Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 17 septembrie 2015

DOAMNA ŞI CĂŢEAUA

Foto: Dragoş Asaftei
Una dintre cele mai stupide idei (fixe) enunţate chiar şi, dacă nu cumva mai cu seamă, de oameni ce se pretind inteligenţi şi educaţi este aceea că oricine îndrăzneşte să-şi ex-/spună părerea despre un lucru sau altul trebuie mai întâi să devină un veritabil expert în domeniul respectiv.

Dacă odinioară principalii colportori ai acestei gogomănii erau artiştii frustraţi, care, neînţeleşi fiind – adesea pe bună dreptate! – de către contemporani, socoteau că nimeni nu se poate pronunţa, mai ales defavorabil, în legătură cu (non)valoarea (capod)operei lor închipuite câtă vreme nu a creat una similară, fie că era vorba despre o poezie, un roman, o pictură sau o bucată muzicală, în vremurile noastre şi-aşa mai prozaice ea este promovată în special de “haterii” sau, dimpotrivă, pupincuriştii mărunţi de Facebook, care n-au altceva mai bun şi mai puţin iritant pentru alţii de făcut decât să explice, cu altminteri incontestabila lor competenţă de cârcotaşi complexaţi şi înăcriţi de viaţă, că nu poţi, de pildă, să vorbeşti despre evoluţia (lamentabilă a) unui tenismen, fotbalist, gimnast, săritor cu schiurile sau în apă, jucător de snooker, cricket, polo de toate felurile, hochei, rugby, curling, golf, boxer, patinator sau canotor dacă n-ai practicat tu însuţi sportul cu pricina măcar o perioadă şi la un nivel de performanţă echivalente cu ale obiectului criticii.

Culmea imbelicilităţii în materie a atins-o însă o panţuşcă cu veleităţi de scribă, care, în zelul ei de a-i face albie de porci – într-un limbaj caracteristic, în care termenul literar “pulă” apare la fiecare două propoziţii oricât de scurte, în timp ce, doar aparent paradoxal în cazul unor astfel de afecţiuni, “pizda” e aproape ignorată, cu toate că statisticile consemnează răspândirea ei la nivel mondial într-o proporţie aproximativ egală – pe toţi cei care nu cad în extaz în faţa rafinamentului vestimentar al soţiei preşedintelui în funcţie, a inventat un “test de criticat Carmen Iohannis”, cuprinzând, pe lângă amintita bălăcăreală pe bază de organ genital, zece întrebări pe teme de “fashion”, care, dincolo de faptul că fundamentează în mod infailibil diagnosticul precis pentru alte câteva tulburări de natură psihică ale autoarei, ar trebui, chipurile, să constituie un fel de ghid al noţiunilor nu doar necesare, ci de-a dreptul indispensabile oricui ar îndrăzni să zică ceva rău despre cum se înţoleşte madama preşedintă (adică “s-o latre vestimentar”, conform exprimării ei) cu diferite ocazii mai mult sau mai puţin protocolare.

Ca unul care, în afara mai numeroaselor situaţii când mi-am îngăduit să mă pronunţ critic, iar uneori să mă îngreţoşez fizic, într-un cadru privat, cum ar fi în intimitatea relativă a propriului apartament, am îndrăznit să remarc la un moment dat şi public, deşi fără judecăţi de valoare, faptul că, în timpul vizitei în Spania, la dejunul oferit de familia regală, rochia doamnei Iohannis semăna izbitor cu tapiseria care acoperea pereţii încăperii, şi, pe de altă parte, chiar dacă de-acum mă îndrept şi eu vertiginos către vârste aproape la fel de venerabile, continuă să mi se pară mai degrabă dezgustătoare decât câtuşi de puţin sexy până şi apariţiile “incendiare” ale Tinei Turner – o femeie cu mult mai bine conservată (la vârste similare, dacă nu şi mai înaintate) decât doamna Iohannis şi care are măcar scuza de a fi o artistă de excepţie, evoluând prin natura profesiei în “ţinute de scenă”, nu o soţie de înalt demnitar al unei ţări ce se vrea respectată chiar şi dacă soţia nu –, înţeleg că de-acum încolo nu mai am niciun drept să crâcnesc dacă, de-un par egzamplu la fel de puţin exagerat ca şi cele ale autoarei testului, doamna inclusiv profesoară în cauză apare într-o pereche de bocanci, chiloţi tanga, o eşarfă neasortată şi o pălărie de plajă la concertul de închidere al Festivalului Enescu sau doar desculţă, în furou portocaliu şi cu părul pe bigudiuri la o întâlnire cu preşedintele Obama şi soţia sa la Casa Albă, asta deoarece, spre lipsa mea totală de ruşine, slavă Domnului am picat cu brio maladivul test amintit, fiindcă habar n-am “ce este un ascot”, “ce tip de îmbrăcăminte creează Vera Wang şi pentru ce sex”, dacă “pumps şi stilettos sunt unul şi acelaşi lucru”, “cât guler trebuie să aibă un decolteu de tip bărcuţă” şi nici măcar “care nuanţă este mai închisă, taupe, marsala sau aubergine”.

Pe undeva chestia asta îmi aminteşte de un “tovarăş” din armată, care, în timpul primei permisii în oraş, nu mai contenea să se minuneze cât de superbă e fiecare fătucă, femeie şi bătrânică (mă rog, probabil femei care aveau atunci vârsta noastră de-acum!) ce ne ieşea în cale, iar când eu m-am arătat cu mult mai selectiv, păstrându-mi şi în acele condiţii vitrege, când nu mai văzuserăm de câteva luni bune făptură cu păr mai lung de-un deget, obiectivitatea care continuă să-mi facă necazuri şi după un sfert de veac, mi-a servit cu adevărat memorabila (de vreme ce e cam singura ţinută minte din vremurile acelea tulburi şi de demult) replică: “bă, da’ tu frumos te mai crezi, de nu-ţi place de niciuna!”.

Mergând pe aceeaşi (i)logică, în conformitate cu care doar oamenii frumoşi pot vorbi despre cei urâţi, doar cei care au scris un roman (bun?; rău?), au pictat un tablou (ca să nu spun o capelă, fie şi ne-Sixtină) ori au compus o simfonie au dreptul să-şi dea cu părerea despre o lucrare de aceeaşi factură şi numai experţilor cu patalama (fie şi acordată fictiv de o mad-moazelă derutată) în modă le e îngăduit să aprecieze când o oarecare sau chiar anume cucoană se îmbracă precum o paparudă sau ca o autostopistă de pe marginile împădurite ale şoselelor, indiferent dacă asta şi contravine sau nu etichetei pe care i-o impune statutul social, am putea extrapola absurda teorie la orice domeniu. Lăsând la o parte greu (re)căpătata libertate de expresie pe care, printre altele, fătuca prea mult pomenită doar şi-o exercită din plin (ca să nu spun cu asupra de măsură, deoarece aş putea fi bănuit pe nedrept ca un nostalgic al cenzurii, când sunt doar un adept fervent al variantei sale auto-), fiindcă, având în vedere vârsta, nu prea cred să fi apucat să şi contribuie mai mult sau mai puţin activ la câştigarea ei, şi care implică, desigur, la o adică, şi dreptul fiecăruia de a se face de râs, ¿cum ar fi să se interzică prin lege, nu doar ca urmare a nădejdii absurd-utopice a cine ştie cui, care din fericire (încă) n-are nicio putere de decizie în acest sens, să-ţi dai cu părerea despre înfăţişarea unei case, dacă n-ai construit tu însuţi una sau n-ai făcut măcar Facultatea de Arhitectură; despre calitatea unui film sau a unei piese de teatru, cu tot cu prestaţiile actoriceşti aferente, dacă nu eşti absolvent de UNATC; despre cât de penibil e un prezentator TV sau ce varză e redactată o ştire, dacă nu ai la bază Jurnalistica; despre halul în care falsează o soprană, ca să nu mai spun un concurent la “Vocea României”, dacă n-ai frecventat Conservatorul sau cel puţin cursurile unei Şcoli Populare de Artă; despre gustul unei mâncări arse dacă nu eşti “chef” (aka maestru bucătar) cu recunoaştere internaţională sau al unui vin (respectiv al unei poşirci) dacă n-ai studii aprofundate de oenologie şi nu ştii câte sute de soiuri de struguri există pe lume şi care din ele se cultivă unde şi se recoltează când şi de către cine şi în ce condiţii precise de temperatură, luminozitate şi umiditate se depozitează sticlele; şi eventual chiar să-ţi alegi singur covorul, mobila şi culoarea zugrăvelii până nu obţii o diplomă de decorator interior?

Exemplele ar putea continua la nesfârşit, atingând domenii departe de a fi bănuite la o privire sănătos de superficială a unui om întreg (măcar pe sfert) la cap, (pentru exprimarea unei opinii privitoare la detergenţi, săpunuri şi produse cosmetice ţi-ar trebui un doctorat în chimie?!), dar cred că o înşiruire mai lungă nu şi-ar avea rostul: cine putea să priceapă a făcut-o deja dinainte de primul, cine nu n-o va face nici după al şapte mii şase sute optzeci şi patrulea.


P.S. Pentru că am văzut, în (alte) două situaţii distincte, că domnişoara panţuşcă mai are o manie a persecuţiei, trăind cu impresia perpetuă că lumea nu-i înţelege umorul subtil (da’ mai mult grosier) şi nu face distincţie între un text eminamente umoristic sau cel mult satiric (nu că ar face ea vreo distincţie între cele două!), o pot asigura, pe de-o parte, că, atât cât era cazul, am sesizat, iar pe alocuri chiar gustat, componenta glumeţ-exagerată a articolului, asumată ca atare de autoare, dar mi s-a părut cu mult mai autentică şi semnificativă cea umoral-veninoasă, iar, pe de alta, că atunci când, de pildă, un cetăţean care priveşte caricatura unui om care întâmplător e urât şi în carne şi oase face o observaţie în acest sens, iar caricaturistul îl ia la refec suspectându-l că nu a înţeles nimic şi confundă reproducerea grafică voit deformată cu o poză de buletin a subiectului, prostul dintre cei doi – artist, respectiv “consumator” – este fix celălalt decât îşi imaginează ea.

joi, 10 septembrie 2015

DUPĂ VICTORIE (ŞI ÎNAINTE DE FLAVIE)

De-a lungul timpului, trecut sau care va să vină, nu m-am ferit şi n-o să mă feresc să critic, atunci când sau dacă e cazul, în opinia mea de simplu telespectator şi mare fan, prestaţiile Simonei Halep, însă aseară spre azi-dimineaţă, în sfertul de finală de la US Open disputat în compania bielorusei Victoria Azarenka, jocul constănţencei a fost pur şi simplu I-RE-PRO-ŞA-BIL, lucru pe care, chiar şi după setul pierdut de ea, pe la 2-2 în decisiv – după o pauză forţată de ploaie, la New York, pentru combatante şi de moţăială pentru mine, în patul de-acasă, de la Bucureşti, unde abia revenisem după două nopţi chinuitoare petrecute în cel de la jălnicuţul hotel Doina din Neptun – eram hotărât să-l scriu (că tot n-o mai făcusem de mult) indiferent de rezultatul final, din fericire favorabil (com)patrioatei noastre: 6-3, 4-6, 6-4.

Chiar şi în ansamblu partida a fost poate cea mai bună de tenis feminin văzută vreodată de mine, cu cele două jucătoare menţinându-se de-a lungul celor două ore şi patruzeci de minute la un nivel excelent, ceea ce nu prea se întâmplă în meciurile fetelor, caracterizate mai degrabă de tot soiul de suişuri şi coborâşuri, alternative sau simultane, ale competitoarelor, şi scoruri gen 0-6, 6-0…, aşa cum am mai remarcat la un moment dat, iar evoluţia Simonei a fost, din punctul meu de vedere, peste cele din alte meciuri de referinţă ale ei, precum finala (pierdută) de anul trecut de la Roland Garros cu Sharapova sau cel de la Turneul Campioanelor în care a învins-o fără drept de apel pe Serena Williams. Cel puţin primul set de aseară a fost unul absolut PER-FECT din partea ei, scorul altminteri strâns dovedind numai că a avut o adversară pe măsură, al cărei loc 20 WTA de acum este fără îndoială unul conjunctural şi temporar, fiindcă nu am nicio îndoială că Azarenka va reveni cât de curând în zona de frunte a ierarhiei mondiale.

Pe de altă parte, cu această ocazie mi-a devenit mai limpede ca oricând cât de înşelătoare sunt statisticile din tenis, conform cărora, de pildă, o mulţime dintre loviturile greşite ale bielorusei erau trecute, sec, la capitolul “erori neforţate”, deşi veneau în urma unor mingi trimise de Simona în apropierea liniei de fund şi/sau la 10-15 cm de cele laterale, pentru care Azarenka, pregătită mereu să se repeadă spre fileu şi să dea lovitura decisivă, era obligată mai întâi să facă un pas înapoi şi să mânuiască apoi racheta dintr-o poziţie incomodă. Şi-aşa probabil că în aceste condiţii alte opt din zece jucătoare (a noua fiind Serena) ar fi făcut de două ori mai multe greşeli, chipurile “neforţate”.

Spre deosebire de multe alte partide, chiar şi (dacă nu majoritatea!) câştigate, inclusiv la acest turneu, în care Simona îmi părea un tun dintr-acela de aruncat mingi, numai că, din păcate, setat pe o viteză mică, de antrenament, fiindcă plasa obiectul de joc central, într-un perimetru de vreo jumăte de metru pe jumătate de metru în jurul teului de serviciu (doar că o făcea în timpul raliului), aşteptând ca adversara să greşească, lucru care se întâmpla rar, de vreme ce aceasta avea tot timpul din lume să-şi aleagă cum şi unde să returneze, acum mingile trimise de ea, chiar şi când erau pe axul central al terenului, cădeau la 20-30 de centimetri de linia de fund, ceea ce, după părerea mea, mai ales când lovitura este executată tocmai de dincolo de linia de fund a propriului teren (unde şi Simona cam era ţinută), reprezintă distanţa controlată perfect, una mai mică (asta ca să nu mai vorbim de situaţiile când mingea “muşcă” tuşa) încadrându-se deja la capitolul “baftă”.

Sigur, faptul că nici comentatorii români de la Eurosport, în frunte cu invitatul special(ist), nu înţelegeau mai nimic din ce se întâmpla, deplângând (că nici măcar nu păreau să se bucure!) “cadourile” făcute de Azarenka şi ţinând-o ca gaia-maţu’ că Simona practică un joc eminamente defensiv, “de aşteptare”, fără a sesiza măiestria acelui stil de apărare agresivă, nu mă miră câtuşi de puţin. Şi mai elocventă în acest sens a fost faza în care, după o “scurtă” pusă de Azarenka, Simona a reuşit, printr-un sprint nebun, să ajungă la minge şi a trimis-o în partea opusă celei în care plecase bielorusa. Entuziasmaţi, cei doi comentatori au vorbit minute în şir (măcar de data asta în termeni elogioşi!) despre sângele rece al Simonei, care, chipurile, a aşteptat să vadă încotro se va duce adversara, după care a trimis în partea cealaltă, fără însă a observa că de fapt jucătoarea noastră făcuse mult mai mult decât atât, fiindcă nu aşteptase, ci O TRIMISESE pe Azarenka în partea opusă, graţie unei foarte subtile mişcări din corp cu care a camuflat până în ultima clipă “colţul” de teren ales pentru plasarea loviturii.

De altfel, dacă mulţi specialişti o compară pe Simona cu un Djokovici al circuitului feminin datorită îndârjirii cu care joacă fiecare punct, eu aş spune că este mai degrabă o combinaţie fericită între sârb, pe de-o parte, şi Federer şi Nadal, pe de alta, românca oferind şi unele dintre cele mai spectaculoase şi de-a dreptul artistice lovituri (ce-i drept, cu excepţia “scurtei”, procedeu pe care presupun că l-a dispreţuit de mică, greşeală pe care se străduieşte din răsputeri şi cu succes deocamdată limitat să o îndrepte), dovadă a unui talent aparte, care însă, fireşte, nu este întotdeauna de-ajuns, aşa cum o demonstrează chiar şi situaţia în care se află acum spaniolul sus-amintit. De aceea mă bucur că Simona pare să fi pus capăt perioadei în care schimba antrenori (mediocri) pe bandă rulantă şi sper să rămână cât mai mult în grija lui Darren Cahill, pe care, spre deosebire de ultimii, nu are cum să nu-l respecte şi de la care cu siguranţă are ce învăţa. Asta cam în paranteză fie spus.

Cât priveşte “ajutorul” pe care ploaia i l-ar fi dat aseară Simonei, declaraţiile ei înseşi în acest sens mi se par numai o formă de modestie, în timp ce ale altora mai degrabă una de prostie, având în vedere că, la momentul întreruperii, scorul tocmai urma să devină 2-2 de la 0-2, iar cea care s-a văitat prima de condiţii a fost bielorusa, care tocmai începea să alunece de pe val. În plus, Simona, spre deosebire de cam oricare alt sportiv român, indiferent de domeniu, a dovedit că are o pregătire şi o rezistenţă fizice de excepţie, care au ajutat-o în partidele lungi, pe când Azarenka (re)vine, totuşi, după o destul de lungă pauză competiţională.

Acestea fiind spuse, închei prin a… mă abţine de la orice pronostic înflăcărat în legătură cu meciurile următoare, şi în special cu semifinala din această noapte în compania Flaviei Pennetta, fiindcă, spre deosebire de comentatorii (nu doar de la Eurosport) care se dau mari cunoscători şi îndrăznesc să anticipeze, de pildă, că un meci sau altul de fete va fi “cu siguranţă” echilibrat, neapărat în trei seturi, eventual încheiate toate la tie-break, eu am ajuns demult la concluzia că în această (sub)ramură sportivă nu poţi avea niciun fel de certitudine de la un ghem la altul, darămite de la meci la meci.

Un lucru este totuşi sigur: dacă (şi numai dacă!) Simona va evolua ca azi-noapte, nici Serena nu i-ar face faţă decât în forma ei maximă, iar US Open 2015 ar putea reprezenta primul titlu de Mare Şlem din cariera sa. Pe de altă parte, trebuie să fim cu toţii conştienţi că nu chiar în fiecare zi e miercuri noapte. Să sperăm, totuşi, că vor fi vineri dimineaţă şi duminică seară.