Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 27 iulie 2015

FLUIERÂND A PAGUBĂ: “M-A FĂCUT MAMA ROMÂN, MĂĂĂI…”

De parcă nu mă enervasem destul ieri, complexându-mă, încă dis-de-dimineaţă, când, ca de obicei în weekend, am fost cu bicicleta prin oraş (îndeletnicire de dată mai recentă asupra căreia voi reveni pe larg la un moment dat) şi am trecut prin Centrul Vechi, unde am constatat cu infinită scârbă că, după luni, dacă nu chiar ani întregi de “reabilitare” a zonei – în care, din câte înţelesesem, problemele majore (şi oarecum de înţeles) erau în subteran, cu infrastructurile de toate genurile, nicidecum la suprafaţă –, cel puţin jumătate din dalele cu care au fost pavate străduţele, pe lângă că sunt deja ciobite şi strâmbe, se clatină, gata să sară din locul lor când treci peste ele, pentru că nu sunt lipite cu nimic sau au fost cu ceva prost, care nu mai ţine, asta în timp ce eu, fără să am vreo premoniție, tot dădeam exemplu încă de-acum câțiva ani, când am vizitat Budapesta, cum pavajul de-acolo, care se prea poate să fi fost montat încă de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, e impecabil, încât mă şi întrebam dacă a fost doar pur şi simplu temeinic făcut de la bun început sau e reparat întruna şi cu mare discreţie de către autorităţile contemporane peste (eventual fiecare) noapte, oricare dintre variante fiind demnă de laudă şi semn dureros de incontestabil că altminteri nu din cale-afară de simpaticii noştri vecini de peste Transilvania sunt cu câteva sute de ani mai civilizaţi, după-amiază am asistat şi la cea mai spectaculoasă cursă de Formula 1 din ultimii doi ani, care s-a desfăşurat – a mama dracului coincidenţă norocoasă pentru budapestanii ăştia care mai şi calcă pe pavaje care nu riscă să le spargă cauciucurile de la biciclete sau să le găurească pantofii! – la Hungaroring, circuitul din apropierea oraşului cu care Bucureştiul are doar şansa de a fi confundat uneori, însă numai din considerente fonetice, vă asigur.

Astfel, după un debut oricum furtunos, în care ambele monoposturi Ferrari au trecut de perechea – şi ea inversată rapid faţă de locurile de pe grila de start, cu pole man-ul Lewis Hamilton dormind (iarăşi) în ghete (sau, desigur, având o misterioasă problemă tehnică, aşa cum acuză mai toţi piloţii când fac vreo boacănă) – de la Mercedes, lucrurile au devenit din ce în ce mai interesante, în final răsfăţaţii constructorului german, beneficiari prea puţin merituoşi (indiferent de talentul lor intrinsec) ai unei maşin(ări)i aproape perfecte, absentând cu desăvârşire de pe podium şi trebuind să se mulţumească doar cu nişte locuri modeste, în a doua parte a celor punctate, respectiv 6 (Hamilton) şi 8 (Rosberg), primul de-a dreptul devansat de McLaren-ul lui Alonso, iar celălalt cu doar o poziţie în faţa celui al lui Button, care dau semne de revenire, însă mai degrabă fiindcă au izbutit să termine cursa, decât din punct de vedere al clasării, una oarecum conjuncturală.

Cu toate că, aşa cum am recunoscut în nenumărate ocazii, sunt fan al britanicului Hamilton, cel puţin în rivalitatea internă cu germanul Rosberg, dacă nu şi în absolut – unde acum l-aş prefera pe Button, care are meritul (deşi, la drept vorbind, e mai degrabă o dovadă a uşoarei lui mediocrităţi) că a rămas fidel echipei engleze – trebuie să spun că evoluţia acestuia a fost lamentabilă, cu siguranţă cea mai slabă de când îl urmăresc eu, adică de vreo opt ani. Aşa, de pildă, i se pot imputa practic toate incidentele în care a fost implicat, de la costisitoarea ieşire de pe pistă în încercarea de a trece de coechipierul său (pe care l-a şi acuzat aiurea-n tramvai că l-a blocat neregulamentar!), până la contactul dur cu Red Bull-ul lui Ricciardo (care de altfel a avut câştig de cauză pe toate planurile), în urma căruia a şi fost penalizat, pe bună dreptate, cu un drive-through.

În acest context, locul 6 e unul chiar mai bun decât ar fi meritat, iar faptul că după o asemenea prestaţie, culmea, şi-a extins avansul în clasamentul general faţă de nefericitul Rosberg – care, printre altele, a avut mult ghinion, pe lângă o oarecare parte de vină, la acroşajul cu acelaşi Ricciardo, în urma căruia a făcut pană de cauciuc şi a trebuit să treacă şi el o dată în plus pe la boxe cu doar câteva tururi înainte de final, când se afla pe locul doi şi încă mai putea spera la victorie – spune multe despre doza de hazard din cursele de F1. În plus, spre deosebire de multe alte dăţi pe care le-am tot consemnat, acum Rosberg mi s-a părut a fi şi cel persecutat de către echipă, atunci când, la ultima schimbare de pneuri (din cele programate), i s-au pus unele dure, la fel ca şi lui Hamilton, care însă rulase deja pe două rânduri de soft, iar cele mai dure erau obligatorii, în timp ce neamţul, cu un rând de softuri ar fi avut o şansă în plus de a se lupta cu cele două Ferrari-uri care la vremea aceea îl devansau. (De cel al lui Raikkonen a scăpat uşor, ca şi toţi ceilalţi concurenţi, finlandezul având probleme de natură tehnică, soldate în cele din urmă cu abandonul).

În rest, o victorie meritată a lui Vettel, un loc doi în premieră pentru talentatul, dar, din păcate, rusul, Kvyat, de la Red Bull, şi o poziţie a treia pentru Ricciardo, care a făcut o cursă senzaţională, realizând cele mai spectaculoase şi mai eficiente depăşiri (mai puţin cea ratată din final, când s-a acroşat cu Rosberg şi a trebuit să treacă şi el pe la boxe, pierzând însă un singur loc), şi amintindu-mi de prestaţiile de anul trecut, când l-a umilit pe campionul mondial en titre la vremea aceea şi coechipierul său (tot la vremea aceea) Vettel.

Pe de altă parte, cu ajutorul comentatorilor de la Dolce Sport, am realizat că una dintre cele mai bune curse ale australianului din sezonul precedent, dacă nu chiar cea mai bună, a avut loc tot la Hungaroring, ceea ce mă face să mă întreb, oarecum temându-mă – cu atât mai mult cu cât am avut numai cuvinte de laudă la adresa lui –, dacă nu cumva e un soi de “om al unei singure piste”. Sau pe-aproape. Sper că nu, deşi anul acesta a dezamăgit, uneori chiar în duelurile mai mult sau mai puţin (in)directe cu noul său coechipier, Kvyat, pe care şi acum l-a depăşit pe pistă doar la intervenţia staffului.

Ce voiam de fapt să spun cu toate astea?... A, da: ai naibii unguri! Cât îi invidiez!

luni, 6 iulie 2015

ODĂ ÎN METRU (ŞI 88 DE CENTIMETRI) CONTEMPORAN

Pentru că tot n-am mai scris de multă vreme despre Simona Halep, am să scriu astăzi… despre Maria Sharapova, al cărei fan înfocat sunt, din mai multe motive:

În primul rând, e perfectă! Sigur, pornind de la premisa-clişeu că gusturile nu se discută, nici măcar când vine vorba despre femei (altfel cele urâte ar rămâne fete bătrâne!), pot să-i înţeleg pe cei/cele care le preferă mai plinuţe, cu (unele) forme mai proeminente sau pur şi simplu brunete şi minione, însă în privința siluetei reprezintă un standard (ca să nu spun ideal) de frumuseţe, corpul ei fiind pesemne făurit cu matriţa-prototip, după care o fi fost croită Eva, dar care între timp s-a pierdut sau a fost ascunsă pe undeva (prin Rusia), astfel încât covârşitoarea majoritate a exemplarelor ies cu defecte de fabricaţie mai mici sau mai mari. Dacă Sharapova s-ar fi născut cu trei decenii mai devreme, fotografia ei (nud) ar fi trebuit pusă la bordul sondelor spaţiale din cadrul programului Voyager pentru a le arăta eventualelor civilizaţii extraterestre cum arată o fiinţă umană de sex feminin.

În al doilea rând, este o sportivă desăvârşită. Mi se pare fascinant cum, la o vârstă la care, de-a lungul timpului, alte jucătoare de tenis s-au retras, cu un palmares la care cele mai multe nici nu visează şi încasări din sport şi din publicitate fabuloase, care i-ar ajunge pentru zece vieţi de huzur şi dolce farniente, continuă să muncească din greu la antrenamente şi să joace fiecare meci de la fiecare turneu cu o dăruire de parcă abia acum încearcă să-şi facă un nume şi o situaţie. Asta ca să nu mai spun că putea opta de la bun început pentru o mult mai lejeră şi poate la fel de bănoasă carieră de fotomodel.

În al treilea rând, cu toate că a avut – din punctul meu de vedere profund anglo-americanofil – neşansa de a se naşte fix în Rusia, pe care de altfel a şi părăsit-o încă din fragedă adolescenţă, semn că, mai ales în vremurile acelea destul de tulburi, nu avea condiţii optime de pregătire şi probabil nici de trai, continuă să-şi reprezinte ţara natală, inclusiv în Fed Cup, spre deosebire de tot soiul de panţuşte care la un turneu sunt croate sau chiar rusoaice, iar de la următorul devin, hodoronc-tronc, australiene. Chestie de (lipsă de) caracter. Poate că mai supăraţi pe ea sunt americanii, care n-am nicio îndoială că şi-ar fi dorit-o “compatrioată” cu acte în regulă, dacă tot au crescut-o de (relativ) mică, încât mă şi întreb câtă rusă mai ştie.

Fără să fiu eu însumi cine ştie ce mare patriot, consider că o asemenea atitudine este una model şi totodată dovada cea mai elocventă că un sportiv se poate stabili şi antrena într-o altă ţară, unde i se oferă condiţii mai bune, fără ca asta să însemne că trebuie neapărat să şi “dezerteze” din a lui. Spun acest lucru şi în contextul în care tocmai am citit o declaraţie de-a Simonei Halep (vedeţi că scriu şi despre ea!), conform căreia cică nu datorează nimic nimănui din România. Nu ştiu dacă aşa o fi, însă deja nu m-ar mira ca într-un an-doi, mai ales dacă s-o supăra pe jurnalişti ca… tenismena pe public fiindcă o critică de câte ori joacă prost (adică meci de meci, de la o vreme!), să se facă şi machidoanca noastră australiană.