Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 31 decembrie 2008

UN AN NOU FERICIT!

marți, 30 decembrie 2008

MAREA BÂJBÂIALĂ

Avalanşa de întâlniri “informale” ale Cabinetului Boc (pardon de expresie), din ultimele zile, la care apar, mai mult sau mai puţin inopinat, diverse personagii, precum Traian Băsescu însuşi sau Mircea Geoană, îmi creează impresia că oamenii aceia n-au încă nici cea mai vagă idee despre ce trebuie făcut în materie de guvernare. Se adună cât mai mulţi, cât mai des, dar ezită să ia decizii tranşante, oficiale, încât parcă-i şi aud discutând între ei:
– Mă Emile, cum facem, le dăm sau nu ăia 50%?
– Ştiu şi eu? Stai că vine acum Traian, să vedem ce zice şi el.
– Da, l-am chemat şi pe Mircea, că el cică să nu le dăm că după aia nu mai are el bani pentru cosmonaut.
– Ştiu, da’ se supără rău Katy.
– Atunci, Mariane, poate facem cumva şi luăm de la indemnizaţia pentru mămici.
– Auziţi, da’ pe Mugur l-a sunat careva? Că ăsta le mai are, cât de cât...

marți, 23 decembrie 2008

PARANOIA-I BOALĂ GREA!

Şi incurabilă.

Aseară, la emisiunea “Naşul”, Traian Băsescu ne-a povestit cum a dejucat el planurile nu se ştie sigur cui de a crea o (altă) monstruoasă coaliţie cu nu se ştie sigur cine, care ar fi trebuit să fie anunţată nu se ştie sigur când, dar sigur anticonstituţională. Pentru că nu s-a întâmplat nimic din toate astea, rezultă că a fost genial ca de obicei.

***

Cu câteva ore mai devreme, tot el mărturisise cât este de mulţumit că România are acum cel mai puternic guvern din ultimele două decenii, deoarece numai o asemenea entitate poate lua... nu se ştie sigur ce fel de măsuri de reformă (?) radicale, de unde reiese că, indiferent la ce se referea, singurii care se opuneau erau liberalii şi ungurii, care stricau astfel consensul naţional. Sună înspăimântător, dar în concepţia preşedintelui principala calitate a unui guvern trebuie să fie forţa, nemaicontând nici măcar cine intră în componenţa lui. Cum ar veni, până şi un guvern fascist sau comunist (nicio aluzie!), dacă e puternic, e preferabil unuia democratic, dar slab! Brrrr...

sâmbătă, 20 decembrie 2008

PRIMUL ŞOBOLAN PĂRĂSEŞTE CORABIA LIBERALĂ!

Cătălin Predoiu rămâne ministru al Justiţiei.

vineri, 19 decembrie 2008

SĂRBĂTORI FERICITE! (CĂ DUPĂ AIA...)

Cunosc cel puţin o mână de oameni pe care criza economică internaţională – care, conform unor jurnalişti bine informaţi, ne va lovi începând fix de joi 1 ianuarie, iar după alţii, mai simţitori, ne va cruţa până după Sfântul Ion, când, conform datinei străbune, românul îşi încheie sărbătorile de iarnă – îi va face cu adevărat fericiţi: analiştii economici născuţi din stirpea Casandrei, sub zodia paharului pe jumătate gol, care de când se ştiu n-au altă treabă decât să prevestească venirea apocalipsei (la originea căreia, în viziunea lor, se află, desigur, politicienii români).

Dacă până şi ceasurile stricate arată de două ori pe zi ora exactă, vor fi având şi ei dreptate măcar o dată-n viaţă, măcar cât negru sub unghie.

joi, 18 decembrie 2008

GUVERNUL NĂSTASE-TĂRICEANU 1...

... e gata! Scapă cine poate!

Din Guvernul Năstase cel puţin, singurul care lipseşte e Năstase. Toţi ceilalţi pesedişti ai lui, în schimb, se pare că acum sunt nepătaţi şi competenţi. Atunci ce dracu ne-o fi trebuit de i-am dat jos în urmă cu 4 ani?!

ÎN CRIZE

De câte ori apare pe la televizor Bogdan Chirieac, vorbind cu vocea gâtuită de spaimă despre criza economică de dimensiuni catastrofale care ne va lovi – atât de catastrofale încât, de fapt, “nici nu ne putem imagina ce ne aşteaptă” – parcă îl şi văd izbucnind deodată în lacrimi, prăbuşindu-se la pământ şi urlând cu disperare: “o să muhuhuriiim cu tooţiii!”. Şi totuşi, spre surprinderea şi chiar dezamăgirea multora ca el, am convingerea că vor exista şi supravieţuitori.

Desigur, criza mondială e un pretext perfect pentru noii guvernanţi: dacă lucrurile vor merge prost, e din cauza ei, dacă vor merge mai puţin prost, e pentru că au reuşit să o evite; orice s-ar întâmpla, cei care scapă cu viaţă le vor fi cu atât mai recunoscători cu cât le-a fost mai bine băgat în cap că s-au aflat în mare pericol.

miercuri, 17 decembrie 2008

VAI DE TELEFONUL MEU MOBIL!

Conform ciornei (?) programului de guvernare al coaliţiei PSD-PD(L), scăderea TVA-ului pentru produsele alimentare de bază la 5% va fi însoţită de creşterea la 25% a TVA-ului pentru articolele de lux, ceea ce, din punctul meu de vedere, înseamnă că o măsură al cărei singur efect concret este diminuarea drastică a veniturilor bugetare va fi “compensată” de una care... va duce la diminuarea şi mai drastică a veniturilor bugetare, pentru că, în primul caz, oameni fiind, indiferent cu cât se va ieftini de pildă pâinea, nu vom putea creşte consumul de patru ori pentru a lărgi astfel baza de impozitare şi a acoperi pierderile, iar în cel de-al doilea, dacă mă întrebaţi pe mine, care aveam de gând să-mi schimb telefonul mobil cu unul nu neaparat mai performant, dar măcar proiectat şi fabricat în secolul acesta, statul ar putea mări TVA-ul de la 19% şi la 85%, şi la 200%, nu doar la 25%, pentru că nu-mi va mai stoarce nici măcar un sfanţ, fiindcă pur şi simplu voi fi nevoit să mă mulţumesc în continuare cu scorojitul meu obiect de muzeu, care la urma urmelor funcţionează aproape bine. Desigur, dacă în schimb TVA-ul la articolele de lux (presupunerea că telefoanele mobile, aparatele foto, televizoarele etc. s-ar număra printre ele îmi aparţine, pentru că deocamdată n-au fost precizate) ar fi scăzut la un 15%, mi-aş fi cumpărat două – spre întreita bucurie a noului ministru de finanţe, a comerciantului şi din nou a ministrului de finanţe care ar lua bani şi din TVA şi din impozitarea unui profit mai mare al comerciantului –, că mai am o cartelă şi de la altă companie.

Despre iaht şi Maybach, poate data viitoare...

marți, 16 decembrie 2008

GREAUA MISTIFICARE

Corlăţeni, diaconeşti, zgoni, mironi, androneşti, hrebenciuci, iar diaconeşti, geoane, nicolici, oprişani, ponţi, diaconeşti din nou (ăştia par chiar mulţi, că mereu e câte unul pe la televizor) pretind că guvernarea liberală din ultimul an şi jumătate nu ar fi fost posibilă fără o susţinere, discret netransparentă, dar conştient asumată în urma unor negocieri de culise, din partea PSD. În această... lumină, social-democraţii se dovedesc a fi maeştri emeriţi ai artei teatrale, dacă ne amintim cât de aproape de reuşită a părut să fie moţiunea de cenzură de anul trecut, iniţiată tocmai de ei! În sfârşit...

Pe de altă parte însă, aceiaşi corlăţeni, diaconeşti etc. deja tună şi fulgeră, din postura de potenţiali viitori miniştri, acuzând greaua moştenire pe care a lăsat-o... nimeni altul decât guvernul acela liberal pe care l-au sprijinit! Să fie aceasta o formă grosolan mascată de sinceră autocritică? Sau, mai degrabă, congenitala lor înclinaţie spre mistificare şi fugă de răspundere?

luni, 15 decembrie 2008

DE CE S-A RETRAS STOLOJAN

Dacă, mai ales după ultimii 2-3 ani, mi-ar mai fi rămas o urmă de respect pentru el, aş fi spus că de jenă, fiindcă a înţeles, cu mintea românului cea de pe urmă, cam în al paişpelea ceas, că rolul care i se încredinţase era acela de cârpă în mâna lui Traian Băsescu. Aşa însă... n-am nicio explicaţie; sau prea multe, toate la fel de plauzibile...

Cât despre Emil Boc... Este dovada vie că se putea şi mai rău!

SCURTĂ IEŞIRE DE SUB MASĂ

Dincolo de senzaţia mea proprie şi personală că prin istorica reîntregire a FSN am plonjat în plin coşmar politic recurent, şi de disperarea, la fel de personală, că (nici) de data asta nu ne vom mai trezi prea curând, se poate lesne şi obiectiv observa că, după ce am avut parte de o guvernare anormal de minoritară, cu vreo 20% susţinere în Parlament, am intrat într-o anormalitate egală, dar de sens contrar şi mult mai periculoasă, în care opoziţia are cam tot atât.

Mai puţin în glumă şi mai mult în serios, aştept însă cu viu interes clipa în care pedeliştii şi “tonomatele” lor cu jetoane de plastic (că alea “cu ieuro” sunt la ceilalţi) din presă vor ajunge la concluzia că lucrurile nu sunt deloc aşa cum par şi că de fapt opoziţia, din cauza uneltirilor lui Patriciu, este suţinută “pe sub masă”, “netransparent”, de acelaşi PSD care până acum susţinuse în exact aceeaşi manieră... guvernul liberal!

vineri, 12 decembrie 2008

RĂII RĂILOR

După ce în ultimii doi-trei ani au fost înfieraţi cu mânie capitalistă, înjuraţi şi blestemaţi de te miri cine că au trădat idealurile dreptei, zilele acestea liberalii sunt puşi încă o dată la zid, şi mai dihai, de aceiaşi, pentru că, deşi răi cum nu s-a mai pomenit, ar fi fost totuşi numai buni de o guvernare tot de dreapta, alături de PD-L, însă nedorind să o întregească fericit cu amărâtele lor de 18 procente s-au dovedit a fi încă şi mai mârşavi decât culmea mârşăviei pe care ai fi zis că deja o atinseseră. Ei bine, nu încă, ci de-abia acum. Deşi niscai firave speranţe pentru guvernarea aceea de dreapta la care totuşi să participe şi ei – haideţi măăi, vă rugăăm nooi frumooos – parcă ar mai fi...

***

Viorel Hrebenciuc se dă mare salvator al PNL, pretinzând că dacă n-ar fi fost el şi colegii săi mai puţin rozalii din PSD, s-ar fi adoptat un sistem electoral de-ăla rău, a la Băsescu, de n-ai mai fi prins picior de liberal prin Parlament. Pe jumătate afirmaţia lui face oarece sens, dar pe jumătatea cealată e o minciună sfruntată prin omisiunea unui detaliu mărunt dar esenţial, şi anume că la vremea când se dezbătea adoptarea unuia sau altuia din sistemele de vot uninominal, optându-se până la urmă pentru cel de acum, PSD-ul însuşi figura prin sondajele de opinie cu cel mult 20%, în timp ce PD-L-ul zburda pe la 45-50%, ceea ce l-ar duce pe orice om cu scaun la cap la concluzia că de fapt pesediştii îşi păzeau propriile zone dorsale şi îi cam durea tot acolo de ale liberalilor.

***

Apropo de Hrebenciuc, dacă timp de aproape doi ani au respins cu vehemenţă şi pe alocuri chiar indignare orice acuzaţie că ar fi avut o înţelegere “pe sub masă” cu liberalii pentru a-i ajuta să rămână la guvernare, pesediştii strigă acum peste tot că aşa a fost, şi că ingraţii lor aliaţi i-au trădat după alegeri, refuzând să continue şi la lumină, încă patru ani, fructuoasa colaborare, pe care de altfel nici n-o recunosc. Indiferent care este adevărul adevărat, tare aş vrea să ştiu şi eu când au minţit cu neruşinare pesediştii: acum (singuri) sau de-a lungul celor doi ani (cot la cot cu liberalii)?

BA DA!

“Nu sunt nici idiot, nici idealist, nici extremist, nici orbit de principii sau de pasiuni.”

Aşa îşi începe Mircea Cărtărescu ultimul editorial. Alte comentarii, în afara celui din titlu, sunt de prisos...

joi, 11 decembrie 2008

PIC ŞI BOC

Două dintre cele mai caraghioase personaje politice autohtone – Emil Boc şi Mircea Geoană – şi-au dat mâna peste ţară, fiecare interpretând “voinţa electoratului” după cum i-a venit la socoteală într-un moment sau altul.

Astfel, imediat după difuzarea primelor exit-poll-uri, domnul Boc a descifrat-o cu uşurinţă şi fără urmă de echivoc ca fiind aceea de se constitui o guvernare de dreapta, PD-L-PNL-UDMR. Zis şi... nefăcut. Domnul Geoană, în schimb, a recepţionat, cu aceeaşi siguranţă de sine, două mesaje... opuse: mai întâi, a văzut dorinţa fierbinte a alegătorilor de a se păstra “o anumită continuitate”, adică un îndemn clar către PNL şi UDMR de a colabora în continuare, chiar mai strâns, cu PSD-ul care până acum le-a sprijinit la guvernare numai din Parlament; vreo două zile mai târziu, a înţeles, dimpotrivă, că poporul a optat pentru schimbarea vechiului regim PNL-UDMR cu unul nou-nouţ PD-L-PSD, motiv pentru care se simte obligat să-i trimită pe maghiari în opoziţie, în virtutea sănătosului principiu al alternanţei la putere. Vom vedea ce mai urmează...

miercuri, 10 decembrie 2008

ŞTERS DE PRAF, CA NOU-NOUŢ...

...Theodor Stolojan – prim-ministru! Pentru un mandat întreg, după cum a ţinut să sublinieze Traian Băsescu. Lucrurile merg din ce în ce mai bine pentru PSD! Urmează probabil acceptarea UDMR în guvern.

De altfel, chiar mă întrebam cum s-ar putea concretiza – din punct de vedere constituţional, mai ales – ideea aceea creaţă cu alternanţa la conducerea executivului: După doi ani, partidele de la putere introduceau moţiune de cenzură împotriva propriului cabinet (că PNL şi-aşa n-are destui parlamentari), o votau şi schimbau premierul? Sau era vorba numai despre o simplă demisie, eventual cu păstrarea tuturor celorlalţi miniştri? Pe de altă parte, PD-L-ul e oare conştient ce ar înseamna să aibă premierul în primii doi ani, cei – nu-i aşa? – de criză, iar în următorii doi, poate prosperi, să vină unul pesedist, tocmai la timp pentru a pregăti şi alegerile locale şi generale din 2012, cu campanii electorale şi pomeni cu tot?! Negocierile continuă...

STRUGURII ERAU... ROŞII

Nu doar că aş fi fost tentat, dar mi-ar fi şi plăcut mult să cred că atitudinea PNL din ultimele zile a fost aproape exemplară: refuzarea oricărui compromis cu vreuna din cele două mari grupări feseniste – PD-L şi PSD – şi asumarea cu demnitate a statutului de partid de opoziţie, dacă nu-i sunt acceptate condiţiile de a-şi impune premierul şi programul de guvernare. Când colo, constat, din declaraţiile dezamăgitorului, o dată-n plus, Crin Antonescu, că singurul motiv pentru care nu s-a încheiat o alianţă... PSD-PNL este acela că social-democraţii practic au trădat, sucindu-se, efectiv peste noapte, după ce obţinuseră de fapt concesii majore din partea liberalilor, inclusiv funcţia de premier!

În aceste condiţii, îmi pare nespus de rău să recunosc, dar Traian Băsescu este cât se poate de îndreptăţit să forţeze o alianţă a propriului său partid favorit cu acelaşi PSD, nici mai odios nici mai inocent decât ar fi fost dacă s-ar fi înfrăţit cu PNL. Chiar n-ar fi avut de ce să asiste impasibil cum PD-L – la urma urmelor formaţiunea cu cele mai multe mandate în viitorul Parlament – este lăsat în opoziţie de “o nouă coalizare a celor 322... ”, aşa cum probabil că ar fi spus domnia sa.

marți, 9 decembrie 2008

BINE AŢI VENIT ÎN CONGO!

Motto: Ţineţi minte cinci cuvinte: e mai rău ca înainte!


Sincer vorbind, nu sunt tocmai convins că liberalii au făcut bine refuzând să intre la guvernare alături de PD-L şi lăsând astfel calea deschisă către înţelegerea dintre PD-L şi PSD. Adică, e o atitudine foarte nobilă din partea lor să joace rolul partidului consecvent şi principial pe o scenă politică doldora de trădări, infamie şi meschinării, dar asta au făcut cândva şi ţărăniştii, fără să le fi folosit prea mult nici lor şi nici electoratului pe care îl reprezentau şi care l-a lăsat baltă cu prima ocazie. Personaje stranii (inclusiv din presă) care în urmă cu 10 ani se numărau printre talibanii PNŢ sunt astăzi fervente susţinătoare ale lui Traian Băsescu şi ale PD-ului!

Problema nu e doar că eu unul mă simt fix ca-n 1990, cu un FSN de 66% din voturi (ba chiar mai mult astăzi!) şi o opoziţe destul de firavă şi pe cale de a se debiliza în continuare prin dezertări individuale şi în grup. Mi-e însă teamă de (mult) mai rău! Ca adept al unei republici parlamentare (în lipsa monarhiei constituţionale), 19 ani a trebuit să mă mulţumesc cu o republică aproape semi-prezidenţială, care acum este în mare pericol de a se transforma într-una de-a dreptul prezidenţială prin pohtele reunite ale lui Băsescu şi ale noilor săi tovarăşi (de drum). Bomboana de pe colivă: Parlament unicameral, specific unor ţări minuscule, ex-sovietice sau bananiere! Despre ameninţarea care planează asupra PNL, de a dispărea la viitoarele alegeri, în urma adoptării unui sistem de vot uninominal “pur”, majoritar, într-un tur sau două, dorit de tot mai multe voci din PSD, PD-L şi societatea civilă, am mai scris.

În fine, mă gândesc cu groază cum va arăta în următorii ani presa, împărţită desigur, echitabil şi democratic, între cea pro-guvernamentală PD-L+Băsescu (Evenimentul Zilei, Cotidianul, România liberă, B1, Realitatea TV etc.) şi cea pro-guvernamentală PSD+PC (Jurnalul Naţional şi Antenele de la 1 la câte or mai fi). Pentru că, deh!, oligarhii liberali, dacă nu lipsesc cu desăvârşire, fie se ocupă de altceva, fie fac pe mogulii de presă neimplicaţi în politica redacţională de la “Adevărul”.

luni, 8 decembrie 2008

SICTI-PLICTI PRONOSTIC

Fără să fie neapărat vorba de scârbă în sensul acela pentru care prezenţa la vot a fost de sub 40%, în ultima săptămână mi s-a tăiat de politică mai rău decât în toţi cei 19 ani de după Revoluţie. Cum discuţiile despre formarea noului guvern sunt o combinaţie de bursa zvonurilor cu cea a pariuriurilor, mă voi rezuma şi eu la a-mi da cu presupusul, pronosticând că azi-mâine Traian Băsescu va propune un guvern PD-L-UDMR, sprijinit de grupul parlamentar al minorităţilor şi de cine se mai nimereşte, argumentându-şi decizia pe faptul că din negocierile între partide nu s-a degajat nicio (altă) majoritate.

Surpriza ar putea veni din nominalizarea lui Theodor Stolojan pentru funcţia de prim-ministru. Astfel, preşedintele le-ar demonstra, chipurile, cârcotaşilor că ţine cont de propunerile venite din partea partidelor (mai precis ale partidului, dar... în fine) şi nu face chiar cum îl taie capul. În plus, PD-L s-ar alege şi cu o oarece aură de consecvenţă, deoarece, iată, şi-ar ţine promisiunea din campania electorală şi i-ar contrazice pe cei care-l socoteau pe domnul Stolojan un biet “iepure”. Iar dacă guvernul alcătuit de acesta va cădea în Parlament (ceea ce nu-i deloc exclus), pagubă-n ciuperci! Cu adevărat important va fi următorul.

vineri, 5 decembrie 2008

PATRICIU CONTINUĂ SĂ FIE ÎN TOT ŞI-N TOATE!

Eu nu spun că Traian Ungureanu este absolut cretin, pentru că nici n-ar fi frumos din partea mea şi nici nu mi-aş permite. Recunosc însă că n-am reuşit să-mi dau seama cu precizie dacă nu cumva chiar aşa este, sau doar are un tip de umor foarte subtil.

Într-un articol scris pe un ton glumeţ, cel puţin în prima lui parte, cel puţin aparent, cetăţeanul, după ce debitează teoria, uşor de anticipat, conform căreia dacă PD-L se va alia cu PSD o va face pentru că nu a avut încotro, fiind absolvit astfel de orice fel de vină, inclusiv morală, o completează cu un fel de demonstraţie din care ar reieşi că adevăratul artizan al refacerii FSN este nimeni altul decât... Dinu Patriciu! M-aş fi şi mirat ca odiosul oligarh, atât de urât de masele largi populare de putred de bogat ce este, să dispară, aşa, deodată, din capul răutăţilor, odată cu eventuala intrare a liberalilor în opoziţie. Sau atâta vreme cât mai sunt ziarişti paranoici în România.

ŞI DACĂ AR FI FOST O DATĂ CA NICIODATĂ...

Ori de câte ori ne explică în ce fel (strâmb) înţeleg ei Constituţia României în privinţa desemnării premierului de către preşedinte, pedeliştii încearcă să ne prostească în faţă, făcând o distincţie foarte clară şi perfect inexistentă între situaţia când un partid obţine majoritatea absolută în Parlament şi aceea când nu există un astfel de câştigător. Vezi Doamne, dacă un partid ar deţine 50% +1 din numărul mandatelor, el ar avea într-adevăr dreptul să desemneze ce candidat pofteşte, iar preşedintele ar fi practic obligat să-l accepte, în timp ce – cum devine cazul acum – dacă nu există un astfel de partid, preşedintele, după consultări (de kiki) cu toate formaţiunile, poate pune cam pe cine are el chef.

Ei bine, iată articolul cu pricina (103, alin. 1): “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament, ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament”. Aşadar, nicio distincţie: tot “desemnează”, tot “candidat”, tot “în urma consultării”, indiferent dacă este vorba de “partidul care are majoritatea absolută”, ori “a partidelor reprezentate în Parlament”. Vestea bună pentru pedelişti şi proastă pentru oricine altcineva este deci că, la o adică, judecând strict după litera Constituţiei, preşedintele ar fi putut avea şi faţă de un partid învingător – nu doar cu 50% +1, ci şi cu 80%! – aceeaşi atitudine discreţionară: îl consultă de formă, află pe cine ar dori acesta să pună premier şi, într-un final nefericit, îl pune tot pe Stolojan, Boc, Videanu, Blaga...

joi, 4 decembrie 2008

MAI MULT ÎNSEAMNĂ MAI PUŢIN!

Singura scuză pentru felul bizar în care se face redistribuirea mandatelor în actualul sistem de vot uninominal – astfel încât candidaţi ieşiţi pe primul loc în colegiile lor, cu 49% din voturi, pierd în favoarea unora de pe locul 3 cu 15-20% – era aceea că la nivel naţional se va asigura reprezentativitatea corectă, adică fiecare partid să aibă în Parlament o pondere proporţională cu cea dată de votul popular (X% din voturile alegătorilor = X% din numărul total de mandate). Nu ştiu însă cum s-a întâmplat că, după toată această harababură cu premeditare, partidul care a câştigat la vot (PSD) s-a pomenit cu un număr mai mic de mandate decât cel de pe locul doi (PD-L), prilej de şi mai mare confuzie!

Mai mult decât atât, dincolo de procente (foarte apropiate), diferenţa efectivă de voturi în favoarea PSD este de peste 50.000 la Camera Deputaţilor şi 40.000 la Senat. Ori, în condiţiile în care în multe colegii s-au obţinut chiar victorii de peste 50% cu doar 10-12 mii de voturi la Cameră, şi 15-20 de mii la Senat, reiese că PSD ar fi avut dreptul la cel puţin 4-5 deputaţi şi 2-3 senatori în plus faţă de PD-L! În schimb, are unul, respectiv doi... în minus! Păi cum vine asta, domnule Pîrvulescu?!

miercuri, 3 decembrie 2008

PRAF ÎN OCHII FRAIERILOR

Conform unei ştiri date “pe surse” de Mediafax, un guvern PSD-PD-L era, dacă nu gata copt, măcar bine rumenit încă dinainte de a se desfăşura alegerile, Miron Mitrea urmând să fie premier în cazul victoriei PSD, iar Vasile Blaga în cel contrar, cu Mircea Geoană ceva preşedinte de Senat.

Indiferent dacă e într-adevăr aşa, sau varianta fericitei reîntregiri a marii familii feseniste, la tradiţionalul scor de 66-67%, a apărut mai recent, este limpede că discursul pedeliştilor, care în mod perfect ipocrit o ţin gaia-maţu’ că ar prefera o alianţă cu PNL, are menirea de a-i îmbârliga pe vajnicii reprezentanţi ai societăţii civile portocalii, cărora PSD-ul continuă să le pută din cale-afară şi care vor găsi astfel o scuză numai bună pentru alianţa chipurile contra naturii dintre PSD şi PD-L (după ce până acum liberalii erau trădătorii idealurilor dreptei!) în faptul că PNL se încăpăţânează să pună condiţii “exagerate” pentru a intra la guvernare, când ţara nu poate fi lăsată de izbelişte în vremurile acestea de cumpănă, cu criza economică bătând la poartă şi toate celelalte...

PERICOL DE MOARTE!

Doar pentru că actualul sistem de vot uninominal s-a dovedit a fi într-adevăr foarte prost, nu înseamnă că acela propus de Traian Băsescu este mai bun, aşa cum s-au grăbit să concluzioneze nu doar obişnuiţii adulatori ai preşedintelui, ci chiar şi unii analişti de obicei mai lucizi. Dimpotrivă, alegerea parlamentarilor pe un sistem uninominal “pur”, într-un tur sau două, “ca pe primari”, ar fi o adevărată catastrofă. De pildă, dacă alegerile din 30 noiembrie s-ar fi desfăşurat după sistemul într-un tur, rezultatele partidelor, în privinţa adjudecării mandatelor la Camera Deputaţilor, ar fi fost următoarele: PD-L 43,8%, PSD 37,14%, PNL 11,74%, UDMR 7.3%! Asta în condiţiile în care votul popular a fost totuşi în favoarea PSD! Pe sistemul în două tururi, anomaliile ar fi fost şi mai mari, cel mai defavorizat fiind PNL, care ar fi riscat să nici nu treacă de pragul electoral!

De altfel, poate că acesta este de fapt cel mai mare pericol care îi paşte pe liberali, mai ales dacă rămân singuri în opoziţie: ca printr-o înţelegere între cele două formaţiuni feseniste – susţinută inclusiv de societatea civilă, care, nu-i aşa?, s-a lămurit cât de prost e actualul sistem – să fie adoptat cel propus de şeful statului, pentru a scăpa astfel, după două decenii de eforturi susţinute, şi de ultimul partid istoric!

marți, 2 decembrie 2008

DOAR VARIANTE PROASTE

Pentru că, în urma rezultatelor scrutinului din 30 noiembrie, speranţa mea (iluzorie din capul locului) de a vedea atât PSD cât şi PD-L în opoziţie şi în următorii patru ani este practic nulă, nu-mi rămâne decât aceea de a le vedea împreună la guvernare, devorându-se unul pe altul, sau dimpotrivă, şi chiar mai bine, înţelegându-se de minune. Important e să fie amândouă de aceeaşi parte a baricadei şi de cealaltă faţă de PNL. Deşi...

La drept vorbind, pentru liberali oricare variantă este proastă. Asocierea la guvernare cu PSD, în special în timpul crizei economice, îi va pune în postura de a nu mai reuşi poate niciodată să scape de eticheta de partid de stânga, legitimând totodată PD-L-ul ca adevărata alternativă de dreapta. Pe de altă parte, o nouă guvernare alături de PD-L i-ar putea face pe alegătorii lor să nu mai distingă prea limpede între cele două formaţiuni “liberale” şi să se îndrepte oricum către cea mai puternică. (Din păcate, cam aceleaşi probleme ar exista şi în cazul în care PNL ar rămâne în opoziţie, dar alături de una dintre cele două formaţiuni, guvernul fiind unul minoritar, alcătuit de cealaltă.) În fine, rămânerea în opoziţie de unii singuri, răul totuşi cel mai mic, are inconvenientul că îi va transforma, prin grija noilor guvernanţi, în principalii responsabili pentru criza care va urma, pe eternul principiu românesc al “grelei moşteniri”.

luni, 1 decembrie 2008

SĂ NU CRAPE DE PREA MULT BINE!

Din două una: ori institutele specializate nu ştiu să facă un sondaj de opinie (nici măcar un exit-poll!), ori românii nu ştiu să voteze. După ce aseară PSD era dat drept învingător cu un avans de 5 procente, primele rezultate oficiale ale BEC arată că pe primul loc s-ar afla PD-L, care, coincidenţă sau nu, câştigă exact cele 2-3 procente pe care le pierde... PNL, încât n-ar fi exclus ca subiecţii intervievaţi la ieşirea de la urne să fi votat de fapt cu altcineva decât intenţionaseră.

Indiferent de ordinea primilor doi clasaţi, PNL pare un favorit la formarea noului cabinet, ceea ce i-a determinat pe liderii săi să se arate intransigenţi în privinţa viitorului program de guvernare şi chiar a premierului Tăriceanu, la care nu par dispuşi să renunţe. Problema este însă că din ciocnirea intransigenţei lor cu cea a lui Traian Băsescu – care, fără îndoială, va dori să-şi impună, pe lângă propriul partid la guvernare, şi propriul premier – ar putea rezulta... o nouă scindare a PNL şi apariţia încă unui mic PLD, favorabil unei alianţe necondiţionate cu PD-L, situaţie cu atât mai plauzibilă cu cât printre candidaţii liberali cu şanse mari de a intra în Parlament se află şi multe “locomotive” prea puţin... ataşate partidului în sine!

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

PRONOSTIC PENTRU SCRUTINUL DIN 30 NOIEMBRIE

Prezenţa la vot 58%

PSD+PC 31%
PD-L 28%
PNL 21%
UDMR 6%
PNG 3,5%
PRM 3%
Independenţi 3%
Voturi nule 2,5%
Alţii 2%


locuri în Parlament (după redistribuire)

PSD+PC 35,7%
PD-L 32,2%
PNL 24,1%
UDMR 6,8%
Independenţi 1,2%

ARE BALTA BROAŞTE!

După ce au difuzat de cel puţin 50 de ori filmuleţul în care senatorul PC Bideu şi depuţaţa PD-L Ciocumic nu doar că se bălăcăresc, dar se şi bălăcesc de-a dreptul, reciproc, în direct la B1TV, aruncându-şi în faţă, respectiv pe pantaloni, cu apa din pahare, deontologii de la Realitatea au anunţat ritos că cei doi protagonişti nu vor mai fi niciodată invitaţi în vreo emisiune.

Apa se dovedeşte a fi cu adevărat elementul primordial, altfel Realitatea difuzând nenumărate emisiuni în care domnul Bideu arunca în stânga şi-n dreapta... ce-i drept numai cu calomnii, jigniri şi injurii, pentru care însă deja n-ar mai fi trebuit să apară şi a doua oară, şi a treia, şi a patra..., moderatoarele mărginindu-se doar să-l dojenească blând, repetat şi absolut zadarnic (iar uneori chiar cu zâmbete tâmpe) – “vă tai microfonul”, “vă rog să probaţi”, “n-aveţi voie să spuneţi aşa ceva”, “vă rog să fiţi civilizat”, “să ne păstrăm cumpătul” etc. Oricum, decizia de a nu-l mai chema de-acum încolo e un soi de pagubă-n ciuperci, câtă vreme postul cu pricina beneficiază în continuare de serviciile cvasipermanente ale unora ca Gigi Becali, Vadim Tudor sau Silviu Prigoană...

vineri, 28 noiembrie 2008

OAMENI DE AZI

NOAPTEA NAŢIONALĂ
Revoltată din cauza blocajelor de circulaţie provocate de repetiţiile pentru Ziua Naţională, o jurnalistă sugera că acestea ar fi trebuit să se desfăşoare pe timpul nopţii, când traficul este mai redus! Pentru că pe 1 Decembrie se întâmplă să am de făcut câteva drumuri cu maşina, eu merg mai departe şi zic: de ce să nu se desfăşoare noaptea şi defilarea propriu-zisă!?


VICEVERSA
Un tovarăş candidat la ceva, undeva, se fălea că pe vremea guvernării PSD s-au făcut nu ştiu câţi kilometri de autostradă, deşi PIB-ul era doar jumătate din cel de acum. Eu spun, dimpotrivă, că deşi s-au făcut nu ştiu câţi kilometri de autostradă, PIB-UL ERA DOAR JUMĂTATE DIN CEL DE ACUM!!!


CARICATURA
Mare pişicher dom’ Băsescu! Nu cred să-i fi fost deloc uşor, dar, în ultima parte a campaniei electorale, cu excepţia nenumăratelor vizite de lucru, acoperite totuşi de pretextul crizei economice, şi mai ales a chestiei cu “prăbuşirea” fondului de pensii, care i-a scăpat – spre disperarea pedeliştilor, obligaţi să iasă a doua zi, în haită, cu declaraţii de dragoste eternă faţă de pensionari –, a reuşit să joace până la capăt rolul preşedintelui responsabil şi echilibrat, sperând astfel să-i ducă de nas (o dată-n plus!) pe alegătorii cu convingeri liberale şi să-i facă să-şi reorienteze opţiunile dinspre PNL către partidul din rândurile căruia provine, iată, un şef de stat care subit pare să semene (cât caricatura cu originalul) cu unul de tip european. Bună încercare! Dar zadarnică!


DE COLO COLO
Un ridicol de impetuos analist economic nu pierde nicio ocazie televizată să (se) întrebe, parţial retoric, parţial acuzator la adresa celor care nu-i plac lui, de la ce capitol bugetar vor fi luaţi banii de pensii necesari pentru a completa bugetul de asigurări sociale, uneori dând de înţeles, alteori spunând de-a dreptul că vor fi sustraşi aproape fraudulos de la Sănătate, Educaţie, Agricultură sau de la construcţia de autostrăzi.

Ei bine, într-o logică similară, şi nu doar de dragul paradoxului, se poate spune că şi banii de la Educaţie sunt sustraşi de la Sănătate, cei de la Agricultură de la Educaţie, sau invers, sau invers, şi tot aşa. De pildă, dacă la Educaţie, în loc de 6% din PIB s-ar aloca numai 5%, am putea avea mai mulţi kilometri de autostradă sau mai multe spitale, nu?

joi, 27 noiembrie 2008

DE CE NU?

Dacă până acum institutele de sondare a opiniei publice estimau înaintea fiecărui scrutin procente de participare la vot ameţitoare, de peste 70%, drastic infirmate de rezultatele finale, de data aceasta suflă şi în iaurt, oferind valori în jurul a doar 50%, socotite şi ele de unii analişti mai cu barbă şi chelie ca exagerate!

Nostim ar fi ca institutele să o dea iarăşi în bară, dar în sens invers, mai ales că, de bine de rău, chiar şi la alegerile locale, îndeobşte socotite mai puţin interesante, procentul a fost ceva mai mare de jumătate. În plus, criza economică i-ar putea face, în realitate, pe români mult mai atenţi la cei care ar trebui să-i scoată la liman, chiar dacă foarte la modă e să te declari complet scârbit de politică, să te arăţi convins că toţi politicienii sunt o apă şi un pământ şi să spui că nu te duci să votezi pentru că “n-ai cu cine, măi, n-ai cu cine...”, de unde şi rezultatele sondajelor.

În fine, tot analiştii, cu sau fără barbă şi chelie, ne-au propovăduit ani în şir ce bun este votul uninominal şi cât de dorit este el de populaţia care atât aştepta ca să se reverse în valuri spre secţiile de votare. Ce-ar fi, atunci, să vedem o participare mai apropiată de, dacă nu peste, 60%?!

miercuri, 26 noiembrie 2008

CRIZĂ ŞI SCANDAL

Pe măsură ce ziua alegerilor se apropie, tot mai mulţi analişti şi politicieni, în frunte cu Traian Băsescu, vorbesc despre nevoia ca viitorul Guvern să fie alcătuit de o coaliţie cu o majoritate cât mai confortabilă în Parlament, pentru a-şi putea impune lejer măsurile de contracarare a efectelor crizei mondiale în România, idee de mare bun-simţ oriunde altundeva decât la noi, unde experienţa ca şi seculară din ultimele două decenii a arătat că nu s-au născut încă acele 2-3 partide care, aliate vremelnic, să pună mai presus de propriile interese separate pe cele care trebuie.

E aproape superfluu să ne mai amintim că la anul, probabil în plină criză economică, vor avea loc alte două runde electorale – alegerile europarlamentare şi apoi cele prezidenţiale – ca să ne dăm seama cam ce armonie ar putea să domnească în orice coaliţie “solidă” imaginabilă, în care fiecare dintre cele minimum două partide mari care o vor alcătui va avea fără îndoială propriii candidaţi, încât n-ar fi exclus să ajungem să regretăm cât de curând măcar coerenţa internă a unui guvern (uşor, nu ca acum) minoritar, de orice orientare, preferabil dreapta.

marți, 25 noiembrie 2008

POFTA-N CUI, TOVARĂŞI! (II)

Interesant este cum, de câte ori lucrurile merg bine sub o guvernare de dreapta, vin cei de stânga şi spun că ele ar fi mers şi mai bine dacă nu s-ar fi luat fix măsurile care le-au făcut să meargă bine!

De pildă – făcând abstracţie de recent apăruta criză mondială care, într-un mod de neînţeles pentru unii, chiar nu a fost cauzată de Guvernul Tăriceanu –, România a avut în ultimii ani o creştere economică spectaculoasă, începută, coincidenţă sau nu, odată cu introducerea cotei unice de impozitare de 16%, pe care pesediştii o socotesc însă prea unică şi prea mică, astfel încât, recunoscând totuşi că ţara e, absolut întâmplător, pe un făgaş bun, ar dori-o multiplicată şi, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale şi care-i enervează, oleacă mărită, în minţile lor persistând ideea neghioabă că oricum creşterea economică ar fi venit de la sine, natural ca vântul şi ca ploaia, dar un sistem de impozitare după chipul şi asemănarea lor, în trepte şi colţuri, ar fi dus la o redistribuire mai echitabilă... bla-bla, când de fapt treaba stă taman pe dos: indiferent cât de mult, sau, după ei, puţin, avem acum, cu măsurile lor n-am fi avut nici atât!

luni, 24 noiembrie 2008

POFTA-N CUI, TOVARĂŞI!

Doar pentru că aşa, cam din 80 în 80 de ani, când în lume apare câte o criză mai serioasă, se simte nevoia ca statul să intervină pe ici pe colo în economie, prin măsuri de reducere a taxelor şi impozitelor şi de stimulare a întreprinderilor private, adică printr-o scădere şi mai accentuată a propriului său rol, apar tot felul de tovarăşi, cum ar fi Mircea Geoană, care se grăbesc să decreteze moartea capitalismului şi să scoată de prin criptele istoriei fantoma socialismului cu schimonosită faţă umană.

Ieri, de pildă, îl auzeam pe un lider de sindicat susţinând că puterea de dreapta din România, prin introducerea cotei unice de impozitare de numai 16%, a fost obligată să renunţe la investiţii, raţionamentul lui fiind pe cât de simplist şi caracteristic stângii, pe atât de eronat: taxe mai mici înseamnă venituri ale statului mai scăzute şi în consecinţă mai puţini bani pentru investiţii şi programe de protecţie socială. În cazul nostru, raţionamentul strâmb era însoţit şi de o minciună gogonată, deoarece chiar realitatea demonstrează că după introducerea cotei unice veniturile bugetare au crescut! Că, din nefericire, guvernul, în loc să îndrepte surplusul către investiţii, autostrăzi etc., a preferat să-l folosească pentru salarii sau pensii e greşeala lui... (
va urma, cândva.)

vineri, 21 noiembrie 2008

MUNCĂ... SILNICĂ

Zilele trecute, după accidentul de la Petrila, omul potrivit (într-un alt loc) la locul potrivit (pentru un alt om), Adelin Petrişor, retras de Realitatea TV de la postul concurent şi de pe fronturile din Afghanistan şi Irak pentru a fi trimis pe frontul de lucru al minerilor din Valea Jiului, îi întreba nu doar insistent, ci de-a dreptul obsesiv, pe interlocutori, din 15 în 15 secunde, somându-i practic să răspundă pozitiv, dacă au fost obligaţi să coboare în mină, şi în general dacă sunt siliţi să facă zilnic lucruri pe care n-ar dori să le facă.

Pe această cale îi aduc la cunoştinţă domnului Petrişor că în lumea reală, adică în orice loc nebombardat de americani, cam 90% dintre cetăţenii de rând sunt siliţi să facă zilnic lucruri pe care n-ar dori să le facă, şi care îi împiedică să stea cu burţile la soare prin insule exotice; se cheamă: “a avea o slujbă adevărată”!

joi, 20 noiembrie 2008

ÎNTRE RĂU ŞI MAI RĂU

De câte ori văd la televizor câte un reprezentant al PD-L, îmi spun că lucrul cel mai rău care se poate întâmpla la 30 noiembrie este ca acest partid să câştige alegerile. După care, văd unul de la PSD şi încep să am dubii: e loc de şi mai rău! Apoi o iau de la capăt... Partea bună este că, indiferent de rezultat, voi avea satisfacţia că măcar una dintre cele două formaţiuni fesenistoide va pierde. Chiar şi o eventuală coalizare postelectorală între ele ar avea darul de a limpezi întrucâtva lucrurile pe scena politică, fie şi cu riscul de a ne întoarce în timp vreo 15 ani.

În orice caz, sper ca liberalii să aibă înţelepciunea de a nu forţa intrarea la guvernare, mai ales alături de PSD. Reapropierea de PD-L, în cazul în care democrat-liberalii ar obţine cel mai mare scor, pare ceva mai firească, însă numai cu condiţia ca noua configuraţie a Parlamentului să fie de aşa natură încât PNL să poată oricând răsturna Guvernul împreună cu PSD, dacă foştii şi eventual viitorii parteneri se vor comporta la fel ca în cadrul Alianţei DA, între 2005 şi 2007. Altfel, patru ani de opoziţie la o coaliţie PSD-PD-L nu are cum să le strice.

miercuri, 19 noiembrie 2008

LUCRURI SIMPLE

Mă întreb cam cât de mic trebuie să fie coeficientul de inteligenţă al unui politician sau al unui analist, ca să nu înţeleagă câteva lucruri simple, cum ar fi:

1. În urmă cu mai puţin de două luni, când liberalii spuneau – cam pompos, e adevărat – că economia românească “duduie”, nici măcar cea americană, ca să nu mai vorbim de cele din UE, n-o duceau tocmai rău, practic nimeni neanticipând degradarea bruscă a situaţiei la nivel mondial. Prin urmare, schimbarea de discurs a autorităţilor de pretutindeni, nu doar de la noi, este firească.

2. Când, în prima fază, guvernanţii noştri – preşedinte, premier – spuneau că NU vom fi afectaţi de criză, se refereau la cea FINANCIARĂ, înţelegând prin asta că nu vom avea bănci care să intre în faliment, ca prin alte părţi. Slavă Domnului, până acum se dovedeşte că au avut dreptate.

3. Guvernul a propus acum, şi nu în urmă cu două luni sau doi ani, nişte măsuri DE CRIZĂ (mai bune sau mai proaste), din acelaşi motiv ca la punctul 1, în principiu simplu de înţeles pentru oameni cu un nivel de inteligenţă peste cel al peştişorilor de acvariu: acum, şi nu în urmă cu două luni sau doi ani, au apărut semnele crizei!

Mic, mic de tot.

marți, 18 noiembrie 2008

SPECIALISTUL

În viziunea lui Theodor Stolojan, faptul că, la ora actuală, în România, salariul mediu în sectorul bugetar este mai mare decât salariul mediu în sectorul privat – situaţie care arată că “lucrurile nu sunt în ordine de niciun fel” – este cauzat, fireşte, ca tot ce nu merge cum trebuie în această ţară, de “proasta guvernare a domnului Tăriceanu”. N-ar avea, aşadar, nicio legătură, de pildă, cu sindicatele care, la noi ca la nimeni, sunt mult mai bine organizate şi au o mai mare putere de “convingere” în sectorul public, unde, după caz, pot îngheţa anul şcolar, pot bloca traficul feroviar, pot împiedica strângerea taxelor şi impozitelor sau pot paraliza sistemul sanitar, în timp ce salariaţii din vreun IMM oarecare sau chiar dintr-o mare întreprindere privat(izat)ă n-au decât să protesteze până la cad urechile de frig prin curtea instituţiei, cu riscul de a rămâne şi fără ce au dacă patronul ajunge la concluzia că dincolo (în Ucraina, în Republica Moldova etc.) era mai ieftin...

Domnul Stolojan pare însă a avea şi soluţia (?!) la această problemă: mărirea neîntârziată a salariilor din învăţământ cu 50%, urmată chiar de una corespunzătoare în întregul sector de stat, măsuri care numai unor neiniţiaţi în tainele economiei le-ar putea crea impresia că astfel discrepanţele se vor adânci, şi tot în defavoarea sectorului privat! De altfel, domnia sa a făcut şi nişte calcule, din care reiese că aplicarea deja faimoasei legi adoptate cu unanimă voioşie în Parlament, şi pe care, dimpreună cu întregul partid, continuă să o susţină cu tărie, nu e decât un fleac care ciuruieşte doar puţin mortal parametrii economici din 2009: la o creştere economică de 4%, vom avea o inflaţie de... 9% (mult mai mare decât anul acesta, când creşterea economică e 9%!), într-o perioadă când, pe fondul crizei internaţionale, creşterea inflaţiei e singura grijă pe care ţările serioase NU o au, aşteptându-se mai degrabă la deflaţie!

luni, 17 noiembrie 2008

STEMA ŞI BANUL

După o pauză de câteva zile, cât a fost ocupat să ridice osanale mult stimatului şi iubitului preşedinte american proaspăt ales, Barack Obama, explicând, printre altele, ce personalitate nemaiîntâlnită în istoria recentă a omenirii este şi cum poate, de pildă, să aibă un discurs de stânga fără însă a fi patetic sau populist... chiar într-o emisiune în care ne era prezentat un filmuleţ propagandistic difuzat în perioada campaniei lui electorale şi în care o gospodină americană aleasă “la întâmplare” ne arăta cum fiecare membru al familiei ei dispune de câte un răftuleţ al frigiderului pentru a-şi drămui cu mare atenţie hrana pentru o săptămână întreagă – încât am început să-mi fac griji că în următoarea perioadă România va fi luată cu asalt de un val de emigranţi din SUA porniţi în căutarea unui trai cât de cât decent – Cristian Tudor Popescu s-a întors la mâhniciunile sale cotidiene. Împreună cu Emil Hurezeanu – acest Dr. Jekyll şi Mr. Hyde al gazetăriei autohtone, care, după ce înainte îşi folosea apariţiile televizate de duminică seara, de la Realitatea TV, ca să tragă disperat semnale de alarmă că suntem pe marginea prăpastiei din cauza crizei mondiale tratate superficial de politicienii noştri, pentru ca lunea să facă, tot la Realitatea, pe înţeleptul moderat, mustrându-şi colegii care aveau un discurs identic cu al său din seara precedentă că bagă lumea în panică degeaba, fiindcă ţara are destule resurse să iasă cu bine, acum se transformă de-a dreptul în cadrul aceluiaşi talk-show de nici o oră – domnul Popescu a concluzionat răspicat că toate realizările economice din ultimii ani nu au nicio legătură cu guvernul liberal, care “nici nu ştie ce i s-a întâmplat”, în timp ce toate nenorocirile pornesc de la acelaşi guvern; şi, de fapt, o creştere economică de 9% nici nu înseamnă mare lucru, având în vedere că nu ştiu câte ţări africane au reuşit performanţe similare (informaţie prezentată de domnul Hurezeanu, cu aerul că Africa e cam acelaşi lucru cu UE)!

Întrebarea este de ce, dacă o creştere de 9% e vai de mama ei, aceiaşi distinşi comentatori recunoşteau că ar fi fericiţi ca la anul să avem măcar una de 3-4%?!

vineri, 14 noiembrie 2008

E CRIZĂ MARE, MONŞER!

Atât de mare, încât până şi fostul ministru cam tehnocrat-liberal şi reputat analist economic Ionuţ Popescu s-a văzut nevoit să apeleze la reconversie profesională, devenind peste noapte politician autentic şi vestit comic al micului ecran. În locul comentariilor pertinente de odinioară, acum lansează doar ironii la adresa adversarilor şi glumiţe ştrengăreşti cam proaste, de adolescent perpetuu, apărând totodată, cu o perfect disimulată lipsă de convingere lăuntrică, absurdele iniţiative parlamentare pedelisto-pesediste, precum Legea de majorarea a salariilor profesorilor cu 50%.

Să sperăm că-i trece odată cu campania electorală!

joi, 13 noiembrie 2008

LA FUNDUL SACULUI

Ca-n bancul cu tab-majorul care nu pricepea în ruptul capului de ce soldaţii, cărora luni, marţi, miercuri şi chiar joi le plăcuse la nebunie fasolea servită la cantina unităţii, brusc vineri refuzau să mai mănânce fasole, de vreo lună de zile diverşi politicieni şi analişti îşi exprimă neţărmurita uimire că Guvernul, pe care-l acuză că în ultimul an a aruncat în stânga şi-n dreapta cu pomeni electorale, deodată nu mai vrea să dea salariile din învăţământ mărite cu 50%! Păi tocmai d-aia!

În viziunea lor, probabil că ar trebui aplicat principiul “unde a trecut suta, treacă şi mia”, sau, aşa cum spunea pesedistul şi poetul Adrian Păunescu (cât se poate de serios şi ilogic) într-o emisiune televizată, de vreme ce, din cauza cheltuielilor nesăbuite, ţara era oricum băgată în dezastru de guvernarea portocalie şi înainte de începerea crizei internaţionale, nu există niciun motiv pentru care să nu mai poată fi aruncaţi încă nişte bani grămadă pe salarii! Mai ales că agenţiile de evaluare ne-au scăzut ratingurile deja, deşi majorarea încă n-a fost operată, aşa că nu de-aia au făcut-o (cum adaugă, cu sclipiri de inteligenţă în urechi, alţi înţelepţi)!

miercuri, 12 noiembrie 2008

DRACUL ERA MARO

După ce, de când a început scandalul legat de creşterea salariilor profesorilor, toţi liderii de sindicat şi simpatizanţii lor de faţadă şi circumstanţă, pe durata campaniei electorale, din lumea politică, ne-au repetat întruna, până aproape că am ajuns să-i cred şi eu, ce salarii de mizerie au bieţii Dhascăli (rostit cu patos şi majusculă), arareori peste 600-700 de lei, ieri, după anunţul Guvernului că veniturile mici din învăţământ vor creşte cu un procent semnificativ, în timp ce alea mai răsărite nu prea, l-am auzit pe Aurel Cornea, preşedintele unuia dintre sindicate, văicărindu-se că, în condiţiile în care salariile de 1500-1600 de lei vor creşte numai cu vreo 3%, “grosul corpului profesoral” va fi practic “supus unei adevărate curbe de sacrificiu”, va fi penalizat ş.a.m.d!

Din câte deduc eu din afirmaţia domnului Cornea, până la urmă dracul nu era chiar atât de negru, salariile acelea scoase la înaintare ca să ne înduioşeze aparţinând numai unui... subţire al corpului profesoral, câtă vreme “grosul” beneficiază de unele dacă nu rezonabile, în orice caz încadrate în media pe economia naţională, şi cu care trebuie să se mulţumească şi orice angajat din sectorul privat care n-are norocul de a lucra în vreo bancă.

marți, 11 noiembrie 2008

MAI RĂU MAI TÂRZIU DECÂT DE LA ÎNCEPUT!

Se prea poate ca noua măsură prezentată aseară de premierul Tăriceanu, de a mări salariile profesorilor invers proporţional cu nivelurile lor actuale, şi cu nu mai mult de 28% pentru cele mai mici dintre ele (în total 10% pe întreaga ramură), să fie corectă şi echitabilă în sine, numai că, din păcate, ea seamănă mai bine decât oricare alta luată în ultimele luni cu o ciozvârtă aruncată în pripă sindicatelor din învăţământ drept pomană electorală, ca şi cum liberalii tocmai ar fi văzut nişte sondaje de opinie de ultimă oră ce demonstrează că încăpăţânarea cu care s-au opus Legii de mărire a aceloraşi salarii, dar cu 50% şi de-a valma, i-a costat mai mult decât îşi permiteau să piardă din intenţiile de vot ale cetăţenilor. Iar de rezolvat nu rezolvă nimic, pentru că, pe de-o parte, Guvernul va fi acuzat la fel de bine şi în continuare că nesocoteşte dictatorial voinţa infailibilului Parlament, iar pe de alta, sindicatele oricum refuză să lase din fălci halca mai groasă aruncată acum o lună de deputaţi.

În plus, liberalii nu vor şti niciodată cu exactitate dacă un eventual rezultat sub aşteptări la alegeri e din cauza faptului că s-au opus iniţial creşterii salariilor, sau, dimpotrivă, pentru că în cele din urmă au cedat. Din punctul meu de vedere, explicaţia corectă ar fi cea de-a doua!

luni, 10 noiembrie 2008

DE-A GREVA

Adversari de toate felurile ai guvernului îl acuză că acum, pe ultima sută de metri, când mai are doar 2-3 săptămâni de funcţionare, şi în plină campanie electorală, promite sindicatelor – doar pentru a le capta bunăvoinţa şi a mai ciupi niscai voturi – lucruri pe care nu mai are timp să le rezolve, cum ar fi, de pildă, că va promova legi cerute zadarnic de ani de zile şi care încă necesită dezbateri îndelungate.

Aparent, mai ales pentru gogomani, reproşul este făcut pe bună dreptate, numai că se pierde din vedere un mic amănunt, cu o oarece semnificaţie în contextul dat: şi sindicatele se agită din cale-afară tot acum, pe ultima sută de metri, ştiind foarte bine că discută cu un guvern aflat la finalul mandatului! Aşadar, sindicatele se fac că fac grevă, iar guvernul se face că le satisface...

vineri, 7 noiembrie 2008

TE PRIVEŞTE ŞI PE TINE!

Zilele trecute, am primit un e-mail din partea cuiva care pretinde că ştie din surse foarte sigure că o cunoscută moderatoare de televiziune, a cărei emisiune se difuzează de marţi până joi de la ora zece seara pe un canal de ştiri, ar presta şi un alt job, noaptea, pe centura Capitalei, unde însă nu toarnă asfalt în schimbul trei, chestie care mi se pare scabroasă de se-ncreţuleşte pielea pe mine, ca să nu mai spun complet imorală din partea unei persoane care ar trebui să fie un adevărat reper în societate, care prin intermediul micilor ecrane intră în case respectabile, cu copii, şi care este plătită din banii publici în aceeaşi măsură ca şi nesimţiţii directori ai societăţilor cu capital majoritar de stat, nu direct de la buget, dar cu siguranţă indirect, câtă vreme ne achităm cu toţii facturile la cablu, la energie electrică sau cumpărăm produse a căror reclamă este difuzată în timpul emisiunii sale.

Desigur, informaţia de mai sus s-ar putea să nu corespundă întru totul Realităţii, caz în care aştept o dezminţire pe adresa redacţiei din partea respectivei, conform regulilor deontologice pe care şi dânsa le practică. Poate intra chiar şi în direct, însă asta nu înseamnă că a doua zi nu voi porni dezbaterea de la fix aceleaşi premise...

joi, 6 noiembrie 2008

GREŞEALĂ ÎN UNANIMITATE

Oricât de multe argumente, morale, economice sau juridice, ar putea găsi unii sau alţii împotriva deciziei Guvernului de a bloca legea de creştere a salariilor din educaţie, faptul că aceasta a fost votată în unanimitate nu se poate număra printre ele. Şi în orice caz nu poate fi adus de exact aceiaşi politicieni care în urmă cu un an şi jumătate se arătau la fel de convinşi că 322 de parlamentari greşesc, in corpore, grav, adoptând o măsură (suspendarea Preşedintelui) imorală şi chiar anticonstituţională! Cu atât mai mult cu cât acum “unanimitatea” e ceva mai mititică, deputaţii prezenţi fiind în număr de numai 254.

Însă dovada cea mai bună că şi aceşti 254 au greşit, în unanimitate, o aduc ei înşişi atunci când recunosc deschis că nu este deloc corect ca salariile de mii de lei ale profesorilor universitari să fie mărite chiar cu procente mai mari decât cele de 600-700 de lei ale debutanţilor, aşa cum prevede legea abia adoptată!

marți, 4 noiembrie 2008

1 FINAL FERICIT (II)

Dacă faptul că Miki Alexandrescu n-a înţeles mai nimic din finalul cursei de Formula 1 de duminică – în care Lewis Hamilton a devenit campion mondial depăşindu-l în ultimul tur de pistă pe germanul Timo Glock – şi a rămas cu convingerea că acesta din urmă a cedat locul uşor doar pentru că pur şi simplu nu a vrut să fie suspectat că se amestecă în lupta pentru titlu dintre englez şi Massa, e pe undeva firesc, se pare că şi alţii au faliţii lor încă şi mai mari, apărând acum de-a dreptul o teorie conspiraţionistă, conform căreia Glock s-a lăsat dinadins depăşit, pentru a-l ajuta pe Hamilton să câştige!

Ce nici măcar n-a sesizat Miki este că atunci când a început ploaia, cu doar 5-6 tururi înainte de finalul cursei, Glock, spre deosebire de ceilalţi competitori, nu s-a oprit pentru a-şi schimba cauciucurile de uscat, tactică ce pe termen scurt i-a permis să avanseze în clasament, ajungând astfel din spatele lui Hamilton, înaintea lui, numai că neadaptarea cauciucurilor la pista udă l-a făcut să ruleze mult mai încet, aşa încât cele 25-30 de secunde câştigate pentru că n-a intrat la standuri le-a pierdut în puţinele tururi rămase. Pe de altă parte, “conspiraţioniştilor” le lipseşte orice brumă de logică: Glock nu a efectuat schimbul de cauciucuri tocmai pentru că a sperat să câştige astfel câteva locuri, plasându-se înaintea lui Hamilton, care însă l-a ajuns şi l-a depăşit, restabilind de fapt situaţia existentă înainte de începerea aversei; dacă tot voia să-l ajute pe Hamilton, ce rost ar fi avut toată această manevră?!

luni, 3 noiembrie 2008

1 FINAL FERICIT

Sezonul de Formula 1 s-a încheiat ieri cu bine: am scăpat cu viaţă, deşi nicicând, în calitate de telespectator al unei competiţii sportive, n-am fost mai aproape de un infarct. În plus, de departe cel mai bun pilot al ultimelor două ediţii, Lewis Hamilton, a devenit campion mondial, spre necazul multora dintre babele care-i sunt în continuare adversari în Marele Circ, în loc să se apuce de badminton sau – cei mai cutezători – de volei, şi care declară, de câte ori englezul face câte o manevră mai îndrăzneaţă, că nu va trece mult până când, “vai, dragă”, va omorî pe cineva. Desigur, spre deosebire de Hamilton, brazilianul Felipe Massa, rivalul său direct de anul acesta, este iubit de mai toţi ceilalţi concurenţi, lucru cât se poate de firesc, de vreme ce nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată depăşind pe cineva, singura lui calitate fiind aceea că e într-adevăr rapid când n-are pe nimeni în faţă!

În altă ordine de idei, comentariul lui Miki Alexandrescu din studio a fost aproape la fel de prost ca atunci când se află la faţa locului, unde întotdeauna pare obligat să vadă cursa dintr-o încăpere foarte îndepărtată de pistă şi fără ferestre (cu cel mult un hublou), fără monitoare, fără internet la-ndemână şi fără colegi care să-i mai spună din când în când ce se întâmplă; cum n-are reluări, nu înţelege nimic dintr-un accident sau o depăşire deosebită, nu ştie niciodată poziţia în care iese o maşină de la boxe şi în general poziţia în care se află o maşină oricând (ceea ce i-ar putea comunica oricare spectator aflat în fotoliul de acasă, deoarece se afişează pe ecranul televizorului), acoperă de fiecare dată cu observaţiile sale plicticoase comunicările radio dintre piloţi şi echipele tehnice etc. Şi toate acestea pe mult mai mulţi bani decât i-ar trebui ca să-şi plătească abonamentul la TVR.

joi, 30 octombrie 2008

CA PĂCALĂ

După ce anul trecut, înaintea alegerilor europarlamentare, s-a fript cu ciorba creşterii pensiilor, irosind procente importante din zestrea partidului său drag, PD(-L), deoarece iniţial s-a opus din răsputeri măsurii, Traian Băsescu suflă acum, când se apropie alegerile generale, şi-n iaurtul măririi salariilor din învăţământ, sprijinind cu maxim elan populist cele mai fanteziste cereri.

Nu ştiu ce se întâmplă cu faimosul său fler politic, însă preşedintele a început să acţioneze defazat nu doar faţă de realitate, ci şi în raport cu dorinţele alegătorilor. Dacă în urmă cu un an, mimând responsabilitatea, refuza cam hodoronc-tronc să aprobe creşterea pensiilor, deşi din punct de vedere economic lucrurile mergeau încă pe un făgaş bun, s-a trezit să facă pe campionul pomenilor electorale taman acum, în plină criză mondială, când e de presupus, şi mai ales de sperat, că până şi cei mai naivi dintre cetăţenii de rând înţeleg că nu e deloc momentul. Lucru care ar putea să-l coste o dată în plus!

miercuri, 29 octombrie 2008

NEFERICIŢI ÎN... ECONOMIE

Pe vremea când în România era parcă o idee mai rău decât acum, în sensul că inflaţia era menţinută doar prin eforturi deosebite la o valoare exprimată cu două cifre, FMI-ul nu se lăsa niciodată convins că merităm să ne dea mai mult decât prima tranşă, mai curând simbolică, din câte un împrumut de care chiar aveam nevoie, iar toată lumea paria pe intrarea ţării în incapacitate de plată (un soi de faliment de proporţii naţionale), în timp ce politicienii ne spuneau ceea ce pe atunci păreau simple poveşti, pe cât de frumoase, pe atât de utopice, despre intrarea în NATO şi în UE, specialiştii în economie ne făceau şi ei să visăm cu ochii deschişi, explicându-ne cum, pentru a ne apropia cât de cât de nivelul de trai din vest, nu avem nevoie decât de câţiva ani buni cu creştere economică de minimum minimorum 7-8 %.

Ciudat lucru, dar astăzi, când astfel de rezultate sunt obţinute şi chiar depăşite, cam aceiaşi specialişti ne ajută să descoperim subtilităţi nebănuite ale acestei ştiinţe exacte şi fascinante numite economie, îmbogăţindu-ne totodată vocabularul cu termeni tehnici pe care chiar nu-mi amintesc să-i fi auzit folosindu-i în urmă cu 10-15 ani – baremi aşa, ca vag avertisment – cum ar fi “supraîncălzire economică” sau “creştere economică nesustenabilă”, şi cu care ne explică acum de ce tot nu ne e bine! În plus, aflăm cu durere că, după ce pe vremea guvernului Văcăroiu aveam o economie nesănătoasă deoarece se baza pe “producţia pe stoc”, acum e cam la fel de bolnavă pentru că se bazează pe... consum. Cum ar veni, ba produceam da’ nu consumam, ba consumăm da’ nu prea mai producem! A naibii soartă tristă are şi poporul ăsta, vorba cuiva!...

marți, 28 octombrie 2008

PARADOXALĂ POVESTE DE GROAZĂ PENTRU ADORMIT ALEGĂTORII STUPIZI

Oricât de dibaci ar fi consultanţii politici străini ai domnului Tăriceanu, celor mai experimentaţi şi mai subtili dintre analiştii autohtoni nu le-a putut scăpa perfida strategie a liberalilor de a folosi pretextul creşterii salariilor din învăţământ ca să pozeze demagogic şi populist în salvatorii ţării de la dezastrul economic pe care o asemenea măsură l-ar produce.

Totul a fost pus la cale de la bun început, cu mult sânge rece! Aflându-se, după cum bine se ştie, în cârdăşie cu social-democraţii, liberalilor nu le-a fost deloc greu să-i convingă să depună în Parlament, încă de anul trecut (!), proiectul de lege prin care profesorii se pomenesc, aproape împotriva voinţei lor, cu 50% în plus la salariu, doar pentru a-l tergiversa până în preajma alegerilor de luna viitoare. Temându-se (fără motiv, după cum avea să se demonstreze ulterior) ca nu cumva stratagema să le fie dejucată de mult mai responsabilii şi mai grijulii cu soarta ţărişoarei pedelişti, iar legea să fie, Doamne fereşte!, respinsă, deputaţii liberali au votat chiar ei înşişi în favoarea actului normativ. Odată rezolvat acest punct esenţial al planului, nu le-a mai rămas decât să spere că şi preşedintele va cădea în capcană şi va promulga legea, oferindu-le astfel prilejul să rămână singurii care strigă împotriva creşterii salariilor bugetarilor, atitudine cât se poate de benefică din punct de vedere electoral, după cum ne asigură analiştii amintiţi.

La fel de stupid, dar fără a fi analist politic, un cunoscut... de-al meu încerca să mă convingă cândva că un biet schilod, rămas fără un braţ în urma unei întâmplări cumplite, îşi înscenase de fapt propriul accident pentru a se alege astfel cu un cârlig de fier în locul mâinii, cârlig care se dovedea, ce-i drept, destul de eficient în executarea unor manevre altfel greu sau chiar imposibil de efectuat cu un braţ normal!

luni, 27 octombrie 2008

EL CU EL

Vineri, Traian Băsescu a promulgat legea privind majorarea salariilor profesorilor, dovedind o dată în plus şi pentru totdeauna că, din punctul său de vedere, atâta vreme cât poate acţiona astfel încât să aibă un cât de mic câştig electoral pentru sine şi pentru PD-L, ţara se mai poate duce şi dracului. Pentru un preşedinte-jucător care, atunci când i-a venit la socoteală, a schimbat cutume şi a reinterpretat paragrafe întregi ale Constituţiei, reuşind, de pildă, să blocheze, în premieră naţională, numirea unor miniştri de către premier, scuza că a fost obligat să promulge o lege deoarece nu există termenul de “nepromulgare” este absolut penibilă!

Nu doar că n-ar fi fost pentru prima oară când şi-ar fi exercitat dreptul de a întoarce o lege la odinioară mult hulitul Parlament al celor 322, dar şi-ar fi putut justifica perfect populist gestul, aşa cum îi stă în obicei, dat fiind faptul că prevederea conform căreia profesorii universitari cu salarii de (zeci de) mii de lei vor beneficia de aceleaşi măriri ca şi profesorii începători, cu salarii de câteva sute, este privită acum (auto)critic până şi de iniţiatorii legii şi de sindicate! Temându-se însă că alegătorii nu sunt suficient de subtili pentru a distinge astfel de nuanţe, a preferat să nu rişte pierderea unor voturi, ci doar stabilitatea economică a ţării!

joi, 23 octombrie 2008

MAI DEGRABĂ DE RĂU!

Aşa cum anticipam, desele declaraţii publice din ultima vreme ale lui Mugur Isărescu au reuşit să semene, dacă nu panică, măcar confuzie. După ce în urmă cu câteva zile domnia sa ne povestea cu vădită satisfacţie şi mândrie profesională cum BNR a ieşit triumfătoare dintr-o luptă pe viaţa şi pe moartea leului, făcându-i pe cruzii lui duşmani să plece cu coada între picioare şi schelălăind de durere, ca să le fie pe veci învăţătură de minte dacă – presupunând că vor supravieţui după găurile cu care s-au ales în inimile vistieriilor – s-ar încumeta totuşi să mai încerce o dată manevra cu forţarea devalorizării şi-aşa fragilei noastre monede naţionale, ieri mi s-a părut că înţeleg (dar sper să greşesc!), la fel ca şi mulţi dintre analiştii economici, că duşmanii cu pricina erau chiar bănci de pe la noi, de vreme ce acelaşi Isărescu s-a răţoit la ele, avertizându-le să nu-şi transfere pierderile către clienţi, prin mărirea nesăbuită a dobânzilor şi comisioanelor, că de nu...!

Deja parcă nu mai simt aceeaşi bucurie lăuntrică pentru victoria BNR, fiindcă ideea că bănci care continuă să opereze în România, fie ca sucursale ale unora străine, fie ca entităţi de sine stătătoare, au suferit pagube uriaşe în plină criză financiară internaţională, când peste tot în lume băncile se zguduie din temelii, nu mi se pare deloc reconfortantă!

miercuri, 22 octombrie 2008

APROAPE CA AI NOŞTRI...

Am auzit analişti politici de pe la noi susţinând că respingerea, în prima fază, de către Camera Reprezentanţilor, a planului prin care statul american aloca 700 de miliarde de dolari economiei aflate în dificultate, a fost o dovadă de maximă responsabilitate din partea aleşilor lor, deoarece astfel nu s-ar fi folosit banii contribuabilului de rând pentru salvarea unor entităţi private, gestionate prost sau chiar fraudulos. În context, se făcea o paralelă cu i-responsabilitatea parlamentarilor noştri, care au votat mărirea cu 50% a salariilor din învăţământ.

Deşi consider intervenţia statului în economie o idee cât se poate de proastă, mie mi se pare că în cazurile de faţă atitudinile deputaţilor de dincolo şi de dincoace de ocean şi de Dâmboviţa au fost identice: şi unii şi alţii au dat dovadă pur şi simplu de populism, votând aşa cum e mai bine pentru ei, din punct de vedere electoral, fără să le pese de consecinţe. Contribuabilul acela american, chipurile ferit de pericolul de a-i fi “risipite” propriile taxe şi impozite adunate la Buget, ar fi fost oricum mult mai lovit de o criză globală încă şi mai gravă dacă nu se alocau cele 700 de miliarde, exact la fel cum profesorii noştri nu vor apuca să se bucure de creşterile salariale decât până când tocmai din cauza unei asemenea măsuri se vor pomeni şi mai săraci odată cu accentuarea inflaţiei. Politicienilor le-a fost însă mai uşor să voteze cum ştiau că şi-ar fi dorit, în ignoranţa lor, alegătorii, decât să-şi bată capul să le explice cum stau lucrurile cu adevărat. Măcar americanii şi-au îndreptat greşeala, şi a doua oară au votat cum trebuie!

marți, 21 octombrie 2008

SECRETUL TELEVIZIUNILOR

Spre corecta dezinformare a cetăţenilor, posturile TV au mare grijă, atunci când fac vreun reportaj despre neregulile descoperite de autorităţi sau de jurnalişti în câte un magazin, restaurant, hotel etc., să nu fie rostit numele respectivei unităţi, probabil pentru a nu fi acuzate de CNA că fac (anti)reclamă mascată, deşi presupun că orice telespectator ar fi foarte interesat să afle cu precizie care este hotelul cu gândaci în cameră, restaurantul de unde te poţi alege cu salmonela sau magazinul doldora de produse expirate.

Pe de altă parte, chiar ieri, de pildă, în timp ce se vorbea despre nişte amenzi aplicate de Consiliul Concurenţei unor nenumite supermarketuri, pe ecran defilau imagini generice înfăţişând nişte cărucioare albastre, pe care oricine le recunoaşte de la o poştă ca aparţinând lanţului Carrefour (despre care am aflat astăzi din presa scrisă că nici măcar nu făcea obiectul sancţiunilor!). Asta îmi aminteşte de un romancier care, dorind să păstreze secretul în privinţa oraşului unde se desfăşura acţiunea, îl desemna doar prin iniţiala “T”, numai că din trei în trei pagini, probabil pentru a evita repetiţiile supărătoare, îl numea “oraşul de pe Bega”.

luni, 20 octombrie 2008

AHA...

În tentativa de a se scuza pentru o decizie aberantă pe care de fapt continuă să o considere excelentă, diverşi pesedişti şi pedelişti de frunte sau mai de ceafă spun că “vina” creşterii salariilor din învăţământ cu 50% aparţine în exclusivitate Guvernului liberal, deoarece, pe de-o parte, acceptă să rămână în funcţie cu o susţinere ultraminoritară, iar pe de alta, la momentul când legea cu pricina s-a votat în Parlament, reprezentanţii săi n-au venit în faţa deputaţilor pentru a-şi susţine punctul de vedere, şi anume că nu sunt bani şi că o asemenea măsură va fi dezastruoasă pentru economie.

Aşadar, Guvernul se face vinovat (?!) de o măsură pe care exact aceia care-l acuză o consideră foarte bună (altfel n-ar ţine în continuare morţiş să o aplice), pentru că n-are decât o susţinere de 20% în Parlament, când legea a fost votată în unanimitate, respectiv cu (-)100%, procent pe care nu se poate baza niciun guvern din lume, poate cu excepţia celui din Cuba! În schimb, parlamentarii îşi recunosc, indirect şi fără sinceritate... incompetenţa, de vreme ce admit că ei singurei, judecând cu capetele lor, nu şi-au dat seama că o astfel de majorare, în condiţiile actuale, este absurdă, ci ar fi trebuit să le explice, cu desene şi poze, Guvernul; iar atunci când acesta totuşi a făcut-o, mult prea târziu după părerea lor, tot n-au înţeles, fiindcă iată, niciunul nu dă semne că-şi regretă votul, cu excepţia celorlalţi deputaţi liberali în afară de domnul Ghişe, care se face în continuare mai de râs decât oricine altcineva, declarând cu senină încăpăţânare, la fiecare apariţie, că a procedat bine când a votat o lege proastă!

vineri, 17 octombrie 2008

O POŞTĂ PENTRU DNA

Ce nu înţeleg eu (nici) în toată această poveste cu Piţurcă la DNA, dacă în schimb am înţeles bine că a fost dus numai pentru a i se comunica oficial că a devenit din martor învinuit într-un dosar (!), este de ce respectiva instituţie nu e-n stare de atâta amar de vreme să găsească o modalitate eficientă de a aduce la cunoştinţa “clienţilor” de orice fel ceea ce doreşte. Acum, ori le trimite, pur şi simplu, citaţiile prin poştă – procedeu riscant, chiar şi dacă adresa folosită nu este una la care împricinatul nu mai locuieşte de o viaţă – ori, la extrema cealaltă, îi ia pe sus cu tam-tam, de cele mai multe ori într-un moment şi dintr-un loc cât se poate de nepotrivite, de vuieşte întreaga presă.

De vreme ce, după cum s-a văzut aseară, nu se mai pune problema lipsei de personal, DNA ar putea foarte bine să trimită un funcţionar – fie el procuror, agent, haidamac sau orice or fi fost cei care s-au ocupat de selecţioner – cu o hârtie oficială pe care să i-o înmâneze cetăţeanului şi să-l pună să semneze de primire; dacă e înştiinţare l-a înştiinţat, fără să mai trebuiască să-l târască la sediu, dacă e convocare l-a convocat, fără ca respectivul să mai poată pretinde că nu i-a parvenit documentul. Asta, desigur, dacă DNA-ul ar fi de bună credinţă...

joi, 16 octombrie 2008

“DINCOLO ERA MAI IEFTIN”

Ca-n bancul cu românul care, după ce şi-a văzut Dacia strivită de un Mercedes, se văita că într-o clipă s-au dus pe apa sâmbetei banii strânşi într-o viaţă întreagă de muncă, făcându-l pe şoferul neamţ să-l compătimească, uşor dojenitor, pentru că-şi cumpărase o maşină aşa scumpă, zilele acestea problema numărul unu a naţiunii este că Poliţia a investit de 5-6 ori mai mult în echipamentul tehnic decât în Loganul pe care a fost montat, de parcă era mai de-nţeles dacă s-ar fi preferat dracului din start o maşină de 100.000 de euro în locul uneia de 10.000, astfel încât dotările aferente să nu reprezinte decât jumătate din preţul ei!

Şi aşa, vigilenţi, câţiva jurnalişti marcaţi definitiv de spotul publicitar cu “dincolo era mai ieftin” au descoperit deja un obscur magazin online – prilej cu care i-au făcut şi reclamă (ne)mascată, stimaţi membri ai CNA – de accesorii auto, unde un triunghi reflectorizant costă cu 1 leu întreg mai puţin decât cele puse pe amintitele Loganuri astfel dovedite, cu argumente irefutabile, a fi supraevaluate! Aştept cu viu interes o iniţiativă care să schimbe Legea achiziţiilor publice şi să desfiinţeze licitaţiile, pentru ca data viitoare tablagiul însărcinat cu înzestrarea maşinilor de serviciu ale Poliţiei să poată colinda, înarmat (şi) cu un cărucior, supermarketurile din ţară, în căutarea celui mai bun preţ!

miercuri, 15 octombrie 2008

SINUCIGAŞII

Atât de penibile au fost apariţiile de ieri ale lui Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu în care îşi aduceau reciproc felurite acuzaţii, încât singura circumstanţă vag atenuantă a celor doi ar fi că poate erau absolut sinceri în ceea ce susţineau! Altminteri – având în vedere că în afară de domnul Blaga, care o ţinea gaia-maţu că episodul a demonstrat ce coşcogea bărbat de stat e preşedintele şi cât de iresponsabil premierul, cam toată lumea, de la adversari politici la analişti, i-a tratat deopotrivă cu aceeaşi severitate soră cu dispreţul – din punct de vedere electoral, dacă a fost vorba despre vreo strategie, efectul e dezastruos.

După părerea mea, pe cât de bine le-ar prinde liberalilor şi democrat-liberalilor, în perspectiva apropiatelor alegeri, chiar şi numai zvonul unei refaceri post-electorale a Alianţei DA, pe atât de păguboasă pentru ei este recrudescenţa acestui conflict, perceput de mulţi drept fratricid, din care nu are de câştigat decât PSD, fie şi doar prin aceea că o bună parte dintre foştii votanţi portocalii vor prefera să stea acasă, prea scârbiţi de ceea ce se întâmplă, mai ales acum, pe ultima sută de metri şi lună de zile a legislaturii.

marți, 14 octombrie 2008

DE BINE SAU DE RĂU?

Dacă cineva mai avea speranţe că până să ajungă şi în îndepărtata de standardele economice occidentale Românie criza mondială va fi deja doar o amintire tristă, prea desele (raportat la discreţia-i obişnuită) intervenţii publice din ultimele zile ale guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, care ţine să ne liniştească cu orice preţ şi un aer cam disperat, nu fac decât să i le zdruncine serios; se pare că e într-adevăr groasă!

În plus, cum discursurile sale, transmise în mod neinspirat în direct de unele televiziuni, capătă pe alocuri şi un caracter extrem de tehnic, panica cetăţeanului de rând poate spori. Ieri, de pildă, se referea, la un moment dat, la nu ştiu ce parametru financiar cu denumire alambicată, care era “foarte mare”, fără să fie limpede pentru tot neiniţiatul dacă asta era de bine sau de rău! Să sperăm că de bine...

luni, 13 octombrie 2008

PER TOTAL, E... PACE!

Ieri, într-o emisiune la Realitatea TV, după trei ore de discuţii despre jurnalism, politică şi raportul dintre ele, pentru a ne convinge că în România presa este cu adevărat responsabilă, şi mai ales prin comparaţie cu clasa politică, Adrian Ursu a adus drept argument faptul că, în ciuda crizei economice mondiale, la noi nu a căzut nicio bancă, deşi ar fi fost la-ndemâna şi degetul mic al oricărui ziar sau post de televiziune să provoace aşa ceva!

Dincolo de neînsemnatul amănunt că, taman la Realitatea, o crainică repeta zilele trecute cu pasiune (“vă reamintim...!”) că dintr-o bancă autohtonă (nenominalizată, e drept) s-au scos “conform unor informaţii” nu ştiu câte milioane de euro într-o singură zi, afirmaţia domnului Ursu este la fel de corectă şi de sofistică precum aceea că şi politicienii noştri sunt foarte responsabili deoarece, iată, nu ne aflăm în conflict militar deschis cu nicio ţară vecină.

vineri, 10 octombrie 2008

SALARIILE SUNT OK - BENEFICIARII LOR, NU

De câteva zile, practic întreaga presă a căşunat, ca la un semnal, pe salariile unor funcţionari plătiţi dintotdeauna regeşte de la Buget, dar care, din păcate, devin subiecte de primă pagină doar din când în când, în momente dinadins alese ca din întâmplare în campaniile electorale, ca să se bucure tura viitoare şi ceilalţi de fix aceleaşi privilegii, indexate corespunzător cu (cel puţin) rata inflaţiei.

Din punctul meu de vedere, problema nu constă în nivelul acestor salarii, ci în felul cum sunt “selectate” personajele, de cele mai multe ori bizare, care le primesc. Adică, aş înţelege dacă statul român ar fi chiar şi mai generos cu nişte angajaţi supercalificaţi, manageri sau experţi de renume mondial în domeniile respective, desemnaţi în urma unor concursuri internaţionale, dar nu cu diverşi clienţi politici care s-au remarcat doar prin incompetenţa probată în funcţiile anterioare din care au fost schimbaţi, şi al căror merit principal este că au culoarea adecvată la carnetul de partid. Nici măcar explicaţia conform căreia un salariu mare e menit să-l ferească de şpagă şi alte ispite pe cel care-l primeşte nu ţine, de vreme ce, teoretic, doar de-aia avem un DNA atât de apreciat până şi la Bruxelles, nu?

joi, 9 octombrie 2008

IMPOSIBILA DEMISIE

Aşa cum, într-un anturaj dominat de mitocănie şi fariseism, orice om bine-crescut, dacă nu vrea să fie privit ca un excentric şi chiar să aibă de suportat consecinţe dintre cele mai neplăcute, trebuie să se adapteze şi să renunţe la comportamentul de bun-simţ, în lumea politică românească, actualului guvern îi este practic refuzat singurul gest de normalitate în acest moment, după toată nebunia declanşată de opoziţia sprijinită de sindicate, sau invers, şi anume demisia.

Fără îndoială că toţi aceia care până acum îi cereau de cel puţin trei ori pe zi să facă asta, de la jurnalişti şi analişti până la lideri ai partidelor adverse, vor sări să-l acuze de iresponsabilitate, pentru că în plină criză economică mondială “aruncă ţara în haos”, “dezertează”, “preferă să ţină cont de calculele electorale” şi aşa mai departe... Iar PNL ar fi o victimă sigură la alegeri, mai ales că a apucat deja să-l desemneze drept candidat la funcţia de premier pe cel în exerciţiu, domnul Tăriceanu, care, pe bună dreptate, după o demisie nu va mai putea convinge pe nimeni că este numai bun pentru încă un mandat!

miercuri, 8 octombrie 2008

POMENILE CELORLALŢI

Convins că numai incompetenţa şi reaua-voinţă a actualului guvern liberal stau în calea fericirii profesorilor, Cezar Preda dă, pe unde apucă, asigurări că PD-L a găsit soluţia prin care, odată ajuns la guvernare, să poată asigura imediat creşterea cu 50% a salariilor din învăţământ, socotită de domnul Preda cât se poate de firească(?!): renunţarea la... (celelalte) pomeni electorale!

În viziunea sa, cea mai scandaloasă dintre ele, şi care ar trebui blocată neîntârziat, o reprezintă banii daţi de cabinetul Tăriceanu către localităţile controlate de PSD şi PNL. La drept vorbind însă, oricât de subiectiv ar fi repartizate, asemenea fonduri sunt folosite, chiar dacă şi cu vădite scopuri electorale, pentru niscai investiţii – o şcoală zugrăvită, o uliţă asfaltată, o conductă de apă trasă – nu aruncate pe salarii care să alimenteze mai degrabă inflaţia decât familiile profesorilor.

marți, 7 octombrie 2008

O PESEDISTĂ, NIŞTE SINDICALIŞTI ŞI UN FEL DE ARITMETICĂ

După ce zilele trecute fosta ministresă a Educaţiei, pesedista Ecaterina Andronescu, făcea pe degete o socoteală aiuritoare, de preşcolar, scăzând din cei 50% cu care ar trebui să crească salariile profesorilor 9% deja aprobaţi de Guvern, 9% inflaţia pe anul acesta (inflaţie acoperită tocmai de cei 9% anteriori!), vreo 21% cât ar fi trebuit, conform nu ştiu cărui acord, să crească salariile... anul viitor, şi ajungând astfel la concluzia că de fapt toată discuţia se poartă în jurul unei creşteri de doar... 10% (iar dacă mai scădea şi inflaţia de la anul, cum fac unii sindicalişti, i-ar fi ieşit că profesorii trebuie să vină cu bani de-acasă!), astăzi sindicatul “Spiru Haret”, condus de un foarte guraliv domn Nistor, a depus la DNA o plângere penală împotriva câtorva membri ai Cabinetului pentru că refuză să pună în aplicare o lege adoptată de Parlament (dar care n-a fost nici promulgată de Preşedinte, şi cu atât mai puţin publicată în Monitorul Oficial!) şi pentru că dezinformează populaţia pretinzând că e vorba despre o creştere salarială de 50%, când în realitate ar fi de numai... 45%!

Pentru adevărata informare corectă a cetăţenilor, legea aprobată de Parlament prevede de fapt o creştere cu... 54% (şi cu 74% pentru profesorii universitari), domnul Nistor ajungând la acel 45% după ce a scăzut şi el, hodoronc-tronc, cei 9% conveniţi anterior cu Guvernul. Cum însă aritmetica (şi nu numai) învăţată de DNA este aceea predată la Cotroceni, miniştrii acuzaţi pot avea surprize mari în zilele următoare...

luni, 6 octombrie 2008

LA MAL, ÎN VAL...

Aflat în pericol să se înece la malul mandatului în valul pomenilor electorale proprii şi mai ales ale mărinimoşilor pe banii lui adversari politici – pomeni pe care se străduieşte acum, tardiv şi cam degeaba, să le stopeze, spre disperarea alegătorilor nerăbdători să-şi demonstreze maturitatea atinsă după aproape 20 de ani de democraţie votând (tot) cu cine promite mai mult – guvernul îşi vede contestate şi realizările cu care doar în urmă cu câteva zile se lăuda de duduia economia, inclusiv de către analişti cu pretenţii de echidistanţă.

Asta e, pe undeva, ca şi cum un om care se lăuda alaltăieri că este sănătos tun, iar pe care ieri l-a lovit autobuzul, ar fi acuzat că a minţit cu neruşinare, câtă vreme, iată, drept dovadă irefutabilă, azi a ajuns să zacă pe un pat de spital! E drept că şi omul nostru a cam umblat pe mijlocul drumului...

vineri, 3 octombrie 2008

GHICITOARE ADEVĂRATĂ

Pornind de la premisa că în România presa nu este interesată decât de veştile proaste, pe care de multe ori, atunci când nu le are, nu ezită să le scornească sau măcar să le determine, ce concluzie ar trebui să tragă un telespectator avizat, care, în contextul crizei economice mondiale, vede la un moment dat pe ecranul televizorului său pornit fără sonor pe un post de ştiri, la patru ore de la deschiderea unei burse, următorul titlu: “Bursa a deschis astăzi cu o scădere de 5,3%”; în ultimele patru ore, bursa a mers mai bine sau mai rău?


Răspuns: evident că mai bine, altminteri, dacă la momentul transmisiei, scăderea ar fi fost, să spunem, de 7,5%, acesta ar fi fost titlul, cu sau fără mesaje auxiliare gen “ultima oră”, “news alert” sau “breaking news”. De vreme ce ştirea cea mai proastă, şi deci singura care merită subliniată (indiferent de consecinţe!), este cea din urmă cu patru ore, e clar că după aceea lucrurile s-au îndreptat.

joi, 2 octombrie 2008

DESPRE FUNIE ÎN CASA SPÂNZURAŢILOR...

De parcă PD-L ar fi propus pentru postul de premier vreun tinerel gen Cristian Boureanu, Raluca Turcan sau, de ce nu?, pe Elenea Udrea în persoană, cel mai sărman cu duhul şi simţul ridicolului dar mai dotat cu al umorului involuntar politician autohton, Emil Boc, s-a trezit făcând un fel de glumă demnă de el însuşi, spunând că Mircea Geoană şi Călin Popescu Tăriceanu fac parte din “muzeul antichităţilor României politice”. Probabil că micul lider pedelist n-a vizitat şi încăperile din fundul muzeului, unde cu siguranţă ar fi dat peste figurina de ceară, ponosită şi plină de praf a prim‑ministrului confiscator de valută, din vremurile când ţara era încă bântuită de hoardele popoarelor migratoare venite tocmai din Valea Jiului, Theodor Stolojan.

Ca dovadă că şi asupra domnului Stolojan anii tranziţiei au lăsat urme este faptul că a început să-l cam lase memoria. Joia trecută, prezent aproape concomitent în două studiouri diferite de televiziune, dânsul îşi amintea numai cât de ticăloşi erau PSD-ul şi Ion Iliescu din perioada 2001-2004 şi îşi exprima uimirea că liberalii au putut să dea acum mâna cu asemenea duşmani, în schimb a fost nevoie să i se pună, în ciuda protestelor sale, un foarte elocvent filmuleţ pentru a-şi aminti vag, ca prin ceaţă, cu câtă preţuire şi entuziasm vorbea în 1996 despre... aceiaşi Ion Iliescu şi PSD (numit, încă, PDSR), mult mai comunistoizi şi “nereformaţi” pe atunci, şi care, evident nu datorită lui, tocmai erau pe cale să ne scutească măcar pentru patru ani de prezenţa lor în fruntea bucatelor!

miercuri, 1 octombrie 2008

MULŢIMEA VIDĂ

Scor nul, 0-0-0, între PNL, PSD şi PD-L, care au aprobat în unanimitate creşterea salariilor din învăţământ cu procente de ani ’90, într-o voioasă lipsă de responsabilitate şi pornind de la premisa absolut corectă că şi electoratul este cel puţin la fel de prost, astfel încât ar fi sancţionat inevitabil la alegeri pe oricine ar fi îndrăznit să se opună. Desigur, dacă politicienii noştri n-ar fi la nivelul scorului amintit, şi de vreme ce beneficiile electorale oricum se anulează reciproc, ar fi putut acţiona tot într-o manieră monopolistă, dar de sens contrar, refuzând în bloc să accepte aberantele revendicări sindicale.

Aş fi totuşi curios să văd dacă, în cazul în care, într-o tesărire de luciditate, Guvernul ar găsi o modalitate de a împiedica aplicarea legii adoptate de Parlament, analiştii economici şi jurnaliştii care ţipă acum împotriva ei, avertizând, pe bună dreptate, că ar putea atrage consecinţe economice dezastruoase, vor porni o amplă campanie de presă, cu emisiuni zilnice la televiziune, articole în ziare etc., prin care să explice cât de înţelept este un asemenea gest, altminteri sinucigaş din perspectivă electorală. Am serioase dubii...

marți, 30 septembrie 2008

DEMAGOG SUB ACOPERIRE

Plimbat de câteva zile pe la toate televiziunile, pedelistul Gheorghe Pogea critică promisiunile electorale ale adversarilor politici de a mări pensiile şi salariile până la sume astronomice sau de a oferi tot soiul de ajutoare şi alocaţii fabuloase, pretinzând că singurele plauzibile, chiar dacă în aparenţă încă şi mai gogonate, sunt cele ale PD-L, deoarece, spre deosebire de ceilalţi, “democrat-liberalii au curajul de a spune cu onestitate cetăţenilor” de unde vor fi tăiate cheltuielile bugetare pentru a se obţine banii reorientaţi către proiectele sociale.

Fiind vorba despre un gest cu adevărat temerar din partea unui partid politic angrenat în cursa electorală şi care astfel ar putea să-şi rişte poziţia la viitoarele alegeri, era de aşteptat ca mărturisirile domnului Pogea să fie cutremurătoare, domnia sa anunţând că vor fi micşorate drastic investiţiile în alte domenii importante. Când colo, aflăm cu uşurare că salariile de sute de euro, pensiile îndestulătoare, ba chiar şi construcţia a mii de kilometri de autostrăzi, ori alocarea unor sume fără precedent la Sănătate şi Învăţământ vor putea fi asigurate de o eventuală guvernare portocalie... doar prin reducerea cheltuielilor pe autoturismele de serviciu şi pe calculatoarele ministerelor!

luni, 29 septembrie 2008

A... POLITIC!

Un vajnic tovarăş lider de sindicat din învăţământ îi tot ameninţă de ceva vreme pe liberali şi pe social-democraţi că dacă nu vor creşte cu un procent absurd de mare salariile pe ramură, nu mai puţin de 400.000 de alegători‑sindicalişti de rând, başca familiile conexe, vor şti cu cine altcineva să voteze în bloc la scrutinul plasat în mod fericit peste doar două luni.

Nu cred să fie aici vorba despre vreun şantaj odios, folosit doar de partidele de opoziţie pentru atingerea scopurilor, şi nici măcar de implicarea directă şi ilegală a unor sindicate în politică, însă mă întreb ce-l împiedică pe cetăţeanul cu pricina să înfiinţeze de-a dreptul un partid, în loc să susţină pe faţă PD-L-ul în care numai ce a intrat un alt coleg de-al său. Cu atâţia votanţi fideli, n-ar avea nicio problemă să acceadă în Parlament.

vineri, 26 septembrie 2008

CIOC-CIOC!

Ca în gagul cu cetăţeanul uşor sclerozat care ciocăne în masă şi apoi dă fuga la uşă să vadă cine a bătut, Consiliul Superior al Magistraturii, în încercarea de a se arăta cu orice preţ echidistant din punct de vedere politic, după ce l-a muştruluit pe Traian Băsescu, acuzându-l că a făcut presiuni asupra justiţiei prin antepronunţarea în cazul privitor la delimitarea colegiilor uninominale de către Guvern, l-a luat la refec şi pe premierul Tăriceanu, pentru că la rândul său vorbise despre... presiuni făcute asupra justiţiei, fără a da amănunte (deşi era la mintea cocoşului, dacă nu a magistratului, că se referea tocmai la Preşedinte), ceea ce, în opinia CSM, poate fi socotit tot un fel de presiune asupra justiţiei!

Şi aşa mai departe...

joi, 25 septembrie 2008

PARIURI NE-SPORTIVE

La noi totul e pe dos! Dacă înaintea oricărui meci de fotbal mai important, nu se poate să nu apară la televizor cel puţin câţiva actuali sau foşti jucători şi antrenori care să declare că “din principiu” nu fac niciodată pronosticuri, când se aşteaptă decizia crucială a unei instanţe de judecată, Preşedintele ţării este primul care să-şi dea cu părerea în avans, punând chiar drept miză la marea casă de pariuri ne-sportive “Cotroceni” slujbele câtorva mărunţi consilieri juridici de pe-acolo, ameninţaţi voalat cu concedierea dacă nu sunt în stare să-şi convingă, efectiv peste noapte, colegii de breaslă judecători să voteze cum le dictează conştiinţa şefului suprem.

Iar pentru ca tacâmul să fie complet, piesa de rezistenţă a dosarului cu care PRM vrea să demonstreze în faţa Curţii de Apel că Guvernul a introdus votul uninominal printr-o Hotărâre ilegală este tocmai declaraţia lui Traian Băsescu, prin care domnia sa, ca parte a Executivului, “recunoaşte” delictul săvârşit! Toate acestea fiind, desigur, în viziunea celor mai curaţi la suflet şi mai săraci cu duhul, simple coincidenţe...

miercuri, 24 septembrie 2008

POATE LA FOTBAL...

Întrebat ieri de o jurnalistă dacă există vreo diferenţă între felul în care e tratat un ministru pentru care s-a cerut urmărirea penală şi care, conform Constituţiei, poate fi suspendat de Preşedinte şi un ministru trimis în judecată, domnul Victor Ponta, care îşi face un titlu de glorie din a recunoaşte cu fiecare ocazie că nu se pricepe la absolut nimic altceva (poate cu excepţia fotbalului) decât la chestiunile juridice, în care se pretinde însă un as, a răspuns tare, răspicat şi în mod repetat (semn că a înţeles bine întrebarea): NU!

Cum însă în acelaşi articol 109 alin. (2) din Constituţie se precizează că “Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie”, reiese că eminentului jurist pesedist îi stau în caracter, pe lângă alte obiceiuri urâte, şi ignorarea propoziţiilor ceva mai scurte (dar nu mai puţin importante!) din articolele de lege, ceea ce-i limitează aria adevăratei competenţe cel mult la amintita ramură sportivă.

marți, 23 septembrie 2008

RĂPUS LA MUNCĂ

Cum nici în politică nu există faptă bună care să scape nepedepsită, după ce au aprobat în Parlament începerea urmăririi penale pentru propriul ministru al Muncii, Paul Păcuaru, liberalii constată o dată în plus că, la urma urmelor, când vine vorba despre ranchiună şi răzbunare, Traian Băsescu nu este câtuşi de puţin atât de imprevizibil pe cât spune legenda. În consecinţă, în timp ce basmaua curată Adrian Năstase şi PSD-ul aferent îşi văd liniştiţi de campania electorală, Păcuraru îngroaşă rândurile marilor corupţi liberalo-udemerişti, socotiţi vinovaţi până la tardiva probă contrarie.

Acum, singura şansă a domnului Păcuraru este să pozeze în faţa electoratului de vârsta a treia drept victimă căzută în lupta cu balaurul de la Cotroceni pe altarul creşterii pensiilor şi rezolvării problemei grupelor de muncă (sau cam aşa ceva...)!

luni, 22 septembrie 2008

MICUL ÎNCHIS

Nu ştiu cât de culturale au fost manifestările desfăşurate ieri şi alaltăieri cu ocazia Zilelor Bucureştiului, dar din cauza lor eu chiar era să ratez un film, fiindcă deşi mă aşteptam ca nişte străduţe de prin centrul istoric (pe care eu mi-l imaginam mai în apropierea Curţii Vechi) să fie închise, nu am crezut că gluma se va întinde până dincolo de bulevardul Kogălniceanu-Regina Elisabeta, aşa că după ce mi-a luat mai bine de o jumătate de oră să ajung cu maşina de la Piaţa Unirii la Universitate, unde n-am reuşit să parchez în spate, cum fac de obicei fără probleme în weekend, pentru că accesul era interzis aiurea, m-am cam pus pe înjurat.

Iar eu mă număr printre cei care în general apreciez iniţiative de acest fel!

vineri, 5 septembrie 2008

joi, 4 septembrie 2008

ANTENA YOUTUBE 3

Într-un top “culmea prostiei” în televiziune, pe unul dintre locurile fruntaşe aş plasa, fără ezitări, noul “format” al emisiunii “Sinteza zilei” de la Antena 3, realizat în bună măsură pe baza unor clipuri preluate de pe YouTube, a căror legătură cu subiectul în dezbatere este cel puţin forţată, dacă nu zero. Mi se pare penibil ca un post cu mari pretenţii să încerce să-şi crească ratingul cu ajutorul unor filmuleţe obţinute gratuit, fără niciun merit propriu, şi a căror calitate tehnică, în era televiziunii digitale, HD etc. este execrabilă (nu ştiu cum se face, dar eu le văd mai bine până şi pe calculatorul meu cu pedale şi manivelă)!

Culmea culmilor prostiei a fost însă atinsă într-o seară, când s-a apelat tot la un filmuleţ de pe YouTube pentru a se prezenta un fragment dintr-o emisiune mai veche difuzată chiar pe Antena3! Şi când te gândeşti că Dan Diaconescu şi al său OTV trec drept singurii vinovaţi pentru “tabloidizarea” presei audio-vizuale!

miercuri, 3 septembrie 2008

LA APĂ

Chiar şi dacă ceea ce s-a întâmplat ieri la Senat, când de pe corabia condusă din umbra catargului de întâiul marinar al ţării s-a aruncat colacul de salvare de la iminentul înec politic al lui Vadim Tudor, nu poate fi socotit decât de cei mai cârcotaşi dintre observatori un indiciu clar despre arhiva personală în care a stat ascuns atâta amar de vreme, doar pentru a fi folosit la momentul cel mai oportun, dosarul de Securitate al lui Traian Băsescu, pelediştii tot pot fi băgaţi ei la apă de acela pe care nu l-au lăsat să moară, conform cunoscutei zicători.

Cum, în situaţia sa, lui Vadim i-ar fi fost de-ajuns şi un pai de care să se agaţe, după ce tactica împroşcării cu flegme în stânga şi-n dreapta s-a dovedit a nu mai avea succes de la o vreme încoace, are acum ocazia să revină la obiceiurile contrare, dar la fel de băloase, dinainte de ‘89, schimbând numai proprietarul reversului, în speranţa că va ciupi voturile aducătoare de un nou mandat tocmai de la numiţii peledişti, cărora le va fi imposibil să respingă în mod credibil toate declaraţiile de dragoste şi efuziunile sentimentale ale tribunului deghizat în mare negociator şi făuritor de alianţe politice contra naturii (să zicem...).

marți, 2 septembrie 2008

IEPURI ŞI DĂBULENI

Din cele câteva exemple date de jurnaliştii de la Cotidianul într-un articol prin care încercau să demonstreze că electoratul este victima unui uriaş blat între toate forţele politice, deoarece candidaturile în diferite colegii sunt astfel “măsluite” încât oamenii importanţi ai unei formaţiuni să nu fie stânjeniţi de adversari puternici, două mi s-au părut chiar ciudate: Călin Popescu Tăriceanu se va confrunta, chipurile întru liniştita-i alegere, cu pesedistul Victor Socaciu, iar PNL şi PD-L, dorind să-l menajeze pe Mircea Geoană, nu şi-au trimis niciun lider marcant în colegiul din Dăbuleni!

Dincolo de vesela imagine a unei confruntări la vârf, între “greii” partidelor, taman în Colegiul Dăbuleni (dacă liberalii şi pedeliştii ar fi fost, nu-i aşa?, oameni cinstiţi), constat că artiştii, fie ei manelişti sadea, actori sau folkişti la pensie sunt, în viziunea gazetarilor, de la caz la caz, când personaje aduse, prin sfidarea normelor de moralitate, în politică numai pentru notorietatea lor strângătoare de voturi, când doar “iepuri” pentru adversari.

luni, 1 septembrie 2008

CINE N-ARE URECHI...

Nu ştiu de ce, dar parcă-mi lipsesc dezbaterile aproape zilnice, din urmă cu ceva vreme, de pe la Realitatea TV, în care mai toată lumea, cu excepţia guvernanţilor, care nici nu erau invitaţi să-şi spună punctul de vedere, era convinsă că începând din 2009 nu vor mai fi bani pentru pensii. Ţin minte că la un moment dat apăruse prin Evenimentul Zilei parcă, informaţia că însuşi Varujan Vosganian admisese, într-o discuţie la Cotroceni, că aşa se va intâmpla! Nu ştiu cât de veridică era ştirea, respectiv declaraţia ministrului, dar eu personal l-am văzut în cel puţin 4-5 ocazii dezminţind-o şi jurându-se că nici n-o făcuse, aşa încât am sfârşit prin a-l crede, el fiind probabil cel mai în măsură să ştie ce a spus şi ce nu, chiar dacă, în fond şi la urma urmelor, ar fi putut să mintă oricând – şi când spusese ce spusese, dacă spusese, şi când spunea că nu a spus nimic.

Cert este însă că luni de zile după povestea asta, anumiţi comentatori şi analişti continuau să invoce ipotetica declaraţie iniţială a ministrului drept dovadă peremptorie că – evident – din 2009 nu vor mai fi bani pentru pensii, de parcă puhoiul de dezminţiri nici n-ar fi existat. Cam aceiaşi comentatori şi analişti care se mai trezesc din când în când să spună că greşeala de acum a liberalilor este similară celei de odinioară a CDR-ului care, deşi a făcut şi lucruri bune în timpul guvernării, din cauza aroganţei... nu a comunicat suficient cu opinia publică!