Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 26 februarie 2015

DESPRE FACTURI (2)

(Continuare de aici)

La Telekom, de exemplu – despre care şi citeam la un moment dat că, din n-am înţeles ce motive, chipurile întemeiate, a redus acest interval –, data emiterii facturii mele este, hodoronc-tronc, ziua de 6 a lunii, iar scadenţa pe 20. Din nefericire, cel mai adesea, noua sumă de plată nu apare înainte de 7 sau chiar 8 nici măcar în contul de client, pe care eu, spre deosebire, presupun, de marea majoritate a abonaţilor şi, categoric, de toţi cei fără internet (iar, în conformitate cu statisticile, rata de penetrare a acestuia în România e numai de vreo 50%) îl am. Pe e-mail (că am şi de-ăsta, deşi, aşa cum am mai spus cândva, îl consider mijlocul de comunicare cel mai lent din istoria omenirii, de vreme ce uit să-l verific cu săptămânile), vine, în cel mai fericit caz, pe 11-12. În schimb, factura normală, tipărită, în plic, îmi ajunge, prin intermediul vajnicei Poşte Române, abia pe 14-15, iar uneori şi mai târziu, dacă se nimereşte prost vreun weekend. Luna asta a venit pe 16, fiind luni.

Toate astea, în condiţiile în care, pentru mine, care nu stau nici măcar la periferia Bucureştiului, şi cu atât mai puţin într-un cătun izolat din Bărăgan, cea mai apropiată casierie Telekom e la câteva staţii de mers cu tramvaiul. La fel şi în cazurile Vodafone şi UPC, iar ca să ajung la una de Enel cred că ar trebui să schimb vreo două troleibuze şi-un metrou, de când pe cea de la parterul blocului au desfiinţat-o pe motive de economie odată cu apariţia crizei. Doar una de Digi am în apropierea casei, dar nu cred să mai dureze mult până o închid şi pe-asta.

Partea cea mai absurdă a chestiunii vine însă abia acum, sub forma “mijloacelor moderne de plată”. Ei bine, după cum eşti avertizat chiar prin intermediul facturii tipărite sau pe site-urile companiilor, trebuie să ai TU în vedere că, atunci când plăteşti prin intermediul băncilor, cu cardul, pe internet etc., durata “procesării operaţiunilor” poate ajunge şi la 10 (zece!) zile lucrătoare. La Digi, de pildă, unde, în ciuda casieriei apropiate, nu plătesc acolo de scârbă, că mereu ajung să mă iau în gură cu vreo toantă, şi prefer bancomatul, apare limpede în contul de client: “achitat în (să zicem) 21, operat în (de obicei) 24”. Se pare că astea (doar) trei zile sunt un caz fericit, cu excepţia situaţiei în care data scadenţei ar fi 22.

Ce vreau să spun e că, mai cu seamă în condiţiile în care:

1. Tendinţa generală este de a se suprima facturile tipărite, care îţi sunt însă cerute la orice unitate de încasare “independentă”, de la oficiile poştale şi casieriile băncilor până la toate “Pay”-urile astea la fel de moderne (PayPoint, Payzone ş.a.m.d.);

2. Punctele de prezenţă ale companiilor sunt tot mai puţine şi mai îndepărtate, din motive economice;

3. Facturile sunt emise târziu şi fac mult pe drum;

4. Cum spuneam, operaţiunile bancare durează,

nu înţeleg de ce CLIENTUL e cel care trebuie să fie preocupat de intervalul de timp dintre momentul achitării şi cel în care compania de servicii primeşte banii. Cu alte cuvinte, dacă eu am scadenţa pe 20, deci practic am dreptul să plătesc, fără nicio penalitate, inclusiv pe 19 (dacă nu chiar şi în ultima zi), se prea poate ca, folosind mijloacele alea “moderne” şi “rapide” care îmi sunt aduse inclusiv ca argument forte să renunţ la factura tipărită, plata să fie efectuată propriu-zis pe vreo 25, nu? Iar mie serviciile să-mi fie tăiate (la Digi cunosc caz în familie!) pe 22, după care să aştept cine ştie cât “rebranşarea”, de obicei făcută (tot) contra cost! Fiindcă, pe de altă parte, doar n-o să mă apuc să urmăresc informaţiile economice şi mersul Bursei, ca să văd dacă ziua când ajung să plătesc la bancă va fi una aglomerată, cu tranzacţii importante numeroase, astfel încât amărâţii mei de 50 de lei pentru factură să fie uitaţi pe circuit până a treia, a patra, a cincea… zi.

Normal ar fi ca acest “delay” să şi-l asume companiile. Sunt conştiente că durează enşpe zile de când bag eu cardul în bancomat sau tastez seria lui pe internet şi vor să aibă banii în cont pe, să zicem 20? Atunci să pună dracului data scadenţei 10. Şi să facă în aşa fel încât să emită factura pe 1 sau, eventual, dacă ştiu că o trimit cu melcul sau cu un curier şchiop, pe 25 din luna precedentă, ca să ajungă la client în timp util. Nu se pupă intervalele? Mă doare-n cot! Să facă în aşa fel încât să se pupe, că de-aia dăm o căciulă de bani pentru nişte servicii oricum mizerabile.

miercuri, 25 februarie 2015

DESPRE FACTURI

Cea mai recentă bătălie din războiul meu de… prea mulţi ani cu furnizorii de (in)utilităţi din România a început pe la sfârşitul anului trecut şi iată că, deşi ar fi rimat, nu s-a terminat încă la începutul acestuia.

Aşadar, fix în perioada sărbătorilor de iarnă, poate şi unde nu sunt genul de personaj ocupat în zilele alea cu tăierea porcului sau cu vizitarea rudelor din provincie, de vreme ce nu le am nici pe unul, nici pe celelalte, s-a nimerit, mai degrabă la iniţiativa companiei decât a mea, care nu făcusem decât să transmit un soi de preaviz de renunţare parţială la serviciile ei, să negociez, dimpotrivă, o prelungire completă de contract – altminteri avantajos, fiindcă mi se ofereau, cam la aceiaşi bani, de peste cinci ori mai multe minute, inclusiv internaţionale pe mobil, şi dublu trafic de internet – cu Vodafone.

Chiar dacă, pentru o vreme, discuţiile s-au aflat într-un oarecare impas din cauza unui punct iniţial omis (voit, aş zice) de către agentul de vânzări, dar descoperit la timp de vigilentul de mine, şi anume faptul că urma să mi se perceapă o taxă pentru factura tipărită, în condiţiile în care până atunci o primeam gratis, după ce i-am explicat pe larg, preţ de vreo jumătate de ceas, individului, că, pe de-o parte, chiar nu e cazul să-mi spună el (aşa cum tot se străduia) cât de uşor îmi va fi să plătesc “ca şi până acum”, prin nenumărate “mijloace moderne”, fiindcă n-are el de unde să ştie ce mi-e mie comod şi ce nu, iar, pe de alta, dacă el consideră un leu pe lună o sumă ridicolă, atunci mi se pare cu atât mai natural s-o suporte – ca şi până acum – compania, într-un târziu am ajuns la un consens, omul luându-şi angajamentul solemn că, la o adică, dacă nu se poate altfel, o va plăti el din buzunar. Să fie sănătos!

Cert e că, începând cu prima scadenţă, s-au întâmplat exact cele două lucruri absurde la care, sincer să fiu, mă aşteptam. Mai întâi, factura nu mi-a venit deloc, pentru că, în mod “automat” (de vreme ce eu categoric n-am făcut-o), din contul de client mi s-a activat aşa-numita “factură electronică”; cu alte cuvinte, n-am fost taxat, dar nici n-am primit-o pe cea tipărită. După care, în urma unei (noi) sesizări telefonice din partea mea, preluată de un alt cretin de-acolo care m-a asigurat – tot la insistenţele mele, cu întrebări specifice în acest sens – că de luna următoare (adică asta) îmi va veni, în fine, “gratuit, cum aţi primit-o şi până acum”, factura tipărită, ea mi-a venit, într-adevăr, însă taxată în mod (ne)corespunzător, cu leul acela şi ceva, echivalentul a 0,20 euro fără TVA, pam-pam. Totodată, la fel de “automat” mi s-a dezactivat “factura electronică” din contul de client. (Bine, acum, practic eu cerusem acest lucru, dar numai cu condiţia să nu fiu taxat pentru cea tipărită. Avantaj, de hoţi ce sunt, ei.)

Pe scurt, momentan sunt în faza în care, după încă o sesizare, analizată preţ de câteva zile, inclusiv, după cum mi s-a comunicat, prin ascultarea înregistrărilor convorbirilor telefonice în care am negociat contractul cu primul dobitoc, am fost (din nou!) asigurat că de luna viitoare voi primi cu adevărat factura tipărită în mod gratuit, deşi, cică, din cauză de UE, ecologie şi bla-bla-bla e împotriva practicilor companiei, dar s-a dovedit că am obţinut acest drept la negocieri.

Acum, nu ştiu şi, sincer să fiu, nici nu mă interesează dacă banii îi vor fi tăiaţi din salariu primului cretin cu care am discutat sau celui de-al doilea (ambii mi-ar plăcea să fie de fapt daţi afară, ca incompetenţi, asta dacă nu e cumva e ordin pe companie să mintă cu neruşinare în speranța că până la urmă clientul se lasă, la propriu, păgubaș), ori vor fi scăzuţi din profiturile şi-aşa nemeritat de mari ale Vodafone, care, trag nădejde, nu va da faliment din atâta lucru, mai cu seamă că, la drept vorbind, de pe urma mea de hrăpăreţ ce sunt și eu oricum are numai de câştigat, fiindcă nu consum lunar nici a zecea parte din beneficiile incluse în abonament. E suficient să vă spun că n-am renunţat (încă) nici la “nelimitatul” de la Digi! În fine. 

Toată întâmplarea asta măruntă, de efectiv un leu şi zece bani (la un curs euro-leu de 4,45) mi-a amintit însă de o altă chestiune care mă scoate din sărite la companiile de servicii: data scadenţei de plată înscrisă pe facturi.

Ce se întâmplă?... 

(Continuarea în ediția de mâine)

marți, 24 februarie 2015

PORECLE

Chiar dacă – aşa cum, poate, (ex-)cititorul meu fidel o fi remarcat, cel puţin după ce s-a plictisit să tot aştepte – de la o vreme nu (prea) am mai avut răgaz să mă ocup de blog din cauza altor priorităţi nesemnificative apărute în viaţa mea, şi oarecum apropo de cele scrise ieri, m-am gândit să împărtăşesc cu oricine se mai nimereşte pe-aici din greşeală, căutând pe Google termeni conţinuţi şi de aceste pagini, un soi de ciudăţenie de-a mea, printre multe altele, şi anume de a da porecle jucătorilor şi jucătoarelor de tenis din circuitul profesionist. Ciudăţenie cu atât mai surprinzător de mare, în primul rând pentru mine însumi, cu cât nici măcar în tinereţe nu aveam vreo înclinaţie pentru astfel de îndeletniciri, aşa cum, de pildă, manifesta un foarte bun prieten şi coleg de clasă din liceu. În fine.

Iată, aşadar, nu doar câteva exemple, ci cam întregul index (deocamdată), însoţit, pe alocuri, de câte o explicaţie aproximativ logică pentru care şi de unde până unde:

Murray = Murăescu sau Murăilă, pentru că joacă “româneşte”, adică nu te poţi deloc baza pe el; face break şi, aproape invariabil, următorul ghem pe propriul serviciu îl pierde. Adesea întoarce incredibil rezultatul, dar, parcă de şi mai multe ori, scapă avantajele printre degete. Uneori îmi aminteşte de evoluţia fetelor. În orice caz, pentru că ţin pătimaş cu el, îmi e imposibil să-l urmăresc, în special în meciurile importante, cu adversari valoroşi.

Ferrer = Ferel

Federer = Federel (de aceea îmi place când cei doi joacă unul împotriva altuia: Ferel şi Federel)

Nadal = Nadalus

Wawrinka = Paprinka

Bulgarov = Dimitrov (sau invers)

Djokovici = “Ăla antipaticu’” (de fapt, sincer să fiu, nu i-am dat propriu-zis o poreclă; încerc să-l ignor, dar, fireşte, n-am cum, că prea e bun)

Isner = Frankenstein Unu

Raonic = Frankenstein Doi

Nishikori = Pişicori

Gulbis = Vulvis (mi-e şi antipatic!)

Kyrgios (jucător… australian în plină ascensiune, cică) = Cârgâz

Sharapova = Femeia Bionică; Femeia Perfectă; Perfectova; Superbova (şi aşa mai departe…)

Halep = Halepa

Kvitova = Ciumăfaia

Jankovici = Ciumăfaia’ilaltă

Wozniacki = Bozniacki sau “Aia mică” (deşi nu mai e) 

Azarenka = Ţaţarenka

Makarova = Macaronova

Safarova – Gâsculiţova (fiindcă are “ochi de gâscă fiartă”, cum zicea mama)

Cibulkova = Cimultova

Pliskova = Plicikova

Muguruza = Buburuza

Cornet = Scârbăciunea sau Scârbăcioasa mică; Obrăznicătura (că şi e!)

Pennetta = Pennella sau Dametta

Svitolina = Svindolina (hodoronc-tronc)

Giorgi = Fâşneaţa

Lisicki = Ţiţiki

Vandeweghe = Vandezeghe

Hantuchova = Modelova

Zakopalova (actualmente Koukalova) = Zacopanova 

Pironkova = Pironova sau Bulgarova

Goerges = Gheorghes (cam aşa se şi pronunţă)

luni, 23 februarie 2015

SIMONA HALEP ŞI PREMIILE OSCAR

Nu ştiu dacă există şi o altă legătură între jucătoarea noastră de tenis, Simona Halep, şi Premiile Oscar de anul acesta, dar, în ceea ce mă priveşte, am găsit una prin intermediul câtorva texte şi declaraţii ale jurnalistului, scriitorului, comentatorului sportiv, filmologului ş.a.m.d. – într-un cuvânt, liderului de opinie (despre orice) Cristian Tudor Popescu – , care, în mod mai degrabă misterios – de vreme ce nu mă mai îndeletnicesc de multă vreme cu cititul elucubraţiilor din presă –, mi-au căzut sub ochi zilele trecute. Voi încerca să explic.

Poate şi dintr-un elan oarecum autocritic, pentru a înfiera subtil practica mizerabilă a ziarului la care lucrează, “Gândul”, de a face trimiteri la texte altminteri banale şi chiar plicticoase prin linkuri (în special pe “Mediafax”) cu titluri absurd-senzaţionaliste, domnia sa pomenea într-un articol propriu despre o colecţie de declaraţii ale, chipurile, detractorilor Simonei Halep – pe care îi numea, cu simpatie, desigur, “cretinetzi şi netanderthali” – adunate de ziarul “Prosport” de pe Twitter sub egida “Halep e terminată”. Avid şi eu, ca tot românul masochist, să văd cum ne sunt terfelite, în general de noi înşine, marile valori naţionale altminteri – vezi, Doamne – intangibile, precum sportivii de performanţă (că artişti de talie mondială n-avem), iată peste ce am dat:

SportsFiend22: “Halep is done. (Halep e terminată)” 

Matthew!: “Halep usless at generating her own pace. Fascinating. (Halep încearcă inutil să dicteze ritmul ei. Fascinant.)”

Abigail Johnson: Halep can play SO much better than she’s been playing. All tournament, not just now. Her errors used to be almost non-existent… (Halep poate juca MULT mai bine decât o face. În tot turneul, nu doar acum. Astfel de erori erau în trecut inexistente)”


Savannah: “Like a puppet on a string Halep being pulled & pushed. (Ca o papuşă pe un şir, Halep e trasă şi împinsă)”

Jose Morgado (caracterizată chiar de “Prosport” drept “cea mai înfocată fană a Simonei, care ieri a trăit partida cu Makarova la intensitate maximă”): “Absolutely pathetic set from Halep. Wozniacki 6-2. (Set absolut penibil pentru Halep. Wozniacki 6-2)”

Abel: “Caro dominating Halep. Never thought I’d say that. (Caro dominând-o pe Halep. Nu am crezut niciodată că voi spune asta.)”

Tata Tongo: “First set to Wozniacki. What’s happening Halep?! (Primul set merge la Wozniacki. Ce se întâmplă cu Halep?)”

WTA Scores: Wozniacki winning literally everything, breaks Halep to love and takes the set 6-1 (Wozniacki a câştigat literalmente tot, i-a făcut break la 0 lui Halep şi a luat primul set, 6-2)”

(Traducerea aparţine “Prosport”)


Da, spre mica mea dezamăgire, asta e tot: opt postări mari şi late, prin care nişte cetăţeni aparent străini par mai degrabă să-şi expună dezamăgirea, chiar cu nuanţe de mâhnire, după un prim set pe care eu unul l-aş caracteriza drept catastrofal făcut de “fata noastră” în faţa danezei Caroline Wozniacki. 

Acum, ca să fiu sincer, eu iau în calcul şi varianta în care, dintr-un motiv sau altul, poate doar pentru a-l face de râs pe CTP (care nu s-a sfiit nici el s-o mustre un pic pe Halep, fără să se autocaracterizeze drept… şi/sau…!), administratorii site-ului “Prosport” au scos între timp postările mai dure, dar zău că, la cum arată acum, adevăratul “cretinetz netanderthal” (şi o spun cu aceeaşi simpatie şi convins că n-ar avea niciun motiv să mă dea în judecată, de vreme ce termenii îi aparţin şi i-a folosit cu aceeaşi libertate la adresa unor necunoscuţi) pare editorialistul de la “Gândul”.

Asta chiar şi trecând peste propriile mele nemulţumiri la adresa Simonei, de al cărei triumf la Dubai m-am bucurat, fireşte, ca unul ce era să fac în repetate rânduri infarct urmărindu-i evoluţiile (oscilante), dar nu mă pot împiedica să observ că, pe de-o parte, ultimele adversare, învinse teribil de greu, acuzau diverse probleme de sănătate (Pironkova a jucat tot meciul cu ditamai bandajul pe coapsă, Wozniacki cu unul sub genunchi, iar Pliskova a primit îngrijiri medicale chiar în timpul partidei), iar, pe de alta, românca mi-a făcut impresia că, după ce toată lumea, inclusiv eu, remarcase(m) cât de mult şi-a îmbunătăţit serviciul spre sfârşitul sezonului trecut, acum a renunţat să-l mai exerseze la fel de intens, convinsă pesemne că a rezolvat o dată pentru totdeauna problema asta. Sper să mă înşel eu, iar ea să-şi cunoască mai bine de-atât sportul pe care îl practică. Despre căderile ei în joc şi, – Doamne fereşte! – în clasamentul WTA, sau prostul obicei, perpetuat, iată, şi zilele astea, de a se da sau, şi mai grav, a fi cu adevărat rănită din două în două turnee, cu altă ocazie. Acum vreau să ajung la Oscaruri.

De fapt, legătura adevărată şi, la drept vorbind, cam nesemnificativă, despre care vorbeam la început, este mai degrabă că acelaşi CTP a fost făcut în felul în care îi face el pe criticii Simonei de către câţiva buni amici de-ai mei cărora le-a citit, aşa, de-al dracu ce sunt, declaraţiile prin care jurnalistul caracteriza filmul “American Sniper” drept “ceauşist”, “nazist”, “propagandist” şi aşa mai departe, pentru că ar proslăvi intervenţionismul american, iar pe Clint Eastwood îl compara – nu în sensul bun, presupunând că ar exista vreunul! – cu Sergiu Nicolaescu.

Ei bine, trebuie să spun, totuşi, că, în acest punct, eu am sărit în apărarea lui CTP! Convingerea mea – bazată inclusiv pe o surprinzătoare afinitate de gusturi în privinţa celorlalte pelicule nominalize şi… nenominalizate anul acesta! – este că, în fond şi la urma urmelor, domnia sa pur şi simplu n-a văzut filmul, ci, cel mult, a citit câteva cronici defavorabile şi a urmărit, în fugă, trailer-ul. Personal îl socotesc doar un film slăbuţ, comercial (dovadă succesul de casă de care s-a bucurat) şi – poate paradoxal pentru CTP – mai degrabă antimilitarist, pentru că etalează, o dată în plus, ororile războiului, punând chiar accent pe îndoielile americanilor de rând (ba, în unele momente, ale “Lunetistului” însuşi!) legate de implicarea ţării lor în diverse teatre de operaţiuni îndepărtate. De aceea, chiar şi presupunând că mă înşel, iar CTP a văzut totuşi filmul, l-aş sfătui s-o mai facă o dată, lăsând însă, pe cât posibil, de data asta, măcar pentru două ceasuri, antiamericanismul său umoral la uşa sălii de cinema.


P.S. Doar pentru că tot veni vorba, m-am bucurat să constat că, de data asta, multe din preferințele mele la Oscaruri s-au confirmat. Mai exact, cinci din opt (la categoriile importante).

Excepţiile sunt Patricia Arquette în locul Emmei Stone (dar e OK, era a doua mea opţiune, chiar dacă “Boyhood” nu m-a dat deloc pe spate ca pe alţii), Eddie Redmayne în locul lui Michael Keaton (aici aş avea obiecţii mai serioase, pentru că niciodată nu mi s-au părut întru totul elocvente rolurile acestea de personaje năpăstuite fizic, dar poate voi dezvolta subiectul cu alt prilej) şi Julianne Moore în locul lui Rosamund Pike (cam idem).

joi, 19 februarie 2015

OSCAR. PREMIILE OSCAR

Elena Lyadova în "Leviathan"
Pentru că se apropie ceremonia decernării Premiilor Oscar, m-am gândit să fac şi eu câteva mărunte consideraţiuni pe marginea filmelor nominalizate anul acesta, cu precizarea că, deocamdată, pe patru dintre ele, chiar importante, nu am apucat să le văd, din diferite motive, printre care şi acela, nesemnificativ, că încă n-au venit pe marile noastre ecrane. Pe alea mai mici, de monitor, sunt.

În schimb, am urmărit deja, cu eforturi sisifice, două dintre cele străine, pare-se marile favorite, “Ida” (din fericire foarte scurt!) şi “Leviathan” (dimpotrivă!), care nu mi-au întrecut deloc aşteptările modeste, singura mea nedumerire perpetuă rămânând de ce dracului nu sunt luate în considerare şi cele româneşti, la fel de pretenţios de proaste, iar uneori chiar la fel de bine jucate.

Cam în aceeaşi ordine de idei şi valoare, trebuie să spun că am văzut şi “Deux jours, une nuit”, care, tot din motive care îmi scapă – la fel cum îmi scapă şi cele pentru care franţuzoaica Marion Cotillard e nominalizată întruna, indiferent în ce apare, în timp ce, de-o recentă pildă, rusoaica Elena Lyadova (foto), din “Leviathan”, sau poloneza Agata Kulesza, din “Ida”, nu – e cunoscut mai degrabă sub numele de “Two Days, One Night”, în condiţiile în care, în urmă cu vreo doi ani, americanii se schimonoseau fandosindu-se să numească “Les Miserables” o producţie sută la sută hollywoodiană. În orice caz, la o adică, dacă mademoiselle Cotillard ar lua Oscarul, şi dacă s-ar furniza şi motivaţia juriului, ca la Premiile Nobel, aceasta ar putea suna astfel: “pentru maniera profesionistă în care mănâncă îngheţată la cornet şi bea apă direct din sticlă”. În plus, are un profil (în special cel stâng) expresiv, ce poate fi admirat cam trei sferturi din film, în timpul lungilor peregrinări, redate în timp real, între diverse (i)mobile.

Sigur, până la un punct, pot să înţeleg predilecţia asta (mai nouă) a membrilor Academiei de a remarca actriţele care, cum s-ar zice, “ţin în spate întregul film”, apărând în absolut toate cadrele, de obicei singure, aşa cum s-a întâmplat (şi) anul trecut în “Gravity” cu Sandra Bullock. Bine ar fi, totuşi, să şi facă una-alta în ele.

Că eu aş fi preferat-o oricând, chiar şi fără s-o văd, pe Amy Adams în “Big Eyes”, rol pentru care a luat “Globul de Aur” e, recunosc, o chestiune strict subiectivă, dat fiind faptul că sunt un mare fan şi poate puţintel amorezat de ea. Pe criteriul ăsta însă, dintre cele care concurează aş fi ales-o pe Felicity Jones, dar, după cum veţi vedea mai jos, am optat pentru Rosamund Pike. Asta ca să nu mai spun că în locul lui Cotillard aş fi preferat-o şi pe Jennifer Aniston, în “Cake”!

Apropo de “Gravity”, care anul trecut a fost la un pas de a lua marele premiu, fiind dat ca favorit de mulţi specialişti, în mod paradoxal, într-un an foarte prost, din punctul meu de vedere, pentru filme, cum a fost 2014, o peliculă de fix aceeaşi factură, SF, dar infinit mai complexă şi mai interesantă, şi mă refer la “Interstellar”, nici măcar nu a fost nominalizată, deşi ar fi avut loc alături de celelalte numai opt, dintr-un maxim “regulamentar” de zece.

Dar oful meu cel mai mare anul acesta (şi nu numai!) e legat de nominalizările pentru scenariu original. Mai precis pentru una, cea a lui “Foxcatcher”. Chiar dacă, în sine, n-am nimic cu el, mi se pare cu totul anormal ca “o poveste bazată pe fapte reale”, şi încă bazată temeinic din câte înţeleg, aducând mai degrabă a biografie, să concureze ca “scenariu original”. Probabil că ideal ar fi să se introducă o categorie aparte, însă, în lipsa ei, oricum mai nimerit ar fi să intre la “adaptat”. Adaptat după realitate. Nu poţi pune o poveste efectiv originală, născocită de mintea inventivă a unui autor, alături de una care, indiferent dacă mai romanţat-fantezist sau chiar mai fidel-realist, relatează nişte întâmplări adevărate.

În încheiere, iată preferinţele mele, cu o precizare în completarea celei din debutul articolului, şi anume că, după ce voi vedea şi celelalte patru filme, dintre care unul concurând chiar pentru “cel mai bun”, iar alte două având un actor, respectiv o actriţă nominalizat/ă, voi face, dacă va fi cazul, corecturile cuvenite. (Categoriile… nedefinitivate le-am trecut cu italice.)

Cel mai bun actor în rol principal: Michael Keaton – “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”

Cel mai bun actor în rol secundar: J.K. Simmons – “Whiplash” 

Cea mai bună actriţă în rol principal: Rosamund Pike – “Gone Girl”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Emma Stone – “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”

Cel mai bun scenariu original: “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”

Cel mai bun scenariu adaptat: “The Imitation Game”

Cel mai bun regizor: Alejandro G. Iñárritu – “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”

Cel mai bun film: “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”


UPDATE, duminică, 22 februarie, ora 15.00: AMR = 1 (“Selma”, pe care nici nu am cum să-l văd până la ora Galei)  

joi, 12 februarie 2015

CATASTROFĂ CINEMATOGRAFICĂ

…(Cu accent pe “catastrofă”, pentru că “cinematografică” nici nu prea e.)

Doar aşa poate fi caracterizat de departe cel mai prost aşa-zis film la care am avut – în cele din urmă, după ce-l înregistrasem acum un an, dacă nu şi mai bine, de la HBO, dar am reuşit până acum, când nici nu ştiu ce dracu m-a apucat, să-l ocolesc, pentru că aveam o presimţire – (vreodată) proasta inspiraţie să mă uit, “Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism” al mult prea lăudatului şi supraestimatului Corneliu Porumboiu, despre a cărui (altă) capodoperă, “A fost sau n-a fost?”, am avut ocazia să mă pronunţ, cândva, foarte pe scurt, că nici nu merita mai mult, în sensul că a fost orice altceva, dar n-a fost film.

De altfel, individul am senzaţia că pur şi simplu nu înţelege ce este şi, mai cu seamă, ce NU este “arta cinematografică” şi cu ce se deosebeşte ea de orice altceva în general şi de celelalte arte în particular. Dacă iei doi aşa-zişi actori (că or fi “jucat” şi în altceva, poate chiar mai bine) şi îi pui să rostească nişte replici stupide în timp ce-i filmezi, în cea mai mare parte a timpului dinspre cefe, nu înseamnă că ai făcut un film şi, cu atât mai puţin, artă. Nici măcar scuza că unul dintre personaje aminteşte despre tot soiul de regizori “vizionari”, gen Michelangelo Antonioni, nu ţine; mai e mult chiar şi până aproape!

Sigur, retardaţi care să aprecieze, şi încă la superlativ, inclusiv prin decernări de premii (neapărat “prestigioase”, cum ar fi Gopo, nu glumiţe de-astea anglo-americăneşti ca Globurile de Aur, BAFTA sau Oscarurile), astfel de (ne)realizări s-au găsit, se găsesc şi se vor găsi întotdeauna, fiindcă, vorba aia, “mare e Grădina lui Dumnezeu…”. Din punctul meu de vedere însă, fără a merge într-atât de departe încât să devin mai îngăduitor până şi faţă de trista amintire a epocii în care opere de artă – din păcate, pe-atunci chiar adevărate – erau puse pe foc, zău că, inspirat şi de fervoarea acţiunilor DNA din zilele astea, mă gândesc serios să iniţiez un denunţ prin care – în cazul, foarte probabil, în care nenorocirea asta de peliculă s-a realizat, recte irosit, pe bani mai mult sau mai puţin publici, căpătaţi, de pildă, de la CNC – instituţiile abilitate ale statului să ancheteze cazul pentru deturnare de fonduri. Adicătelea, s-au dat pentru un film şi s-a făcut… ce s-a făcut.

Prin comparaţie, până şi cealaltă mare porcărie pe care coincidenţa face că am văzut-o, la fel de tardiv, zilele astea (şi eu nebun, de parcă n-aş avea de lucru, în condiţiile în care mai e o săptămână până la Oscaruri şi sunt restant cu vreo şapte filme!), “Love Building” (aştept cu respiraţia ţinută continuarea, “Love Building 2”, care am înţeles că trebuie să apară anul ăsta!) aproape că merita favoarea de a fi trecută sub tăcere. O menţinez doar ca un argument dureros în plus că, în ultimul timp, spre deosebire de vremurile, nici măcar foarte îndepărtate, când filmele româneşti erau, într-adevăr, în mare parte, (tot) nişte porcării, dar măcar bine jucate, acum sunt şi porcării şi jalnic interpretate. Asta poate şi unde cei despre care am rămas eu cu impresia că sunt “noul val” de actori, “tineri” şi cu adevărat extrem de talentaţi, se cam apropie vertiginos de 40, chiar 45 de ani. Din urmă par să vină doar de-ăştia făcuţi la apelul bocancilor, prin telenovele şi reclame idioate, şi care, la fel ca titulara din “Când se lasă seara…”, pe numele ei (că m-am interesat!) Diana Avrămuţ, sau ca “fata de la Vodafone”, Ioana Blaj, pe care o văd tot mai des în lungmetraje, şi, din păcate, nu doar în cele făcute de MediaPro Pictures, par să aibă deficienţe de vorbire sau să fi învăţat limba română ca pe una străină. Bine, amândouă sunt de prin Ardeal, o fi de vină şi accentul, dar nici chiar aşa!

De altfel, tanti Avrămuţ asta reuşeşte contraperformanţa inegalabilă de a fi cu desăvârşire falsă chiar şi în scenele în care nu are nimic altceva de făcut decât să tacă, pur şi simplu, şi să iasă pe o uşă, dintr-o cameră goală, după ce se ridică din pat. Aşa ceva chiar că n-am mai văzut!

Una peste alta, ca de obicei, îmi invit toţi duşmanii, în frunte cu cititorul ăla fidel şi handicapat care simţea nevoia să mă apostrofeze de câte ori ziceam ceva rău despre filmele franţuzeşti/de artă/proaste, să facă tot ce le stă în putinţă să nu-l rateze. De pe ecrane s-a dus de mult (probabil după primele două zile de săli goale), dar bănuiesc că mai poate fi prins pe la o televiziune patriotică sau găsit în supermarketuri, pe fundul vreunui coş cu DVD-uri de-alea mai ieftine decât eticheta cu preţul. Vizionare competentă!


P.S. Citeam undeva că nu ştiu ce asociaţie de profil a pus “Când se lasă seara…” pe lista cu cele mai bune cincizeci de filme europene ale anului respectiv. Unul în care, presupun, s-au făcut doar patruzeci şi nouă.