Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 28 februarie 2013

NEFERICITA CONDIŢIE A IUBITORULUI DE FILM FRANCEZ

Uluitor cât de mulţi dobitoci se pot afla printre foarte puţinii mei cititori! Presupun însă că e şi asta o imagine destul de fidelă, chiar dacă la scară redusă, a societăţii (româneşti) contemporane.

Aşa de pildă, am unul, nici nu-mi dau seama cât de fidel, pentru că se manifestă, cu vehementă dezaprobare, dar niciun argument, oricât de firav, semnându-se cutezător şi neaoş “Haules Baules”, doar atunci când scriu (de rău) despre filmele franţuzeşti şi, oarecum tangenţial, mărturisesc că, în schimb, sunt în general un fan al celor americane, în care, printre altele, se mai şi întâmplă câte ceva. Acum, fireşte, chiar nu sunt genul de om care să facă ceva în (ceea ce priveşte) gusturile semenilor, însă ultimul e-mail al individului mi-a prilejuit un minut întreg de reflecţie, din preţiosul meu timp, asupra nefericitei condiţii a iubitorului de film francez (de artă?). Şi când spun “francez”, vreau de fapt să spun european sau în orice caz non-american.

Dincolo de faptul că mi se pare un soi de paradox ca un cinefil – care se presupune că a văzut la viaţa lui nenumărate pelicule (proaste) – să ajungă să prefere un… să-i spunem “gen” de o – fatalmente – atât de mică întindere, mă întreb cum îşi poate el ostoi nemărginita sete de artă şi cultură cinematografică “autentică”, văzând de-a lungul unui an doar două, trei… hai, fie şi zeci de filme non-americane găsite pe te miri unde, fiindcă pentru cele ajunse în cinematografele autohtone, la televizor sau pe DVD-urile din comerţ cred că-i ajung degetele de la o mână să le numere.

Bun, poate că omul nu face de dimineaţă până seară decât să caute pe internet ultimele mega-producţii din Franţa, Spania, Rusia, Polonia, Germania, Chile, Indonezia ş.a.m.d., pe care milioanele de amatori ca şi el din întreaga lume le încarcă, mai mult sau mai puţin (i)legal, pe site-urile de profil. În plus, şi-a dezvoltat o vastă reţea de prieteni prin ţările amintite, astfel încât primeşte prin poştă toate noile apariţii pe DVD sau Blu-ray. În regulă, dar – ca unul care văd 10-15 filme pe săptămână (nu spun că aş fi normal la cap, dar vorbesc aici numai despre împătimiţi) – tot mi se pare cam puţin. Sau te pomeneşti că, în lipsă de material, se vede silit să mai înghită şi un număr proporţional de – nu-i aşa? – “porcării de-alea americane”, care – măcar aici cred că putem cădea cu toţii de acord – se găsesc pretutindeni din belşug.

Sigur, sunt primul care să admit că “-filia” nu e definită neapărat prin cantitate, dar, pe de altă parte, nici nu te poţi numi cu adevărat, de pildă, “pasionat de lectură”, dacă citeşti o carte (indiferent cât de bună sau proastă) la doi ani.

miercuri, 27 februarie 2013

UNUL ŞI PROST!

Nu vreau să acuz pe nimeni, în frunte cu actualul primar etern al sectorului, care după gustul meu are o înfăţişare de om cinstit amestecat în toate matrapazlâcurile şi cu precădere în ăsta, dar nu ştiu cum se face că la mine în cartier, pe o rază de cel mult zece minute de mers agale pe jos, se află, pe numărate, fix zece magazine Mega Image, chestie care nu m-ar deranja absolut deloc, dacă măcar pe aceeaşi rază, fie şi de mers alert cu maşina, s-ar mai afla şi altceva în afară de un amărât de Kaufland aterizat lângă Bucur Obor pe vremea când pesemne rechinii încă nu căpătaseră curajul dat de atâtea mandate la rând. Până şi un G-Market, care mai dăinuia tot cam din perioada aia, a dispărut, efectiv peste noapte, generosul spaţiul fiind ocupat, fireşte, imediat, fără niciun fel de tranziţie dătătoare măcar de speranţă, de un alt Mega Image!

De altfel, coincidenţă sau nu, doar în ultimele câteva luni, cam de la alegerile locale soldate cu acelaşi rezultat nenorocit ca şi precedentele, au apărut trei sau patru magazine noi, pe lângă cel deja amintit, alte două preluând (jumătate din) spaţiile în care până atunci se aflau sediile unor filiale de bănci, ceea ce mi se pare chiar fascinant. Pe cel de la Piaţa Gemeni, care numai ce s-a deschis cu mare tam-tam, inclusiv televizat, nici nu-l mai socotesc, fiindcă e la vreo douăsprezece minute de mine dacă prind semaforul pietonal de pe Dacia. Asta în condiţiile în care, ca unul care mă învârt mai mult prin jurul casei sau cel mult prin centru, unde sunt teatrele, n-am călcat vreodată şi, la drept vorbind, nici nu-mi amintesc să fi văzut cu ochii mei un Lidl, un Penny Market sau un “La Doi Paşi”, despre care doar am auzit că ar exista prin toate celelate cartiere.

În concluzie, nu-mi rămâne decât să sper din suflet ca Mega să aibă cât de curând soarta celuilalt lanţ de mare (in)succes care adoptase o strategie similară, Mic.ro-ul lui Patriciu! 

sâmbătă, 9 februarie 2013

"NEWBORN TOMORROW"

joi, 7 februarie 2013

DOAR PENTRU AI LUI

Aseară, ca niciodată, urmând un link cu informaţii sportive trimis de cineva pe Facebook, am nimerit pe site-ul Jurnalului Naţional, unde mi-a atras atenţia un (fel de) titlu: “Marius Tucă: Click aici, dobitocilor!”.

Pentru că personajul menţionat nu mă interesează nici cât negru sub unghie, iar îndemnul evident nu mi se adresa, nu l-am urmat, în schimb nu m-am putut opri să mă întreb de ce – dacă ţine atât de mult să fie citit de membrii propriei familii – nu le dă, pur şi simplu, un telefon.

miercuri, 6 februarie 2013

DEBUT DRAMATIC

Aşa cum aţi aflat, dacă nu din altă parte, că probabil oricum nu vă interesa, măcar de pe blogul meu, unde nu ştiu ce căutaţi, dar aş pune pariu că nu fix informaţia asta, ieri au început Campionatele Mondiale de schi alpin, desfăşurate la Schladming în Austria. Debutul a fost dramatic şi întrucâtva bizar.

După ce prima probă, cea de slalom super uriaş feminin, a fost amânată aproape patru ore din cauza ceţii, n-au apucat să coboare mai mult de opt competitoare, când un comisar de traseu s-a înfipt cu nasul în zăpadă şi a izbutit, nu înţeleg cum, să se accidenteze grav, necesitând transport la spital cu elicopterul. Prin urmare, s-a mai luat o pauză de vreo jumătate de oră.

Cum obişnuita şedinţă de (re)cunoaştere a traseului se desfăşurase deja de o bună bucată de timp, la primele ore ale dimineţii, iar după încă două-trei întreruperi mai mărunte cursa a ajuns să fie una aproape în nocturnă, doar că… fără reflectoare, nu e deloc de mirare că o mulţime de schioare, printre care şi câteva favorite, în frunte cu frumuşica austriacă Anna Fenninger şi antipatica nemţoaică Maria Hoefl-Riesch au abandonat, dar nu oricum, ci pur şi simplu greşind traseul la o poartă buclucaşă, altminteri nu foarte dificilă, doar că trebuia atacată prin dreapta, în timp ce fetele insistau s-o ia prin stânga, pe unde, ce-i drept, drumul până la următoarea era mai scurt. Inclusiv americanca Julia Mancuso, cea care avea să obţină bronzul, a virat în ultima clipă, pierzând poate exact sutimile care au despărţit-o de o medalie mai strălucitoare.

Adevărata dramă a fost însă accidentarea principalei favorite, Lindsey Vonn, care, pe lângă o fractură de tibie, se pare că va suferi o intervenţie chirurgicală la genunchiul piciorului drept şi va lipsi de pe pârtii cel puţin până la sfârşitul sezonului, unul şi aşa mult sub aşteptări pentru ea. Sper să revină măcar până la Olimpiada de iarnă de anul viitor.

În final, după ce schioarele de la coada listei nici n-au mai fost lăsate să ia startul din cauza întunericului, medalia de aur a fost câştigată – spre marea mea satisfacţie – de cealaltă frumuşică, slovena Tina Maze, care însă poate că ar fi trebuit să fie mai reţinută în manifestările de bucurie, având în vedere atât accidentarea marii sale rivale, cât şi faptul că întreaga cursă a fost cu peripeţii, şi probabil că mai înţelept din partea organizatorilor ar fi fost să o amâne pentru o altă zi (chiar dacă e un calendar foarte strâns), în care condiţiile să fie relativ egale pentru toată lumea şi să nu pună în pericol integritatea fizică a concurentelor. Medalia de argint i-a revenit “zgâtiei” din Elveţia, Lara Gut.

marți, 5 februarie 2013

PE MAI ÎNCOLO!

Spre bucuria unora, mâhnirea altora (încă şi mai puţini) şi nepăsarea celor mai mulţi (chiar şi dintre cititorii mei), începând de astăzi, timp de circa două săptămâni întregi (ceea ce pentru mine înseamnă vreo cinci-şase zile lucrătoare), voi scrie (dacă o voi face, că nu promit) sporadic, deoarece peste fix o oră şi ceva debutează Campionatele Mondiale de schi alpin. Plus că am de gând să mă tund. Ata ete!

luni, 4 februarie 2013

(ÎNCĂ) UN FILM (PROST) DE OSCAR: “AMOUR”

AVERTISMENT: Film interzis persoanelor sub 75 de ani care nu ţin morţiş să vadă în avanpremieră cum vor ajunge la bătrâneţe!


Dacă anul trecut filmul (franţuzesc) “Artistul”, încununat cu nu mai puţin de cinci premii Oscar nemeritate, a reprezentat pentru mine o surpriză oarecum plăcută, în sensul că n-a fost chiar atât de cumplit de prost pe cât mă aşteptam, anul acesta filmul (practic tot franţuzesc, deşi reprezintă Austria) “Amour” mi-a depăşit până şi cele mai mari temeri, fiind încă şi mai prost decât mă aşteptam să fie… “Artistul” anul trecut.

Nu sunt un tip insensibil, ba chiar aş zice că dimpotrivă, dar trebuie să spun din capul locului că după ce am văzut de-a lungul timpului nenumărate filme despre oameni (relativ) tineri şi plini de vigoare care suferă accidente (vasculare celebrale) în urma cărora rămân paralizaţi de nu-şi mai pot mişca decât ochii în cap (“Scafandrul şi fluturele”, de pildă, ca să dau tot un exemplu de film francez sau spaniolul “Mar adentro”), e greu să mai vibrez la unul în care păţeşte ceva asemănător o femeie octogenară, care şi-aşa nu făcea mai nimic altceva întreaga zi decât să stea în casă citind câte o carte. De aceea una din replicile-clişeu pentru astfel de filme, “Nu vreau să devin o povară pentru tine”, adresată la un moment dat soţului, are ceva uşor ridicol.

Acesta este, povestit pe larg, subiectul unui film nominalizat inclusiv la categoria “cel mai bun scenariu original”, ceea ce mi se pare absolut revoltător. Aproape la fel de revoltător ca faptul că filmele româneşti cu nimic mai slabe (dar, din păcate, nici cu mult mai bune) decât ăsta sunt complet ignorate de membrii Academiei Americane de Film.

Apropo de aceştia din urmă, eu am ajuns la concluzia că, pentru a nu fi acuzaţi de superficialitate şi incapacitate de a înţelege filmele “serioase”, dacă nu de-a dreptul “de artă”, indivizii aleg an de an un număr de cinci sau şase producţii franţuzeşti (ar fi prea complicat pentru ei să-şi extindă cercetările), pe care nici nu le urmăresc de la cap la cap, mulţumindu-se să-l nominalizeze la premii pe primul dintre ele unde găsesc o scenă de minimum cinci minute în care e arătat un personaj care citeşte un ziar, are ochii pironiţi în tavan încercând să adoarmă sau stă în bucătărie şi mănâncă. De altfel, ce am remarcat în filmele (româneşti, franţuzeşti…) de genul acesta e că toate personajele sunt constipate: deşi sunt arătate din zece în zece minute la masă, nefăcând altceva decât să înfulece, nu sunt arătate de un număr corespunzător de ori şi pe căcăstoare, deşi ar fi o imagine cel puţin la fel de puternică şi încărcată de semnificaţii.

Revenind la “Amour”, care abundă în interminabile scene statice, oamenii cu scaun la cap (nu ca mine!), ar fi ieşit din sală cam pe la minutul trei, când iniţial am crezut că s-a întâmplat ceva cu aparatul de proiecţie, fiindcă nu trecea mai departe de un cadru cu o sală de teatru filmată dinspre scenă. Şi cam aşa o ţine de-a lungul tuturor celor două ore şi aproape zece minute (!), în care dialogul, puţin şi rar, constă mai ales din istorioare fără tâlc povestite de soţ.

Şi când mă gândesc că nu mai departe de săptămâna trecută citeam pe un blog “cronica” unei fetişcane care-şi făcea un titlu de glorie din faptul că a adormit în mod repetat la “Lincoln”, dar fusese încântată de “Amour”! Zău dacă asemenea specimene de spectatori n-ar trebui să aibă interdicţie la filmele (americane) bune! Să fie obligate să se uite de dimineaţă până seara numai la “capodopere” de-astea (europene)!


P.S. Ca să-i scutesc şi pe cei mai curioşi dintre cititorii mei cinefili de chinul de a se duce la cinematograf şi a urmări până la capăt un film îngrozitor de plicticos, am să le povestesc şi finalul, deşi nu-mi stă în obicei: soţul îşi ucide soţia pentru a curma suferinţa… ambilor. Sigur, pentru amatorii de happy-end cu tendinţe de autoamăgire, ar mai rămâne şi ipoteza că totul a fost numai un coşmar al bărbatului (interpretat foarte slab de Jean-Louis Trintignant), numai că scenele de început – când pompierii sparg uşa apartamentului şi găsesc cadavrul bătrânei – şi cea de final – în care fiica stă singură (alte zece minute!) în apartamentul părintesc gol – risipesc orice iluzie pentru un spectator lucid.


P.P.S. Mă întreb pe ce dracu or fi cheltuit realizatorii peste şapte milioane de euro (conform site-ului IMDb) pentru o peliculă cu doi-trei actori, a cărei (non)acţiune se desfăşoară într-un apartament. Aş înclina să cred că pe promovare şi pentru mituirea criticilor (americani).

vineri, 1 februarie 2013

"LEVIATHAN"