Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 12 iulie 2017

PE PIELEA LUI

Având în vedere că, spre deosebire de Marele Premiu de Formula 1 al Azerbaidjanului, care a fost de departe cea mai interesantă cursă a sezonului, cel al Austriei, de duminică, a fost, dimpotrivă, una dintre cele mai anoste, poate doar după cea din Australia, de la debut, principalul subiect de comentarii a rămas incidentul din Baku, dintre Vettel şi Hamilton, în urma căruia germanul a scăpat (ieftin) doar cu penalizarea iniţială, un “stop and go” de 10 secunde, plus obligativitatea de a… îşi cere scuze public şi a promite pe cuvânt de pionier că nu va mai face o golăneală de acest fel, adică se va strădui (dar nu prea mult) să inventeze altele.

Cu toate că multă lume, inclusiv din rândul experţilor în domeniu, a evocat varianta mai echitabilă a unei suspendări de (cel puţin) o cursă, la care, din punctul meu de vedere, ar fi trebuit să se ajungă nu neapărat printr-o pedeapsă în sine, poate uşor exagerată, ci dacă băbăciunea ferraristă ar fi primit, pe bună dreptate, nu doar trei puncte de penalizare pe licenţa de pilot, ca şi pentru o “abatere” obişnuită, un acroşaj din culpă, dar neintenţionat, ci dublul, şase puncte, astfel încât ar fi acumulat un total de 12, exact cât să stea o etapă, cu atât mai mult cu cât, la drept vorbind, chiar a provocat DOUĂ accidente, atât lovirea din spate a lui Hamilton, cât şi cea din lateral, VOLUNTARĂ, s-au mai găsit şi destui cretini care să-l socotească, în continuare, vinovat pe britanic, probabil pe motiv că nu e blond natural, iar noul comentator de la Dolce Sport, selectat, pesemne, pe aceleaşi criterii de (IN)competenţă ca şi ceilalţi doi, încerca discret să-l disculpe pe neamţ, spunând că, probabil, atunci când a schiţat manevra (ulterior finalizată!) de a-l lovi pe Hamilton roţi în roţi, se aştepta ca pilotul de la Mercedes să ia şi el de volan, pentru a se feri, asta în condiţiile în care se afla la câţiva centimetri de un parapet în care a fost cât pe ce să fie oricum proiectat. Probabil însă că boul de la Dolce a văzut cursa pe aplicaţia de mobil de la Telekom, care merge (prost!) din când în când.

Pe de altă parte, pentru că la precedentul meu articol pe acest subiect am uitat să subliniez, în opinia mea, ceea ce i s-a întâmplat lui Hamilton în Azerbaidjan vine ca un soi de dreptate divină, pe undeva binemeritată, după ce în ultima vreme, înainte de incident, manifesta o inexplicabil de candidă cordialitate cvasiamicală faţă de Vettel, ca şi cum n-ar fi ştiut de un deceniu întreg cu cine are de-a face. Sau, în fine, spre norocul lui de până atunci, cu cine au avut de-a face doar alţii, de la fostul coechipier de la Red Bull al neamţului, Mark Webber, până la, să zicem, Daniil Kvyat. Pare însă cumva altfel când îi simţi mitocănia nesportivă chiar pe pielea ta, nu Lewis?

marți, 11 iulie 2017

(DIN NOU) LA UN PAS

Din punctul meu de vedere, răspunsul la deja cam eterna întrebare dilematică pe care şi-o pun (întruna!) comentatorii (români) de tenis “ce e mai important pentru o jucătoare (în speţă Simona Halep): să ajungă, la un moment dat, în carieră, numărul 1 în clasamentul WTA sau să câştige (măcar) un turneu de Mare Şlem?” este oferit, în mod cât se poate de tranşant, deşi doar implicit, de fix aceiaşi comentatori, atunci când pe teren se află o Maria Sharapova (acum pe locul 180!), Victoria Azarenka (683!), Caroline Wozniacki (ce-i drept, în revenire de formă, locul 6) şi chiar Jelena Jankovic (intrată de mult în anonimat), iar până de curând, înaintea retragerii, Ana Ivanovici, la care, indiferent pe ce loc s-ar afla la momentul respectiv şi cât amar de vreme ar fi trecut de la cea mai bună clasare (înregistrată, uneori, în zorii carierei, prin adolescenţă), se referă, invariabil, de cel puţin o sută de ori, cu formula-clişeu “fostul lider/nr.1 mondial” (valabilă, de altfel, pentru eternitate!), iar o înfrângere, fie şi în faţa unei jucătoare mult mai bine poziţionată pe moment, e considerată drept “o imensă surpriză”. Asta în timp ce despre un eventual triumf izolat şi mai degrabă conjunctural al altora la unul din cele patru turnee majore se pomeneşte, în cazurile fericite, o dată sau de două ori, cu mirare în glas, pe la începutul transmisiunii, cu ocazia prezentării palmaresurilor. 

Iată de ce, după ce Simona Halep n-a prins, din păcate, niciunul din cei doi iepuri (siamezi!) după care alerga în finala de la Roland Garros, înecându-se cam rrrromâneşte la malul Senei, îi doresc din suflet să profite diseară de noua şansă de a urca în vârful ierarhiei feminine printr-o (singură, dar nicidecum simplă) victorie în faţa profund antipaticei unguroaice născute în Australia şi reprezentând Marea Britanie (ce ţi-e şi cu globalizarea asta!) Johanna Konta, chiar şi dacă ar fi să nu câştige vreodată un turneu de Mare Şlem, pentru că locul în istoria tenisului mondial (ca să nu mai spun românesc!) i-ar fi asigurat cu vârf şi-ndesat, aşa cum şi merită, ca una care, în pofida scepticismului manifestat de multă lume (inclusiv de mine!), reuşeşte să se menţină între primele zece jucătoare ale lumii mai mult decât au reuşit alte românce să rămână în primele o sută. Hai Simona!

vineri, 30 iunie 2017

5+1 sau GUVERNUL MAI RĂU DECÂT CRIZA

Urmărind, aseară, emisiunile (mai mult sau mai puţin informative) despre învestirea Guvernului Tudose şi primele gafe monumentale săvârşite de unii dintre ageamiii care-l compun, am desprins câteva idei (fixe):

1. Se prea poate ca, în sfârşit, să avem răspunsul la întrebarea care a frământat întreaga suflare dâmboviţeană în ultimele săptămâni: de ce (dracu) a fost, cu adevărat, răsturnat Guvernul Grindeanu?”.

Deşi eu rămân la convingerea fermă că fostul premier pur şi simplu a refuzat (nu atât din onestitate, cât de frică) să (mai) fure (ca în codru) cot la cot cu ALDE (şi) Dragnea, fie aşa, în general, fie din preconizata nouă bancă de stat, fie din “Fondul” ăla mamut de investiţii (în clientela PSD) a cărui înfiinţare de-aia o fi şi blocat-o sau – aşa cum înclină să creadă alţii – s-a săturat să scoată castanele lui Dragnea din focul Justiţiei cu mâna lui, e posibil spre mai mult decât probabil ca, realizând cât de adânc au alunecat deja într-o groapă bugetară şi cu al doilea picior în tentativa de a pune în practică absurdul program (electoral) de guvernare, să fi găsit astfel soluţia (pseudo)salvatoare de a-l modifica (radical), ceea ce înseamnă, de fapt, că bietul Grindeanu s-a făcut vinovat mai degrabă nu de “nerespectarea programului de guvernare”, ci, dimpotrivă, de faptul că l-a luat prea în serios.

2. Pe de altă parte, după ce o jumătate întreagă de an, de prin noiembrie-decembrie şi până, efectiv, (mai) ieri, Dragnea a ridicat în slăvi minunatul program de guvernare al PSD, elaborat, chipurile, de ditamai specialiştii (gen Vâlcov) care au muncit din greu, luni în şir, cu mare atenţie şi migală, punându-l la punct până în cele mai mici detalii (pe care, însă, în mod bizar, pretindea că le cunoaşte doar el!) şi care era menit – nu-i aşa? – să-i facă pe oamenii care l-au (mai) şi votat în alegeri să o ducă nu “binişor”, ci de-a dreptul bine, hodoronc-tronc, literalmente peste noapte, l-a… perfecţionat decisiv, pe ici, pe colo, prin punctele lui esenţiale, cam tocmai alea pe care cică nu le îndeplinise Grindeanu.

3. În acelaşi timp, judecând după bâlbâielile miniştrilor proaspăt învestiţi, noul program de guvernare, votat ca atare (orbeşte) în Parlament, pare mai degrabă unul… electoral, un soi de schiţă, în care măsurile cele mai importante (şi mai devastatoare) sunt (slavă Domnului?!) doar la stadiul de “consultări”, “studiu de impact” şi “simulare”.

Este evident că, după ce singurul punct din (vechiul) program realizat cu adevărat a fost cel privitor la pomenile (post)electorale, în speţă creşterile de pensii şi salarii, acum se caută cu disperare soluţii pentru acoperirea găurilor bugetare. Aşa se explică şi de ce, de pildă, ministrul Finanţelor, Ionuţ Mişa, (şi nici altcineva) nu ştia să spună care vor fi diferitele cote de impozitare – pe veniturile mari ale persoanelor (“taxa de solidaritate”), pe cifra de afaceri (?!?!) a companiilor şi aşa mai departe. Ele vor fi, fără îndoială, stabilite (după efectuarea “simulărilor”) şi ajustate în funcţie de dimensiunile ravagiilor produse de măsurile populiste. Cu alte cuvinte, de câţi bani va fi nevoie, de atâţia ne vor stoarce pe unii şi pe alţii.

4. Prostie curată sau gândire cu premeditare, declaraţiile aceluiaşi (că altu’ n-aveam!) ministru al Finanţelor referitoare la desfiinţarea (sau nu) Pilonului II de pensii, care au creat panică şi confuzie atât în rândul populaţiei cât şi, mai ales, pe piaţa valutară şi la Bursă, mi se par cel mai solid punct de pornire al unei anchete DNA, prin care să se ia la puricat toate relaţiile de afaceri şi interesele economice ale individului. Atât de solid, încât sunt sigur că nu se va întâmpla nimic, DNA fiind receptivă doar la înscenări şi baliverne.

5. Cu toate că, în urmă cu numai câteva zile, într-o discuţie cu un prieten, admiteam că o eventuală candidatură a lui Liviu Dragnea la preşedinţia ţării (brrrr!!!) ar fi singurul lucru care m-ar putea determina să revin – după o pauză de multe runde electorale – într-o cabină de vot, pentru a ştampila pe oricine altcineva, inclusiv, la o adică, stafia lui Ceauşescu, m-am sucit! Adică, stafia lui Ceauşescu aş vota-o, dar nu şi pe Iohannis, dacă acesta ar fi (singurul) contracandidat.

Venită din partea singurului personaj care ar fi putut împiedica instalarea unui guvern mai nociv chiar şi decât o criză politică prelungită, care măcar se putea solda cu ceva (mai) bun, cum ar fi anticipate sau chiar instalarea unuia de cioloşi tehnocraţi, întreaga sa diatribă (altminteri, bine închegată) îndreptată împotriva cabinetului abia instalat cu largul său concurs pe bază de complicitate (cu hoţii) n-a fost decât o jalnică demonstraţie de populism deşănţat şi demagogie crasă. Fix ce (NU) ne trebuia: încă un (preşedinte) viteaz arătat după război. Sau, în fine, după criză.

6. În cu totul altă ordine de idei (dar fiindcă a apărut în aceleaşi emisiuni), nu m-ar mira ca vehiculul implicat în tragicul accident rutier de aseară, în urma căruia şi-au pierdut viaţa şi au fost răniţi mai mulţi militari decât în luni întregi de activităţi desfăşurate pe teatrele de operaţii din Afganistan şi Irak, să fie una din rablele pe care, deja în urmă cu treizeci de ani, pe când îmi satisfăceam şi eu stagiul militar obligatoriu, nu le puteam scoate din parcul auto şi deplasa până la terenul de instrucţie decât prin mobilizarea întregului batalion, care le împingea voiniceşte şi ridicol pe o distanţă de câteva sute de metri. Ce-i drept (şi) pe-atunci mai era şi o chestiune de economie de carburanţi.

marți, 27 iunie 2017

PLÂNGĂCIOSU’ HULIGAN

Fără nicio îndoială, cea mai fierbinte fază a şi-aşa celei mai interesante curse de Formula 1 din ultimii… prea mulţi ani, Marele Premiu al Azerbaidjanului, de duminică, a fost inciaccidentul dintre Hamilton şi Vettel, survenit în timpul celei de-a nici nu mai ştiu câta neutralizare cu “safety car”, când băbăciunea ferraristă a fost din nou surprinsă – vorba unui comentator de pe un site – moţăind, şi s-a înfipt – vorba lui însuşi – “ca o rachetă” în fundul (maşinii) britanicului, după care, trezit brusc şi nervos din toropeală, a venit în dreptul (şi chiar puţin în faţa, violând astfel şi cea mai elementară dintre regulile de conduită sub “safety car”) acestuia, făcându-se, pur şi simplu, că se dă la el, ca un mitocan ordinar cu număr de Ilfov din traficul bucureştean, doar că, spre deosebire de orice şofer amator, fie şi de duminică, în stare să se oprească la timp, germanul l-a şi tamponat efectiv, izbind monoposturile roţi în roţi, incapabil să-şi stăpânească nu numai furia, ci şi, odată în plus, volanul, după care, desigur, ca de obicei, tot el a sărit (şi) cu gura, acuzându-şi adversarul că a frânat intenţionat în faţa lui, ceea ce, şi dacă ar fi fost adevărat (în ciuda inclusiv analizei ulterioare a FIA, care a constatat că NU e), tot nu l-ar fi scutit de obligaţia de a păstra distanţa corespunzătoare sau – dacă se pregătea de un restart mirobolant, graţie căruia să depăşească – să adopte o altă trasă, paralelă, cu atât mai mult cu cât, la o adică, Hamilton ar fi putut să facă o banală greşeală de pilotaj, ratând o treaptă de viteză (sau ce mai ratează el uneori, mai cu seamă la start), ori lovind parapetul de pe margine, ori încetinind (brusc) pentru a evita vreunul din nenumăratele resturi rămase pe pistă.

Penalizat – pe bună dreptate, deşi cam prea blând – cu un “stop and go” de 10 secunde, când mai normal ar fi fost, poate, pentru provocarea VOLUNTARĂ (!!!) a unui accident (care se prea poate să fi cauzat şi pierderea ulterioară de ritm a lui Hamilton) să primească steagul negru şi eliminarea din cursă, plus vreo zece (nu doar… trei?!) puncte pe licenţă (unde chiar şi aşa a ajuns la nouă în ultimul an şi i-ar mai trebui alte trei ca să încaseze o suspendare de o etapă!), Plângăciosu’ a continuat să vocifereze şi mai târziu, când, printre altele, hodoronc-tronc, s-a jurat că nu l-a lovit intenţionat din spate pe britanic, de parcă nu înţeleseseră toţi cei cu mintea la ei că, într-adevăr, din spate l-a lovit de prost (pilot) ce e, şi doar din lateral l-a izbit cu bună ştiinţă.

Acum, nu că vreau să blestem sau măcar să sugerez că toate păcatele se plătesc, mai devreme sau mai târziu, pe lumea asta sau pe ailaltă, ori undeva între ele, dar cum comportamentul lui Vettel începe să semene tot mai mult cu a, cel puţin deocamdată, nu doar mai titratului, ci şi o idee mai nemernicului, pe când pilota, său compatriot Schumacher, l-aş sfătui pe actualul (încă) lider al clasamentului general să nu se apuce niciodată de schi!


Pe de altă parte, nu pot să nu constat, cu amărăciune, că, în schimb, pe Lewis Hamilton blestemele adversarilor îl ajung încă din timpul carierei, fiind, fără îndoială, cel mai ghinionist pilot în activitate (deşi, de la o vreme, pare să tragă tare pentru a-l ajunge din urmă celălalt mare talent din competiţie, Max Verstappen). Asta, fireşte, dacă punem pe seama neşansei şi văditele dovezi de incompetenţă ale celor de la Mercedes, care – după ce, e adevărat, l-au ajutat să obţină (încă) două titluri mondiale, pe lângă cel câştigat cu McLaren – anul acesta sunt pe cale să… îi mai mănânce unul, după cel din sezonul trecut, şi, cum observam şi cu alt prilej, tot în favoarea unui nemţ ca ei. Povestea cu colierul de siguranţă desprins în timpul cursei e de un (suspect) penibil cum rar mi-a fost dat să văd la acest nivel şi care mă face să mă întreb îngrijorat ce mai poate urma: să-i dea în loc de mănuşile de condus unele de grădinărit?!

P.S. De remarcat fericita răzgândeală a comentatorilor de la Digi, care, după ce pe la jumătatea cursei, sâcâiţi (copilprosteşte) de întreruperile lungi şi dese, cauzate de diversele incidente [apropo, cel cauzat de Bottas, în detrimentul lui Raikkonen, deşi efectiv regretabil şi evident din vina primului, a fost, pare-se, zic eu pe bună dreptate, socotit drept unul “de cursă”, pentru că Mercedesul practic nu a intrat direct în Ferrari, într-o tentativă disperată de păstrare a poziţiei, ci a fost mai degrabă proiectat de (pe) bordură, aşa cum ar fi putut, de pildă, ricoşa dintr-un parapet, în urma unei greşeli individuale de pilotaj, adversarul fiind doar o victimă colaterală], se întrebau retoric şi insinuant dacă nu ar fi preferabil ca MP de la Baku, o găselniţă a lui Bernie Ecclestone, să dispară din calendar, aşa cum se pare că-şi doresc noii diriguitori americani ai F1, la final nu mai conteneau cu exclamaţiile de încântare şi cu mărturisirile de speranţă la cât mai multe ediţii. Aferim!

P.P.S. Era să uit! Până să fiu înjurat şi acuzat că sunt subiectiv şi ţin partea lui Hamilton indiferent ce (nu) face, aş vrea să-mi declar profunda dezamăgire faţă de comportamentul său din finalul cursei, când, printr-o schelălăială mai (ne)demnă de Vettel, sugera celor de la boxele Mercedes să-l mai tempereze pe coechipierul său Bottas (care lupta pentru şi, pe ultimii metri, a şi obţinut o poziţie mai bună pe podium!), doar-doar l-o încurca pe nemţul aflat între ei. Un picuţ cam foarte penibil.


ACTUALIZARE, 3 iulie 2017: Q.E.D.

LA LOC “DUBLĂ COMANDA”!

N-am să mă dau rotund, arătându-mă, ca toată lumea, perfect la curent cu, şi absolut oripilat de legăturile cu “serviciile” (foste?!, actuale?) şi “sistemul” ale lui Mihai Tudose, premierul (proaspăt) desemnat, despre ale cărui existenţă în sine, pe lume, şi (cu atât mai puţin) apartenenţă, în trecutul chiar foarte recent (adică de când nu prea mă mai interesează pe mine politica), la vreo alte două (spre patru?) guverne Ponta şi Grindeanu (în care, pesemne, a trecut mai neobservat nici de alţii), am aflat abia ieri, însă ce m-a cutremurat, de-a dreptul, a fost sintagma “dublă comandă”, desprinsă, parcă, dintr-un jargon strict profesional şi folosită intens, din proprie iniţiativă (adică nu ca răspuns la nişte întrebări specifice), cu referire la domnia sa, nu de către adversarii politici şi/sau analiştii/jurnaliştii rău-voitori, ci chiar de mai toţi pesediştii perindaţi pe micul (meu) ecran, în frunte cu cei mai de seamă, Liviu Dragnea, Codrin Ştefănescu, Olguţa Vasilescu, Marian Oprişan…, unii exprimându-şi, ce-i drept, convingerea, mai mult sau mai puţin fermă, dar alţii nici măcar atât, ci numai… speranţa că NU ar avea.

Iar ca tacâmul să fie complet (înspăimântător), şi oala cu capacul pus, viteazul Klaus Iohannis, în care multă lume (naivă) îşi punea, de asemenea, deşarta nădejde, şi chiar eu însumi, aflat încă, din păcate, sub influenţa sechelelor lăsate de (mai) toţi predecesorii săi preşedinţi-jucători, mă aşteptam măcar la o temporizare ceva, o amânare de câteva ore, de formă, cât să ia legătura cu sfetnicul său bun, Noaptea şi consilierul Odihnă, dacă nu chiar la un perfect constituţional refuz “o singură dată”, nu numai că s-a grăbit să-l accepte – conform unor surse aproximativ credibile, practic înainte să-i fie propus efectiv, pe sistemul “blat curat”, refuzând câţiva pesedişti cu feţe dacă nu neapărat cu adevărat umane (că nici grindeni nu sunt cu toptanul în partid!), cel puţin plăcute, cum ar fi doamna Carmen Dan –, dar a mai şi făcut anunţul în direct şi la o oră de vârf, de la înălţimea pupitrului oficial, când ar fi putut foarte bine să perpetueze modelul de astă iarnă, cu Grindeanu înştiinţat (se zice) prin SMS şi decretul de desemnare publicat, dis-de-dimineaţă, direct pe site-ul prezindenţial, ca să nu dea prilejul de a i se aduce acum acuze perfect îndreptăţite că el însuşi l-a scos pe Tudose de unde i-a fost băgat pe gât de către alţii, teoretic apolitici.


P.S. Pentru a exact atâta oară de câte m-am şi uitat la posturile de ştiri (în ultimele zile), am constatat (şi) aseară că jurnaliştii din România nu sunt, pe felia lor de activitate, cu absolut nimic mai breji decât politicienii, minţindu-şi telespectatorii şi luându-i de proşti cu (cel puţin) tot atâta nesimţire cu cât îşi mint şi îşi iau ei alegătorii.

La Antena 3, de pildă, jumătate de zi a fost anunţat, printr-un înscris negru pe portocaliu, de “breaking news”, defilând frecvent pe burtieră, un “interviu în exclusivitate” cu, mai întâi, “premierul propus de PSD”, apoi de-a dreptul “premierul desemnat”, difuzat la ora 21.00, ceea ce, fireşte, trebuia să-i facă pe telespectatori să creadă că va fi în direct şi având drept subiect evenimentele aflate în desfăşurare, pentru ca, în cele din urmă, după ora… 22.00, să fie prezentate nişte înregistrări vechi, atemporale (în sensul că nici măcar nu scria dacă sunt de prin ianuarie sau din mai-iunie) cu… Grindeanu şi câţiva miniştri, printre care, ce-i drept, şi Mihai Tudose, urmate de una mai recentă, numai cu Tudose, doar că “în exclusivitate” pentru ziarul Adevărul, nicidecum “faţă în faţă cu Mihai Gâdea”, ca în promo. Penibil şi, mai cu seamă, descalificant din punct de vedere profesional.

(Pentru cititorul meu fidel care s-o fi întrebând, cam pe bună dreptate, de ce continuu să mă uit la Antena 3, dacă am numai cuvinte de ocară pentru cei de-acolo, am să spun doar că, tot la fel ca în politică, aleg şi eu răul mai mic.)

luni, 26 iunie 2017

CREIERE PUTREDE

Nu ştiu dacă e din cauza vârstei sau (şi/doar) a maleficului anturaj pesedist cu care a intrat în cârdăşie, însă am senzaţia că lui Călin Popescu Tăriceanu – pe care, trebuie să recunosc ruşinat, a fost o vreme când îl socoteam printre puţinii politicieni aproape respectabili – pur şi simplu i-a putrezit creierul.

Săptămâna trecută, într-o intervenţie televizată, referindu-se la proaspătul preşedinte al PNL, Ludovic Orban, vehiculat ca variantă de prim-ministru, l-a catalogat drept o “problemă cât casa” a partidului, deoarece “are probleme penale”, în sensul că... a fost achitat (!) într-o primă instanţă, dar, cum în România, ce-i drept, “justiţia” se face pe bază de dat cu banul sau aruncat cu zarurile, nu se ştie niciodată ce verdict (vinovat!) va primi la următoarele căi de atac. În plus, după mintea lui găunoasă, situaţia lui Orban ar fi una fără ieşire, deoarece, fie va fi condamnat, ceea ce, desigur, îi va anula orice şansă de a conduce un guvern, pe modelul “Dragnea”, fie va fi disculpat printr-o sentinţă definitivă, caz în care, chipurile, toată lumea va fi convinsă că a făcut un pact mizerabil cu “sistemul”.

Elucubraţiile fostului premier sunt cu atât mai groteşti cu cât el însuşi se află fix în aceeaşi situaţie, având pe rolul instanţelor nu unul, ci o mulţime de procese, infinit mai serioase, din care, conform propriei (psih)analize, practic nu are cum să scape cu faţa curată, iar problema ALDE e tot cât o casă, doar că mai mărişoară decât a PNL.

Şi cum o catastrofă (intelectuală) nu vine niciodată singură, iar mama nebunilor e mereu gravidă, fireşte că spusele preşedintelui Senatului au fost susţinute şi întărite de pupincuristul său cel mai fervent, Mugur Ciuvică, care (pardon de expresie) a lăsat limpede să se înţeleagă că, în viziunea lui de moralist închipuit al neamului (prost), sintagma “probleme cu Justiţia” se referă la orice om (politic) care, mai devreme sau mai târziu, calcă într-o sală de tribunal, indiferent dacă este achitat (şi, eventual, despăgubit) sau condamnat şi, de ce nu?, chiar dacă el este… reclamantul.

Şi pentru că iar am ajuns la Ciuvică – pe care oricât m-aş feri să-l mai văd, ocolind emisiunea lui Gâdea, nu reuşesc, pentru că dau peste el şi la Sandra Stoicescu, şi la Dana Grecu, şi la Oana Stancu, şi la Radu Tudor, şi la fata aia drăguţă de la ora două sau trei, şi la ediţiile matinale –, am constatat cât de bine a înţeles el (şi numai el!) chestiunea schimbării (doar a) premierului, socotit drept unic vinovat pentru neaplicarea programului de guvernare, cu foarte probabila menţinere a (majorităţii) celorlalţi miniştri în viitorul cabinet, lucru care, la drept vorbind, nu e cu totul de mirare, având în vedere că a avut aproape douăzeci de ani pentru asta, de când i-au explicat-o, pe îndelete, pediştii lui Petre Roman şi Traian Băsescu, prin ‘97-‘98, când el era (cam) ţărănist, iar ei pretindeau că “orchestra” (adică miniştrii) e foarte bună, dar trebuie musai înlocuit “dirijorul” (adică premierul Victor Ciorbea), din cauza căruia Guvernul cânta fals şi suferea ţărişoara. Mai bine niciodată decât mai târziu!

joi, 22 iunie 2017

LA VÂNĂTOARE DE (TOT FELUL DE) GÂNDACI

Şi tocmai când credeam că nimic nu mă poate scoate mai rău din pepeni decât întâmplările halucinante de pe scena politică, taman ieri, într-o pauză luată de la dezbaterile televizate despre moţiune şi căderea grindeanului, am auzit la radio (ceea ce şi în sine este un fapt cât se poate de bizar, de vreme ce ascult posturile româneşti cam din şase în şase luni câte cinci minute, iar ieri am făcut-o doar trei, plus că era… Romantic, unde mai dau tocmai pentru că, în principiu, nu se vorbeşte), o ştire – pe care dacă n-aş fi găsit-o şi azi pe Mediafax, aş fi crezut că fusese citită de prezentatoare dintr-un ziar vechi, apărut în urmă cu cinci sau cu şapte sau cu zece ani – conform căreia “îndrăgitul actor britanic Daniel Day-Lewis” se retrage (DIN NOU?!), de data asta la “numai” 60 de ani (cred că prima oară s-a retras pe la 40) din activitate, după ce, fireşte, a încheiat filmările la încă o peliculă, care în felul acesta, deşi va fi lansată abia la sfârşitul anului, cu siguranţă se află deja pe lista scurtă a nominalizărilor la Oscar pentru 2018. Acum aştept cu sufletul la gură şi cel de-al paişpelea anunţ de retragere definitivă al lui Joaquin Phoenix şi Hugh Grant.

Tot ieri, şi tot într-o pauză, doar că de publicitate, am văzut (de data asta, desigur, la televizor), cea mai stupidă (sau nu?) reclamă la un ceva spray pentru gândaci, Aroxol, în care un cetăţean, cum ar veni obişnuit, ca mine şi ca tine, cititorule, e atacat, mişeleşte, de trei insecte gigantice şi dezgustătoare, dar scapă de ele instantaneu după ce înhaţă dispozitivul ucigaş şi pulverizează (îndelung) un jet asupra lor, de unde s-ar înţelege că acesta este şi modul uzual de folosire, adică să pândeşti toată noaptea în bucătărie până când apar musafirii nepoftiţi, după care practic să-i împuşti unul câte unul. Nu, mulţumesc, prefer soluţiile tradiţionale, pe care, cel puţin teoretic, le aplici şi îţi vezi de treabă, în timp ce acţionează singure.

Altfel, Guvernul a căzut, lecţia învăţată de orice pesedist cu faţă aproape umană, ca Grindeanu (că dacă n-avea, nici că pupa el victorie la Timişoara!), e că – aşa cum scriam zilele trecute – n-are rost să se bage în troacă, de unde să-l mănânce porcii ca Şerban Nicolae, şi să dea, de pildă, cioara Consiliului Judeţean din mâna lui pe vrabia de pe gardul Palatului Victoria din mâna lui Dragnea, aşa că ne vom pomeni tot cu figurile tradiţionale de sceleraţi şi degeneraţi, cu care ar cam fi trebuit să ne obişnuim de aproape treizeci de ani încoace, ca să nu ne mai facem iluzii nici până la prima Ordonanţă 13, iar mie nu-mi rămâne decât să-l invidiez pe Mugur Ciuvică, nu atât fiindcă papă bănoii (că doar n-or fi bănuţi!) singurului securist sadea, dovedit mai presus de orice îndoială, urlând ca din gură de şarpe că toţi cei care nu-i sunt pe plac sunt securiştii altora (obsesie rămasă ca unică moştenire politică de la ţărăniştii care l-au inventat), cât că, după ce a fost şi el, ca mulţi alţii, de partea greşită a istoriei, pe vremea când îl slujea cu stoică fidelitate pe cel mai înfrânt de către “sistem” preşedinte al neamului, a trecut – Slavă Voiculescului! – cu arme şi bagaje de cea bună, având acum (auto)mulţumirea că forţele Binelui (adică aceiaşi pesedişti siniştri dintotdeauna, dar daţi dracului de trei ori peste cap şi transformaţi în cetăţeni cu cururi onorabile, numai bune de pupat pentru el, probabil conform dictonului latin “dom’ Coposu nu fi trist, ţărăniştii merg-nainte prin partidul pesedist!”) l-au răpus (la “sistem” mă refer), ieşind triumfătoare din lupta cu exponentul lui recent cel mai de seamă, bietul balaur cu trei capete (de minştri) Grindeanu.

În fine, ca să sar de la una la alta şi înapoi la una, nu încetez să mă minunez de cât e de mică lumea… Hollywoodului. După ce, cu câţiva ani în urmă, consemnasem că am ajuns deja la şapte cu numărătoarea filmelor în care scenele din spitale sunt asezonate, chipurile pentru autenticitate, cu fix acelaşi fond sonor – mesajul “Doctor David, telephone please… Doctor David, telephone please…”, preluat de sau, dimpotrivă, din piesa “Eyes of the Stranger” a trupei Queensrӱche şi difuzat la staţia de amplificare – iată că între timp sunt pe la zece, ultimul exemplu fiind dintr-un film (prost) văzut nu mai departe de (tot) aseară (dar înregistrat mai demult de la TVR 2), de categorie… “Armand Assante”, adică B spre Z, din 2014, dar realizat cam în maniera “teatrului filmat” de la noi, din anii ’80 (gen “Neamul Arjoca”, pentru cine a trăit acele vremuri, l-a văzut şi nu mai poate să scape de traumatizanta lui amintire), ceea ce mi se pare cu atât mai surprinzător, fiindcă îmi imaginam că doar casele de producţie importante au acces la baza de date cu sunete prestabilite, aşa cum, de altfel, – că tot veni vorba – avea una, mai măruntă, şi Sergiu Nicolaescu al nostru, care în absolut toate filmele cu împuşcături (şi cam doar de-astea regiza) folosea una şi aceeaşi înregistrare, o rafală încheiată cu un zgomot de glonţ ricoşat pe o suprafaţă metalică (pentru cei interesaţi pot încerca o reproducere vocală; aseară, în faţa nevesti-mii, mi-a reuşit). 

Atât.

miercuri, 21 iunie 2017

PARAŞUTISTUL

Dintr-o înclinaţie – poate uşor maladivă – spre tot ceea ce înseamnă spectacol, şi din dorinţa nestăvilită de a vedea feţele schimonosite de jale şi stupoare ale unor politicieni, în frunte cu Liviu Dragnea, şi ale unor jurnalişti/analişti/comentatori ca Mircea Badea şi Mugur Ciuvică, pupincuriştii de serviciu ai primului, recunosc că undeva, pe un anumit palier din străfundurile fiinţei mele, aş simţi o malefică satisfacţie cu hohote de râs ca moţiunea de cenzură împotriva Guvernului Grindeanu, dezbătută azi în Parlament, să NU treacă, mai ales dacă după aşa o glumă bună şi mulţumit că a demonstrat ce-şi propusese, actualul premier ar avea, totuşi, bunul simţ să demisioneze.

Pe de altă parte, gândindu-mă nu atât la “binele ţărişoarei”, aşa, în abstract, la modul politicianist şi demagogic, ci pur şi simplu la al meu şi al familiei, plus al câtorva cunoscuţi la care ţin, realizez că respingerea moţiunii, cu aferenta rămânere în funcţie a unui guvern care nu mai reprezintă pe nimeni, n-ar face decât să adâncească sau, în orice caz, să prelungească actuala criză, cu consecinţe (nefaste) nici măcar foarte greu de imaginat, pentru că ne, respectiv îmi place sau nu, singura modalitate de a debloca situaţia este într-adevăr căderea grindeanului, ceea ce ar deschide calea către orice soluţie (raţională), de la (re)instaurarea altui guvern PSD, cât de cât (mai) legitim, a unuia de tehnocraţi, ori – Doamne fereşte! – de uniune naţională şi până la declanşarea procedurilor pentru alegeri anticipate, probabil cea mai bună dintre ele.

Din această perspectivă, atitudinea opoziţiei, de a-i lăsa pe cei de la PSD să se spele singuri pe cap cu criza pe care au provocat-o (dar care, din păcate, nu e doar una internă, de partid, ci se răsfrânge asupra întregii ţări) este mai degrabă iresponsabilă, pentru că România tinde să ajungă asemenea unui paraşutist atârnat de o cracă putredă din vârful unui copac foarte înalt; orice aterizare ar fi de preferat, fie şi una forţată, pe un teritoriu inamic (recte pesedist), unde, chiar şi dacă nu reuşeşte să evadeze, măcar va primi îngrijiri şi un tratament rezonabil, într-un lagăr de prizonieri, conform legilor internaţionale, în loc să rişte să-şi rupă gâtul de tot.

marți, 20 iunie 2017

EPIDEMIA

Chiar şi dincolo de noile convulsiuni politice apărute nu mai departe de azi, când UDMR… şi ALDE… şi aia… şi aia…, astfel încât nimic nu mai e atât de (ne)sigur cum era (şi) până acum, doar că în sens opus, remarcam încă de duminică şi, mai cu seamă, ieri, că în toate calculele literalmente aritmetice legate de moţiunea de cenzură, cei 222 de parlamentari care au semnat-o sunt socotiţi ca siguri şi în calitate de votanţi ai ei, miercuri, ceea ce ar însemna că rămân de găsit/racolat/mituit/constrâns/adus de pe unde sunt doar cei 11 cu care să se asigure numărul necesar pentru adoptare.

Ce-i drept, eu însumi am scris (fireşte, zadarnic) nenumărate articole despre samavolnicia violării în grup şi cu repetiţie, în mod organizat şi recidivist, a secretului votului în Parlament, unde nevertebratele de “aleşi” fără conştiinţă proprie (care să le dicteze), asemenea amibelor, sunt atent supravegheate – fie prin numărarea bilelor, fie pe bază de aliniere în băncuţe – să voteze cum le impune Partidul (procedură nici măcar inventată, dacă nu mă înşel, de pesedişti, ci de ceilalţi nemernici, la fel de mari, de la PD/L), dar chiar nu ia nimeni în (amintitul) calcul posibilitatea ca unii dintre cei care, neavând cum să se ascundă de atotgăsitorul SMS, şi-au aşternut cuminţei iscălitura pe fiţuica de răsturnare a grindeanului să fie între timp (ră)puşi grav la pat sau în fotoliu de epidemia de guturai şi trădare ce pare să bântuie zilele astea printre politicieni? Că doar a început sezonul aparatelor de aer condiţionat.

luni, 19 iunie 2017

SĂ PLOUĂ CU DEMISII!

Fără să fiu vreun mare fan al Cursei de 24 de ore de la Le Mans (sau, în general, al competiţiilor auto de anduranţă), în paralel cu alte transmisiuni sportive mai pe gustul meu şi cu relatările de pe canalele de ştiri despre criza politică, am urmărit din actuala ediţie mai multe ca de obicei, în total poate spre 10.

Pe lângă prea puţin glorioasa victorie, atât la categoria sa, cât şi în clasamentul general, a… singurului protip LMP1 rămas în funcţiune, un Porsche 919 Hybrid, care, de fapt, a concurat doar... 23 de ore, restul timpului petrecându-şi-l pe butuci, la standuri, unde i s-a schimbat motorul, înainte de a începe să recupereze spectaculos în faţa monoposturilor de la clasele inferioare, care-l făceau să arate ca un rechin într-un acvariu cu guppy, am remarcat comentariile la fel de nule şi neavenite ca şi calităţile sale de (fost) pilot (de Formula 1) ale actualului participant în competiţia dedicată rataţilor (din F1), Formula E, Sébastien Buemi, care, într-un interviu, se văicărea ca o babă (ferraristă) de dificultăţile întâmpinate la Le Mans, unde, ca driver (desemnat pe criterii obscure şi poate pentru ultima oară) al unui (alt) prototip de la categoria-regină, trebuia să se strecoare, atât în calificări cât şi în cursă, printre – vezi Doamne – amărâtele de LMP2-uri şi turisme, dovedindu-se în acest fel incapabil să înţeleagă fix specificul (şi farmecul) competiţiei la care lua parte, mai cu seamă că punea, în plus, sub semnul îndoielii şi oportunitatea acordării unui punctaj dublu aici faţă de celelalte etape din calendarul de anduranţă, desfăşurate, fiecare, pe durata a numai 6 ore. Păi, băi Buemi, cum ar veni… tocmai de-aia! (Ăsta are minte de politician român!)

În cu totul altă ordine de idei, aseară, pentru a doua oară în cam tot atâtea zile de urmărit, după o pauză de ani de zile, oarecum in extenso, chiar dacă, adesea, cu numai o jumătate de ureche alocată, emisiunile de la Antena 3, am constatat că vedeta postului, Mihai Gâdea are vădita convingere (bazată, poate, pe anumite dovezi) că (mai) toţi telespectatorii săi sunt nişte idioţi, gata să-l creadă pe cuvânt atunci când îi minte, de dincolo de ecran, în faţă, asigurându-i că următoarea pauză de publicitate este “extrem de scurtă, câteva secunde, practic un solo spot”, când, de fapt, e ditamai calupul de un sfert de ceas, în care, pesemne, domnia sa socoteşte că gogomanii, în loc să schimbe canalul, aşa cum se cam procedează în asemenea situaţii, aşteaptă cu înfrigurare şi încredere orbească în vorbele lui sfinte ca fiecare “spot”, nicidecum solitar, să fie şi ultimul, după care legătura să fie comutată din nou în studio. Ce ţi-e şi cu disperarea asta după rating!

În fine, cu prilejul căscării sau, mai degrabă, ciulirii jumătăţii aceleia de ureche la dezbaterile privind criza politică, am observat că există în continuare cetăţeni care (se fac că) nu înţeleg de ce, după toată nebunia, ar trebui să demisioneze nu doar Grindeanu, din fruntea Executivului, ci şi Dragnea, din a partidului de guvernământ.

Ei bine, lucrurile sunt simple: dacă, să zicem, lipsa de inspiraţie care l-a făcut pe preşedintele PSD să desemneze pentru funcţia de premier un om care, în (scurt) timp, s-a dovedit a fi – conform, de pildă, celebrului raport de evaluare întocmit de Vâlcov – doar incompetent, incapabil să aplice programul de guvernare, poate fi, la o adică, scuzată, faptul că ne-a pricopsit – conform declaraţiilor recente ale apropiaţilor săi – cu nimeni altul decât un “pucist”, autor a nenumărate ilegalităţi prin care “s-a legat cu lanţurile” de scaunul de la Palatul Victoria, aşadar dracu gol, mi se pare de neiertat, pentru că există toate premisele ca următorul nominalizat să fie, cum s-ar spune, ta-su.


P.S. Despre scandalul înregistrărilor cu şefa DNA, Codruţa Kovesi, în legătură cu care pupincurişti ei afirmă, pe de-o parte, că sunt trucate, iar, pe de alta, că oricum demonstrează doar hărnicia şi bunele intenţii ale celei care altfel nu s-ar face vinovată decât, cel mult, de a fi o mahalagioaică prea slobodă la gură, cu altă ocazie. Poate după demisie.