Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 15 aprilie 2014

DOUĂ EXPLICAȚII

Vodafone, Enel, UPC, RCS&RDS, Romtelecom. Aceştia sunt toţi furnizorii mei de (de)servicii, pe bază de abonament lunar. Carevasăzică, cinci. Puţin peste medie, am impresia.

Ei bine, la ora când redactez aceste rânduri, se împlinesc fix şaptezeci şi cinci de ore (nu de zile!) şi paisprezece minute de când nu m-am mai enervat din cale-afară cu vreunul dintre ei, ceea ce este deja un record. Până şi prima factură de la Romtelecom, venită în această dimineaţă, şi în legătură cu care aveam mari temeri, după ce am păţit încă de la instalarea echipamentelor şi semnarea contractului, pare corectă, deşi am de achitat două luni, în condiţiile în care m-am abonat doar de una singură (parcă nu mai era legală plata în avans!). În fine.

Acum – dacă momentan nu mai am nimic anume de consemnat şi de ce să înjur – ce voiam eu să remarc este tocmai frecvenţa ieşită din comun (sau nu?) cu care am probleme ba cu unul dintre ei, ba cu altul, ba cu mai mulţi deodată. Ieri, după ce terminasem de scris despre cea mai recentă daraveră, cu Enel şi, parţial, cu Vodafone (cele de la care am şi socotit termenul de mai sus), am început să meditez şi să-mi pun întrebări, unele mai mult, altele mai puţin retorice, ajungând, grosso modo, la două posibile explicaţii.

Prima ar fi că sunt eu fabulos de ghinionist. Sigur, faptul că am cinci furnizori, faţă de vreo trei, cât ar fi fost mai normal (în sensul că probabil nu multă lume e abonată la trei societăţi de cablu TV), sporeşte substanţial, chiar şi din punct de vedere strict matematic, probabilităţile de conflict, dar, pe de altă parte, nu există măcar unul singur dintre ei cu care să nu fi avut ceva de împărţit ÎN REPETATE RÂNDURI şi pe diferite motive, de la calitatea jalnică a serviciilor, până la umflarea facturilor sau nerespectarea termenilor contractuali. Aşadar, oricum peste medie, chiar şi dacă ar fi fost mai puţini. În favoarea acestei prime explicaţii ar pleda şi împrejurarea – oarecum din altă ordine de idei – că am nişte vecini siniștri (de pildă, şobolanii aproape bipezi, dar la fel de piperniciţi, proşti şi slinoși ca ăia obişnuiţi, de la nouă, iarăşi au fojgăit toată noaptea) sau că îmi ies în cale – de data asta în neobişnuit de PUŢINELE situaţii când mă ocup eu personal de activităţile administrative ale familiei – doar cei mai idioţi dintre vânzători, funcţionari (inclusiv din sistemul bancar) etc.

A doua explicaţie – spre care, cel puţin din punct de vedere aproximativ raţional, şi mai degrabă ca să nu cad în mania persecuţiei, înclin – ar fi că uriaşa majoritate a celorlalţi aşa-zişi beneficiari ai oricăreia dintre cele cinci societăţi trec şi ei prin ce trec eu, poate la fel de frecvent, dar pur şi simplu nu se sinchisesc, fie din indolenţă, fie pentru că s-au obişnuit şi li se pare firesc ce (li/ni) se întâmplă, fie din ignoranță, fiindcă nici nu sesizează, de pildă, că le-a crescut un tarif peste noapte. Pe scurt, ori sunt idioţi, ori îi doare-n cur.

E adevărat că nici eu nu mai urmăresc ştirile din media sau de pe bloguri, dar şi când o făceam, astfel de teme apăreau în cantităţi uimitor de mici, faţă de câte mi se întâmplă (numai) mie. Asta ca să nu mai spun că am avut, nu o dată, inclusiv uriaşa surpriză neplăcută de a primi chiar mustrări din partea unor cititori (pe vremea când erau şi ei mai numeroşi) care mă acuzau fie că exagerez, fie că mint cu neruşinare, pentru că ei sunt extraordinar de mulţumiţi de serviciile primite, unele nu doar perfecte calitativ şi absolut îndestulătoare pentru nevoile lor, ci şi excepţional de ieftine. Aşadar, nu pot avea nici măcar mărunta satisfacţie de a fi o “voce” a celor mulţi, dar care n-au timp sau pricepere să “le-o zică”. Ceea ce mă cam face să revin la prima explicaţie.

Pe de altă parte, în privinţa vecinilor mei, care cel puţin în materie de Enel ştiu sigur că au fix aceeaşi frecvenţă a neplăcerilor ca mine, m-am lămurit: sunt nişte dobitoci care nu ştiu decât să mormăie în barbă, exprimându-şi nemulţumirea cel mult între ei, şi mai toţi către mine, poate unde mă ştiu cu gura mare. Cel mai recent exemplu e moşul fumăcios de la etajul doi, despre care am mai pomenit, şi care şi acum de câte ori mă prinde pe holuri mi se vaită, din ce în ce mai acuzator, că de când mi-am pus eu televiziune de la Romtelecom nu mai are el ton la telefon. Cu toate că tot de-atâtea ori i-am spus să sune şi să reclame la numărul special alocat şi gratuit (cât o mai fi şi ăsta), pe care de fiecare dată i l-am şi repetat, nu s-a arătat deloc convins, persistând pesemne în creierul lui anchilozat cu vârsta convingerea că e de datoria mea să-i rezolv problema. Deocamdată mi-am propus ca data viitoare când mai dau ochii cu el să-l mint de la obraz că am reziliat contractul cu Romtelecom. Sper să înfrunte cu bărbăţie vestea şi să nu facă vreun gest necugetat, cum ar fi să se arunce de la etaj. Nu de alta, dar am maşina parcată sub balconul lui şi abia am obţinut locul, după nişte peripeţii despre care ar merita să scriu.

luni, 14 aprilie 2014

INCOMPETENȚĂ PROFITABILĂ

Prin prisma faptului că este deja cam a cincea numai pe anul acesta şi a fix douăzeci şi noua începând din martie 2012, de când mi-a venit mie să le contabilizez cu relativă scrupulozitate, pana de curent de sâmbătă dimineaţă, care m-a surprins – fatalitate – în timp ce mă aflam pe căcăstoare (sigur, putea fi şi mai rău, dacă mă prindea, de pildă, în lift, dar, pe de altă parte, ce dracu să caut în lift la ora 6.30, într-o zi de weekend?!), abia trezit pe jumătate din somn, nu reprezintă cine ştie ce element de noutate, demn de a face obiectul unui articol de blog.

În schimb, merită consemnată, mai degrabă sub formă de blesteme şi înjurături de mamă, noua găselniţă a celor de la Enel, care – nu ştiu precis de când, dar cu siguranţă de mai curând decât ultima mea problemă similară, care a avut loc în urmă cu vreo lună – nu mai primesc sesizările privitoare la astfel de întreruperi (şi) la numărul lung, dar gratuit, unde, printre altele, există serviciul de telecitire a contorului şi informaţiile (comerciale), ci doar la cel scurt, dar taxabil. Cu alte cuvinte, nemernicii întreprinzători de-acolo, în cârdăşie cu cealaltă companie cu capital (minoritar) de stat (român), la fel de ticăloasă, Romtelecom, s-au gândit să scoată profit şi din propria incompetenţă. Adicătelea, după ce că mi se întrerupe curentul, când mi-e lumea mai dragă (vă imaginaţi ce traumatizat am fost ultima oară!), fiindcă, în secolul XXI, în buricul unei capitale chipurile europene, un efectiv rahat de instituţie nu e în stare să-l furnizeze 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, tot eu trebuie să plătesc ca să-i anunţ că sunt nişte cizme (şi nu mă refer neapărat la forma ţării de origine).

Personal descoperisem nenorocirea aia de număr scurt acum vreo doi ani, când, după ce l-am folosit cu încredere, aproape încântat că nu mai trebuie să formez un purcoi de cifre, m-am pomenit cu factura telefonică binişor încărcată, cu atât mai mult cu cât nu prinsesem legătura cu un operator foarte repede şi rămăsesem multă vreme pe fir, ascultând o bucată muzicală agasantă. De atunci înainte, am folosit doar numărul verde, însă sâmbătă, după ce am apăsat eu tastele care mi se cereau, la ultima – corespunzând comenzii “pentru întreruperi în Municipiul Bucureşti şi sectorul Ilfov” –, în loc să-mi răspundă vreo proastă de-acolo, mi s-a comunicat de către robot să sun la numărul celălalt. Din fericire, n-a mai fost nevoie, pentru că, în cele douăzeci de minute până m-am… dezmeticit (împrejurările fiind de aşa natură…) şi am prins legătura (că nu’ş ce dracu avea şi Vodafone-ul, de am prins doar de pe Digi), a venit curentul.

Fiindcă aproape şi la propriu mă mânca în fund, şi căpătasem deja chef de harţă, am sunat iarăşi la Enel, la numărul gratuit, ca să aflu măcar ce tarif are apelul la numărul scurt, informaţie pe care între timp am uitat-o, dar îmi este foarte necesară, ca unul care trebuie să apelez la el în medie de două-trei ori pe lună. În paranteză fie spus, se prea poate ca prima (şi, deocamdată, şi ultima) oară când l-am folosit, să nu fi avut în abonamentul meu de telefonie mobilă minute naţionale incluse, şi, oricum, asta cu siguranţă, era înainte de 2 iunie 2013, dată memorabilă de la care Vodafone a anunţat (poate ca urmare a schimbării legislaţiei, că altfel nu-i ştiu nici pe-ăia aşa generoşi) că apelurile către numerele scurte se scad din cele naţionale, fireşte dacă ai aşa ceva. Că am mai păţit-o eu la un moment dat şi cu un număr de taxi pentru care am fost tarifat, cu toate că aveam minute naţionale neconsumate. În fine.

Revenind la Enel, după ce primul imbecil care mi-a răspuns m-a lăsat pe fir (alte) zece minute, chipurile să se intereseze, ceea ce pesemne presupunea, după mintea lui de babuin retardat, să facă un tur pe jos prin oraş pe la sediile tuturor operatorilor de telefonie, doar că eu n-am mai avut răbdare şi am închis, viţica următoare – după ce a încercat să mă aburească printr-un oligofren “are tarif normal”, de a trebuit să-i explic, cu uimitoare, pentru mine însumi, răbdare, că nu există aşa ceva, fiindcă e în funcţie de reţea, iar eu când nu am curent nu am nici telefon fix, aşa că trebuie să sun de pe mobil, plus că, la orice instituţie civilizată, inclusiv bancară, se alocă numere diferite, corespunzând fiecărei societăţi de telefonie (mobilă), iar până şi în reclamele mincinoase de la televizor apare scris, fie şi cu caractere minuscule, tariful apelurilor, doar pe factura Enel nu – a recunoscut că habar n-are şi că ar trebui să sun (tot eu!) la “departamentul tehnic” (adică la numărul ăla taxabil), deşi, aşa cum i-am explicat iarăşi, eu aveam nevoie de o informaţie “comercială”, respectiv cu câţi bani sunt taxat pentru un (fel de) (de)serviciu.

Pe scurt, în afară de a o face să admită, exact în cuvintele astea, că noua schimbare e “încă o măgărie marca Enel”, n-am scos nimic util de la ea. Probabil o să aflu (tot) pe pielea mea, din factura telefonică, data viitoare când o să trebuiască să sun. Adică, poate chiar peste cinci minute sau, de ce nu? – că n-ar fi prima oară când mi se întâmplă cu prilejul zilelor festive – fix de Paşti.

vineri, 11 aprilie 2014

"NAMASTE"

joi, 10 aprilie 2014

PRESA JUSTIŢIARULUI

Atât de buimac m-am trezit azi-dimineaţă, încât până să mă dezmeticesc de-a binelea, apucasem deja nu doar să deschid calculatorul, care din nefericire rămăsese fixat pe Facebook, şi să dau clic pe un link de-acolo, ci şi să citesc până la capăt un articol de-al lui Cristian Tudor Popescu, intitulat “Justiţia Pârâtului”! Partea încă şi mai senzaţională din această măruntă întâmplare matinală este însă aceea că autorul a reuşit să mă scoată din sărite, în ciuda faptului că… îl critica, de-a dreptul vehement, pe Victor Ponta, care altfel o merită cu vârf şi-ndesat!

Pe scurt, într-un text care, în paranteză fie spus, începe cu o formulare uşor agramată – “[…] meseria pentru care te-ai pregătit şi ai practicat-o în tinereţe…” – şi al cărui şapou m-a confuzat pentru o clipă, fiindcă am crezut sau, mai degrabă, sperat că CTP face referire la meseria de bază a lui Victor Ponta pentru a se indigna ce acte normative aberante scoate pe bandă rulantă un guvern condus nu de un (fost) inginer sau arheolog, ci de un jurist, aşa cum cel condus de constituţionalistul de mare anvergură, dar mică statură, Emil Boc le dădea pe cele mai NEconstituţionale, jurnanalistul îi reproşează actualului premier de viitoare tristă amintire că, deşi este procuror de carieră, în loc să manifeste o neostoită solidaritate de breaslă, îşi acuză colegii că sunt “nişte unelte politice antiPSD”, atunci când îi iau în vizor pe baronii chipurile curaţi ca lacrima de crocodil ai principalului partid de guvernământ.

Dincolo de partea de adevăr pe care o grăieşte gura oricărui păcătos, deci şi ale celor amintiţi mai sus, am senzaţia că CTP pur şi simplu n-a privit lucrurile în ansamblu, pentru a sesiza şi reversul medaliei, aşa cum nu le priveşte un naufragiat bătut în cap (de soare) care, văzând că bărcuţa pe care pluteşte în derivă i s-a umplut cu apă, se gândeşte să-i dea o gaură ca s-o golească. Adicătelea nu-i dă prin minte (la timp) că, pe aceeaşi gaură pe care ar trebui să iasă, apa ar putea să şi intre, nu doar la loc, ci şi în plus.

Ce vreau să spun e că, prea orbit de ura faţă de domnul Ponta, CTP nu s-a gândit cum ar fi dacă, de pildă, cineva i-ar pretinde chiar lui să-şi apere fără rezerve toţi colegii de breaslă (sau măcar să nu-i beştelească niciodată), respectiv jurnaliştii, inclusiv, să spunem, pe cei care-l iubesc sincer sau interesat pe Victor Ponta şi posteriorul său. Sau pe cei care scriu bazaconii, articole insuficient documentate, insulte, calomnii (eventual chiar la adresa lui) şi aşa mai departe. Ori cum ar fi dacă medicii ar face întotdeauna front comun şi le-ar lua apărarea tuturor Ciomilor acuzaţi de malpraxis.

Din NEfericire, Ponta are destule păcate ca să nu trebuiască să-i mai şi inventăm altele când n-avem ce scrie, acuzându-l că “este un adevărat duşman al propriei meserii”, doar fiindcă îşi bârfeşte, fie şi din meschine interese politice, colegii din procuratură, pe care, în schimb, cam pe aceeaşi logică (inversă) a textului său, CTP pare să-i socotească, în bloc, supercompetenţi şi imaculaţi. La fel ca ziariştii.

miercuri, 9 aprilie 2014

ULTIMA SPERANȚĂ

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu Bucureştiul, fac precizarea că sugestiva imagine de mai sus nu înfăţişează nicidecum Catedrala Mântuirii Neamului (care înţeleg că se află într-un stadiu similar al construcţiei), ci o alta, care, pe lângă dimensiunile sale impozante, se distinge prin faptul că a răsărit, oarecum peste noapte, nu pe un teren viran sau măcar într-un părculeţ, aşa cum din păcate se mai obişnuieşte, ci fix în curtea spitalului Colentina.

Acum, sincer să fiu, chiar nu-mi imaginez că e şi finanţată din bugetul acestuia, eventual în chip de capelă, cum ştiu că mai există prin spitale, ci trag nădejde că, dimpotrivă, reprezintă o afacere (imobiliară) de mare succes, în urma căreia, cu ajutorul banilor obţinuţi prin înstrăinarea câtorva sute de metri pătraţi de prisos din incintă, se asigură necesarul de medicamente, vată şi spatule pentru tratarea actualilor şi viitorilor pacienţi în vecii vecilor, dar chiar şi aşa, imaginea mi se pare absolut deprimantă, pentru că îmi lasă impresia că medicii de-acolo au fost depăşiţi de situaţie, şi, deveniţi neputincioşi în lupta cu bolile şi suferinţa, au declinat competenţa către forurile mai înalte. Dumnezeu să ne-ajute!

marți, 8 aprilie 2014

A FOST, ODATĂ, UN OM NORMAL...

Într-una din zilele uneia din săptămânile trecute, mai pe la sfârşitul lui ianuarie sau începutul lui martie, dacă nu cumva mai demult sau chiar mai recent, am aflat, absolut întâmplător, dintr-un soi de drept la replică în care admitea că informaţia e în fond perfect reală, dar se arăta revoltat că apare periodic din cauza ticăloşiei unora care o tot descoperă cu schepsis şi, vezi Doamne, falsă stupefacţie, că un oarecare blogger, scriitor şi analist independent, invitat de Antene, la ore de minimă audienţă şi în weekenduri, ca voce onestă, proaspătă şi autorizată a societăţii civile, pe care altminteri îl apreciam, ce-i drept, mai degrabă pentru cum decât pentru ce scria (că era oricum cam de stânga) şi pe care poate l-aş mai fi citit, cu aceeaşi plăcere, dacă nu chiar până-n ziua de azi, măcar la vremea aceea, dacă n-aş fi renunţat încă de pe-atunci de vreo doi ani să-mi mai mănânc timpul şi nervii cu orice are o legătură cât de măruntă cu politica, fusese cooptat deja de câteva luni bune (după cum mărturisea, tocmai pentru a demonstra că “detractorii” săi folosesc ştiri învechite) în calitate de ceva clănţău, purtător de cuvânt al unei filiale de cartier sau la departamentul de relaţii cu presa al unui partid fără vreo relevanţă deosebită sau baremi electorală, decât că e unul conservator şi cu nebuloase origini securiste.

Acum, nu ştiu de ce, poate unde şi eu sunt un tip cam exagerat în reacţiile mele umorale, dar o astfel de revelaţie – că adică un om aparent normal (și chiar cu scaun) la cap şi cu care, cel puţin pe ici pe colo, părea că am anumite afinităţi, inclusiv (a)politice, împărtăşind, de pildă, acelaşi dispreţ faţă de clasa, ca să nu zic cloaca, politică autohtonă, s-a sucit cu 540 de grade, executând o titirezică rotaţie ameţitoare completă şi încă jumătate, pentru a se băga şi el în troacă până la gât – îmi provoacă exact aceeaşi repulsie vomitivă pe bază de profund dezgust pe care aş avea-o descoperind că gagica de nota zece, cu craci perfecți şi ochi verzi, pe care am vrăjit-o toată seara la un concert rock pe plaja din Vama Veche era de fapt un transsexual poponar. (Bine, ăsta e un exemplu cam tras de păr, că altminteri am un fler aparte la chestiile astea şi nici după Vama Veche nu mă dau în vânt.) Fără să vreau să-i jignesc nici pe unii, nici pe alţii, nici pe celălalt, fiindcă e dreptul lor să-şi folosească după cum cred ei de cuviinţă diversele părţi ale corpului, mai de jos sau mai de sus, inclusiv să le dea la raţe sau să le pună în slujba măgarilor, dar ar fi frumos din partea lor să mă anunţe şi pe mine în timp util, ca să-mi văd de drum. Unul care-i ocoleşte larg.

Sigur, la modul teoretic şi principial, orice intelectual care intră în politică pentru “a lupta cu sistemul din interior” ar trebui apreciat, susţinut şi încurajat, dar la ăla practic şi concret mie mi se pare că respectivul e cel puţin absurd de naiv, dacă nu de-a dreptul mizerabil de oportunist. În plus, nu mai pot avea nici minima siguranţă pe care o aveam pe când îl ştiam/credeam independent şi neremunerat pentru opiniile sale că ideile pe care le susţine şi argumentele pe care le aduce (de multe ori într-adevăr schimbate radical după înregimentare) sunt cu adevărat ale lui şi nu fabricate în vreo reuniune de partid.

Şi acum, pe bune, nu vi s-ar părea normal ca, pentru onesta informare a cetăţenilor, orice membru de partid, mai ales dacă deţine o funcţie, să fie obligat să-şi decline calitatea de fiecare dată când îşi dă cu presupusul în public, indiferent că e la o televiziune cu acoperire (inter)naţională, pe Facebook sau pe un blog cu patru cititori (adică dublu decât am eu)? Exact pe sistemul cu care sunt marcate în presă materialele publicitare. Doar că în loc de un (P) sau un (A) (pe-ăsta îl pun snobii, că ei fac “advertising”, nu publicitate), pentru a nu se crea confuzii, să fie inscripţionat un (M). De la “membru”, şi încă de partid, nu de la ce v-oţi fi imaginat voi, bazându-vă eronat pe ce am pomenit mai sus.

luni, 7 aprilie 2014

PUBLICITATE LA PUBLICITATE

Mare dezbatere mare, (începând de) săptămâna trecută, la CNA: după nu ştiu exact câţi ani în care RCS&RDS a reuşit, prin mijloace care, aşa cum mai mărturiseam cândva, îmi scapă, dar din punctul meu de vedere nu pot fi decât cel puţin profund suspecte, să înfiinţeze şi să difuzeze o căruţă de canale cu tematici variate, de la cele de sport, trecând prin cel(e) de ştiri sau cele educaţionale şi terminând, dacă nu chiar culminând, cu, cel(e) de filme (destul de noi), fără să aibă în structura lor niciun strop de publicitate, le-a venit şi celor de-acolo mintea la cap şi vântul prin buzunare şi au depus o cerere prin care să le fie permisă includerea unui procent de 20% publicitate, deşi, din câte am înţeles din comunicatul oficial, ea ar consta în “promovarea produselor şi serviciilor de programe din portofoliul societăţii”, lucru pe care, la drept vorbind, îl făceau din plin şi până acum, fiindcă existau atât clipuri promo, cât şi reclame propriu-zise (cu papagalul Alex şi vitezele lui ameţitoare, de pildă) la serviciile de internet, televiziune, telefonie fixă şi telefonie mobilă.

Acum, dincolo de faptul că în acelaşi timp au pretenţia ca postul de ştiri Digi24 să fie preluat obligatoriu, în acel pachet “must carry”, şi de celelalte societăţi de cablu, care astfel vor avea un program în care se vor promova întruna Digi Sport (1, 2, 3…) şi Digi Film (1, Premium), de care însă clienţii nu pot beneficia decât dacă schimbă furnizorul, trecând, desigur, la RCS, ceea ce e un soi de flagrantă concurenţă neloială, eu unul, ca telespectator altminteri fidel al celor trei canale de sport amintite, n-aş avea absolut nimic împotriva reclamelor, nu doar fiindcă în 20 de ani de urmărit televiziuni române care mai de care mai libere m-am obişnuit cu ele de aproape că acum îmi lipsesc (la reclame mă refer), ci mai ales pentru că prefer să văd (vorba vine, că oricum mai iau şi eu, ca tot omul, câte o pauza de pipi la momentul respectiv) (şi) acolo câte un astfel de calup, din când în când, decât să NU văd deloc competiţii întregi, aşa cum se întâmplă acum cu Fomula 1 şi Premier League, fiindcă nu mai au idioţii bani de cheltuit pentru drepturile de difuzare, ori să-mi scumpească abonamentul sau să-mi scoată programe din grilă, cum a fost cazul cu Discovery şi Animal Planet, tot din lipsă de fonduri, indiferent de scuzele nobile şi “principiale” invocate la vremea aceea.

Că nu mă încălzeşte cu absolut nimic dacă mă pot uita (tot teoretic, fiindcă altminteri nu mă interesează nici cât negru sub unghie) fără a fi, vezi Doamne, “deranjat” de publicitate, la un meci de Liga I între Concordia Chiajna şi Săgeata Năvodari, analizat pe toate părţile, în pauză şi la final, de invitaţi chipurile de marcă, dintre care nu poate lipsi, decât pe perioada detenţiei, MM Stoica.

sâmbătă, 5 aprilie 2014

"NECROPOLIS"

joi, 3 aprilie 2014

ÎNCLEŞTAREA

Mega Image-ul de la parterul blocului de vizavi, azi-dimineaţă, ieri după-amiază, alaltăieri seară, sau în oricare zi, la orice oră, între 8.00 şi 23.00 (duminica 8.00-22.00). Ai fi intrat poate în Shop&Go-ul aparţinând aceleiaşi reţele, de la parterul propriului bloc, dacă n-ar fi fost unul din cele deocamdată numai vreo două (a scris în ziare) desfiinţate, din Bucureşti, pe bună dreptate, fiindcă după ce te bucuraseşi ca un copil mare şi uşor oligofren, sărind prin apartamentul tău cu tavanul prea jos şi lustra prea lungă, că nu mai trebuie să traversezi ditamai străduţa pe care abia încape un Matiz bleumarin (se ştie că nuanţele închise fac obiectele să pară mai mici) ca să ajungi la Mega, ţi s-a întâmplat să ai nevoie de un lucru anume, apoi de altul şi altul, care – ghinionul dracului (care seamănă ca două picături de smoală topită cu al tău) – nu se aflau printre cele doar douăzeci care încăpeau în buticanie, aşa că de-atunci înainte nici n-ai mai riscat să pierzi vremea aiurea scotocind rafturile degeaba, şi preferai să te duci din prima tot în magazinul-mamă. În fine.

Nici acum nu cumperi mare lucru: o sticlă de pepsi de-aia ciudată, cum ai văzut în reclamă, de un litru şi-un pahar sau un litru şi-o gură… Ceva de genul ăsta. La drept vorbind, de fapt te uitaseşi după altceva, dar nu găsiseşi, şi-ai zis să nu ieşi chiar cu mâna goală. Dar uneori mai intri numai pentru un borcan de muştar sau trei chifle, aşa că e cam tot aia. Te costă trei lei şi-un pic (de pepsi vorbesc acum). Muştarul poate să fie patru lei şi-un pic mai mult, aproape cinci. Chiflele… habar n-am, că era doar un exemplu dat la nimereală, fiindcă mi-a plăcut cum sună: “trei chifle”. Încercaţi şi voi să repetaţi de câteva ori, şi-o să vedeţi cum vi se înseninează ziua. Sau seara. Bun.

Ajungeţi la casă (iar eu cu povestea în punctul culminant). Aici începe un adevărat război psihologic dus între tine, în calitate de client amărât, şi casier/casieră, în calitate de nesimţit/nesimţită sadea. (Bine, strict din punctul meu de vedere, e un război inegal, fiindcă la cât sunt de zgârie-brânză, nu am cum să nu ies de fiecare dată biruitor). Miza jocului: cei câţiva bănuţi rest, pe care tu ai cam vrea să-i primeşti, iar ei ar vrea cu tot dinadinsul să nu ţi-i dea.

De obicei, ostilităţile decurg în felul următor: mai întâi, în timp ce scanează produsele, inamicul te scanează şi pe tine, măsurându-te cu mare atenţie din cap până-n picioare, chiar dacă, versat cum e, o face pe sub sprâncene şi are nevoie de mai puţin de-o secundă, cât te întreabă, de pildă – după ce este evident că pe banda transportoare sau pe tejghea nu se mai află nimic – “asta e tot?”. Deja şi-a făcut o părere clară. (În cazul meu şi eronată, că sunt genul de om care pare mult mai de treabă decât este în realitate.) Dacă mai are totuşi dubii, insistă, trăgând de timp, sub pretext că numără cu atenţie banii (oricât ar fi de puţini), îngrijorat că bancnotele s-ar fi putut lipi între ele, sau că monedele ar putea face parte dintr-o ediţie ieşită din uz. Cazurile de fals sunt mai rare. În situaţii extreme, se preface că greşeşte sertăraşele din aparat, punând hârtiile de un leu peste cele de cinci sau invers.

După ce a luat suma (ne)cuvenită, adică cele patru bancnote de un leu pentru un produs de trei lei şi douăzeci de bani, sau pe cea de cinci lei pentru un produs de patru lei optzeci, vine rândul clientului să-şi facă de lucru, în speranţa că bătând şaua prin amânarea făţişă a momentului despărţirii va pricepe şi iapa, respectiv boul, aluzia. Paleta pretextelor pentru trasul de timp este de data asta mult mai ofertantă. Eu, de pildă, mai întâi descopăr că pârdalnicele de cumpărături nu s-au aşezat deloc cum trebuie în sacoşe, aşa că trebuie aranjate minuţios. (Da, da, nu vă miraţi, şi o singură sticlă de pepsi poate fi pusă orizontal sau vertical, când trebuia neapărat pusă vertical sau orizontal. Plus că, fiind mai mult pe rotund, tot alunecă, ba într-un colţ, ba în altul al sacoşei. Iar când nici măcar nu am sacoşă, mi-e greu să mă hotărăsc dacă s-o apuc cu mâna stângă sau cu cea dreaptă, dacă s-o iau de gât sau mai de pe la mijloc etc.)

Dacă rezultatul confruntării stă încă în cumpănă, la nevoie mă pricep de minune să dau deodată impresia că aş mai fi avut ceva de luat, dar nu-mi amintesc ce. Apoi, la fel de brusc, îmi amintesc: pare să fi fost vorba de un pachet de ţigări (de fapt, m-am lăsat de fumat de vreo şase ani, dar asta au ei pe la case), de unul de gumă de mestecat sau de ce-o mai fi pe-acolo, prin preajmă, relativ la-ndemână, însă după ce caut cât caut, cu înfrigurare, din priviri, cu ochii mijiţi, realizez, chipurile profund dezamăgit, că taman sortimentul dorit de mine nu face parte din ofertă. Oricum, între timp, se prea poate să fi trecut şi câteva minuţele bune. În nouă din zece situaţii, odată ajunşi în acest punct, victoria e deja tranşată, în favoarea mea, desigur. În a zecea, nu-mi rămâne decât să-mi compun o figură feroce şi să rostesc sec, pe un ton ce nu admite replică: “restul, vă rog!”.

Aţi văzut cât e de simplu? Zău că nu-i înţeleg (ba, sincer să fiu, îi şi dispreţuiesc un pic) pe cei care n-aşteaptă nici să le iasă bonul, darămite să primească mărunţişul, că au şi zbughit-o pe/spre uşă. Pariez că niciunul din fiţoşii ăştia n-are acasă, pe post de prespapier, un borcan aşa mare ca al meu plin ochi cu fise de un ban, de cinci bani, de zece bani…