând oriunde numai la coechipieri, sau măcar în preajma lor, nu. Cât despre Alexis Sanchez, care, de bine de rău, are meritul de a fi marcat, oarecum din nimereală, singurul gol al dublei cu turcii, de data asta am să-l păsuiesc public de înjurăturile pe care i le-am adresat neîncetat în particular.)

Pe de altă parte, mă gândeam aseară, în timp ce toată lumea se văicărea de mama focului la televizor că Steaua a încasat fix în minutul 90 golul care a trimis meciul în prelungiri şi la fatidicele lovituri de departajare, că şi ea l-a marcat pe cel al victoriei din tur cam tot pe-acolo, prin minutul 88, că de-aia nu ţine un meci de fotbal cât unul de handbal sau de rugby, caz în care, după un dublu 0-0, tot la mâna lui Moţi s-ar fi ajuns.

Apropo de Moţi şi prestaţia lui în poarta bulgarilor, unde a intrat în locul titularului eliminat în minutul 120, mă mai gândeam că, în febra momentului, toţi cei care se arătau stupefiaţi, dacă nu de-a dreptul revoltaţi, fiindcă Steaua a irosit o astfel de oportunitate au uitat pesemne vorba înţeleaptă care spune că un penalty nu se apără, ci se ratează. Probabil că şi dacă în locul lui Moţi ar fi intrat bunica lui, alde Râpă şi Pârvulescu tot n-ar fi izbutit s-o învingă de la punctul cu var. Mult mai norocoşi ar fi fost bucureştenii dacă Moţi intra în poartă cu jumătate de oră înaintea fluierului final. Sau de la începutul meciului.

La drept vorbind, dacă Steaua e (aproape) atât de bună încât să fi ajuns în grupele UCL, unde, vezi Doamne, s-ar fi bătut de la egal la egal cu marile forţe fotbalistice ale continentului, înseamnă că e pe deplin capabilă să acceadă măcar până în primăvara timpurie a Europa League, confruntându-se cu alea mai mici. Dacă nu, nu. Sigur, din punct de vedere financiar nu e acelaşi lucru, dar pentru coeficientul de ţară punctele acumulate sunt la fel de bune.

miercuri, 27 august 2014

ŞAPTE SCĂRI ŞI PAIŞPE BĂLŢI

Aşa cum (vă) spuneam sau, mai precis, scriam (dar cum eu scriu de multe ori ca şi cum aş vorbi, e cam acelaşi lucru) ieri, oarecum tangenţial, dacă nu chiar paralel cu subiectul tratat, la sfârşitul săptămânii trecute am dat o fugă (tot) de o zi la munte, şi anume la Canionul Şapte Scări, pe care, oricât de straniu, şi chiar un pic jenant, le-ar putea părea celor care mă cunosc de-adevăratelea, nu doar din mediul online, şi ştiu că la viaţa mea am făcut ceva trasee montane, chiar şi prin masive mult mai îndepărtate de casă, nu l-am vizitat nici în anii mei (dar, pe undeva, şi-ai lui) de glorie şi nici mai de curând, la deja aproape bătrânețe, ci taman acum, când a auzit tot pantofarul de el de la televizor cu ocazia relativ recentei (re)inaugurări după o altfel bine venită reabilitare a infrastructurii auxiliare, iar străbaterea lui – în schimbul unei taxe mai mult sau mai puţin modice, de 10 lei, pentru care te alegi cu un fel de brăţară de hârtie, viu colorată în verde sau galben (funcţie de nu ştiu ce) şi neaşteptat de rezistentă la intemperii, agresiuni mecanice şi transpiraţie, încât singurul motiv pentru care ai face-o pierdută pe jos, în sânul naturii, e nesimţirea cruntă – se desfăşoară cam într-un şir indian continuu din pricina afluxului de turişti. În fine.

Pentru că fotografii minunate de la faţa locului, realizate de artişti-pozari mult mai talentaţi decât mine, şi impresii care mai de care mai pozitiv-plăcute puteţi găsi pe o grămadă de site-uri descoperite la orice simplă căutare pe Google după termenii “canionul (sau cascada) şapte (sau 7) scări”, eu o să mă ocup, ca de obicei, cu stricarea chefului şi spargerea petrecerii, spunând (sau, mai degrabă, scriind, dar cum eu... vezi mai sus) că după un drum destul de obositor, dar, într-adevăr, pitoresc, pe traseul Dâmbu Morii-Canionul Şapte Scări-Cabana Piatra Mare (bandă galbenă, între trei şi oricâte ore de mers, în funcţie de pregătirea fizică a fiecăruia şi, mai cu seamă, numărul de poze făcute în canion), la întoarcere, în cazul în care, ca mine, nu suportaţi (sau măcar preferaţi) să (nu) coborâţi pe aceeaşi cărare, şi o luaţi pe aşa-numitul “Drum Familiar” (bandă roşie), care şerpuieşte oarecum paralel (cel puţin pe hartă) cu celălalt, veţi avea marea surpriză neplăcută ca jos, destul de aproape de sosire, să treceţi prin mijlocul unei zone în care se taie la greu copacii, pericolul mai mare şi relativ ipotetic fiind să vă treziţi efectiv cu ditamai trunchiul în cap, cum era să i se întâmple unei familii care mergea în faţa mea, iar cel relativ mai mic, dar iminent, să vă afundaţi în mocirlă până la genunchi, oricât de prudenţi şi dispuşi să o apucaţi pe potecuțe ocolitoare (care în cea mai mare parte lipsesc cu desăvârşire) aţi fi, pentru că transportarea buștenilor se face (inclusiv cu calul) pe poteca principală.

Cum o fotografie cică face cât o mie de cuvinte, am să las imaginile să vorbească de la sine, cu precizarea că, da, acela a fost chiar un pomişor cu marcaj turistic pe el, ceea ce am impresia că face ca tăiere lui să constituie chiar contravenţie, dacă nu de-a dreptul infracţiune, iar buldozerul acela galben merge nu pe vreun drum forestier lăturalnic, ci prin albia unui pârâu, pentru simplul motiv că pe poteca făcută deja varză s-ar fi împotmolit.


P.S. Coincidenţa face că, după cum am citit, fix în ziua aceea autorităţile locale desfăşurau o amplă acţiune pentru prinderea celor care taie copaci fără autorizaţie. Mă întreb dacă pe ăştia i-or fi prins. Sau poate aveau autorizaţie.

marți, 26 august 2014

CU TAXĂ, FĂRĂ TAXĂ...

Acum nici nu mai ştiu cum este, că n-am mai fost la mare de aproape trei săptămâni încheiate, deşi era cât pe ce să ajung la sfârşitul celei trecute, numai că am preferat în ultima clipă muntele, atât din motive perfect obiective, inclusiv, sau mai ales, de natură financiară, cât şi profund subiective, fiindcă ultima oară mai mult m-am enervat din cauza aglomeraţiei infernale de pe drum şi mai ales de pe plajă, unde, printre altele, la un moment dat m-au scos din pepeni singurii puştani din lume care în loc să stea dracului cuminţi pe cearşafurile lor cu o tabletă sau un smartphone în faţă, ca toţi minitehnicuşii cu microcipuri în loc de creier din generaţia lor, se gândiseră – culmea desuetudinii de secol XX! – să joace o miuţă, lucru pe care, ce-i drept, îl făceam şi eu, chiar cu asupra de măsură, la vârsta lor şi îmi place să cred că aş fi făcut-o chiar şi dacă s-ar fi inventat încă de pe-atunci mulţimea de “gadgeturi” care le spală acuma creierele (ca, de altfel, şi pe-ale noastre, ale ăstora mai bătrâni, doar că noi măcar am apucat să ne trăim tinereţea bătând mingea, străzile cartierului şi cărările de munte cu cortul în spate, nu ecranele tactile şi tastaturile), însă bruma de bun-simţ şi glagore în plus faţă de ei m-ar fi împiedicat să folosesc drept teren de fotbal o bucăţică de nisip îngustă de două palme, unde abia mai aveai loc să te strecori încolo şi-ncoace, respectiv de pe propriul prosop în apă şi retur, şi-aşa mai mult sărind peste oamenii întinşi la soare decât reuşind să-i ocoleşti, plus că lipsa lor de experienţă în domeniu îi făcea să n-apuce să dea de două ori în beşică fără s-o expedieze în capul cuiva aflat şi la zeci de metri depărtare, în fine, (aşa)dar în urmă cu alea trei săptâmâni, plus vreo câteva zile, când tocmai mă pregăteam să plec, la începutul lui august, şi l-am văzut într-o apariţie încă şi mai penibil de ridicolă decât de obicei pe Victor Ponta la televizor arătându-se exact la fel de indignat ca şi cu fix un an în urmă, când minţise iarăşi angajându-se să găsească de urgenţă o soluţie, că bieţii săi concetăţeni/supuşi, cu drept de vot la prezidenţiale în toamnă, sunt obligaţi să stea la cozi interminabile, care aproape dublează durata călătoriei, pentru a plăti taxa de pod/autostradă de la Feteşti, mă şi gândeam că, la urma urmelor, indiferent dacă există într-adevăr şi alte metode mai moderne de achitare a ei, pe care într-un viitor improbabil actualul premier sau oricare alt politician le va implementa şi la noi, sunt şi oamenii de (la) rând tâmpiţi de vină, fiindcă, în timp ce mie nu îmi lua niciodată mai mult de zece secunde din clipa când ajungeam cu maşina în dreptul ferestrei la care stătea cetăţeanul încasator şi până treceam de bariera deja ridicată, deoarece foloseam un mic truc aflat la mintea cocoşului, dar nu şi a turistului românesc de weekend, prezentând bani potriviţi, la nivel de mărunţiş, chiar şi dacă asta însemna să mă scormonesc în prealabil (că timp aveam suficient!) de nişte fise de-alea de nu ţi le mai dă nimeni rest, mulţi alţii abia după ce le venea rândul începeau să-şi caute prin portbagaj valiza unde băgaseră borseta în care era portofelul doldora numai cu hârtii de o sută sau cel mult (ori puţin) cincizeci, folosind prilejul numai bun să le schimbe, asta ca să nu mai spun că pe chestia asta (dar şi pe altele) eu, care am ajuns anul ăsta de trei ori câte o zi la mare, a trebuit să plătesc respectiva taxă de două ori, şi la dus şi la întors, doar pentru că voiajam în extrasezon, când nu era aşa îmbulzeală şi nici data alegerilor atât de aproape, de mă şi întreb dacă nu e cazul să dau în judecată Guvernul şi să cer despăgubiri, fiindcă mă simt discriminat. Sau mai bine-l înjur.

luni, 25 august 2014

RUNDA A DOUA

Chiar nu mi-am propus şi nici n-o să fac o (pseudo)cronică a fiecărui meci jucat de Arsenal în Premier League sau în celelalte competiţii interne şi internaţionale, în măsura în care va mai face mulţi purici prin ele, ceea ce, la cum evoluează deocamdată, pare foarte puţin probabil. Totuşi, îmi vine greu, dacă nu chiar, iată, imposibil să mă abţin de la câteva consideraţii succinte pe marginea partidei de sâmbătă, de la Liverpool, cu Everton, încheiată cu un nesperat şi nemeritat, pentru, respectiv de, londonezi, 2-2, după ce au fost conduşi până în minutul 83 cu 2-0.

Aşadar, coşmarul sezoanelor trecute continuă, “tunarii” cu bombe de mucava conduşi de moşulică Wenger încăpăţânându-se să aplice o strategie aparte, conform căreia meciurile încep cu adevărat pentru ei abia din a doua parte a reprizei secunde, preferabil în ultimele 7-8 minute plus prelungiri, în timp ce prima este folosită pentru odihnă, relaxare şi amuzamentul copios al asistenţei prin execuţii ridicole, pase greşite flagrant şi deposedări periculoase comice ale coechipierilor, în plus fiind interzisă cu desăvârşire expedierea oricărui şut, indiferent cât de anemic, pe, sau chiar numai spre poarta adversă; în schimb, cele năpraznice către cea proprie sunt stăruitor încurajate. De asemenea, pentru sporirea interesului şi atragerea publicului la stadion, adversarii vor fi constrânşi să marcheze în acea primă repriză cel puţin două goluri, mergându-se însă şi până la patru, eventual încă din primul sfert de oră, cum s-a mai întâmplat în ediţia trecută a PL.

Noutatea absolută a ultimilor doi ani este că, în contrast cu vechea politică de austeritate impusă oarecum inexplicabil pentru un club oricum dintre cele mai înstărite, tot acest spectacol grotesc îi are acum în prim-plan pe doi jucători care împreună au costat cam cât loturile reunite ale tuturor echipelor de prima, a doua şi a treia ligă din România, Ozil şi, mai cu seamă, Alexis Sanchez, care mai are nevoie probabil de încă zece-douăzeci de meciuri ca titular (la meciurile amicale sau, poate, de Cupa Ligii) şi de două ori mai multe pe banca de rezerve pentru a se integra perfect în mecanismul echipei şi a fi doar la fel de penibil ca, de pildă, Arteta. Momentan e fără pereche, mai cu seamă că Mertesacker (memorabilă intervenţia lui de sâmbătă prin care a deposedat un adversar… punându-l într-o situaţie iminentă de gol) evoluează în alt compartiment. 

Pe de altă parte, alde Cazorla sau chiar Giroud – care, oricât ar fi de slab (şi este), e totuşi singurul atacant (veritabil) care măcar din o sută de faze tot dă un gol – vor fi pedepsiţi aspru pentru preţurile lor de achiziţie mai modeste (doar cât loturile Concordiei Chiajna şi ale Oţelului Galaţi cu tot cu stadioane) şi vor fi ţinuţi rezerve (de lux), fiind introduşi pentru perioade din ce în ce mai scurte, pe finaluri de meci, atunci când se va fi dovedit fără putinţă de tăgadă că gloabele cele scumpe nu mai pot face nimic pentru întoarcerea rezultatului.

În concluzie, se prefigurează încă un an (deja cam al patrulea sau al cincilea numai de când scriu eu pe blog) plin de insuccese, până şi eternul loc patru în campionat, ca să nu mai vorbesc de tradiţionala accedere în, dar şi eliminare din faza optimilor Champions League (ca să nu mai spun că deocamdată am emoţii mari şi pentru intrarea în grupe, după evoluţia modestă de la Istanbul cu Beşiktaş) părând deziderate mult prea îndrăzneţe. Să dea domnu’ Wenger să mă înşel!

sâmbătă, 23 august 2014

"TRAVELLER"

miercuri, 20 august 2014

VÂRFULEŢUL CEL VITEAZ

Ieri după-amiază sau chiar mai spre seară, o veste cutremurătoare a zguduit din temelii redacţiile tuturor publicaţiilor şi televiziunilor (de sport): Keşerü nu e titular! 

Cum?! Keşerü?! Rezervă?!? Nu se poate!! Revoltător!!! Incompetenţă!!! Mai mult decât atât: trădare curată! Aranjament ordinar! Meciul a fost vândut! Ruşine, ruşine, ruşine, de cinci ori RUŞINE!!!! Gâlcă, Gâlcă lasă-neee!

Pentru cei mai puţin familiarizaţi chiar şi decât mine cu caricatura de campionat intern de trosbal (un fel de sport bizar, vag asemănător cu fotbalul european, însă pentru care trebuie să plăteşti din greu la societăţile de cablu autohtone chiar şi ca să NU îl urmăreşti), Keşerü este un component oarecare al echipei Steaua Bucureşti, care, în ciuda rezonanţei numelui, nici măcar nu e vreun cunoscut (oricum altora, că eu abia acum am auzit de el!) internaţional maghiar, ci un românaş get-beget, doar născut mai la Oraaadea, dar care s-a distins în ultima etapă prin marcarea a nu mai puţin de şase goluri (dintr-o lovitură) în poarta megaformaţiei de renume mondial, fostă câştigătoare a Cupei Presei la oină, Pandurii Târgu Jiu. Adicătelea un fel de aproape croitoraşul cel viteaz, mai ales dacă şi cel de-al şaptelea său şut spre peluza din spatele buturilor echipei oaspete s-ar fi nimerit pe direcţie aproximativ centrală (+/- 7,32 metri) şi la mai puţin de 2,44 metri de sol. Pe scurt, mult aşteptatul nou Gică Hagi, cu care comentatorii s-au grăbit să-l compare, şi viitoarea speranţă născută moartă (că “puştiul” are deja aproape 28 de ani) a echipei naţionale. Nea Piţi, sper să nu dezamăgeşti o ţară întreagă neconvocându-l sau ţinându-l şi matale mai mult pe bancă!

Din fericire pentru antrenorul Stelei, care astfel a scăpat de linşaj (măcar mediatic), aseară lucrurile s-au terminat, grosso modo, cu bine, bucureştenii învingând cu 1-0 celebra formaţie de top din Bulgaria, … (pe moment îmi scapă numele), graţie golului înscris de Chipciu, printr-un procedeu tehnic aparte, foarte asemănător cu ceea ce în jargonul de specialitate se numeşte “chiflă”, după ce momentul propice unui şut adevărat spre poartă fusese ratat, spre surpriza întregii linii defensive a bulgarilor. Mare fotbalist şi ăsta! Aproape că-mi pare şi rău pentru toate vorbele urâte rostite la adresa lui în precedentele 87 de minute ale partidei (când, printre altele, a ratat un penalty), ca şi în următoarele două, plus prelungiri. Asta mai cu seamă că boscoroditul de serviciu, Cristi Tănase, n-a evoluat, fiind accidentat, spre disperarea aceloraşi jurnalişti, dar şi suporteri, care altfel îl înjură meci de meci, pe bună dreptate, dar acum îi duceau amarnic dorul. Că aşa-i (şi) în fotbal!

marți, 19 august 2014

VITAMINE OTRĂVITOARE

În aşteptarea înfrigurată a unui studiu de amploare întocmit de un grup de cercetători americani de la vreo universitate de stat de prin Dakota de Sud sau Carolina de Nord care să demonstreze, definitiv şi irevocabil, fără putinţă de tăgadă (cel puţin până la următorul, realizat de nişte confraţi de-ai lor din Dakota de Nord sau Carolina de Sud), că administrarea suplimentelor alimentare cu (multi)vitamine şi minerale), departe de a fi benefică pentru organismul uman, este cu adevărat nocivă, dacă nu de-a dreptul fatală, am dat, uşor tardiv din păcate, peste un articol de popularizare a unuia care deocamdată arată numai, la fel de irevocabil şi definitiv, că acestea nu au de fapt niciun fel de efect, nici cu totul negativ, dar nici câtuşi de puţin pozitiv. Aşa o fi.

Ce mi-a atras însă atenţia în mod deosebit – pe lângă faptul că printre elementele demonstrate cât se poate de ştiinţific cu acest prilej se numără totala ineficienţă a respectivelor suplimente în reducerea bolilor cardiovasculare şi a cancerului (dar a accidentelor rutiere!?), chestie la care, cinstit să fiu, ca unul care le mai iau din când în când, nici nu mă aşteptam din partea lor, sperând să ajute în cu totul şi cu totul alte chestiuni, mai mărunte – a fost partea în care se menţionează că unul dintre seturile de experimente a vizat un număr de “5950 (fix, precis!) de participanţi, toţi medici (?) de sex masculin (??) cu vârste de peste 65 de ani (aşadar or fi fost şi unii de 90), care au luat, zi de zi, câte o multivitamină (mă rog, presupun că e vorba de un comprimat cu multivitamine), timp de nici mai mult, nici mai puţin de… 12 ani”. (Citatul este exact, parantezele şi punctele de suspensie îmi aparţin.) Concluzia fiind aceeaşi, că nu le-a folosit la nimic.

Ei bine, în condiţiile în care în țărișoara noastră natală şi, fireşte, iubită speranţa medie de viaţă este de (numai) vreo 74 de ani jumate (iar pentru bărbaţi, indiferent dacă sunt sau nu medici, încă şi mai puţin), consider o coincidenţă mai degrabă extrem de fericită că toţi participanţii aceia la studiu, care au înghiţit degeaba vitamine preţ de 12 ani, au ajuns, conform unui calcul aritmetic simplu, până la vârsta de cel puţin 77 de ani (cei de 90 ar fi ajuns la 102!), fiind şi suficient de lucizi ca să comunice cu cercetătorii pentru a le împărtăşi impresii legate de starea lor de sănătate neîmbunătăţită. Aşa încât o să mă risc în continuare.

luni, 18 august 2014

PRIMA RUNDĂ

Ca să-l parafrez pe un odios clasic în viaţă: ce blestem o fi pe iubitorii fotbalului englez din România ca meciurile de Premier League de pe Eurosport să fie comentate de doi dintre cei mai penibili indivizi din branşă, Nuştiucum Viorel şi Nuştiucine Habarnam!

Nu mai departe de sâmbătă, în chiar prima etapă, am pierdut, în transmisiune directă, golul egalizator al lui Arsenal, din partida câştigată în cele din urmă, cu chiu, cu vai, în faţa lui Crystal Palace cu 2-1 pe teren propriu, fiindcă preţ de câteva (zeci de) secunde îmi mutasem privirile de pe ecran, rămânând însă cu urechile ciulite la bălmăjelile plictisitoare ale celor doi, care nu s-au întrerupt din ce aveau ei de povestit între ei decât abia după ce mingea intrase de multişor în poartă, cu toate că faza nu fusese deloc una rapidă şi surprinzătoare, “care să nu anunţe nimic”, cu vreo degajare spectaculoasă a portarului Szczesny până în careul advers de unde un atacant să fi reluat în plasă dintr-o singură atingere, aşa cum am crezut înainte să văd reluarea, ci dimpotrivă, una cât se poate de lentă, respectiv de-a dreptul fixă, şi cu desăvârşire periculoasă, adică o lovitură liberă din apropierea careului de 16 metri, pe care însă cei doi păcălici nu catadicsiseră s-o pomenească în comentariu.

A doua zi, ieri, cu prilejul unui alt meci, pe care de fapt nici nu l-am urmărit, decât pe sărite, dar m-am nimerit tocmai atunci pe recepţie, ăla care nu e şi Viorel se minuna de zor, repetând ca papagalul “ce conservatori sunt englezii!”, pentru că arbitrul se dovedise cam stângaci în mânuirea spray-ului acela minune, apărut în premieră la CM de anul acesta, cu care se trasează linia unde trebuie să stea zidul la loviturile libere.

Acum, dincolo de faptul că dobitocul ar face mai bine să se uite prin cărţile de istorie, sau măcar pe Google, or numai în tabloide la rubrica “ştiaţi că...?”, pentru a descoperi cu nătângă stupoare în câte domenii englezii ăştia, conservatori după mintea lui microscopică, au fost cei dintâi din lume, deschizători de drumuri, am avut curiozitatea uşor masochistă să mă uit la un meci de căcat din Liga I, difuzat, mai târziu, pe un alt post, doar până la prima lovitură liberă – care, neobişnuită baftă, s-a nimerit să vină foarte rapid – ca să văd dacă dragii noştri compatrioţi, vestiţi pentru deschiderea lor către tot ce e nou, au introdus şi ei respectivele spray-uri în măreaţa competiţie internă. Ei aş! Mai va!

Revenind un piculeţ la meciul propriu-zis al “tunarilor”, n-am să spun decât că am avut o mostră timpurie din ce va trebui să suport şi de-a lungul acestui sezon: un joc fără orizont, cu multe înflorituri inutile (a se citi: pase repetate către coechipieri tot mai prost plasaţi) şi nicio eficienţă, execuţii caraghioase, o defensivă haotică şi o evoluţie a noii “vedete” Alexis Sanchez cel puţin atât de jenantă pe cât anticipam. Toate ingredientele (in)succesului.