Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 30 aprilie 2012

VESELIE DE 1 MAI


sâmbătă, 28 aprilie 2012

PONTA INTRĂ PE TEREN, ANTONESCU SE ÎNCĂLZEŞTE ÎN CONTINUARE PE MARGINE

Nu, explicaţia… subiectivă pentru care moţiunea de ieri a trecut, iar guvernul băsist Ungureanu a căzut nu este aceea că aş fi fost plecat din oraş sau măcar dus în el cu treburi care nu suportau amânare, cum spuneam cândva că (mi) se întâmplă când au loc evenimente cruciale pe scena politică internă şi internaţională, ci cealaltă, de sorginte oarecum sportivă, şi anume că, pentru prima oară în ultimii circa trei ani şi aproape fix cinci luni fără o zi sau două, nu ţineam deloc morţiş să (li) se întâmple asta, ţinând în schimb, uşor dimpotrivă, cum ar veni, cu mortu’, din motive cu adevărat subiective şi greu de explicat (până şi pentru mine însumi) asupra cărora nu voi insista, cel puţin la tura asta, dar care, îi asigur pe toţi cei (doi sau trei) interesaţi că n-au nimic în comun cu calculele chipurile nu doar perfide, ca de obicei, ci şi geniale ale lui Băsescu & Comp., amuşinate prompt de vulpea bătrână Iliescu şi menite cică să ducă la nu’ş ce erodare decisivă a USL şi consolidare bestială a PD-L în cele câteva săptămâni rămase până la alegerile locale şi cam tot atâtea luni până la cele generale.


Că pesemne (şi) de-aia nu m-am potrivit eu niciodată în idei şi concepţii filosofice de viaţă îmbelşugată cu amintitele personaje istorice negative ale ultimelor decenii, deoarece părerea mea e perfect contrară, şi anume că un guvern cu adevărat nou, USL, fie şi Ponta, dacă nu va face gafe absolut inimaginabile (de care personal îl cred perfect capabil!), se va bucura câteva luni bune, ce pot dura lejer până la alegerile din toamnă, de o popularitate cu adevărat ieşită din comun, mai ales dacă mă gândesc că numai ce văzusem zilele astea un sondaj (poate întrucâtva trucat) în care până şi jenantul şi profund băsistul MRU – de care până prin februarie anul curent n-auzise nici un om care nu e dependent de ziare şi televiziunile de ştiri – ajunsese la cote de încredere nebănuite (şi oricum mai mari decât ale consacraţilor lideri ai opoziţiei) după două luni de mandat catastrofale. Fenomen ce nici n-ar fi trebuit să-i fie străin lui Băsescu, care tocmai în baza lui îl bătea la cap pe Tăriceanu să demisioneze în 2005, după nici jumătate de an de guvernare, pentru a se organiza nişte alegeri anticipate ce se prefigurau a fi câştigate cu scoruri fabuloase, mult peste cele iniţiale. În plus, odată instalat la Palatul Victoria, lui Ponta îi va intra pe mână tot bugetul ţării, din care de-acum se vor înfrupta electoral useliştii, având şi pretextul că-şi îndeplinesc, mai prompt decât se aştepta oricine, angajamentele şi promisiunile făcute de-a lungul anilor de opoziţie, fiindcă doar gestionează – vezi Doamne – mai eficient resursele avute la dispoziţie. Asta ca să nu mai vorbim de intensificarea migraţiei politice, la toate nivelurile, dinspre PD-L spre USL.


Din punctul meu de vedere (şi aici revin tangenţial la motivele alea pentru care trecerea moţiunii nu m-a încântat din cale-afară) mai interesant va fi cum vor reacţiona protagoniştii dacă la toamnă Ponta va apărea prin sondajele de opinie cu o cotă de încredere dublă faţă de Antonescu, în condiţiile unui USL pe la 65-70%, eventual chiar obţinuţi la urne. Se vor mai grăbi (liberalii) să-l suspende pe Băsescu şi să forţeze nişte alegeri prezidenţiale anticipate ce par tot mai plauzibile într-o ţară în care – iată! – şi moţiunile de cenzură au început brusc, de vreo doi ani încoace, să aibă succes? Şi dacă da, vor (mai) accepta (pesediştii) să meargă în comun cu un candidat (Antonescu) care nu e nici propriu-zis al lor şi nici măcar cel mai bine plasat în cursă, în condiţiile în care Ponta este şi una şi alta? Eu am nişte bănuieli…

vineri, 27 aprilie 2012

NIMIC DESPRE MOŢIUNE

După cum anticipam încă de la primul meci al seriei – din care, ca să fiu cinstit până la capăt, nu reuşisem să văd decât ultima repriză – Vancouver Canucks s-a făcut de ruşine, fiind una din puţinele câştigătoare de Conferinţă din istoria NHL eliminată din primul tur al playoffs-urilor. Ceilalţi canadieni, Ottawa Senators, intră şi ei prematur în vacanţă, dar măcar după ce s-au bătut în şapte meciuri dramatice cu câştigătoarea Conferinţei de Est, New York Rangers. Surprizele plăcute sunt Philadelphia Flyers şi Washington Capitals (a patra mea favorită în faza aceasta, şi per total a doua dintre echipele americane din Ligă), care au trecut de super-antipaticele Pittsburgh Penguins, respectiv Boston Bruins (actuala deţinătoare a Cupei Stanley!). Alte câteva satisfacţii – cam meschine, recunosc – mi-au fost furnizate de eliminările lui Chicago Blackhawks, San Jose Sharks şi Detroit Red Wings în favoarea unor echipe mai degrabă nesemnificative decât cu adevărat antipatice.


Pe plan fotbalistic, după ce sâmbăta trecută m-am bucurat cu moderaţie pentru victoria lui Real Madrid în faţa Barcelonei din campionatul Spaniei, am făcut-o în schimb din toată inima, după un meci în care la un moment dat m-am temut că-mi şi plesneşte, pentru calificarea lui Chelsea în finala Ligii Campionilor, în detrimentul aceloraşi catalani. Una peste alta, fără să fie o atât de mare surpriză pe cât i se părea penibilului comentator de la TVR, care poate trăia cu impresia că jucătorii în albastru sunt de la Universitatea Craiova sau defuncta Progresul, măcar pentru dârzenia şi ambiţia cu care au rezistat pe Camp Nou în zece oameni după ce au fost şi conduşi devreme cu 2-0 (de mă resemnasem deja cu un scor-fluviu!), englezii au meritat calificarea, deşi strict fotbalistic vorbind e limpede că au fost (mult) sub adversarii lor. O… menţiune specială pentru John Terry, care după gestul nu doar necugetat, ci de-a dreptul huliganic şi dement pentru care a şi fost eliminat, sper să fie suspendat cel puţin cinci etape, dacă nu de UEFA, de la care n-am cine ştie ce pretenţii, măcar de însăşi Federaţia Engleză, care pune mare preţ pe fair-play.


În cealaltă semifinală, pentru mine lucrurile au fost bizare. În ciuda antipatiei pe care o nutresc de-o viaţă întreagă faţă de orice echipă nemţească, dar din dorinţa de a vedea cum li se dă peste nas tot mai înfumuraţilor spanioli, convinşi că sunt buricul fotbalului european şi la nivel de club, am ţinut (aproape suferind la fiecare ratare!) timp de vreo optzeci şi şapte de minute cu Bayern, până când unul din comentatori a (re)amintit o informaţie pe care probabil că o auzisem de nenumărate ori, dar nu avusesem motive să-i dau cine ştie ce atenţie, şi anume că finala se va disputa chiar la München, făcând aşadar misiunea lui Chelsea (şi mai – dacă se poate spune aşa) imposibilă! Din acel moment, spre nenorocul lor, am început să ţin cu cei de la Real, chiar enervându-mă cumplit când dibaciul Mourinho l-a desemnat să execute una din loviturile de departajare pe Kaka, care se vedea limpede că nu reuşise să se conecteze la tensiunea partidei, iar o alta pe “ghelbanul” Sergio Ramos, al cărui şut în forţă, mult peste poartă, vă jur că l-am vizualizat cu ochii minţii şi l-am anticipat chiar cu glas tare încă din clipa în care spaniolul îşi aşeza mingea la punctul cu var! Prin urmare, în loc de mult aşteptata (de unii) “finală de vis”, între Real şi Barcelona, vom avea una mai de coşmar (pentru aceiaşi) între Hai Chelsea! şi Huo Bayern!

vineri, 13 aprilie 2012

"WATCHING IN SILENCE"


joi, 12 aprilie 2012

NOPŢI ALBE, PAGINI GOALE

După ce de-a lungul întregii ediţii actuale de Premier League am suferit teribil din cauza rezultatelor slabe ale favoriţilor mei de la Arsenal, începând de acum fix o lună şi ceva, de când tocmai scrisesem că – doar pentru binele lor! – le doresc sincer înfrângeri pe linie până la finalul sezonului, echipa a obţinut cinci victorii din şase meciuri, consolidându-şi poziţia a treia, care măcar o trimite din nou în Liga Campionilor, dar consolidând-o şi pe a lui Arsène Wenger ca antrenor ideal pentru a obţine rezultate aproape onorabile (dar mediocre faţă de aşteptările fanilor de pretutindeni) cu un lot modest faţă de ale rivalilor. Cu alte cuvinte: adio, schimbare!; adio, mari investiţii în jucători! N-am să fiu atât de ipocrit încât să pretind că ultimele rezultate amintite nu m-au bucurat. Voiam doar să subliniez (încă o dată, pentru cititorii fideli!) care e bafta mea în materie de rezultate sportive. Bine ar fi dacă aş reuşi cumva să ţin întotdeauna cu adversarii favoriţilor mei!

În condiţiile astea, n-ar mai trebui să mire pe nimeni, şi cu atât mai puţin pe mine, că playoffs-urile Cupei Stanley au debutat azi-noapte cu o înfrângere jenantă, pe teren propriu, a primei clasate în NHL (nu doar în Conferinţă!) după sezonul regulat, principala mea favorită, Vancouver Canucks, în faţa lui Los Angeles Kings, ocupanta locului opt (ultimul care permite calificarea) în Conferinţa de Vest, scor 2-4. Sigur, e abia primul meci din serie (pe sistemul “cel mai bun din şapte”), dar, la cum s-a jucat, surpriza ar putea căpăta proporţiile unui dezastru pentru canadieni, finalişti anul trecut.

În schimb, ca o excepţie care confirmă regula, favoriţii mei americani, Philadelphia Flyers, au avut o revenire incredibilă la Pittsburgh, cu Penguins (una dintre cele mai antipatice echipe din Ligă, poate doar după Boston Bruins şi Chicago Blackhawks), învingând cu 4-3 în prelungiri, după ce la finalul primei reprize erau conduşi printr-un mare noroc doar cu 3-0. Tot printr-un mare noroc am rămas eu treaz în faţa televizorului la scorul ăla, încălcându-mi bunul obicei ca la o diferenţă de trei goluri, în favoarea indiferent cărei echipe, să mă duc la culcare. (Meciurile au loc în toiul nopţii după fusul nostru orar, aşa că de multe ori principiul ăsta a fost benefic, deşi, pe de altă parte, răsturnările de scor similare – şi, pentru mine, într-o oarecare măsură, suspecte – n-au constituit chiar o raritate de-a lungul timpului.) Oricum, în următoarele săptămâni voi avea o viaţă de noapte intensă, lucru care se va reflecta şi aici, pe blog, foarte probabil dimpotrivă, printr-o direct (sau invers, că-s deja ca ăla din poză şi m-am zăpăcit!) proporţională absenţă! Paşte fericit!

miercuri, 11 aprilie 2012

CÂRPELE LUI BĂSESCU

Iată, în rezumat şi într-o ordine aleatorie, cam ce a spus aseară Traian Băsescu, la învestirea noului ministru al Mediului poluat, Attila Korodi:

“Bă, ăla care te ocupi cu redevenţele, ai două săptămâni să scorneşti o minciună gogonată cum că le-ai crescut brusc şi consistent de pe-o zi pe alta!

Unguru’ ăsta tânăr (dacă era cu nevastă-sa în maşină îi zicea simplu: bozgore), pe care parcă te-am mai văzut pe-aici pe vremea ticălosului de Tăriceanu, dacă tot ai venit, să pui mâna să semnezi toate avizele pe care nu le-a semnat coruptu’ dinaintea ta, căruia aşa, de ochii lumii, tocmai n-am ezitat să-i mulţumesc în contumacie că a plecat dracului de pe capul meu. Cât despre mediu, dă-l dreaq şi pe el că şi-aşa-i varză. Unde-a mers o Copşă Mică, merg lejer şi două Roşii – Montană şi Poieni –, că legumele sunt sănătoase.

A, şi să nu uit: unguru’ bătrân de la Sănătate să sară odată cu legea, că nu mai avem de unde să furăm pentru campania electorală. N-o mai amânaţi atât, că mâine-poimâine se face noiembrie!

În încheiere, vă atrag ferm atenţia să nu v-apucaţi să creaţi de capul vostru locuri de muncă sau să stimulaţi investiţiile străine prin alte metode decât mineritul, că DNA-ul vă mănâncă pe toţi! ‘Telectualu’ lu’ peşte de te-am pus prim-ministru, s-a înţeles, da?”

Şi ăştia se vor executa, că-s nişte cârpe.

Între timp, senatorul (fost mare actor) Mircea Diaconu de la PNL tăcea adânc şi medita în direct la Antena 3 asupra a ce ar fi de făcut ca să scăpăm de Căpcăun. Spaima mea e că singura idee genială pe care o s-o screamă, dimpreună cu restul conducerii, din care face parte, va fi să mai dea afară din partid nişte vechi liberali şi să aducă tot soiul de transfugi pedelişti şi uneperişti. Că de altceva încă nu s-au arătat în stare, iar eu am ajuns să nici nu-i mai cred, decât, poate, de orice.

marți, 10 aprilie 2012

O PLIMBARE… DIN BALCON; DESPRE STAREA PNL

Dacă e perfect adevărat că în ultimii ani România s-a confruntat cu de departe cel mai ticăloşit regim politic postrevoluţionar, cam acelaşi lucru se poate spune, la scară mai redusă, despre PNL, care, la rândul lui, sub Crin Antonescu are parte de cea mai nefericită conducere, chiar şi ţinând cont de cea a lui Theodor Stolojan, pe care, de altfel, după ce l-a criticat şi l-a combătut în fel şi chip, actualul lider pare să şi-l fi luat drept model, aşa cum deja încep să mă tem serios că, de data asta la scară mai mare, va face şi cu Traian Băsescu, de îndată ce, eventual, îi va lua locul.

Cel mai recent caz de comportament arbitrar, dacă nu de-a dreptul abuziv al conducerii PNL este, fireşte, mazilirea lui Andrei Chiliman, de bine de rău liberal din prima generaţie postdecembristă, dar care acum este aproape dat afară din partid parcă special pentru a i se face loc pedelistului Sorin Frunzăverde şi cine ştie câtor alţii ca el care vor urma. Cum Antonescu l-a trecut demult pe linie moartă şi pe Ludovic Orban, nu m-ar mira deloc ca următoarea mişcare să fie excluderea lui Tăriceanu şi “înlocuirea” lui măcar cu vreun Vasile Blaga, dacă nu de-a dreptul cu o Udrea sau un Boc!

Episodul Chiliman le-a demonstrat pesemne liderilor liberali şi ce bine e să aibă cât mai mulţi (foşti) securişti în partid. Abia ce izbucnise scandalul şi proaspăta achiziţie, Sorin Roşca Stănescu, ameninţa deja cu ditamai dosarul care să demonstreze că primarul sectorului 1 e unul din cei mai corupţi oameni din ţară (ceea ce se prea poate, dar cum de s-a aflat în partid abia ieri, în câteva ore?!), având legături dubioase, printre alţii, cu un anume Vlad Moisescu, despre care personal recunosc că nu auzisem, şi despre care, din spusele lui Roşca Stănescu, tocmai începusem să cred că e vreun veros asfaltangiu sau ceva, când a reieşit că e un actual vicepreşedinte PNL, care, în paranteză fie spus, nici nu ar fi avut cum să ajungă într-o asemenea poziţie fără binecuvântarea lui Antonescu, fiindcă Marele Şef liberal a avut grijă să-şi pună (tot nu foarte democratic!) în echipa de conducere numai oamenii lui de încredere!

Tot în legătură cu întâmplările de ieri, mai merită remarcată jalnica încercare de justificare a debarcării lui Chiliman, făcută în cel mai pur stil căcăniu-portocaliu. Cică bietul om nu s-ar putea ocupa în acelaşi timp şi de campania electorală pentru primăria de sector şi de conducerea filialei de partid. Păi, în logica asta, mă aştept ca (la timpul potrivit) şi Crin Antonescu să-şi dea demisia din funcţia de preşedinte PNL, pentru a se putea concentra pe campania electorală prezidenţială. Alţii care ne iau pe toţi de proşti!

În încheiere, vreau să anunţ public, solemn şi oficial că începând de ieri eu unul o să mai plimb jetul...

luni, 9 aprilie 2012

DUPĂ CONGRES

Cu televizorul pornit, dar fără sonor, aşa cum m-am uitat eu, oricum pe sărite, sâmbătă, citind însă cu atenţie titlurile şi informaţiile afişate, presupun că niciun congres, al niciunui partid, oricât de “modern”, n-are cum să arate cu mult mai bine decât cele ale PCR de odinioară. Nu asta-i problema. Problema e că, vorba unui prieten, până la alegeri o să ajungem să votăm cu PD-L pentru că acolo o să rămână mai puţini pedelişti decât în USL!

Sincer să fiu, nici înainte de mişcările astea spectaculoase (şi mizerabile) de trupe dinspre PD-L/UNPR spre PNL, PSD şi PC n-am crezut că USL ar putea obţine cele peste şaizeci de procente cu care e (sau a fost) creditat prin sondajele de opinie, ba aş fi pronosticat că nu ia nici cincizeci, însă mă gândeam că dacă până la urmă, tocmai din cauza lor, va scoate un treizeci şi ceva-patruzeci, din tot atâta rată de participare la vot, lăsând şi următoarea guvernare pe mâna lui Traian Băsescu şi a cui o socoti el de cuviinţă s-o dea, o să aud iarăşi tot felul de politicieni liberali şi social-democraţi, în frunte cu marii moralişti Ponta şi Antonescu, başca pupinanaliştii lor de serviciu, constatând cu furie şi amărăciune ce proşti sunt românii fiindcă nu votează cu cine trebuie. Nu zău! Şi oglinda ce spunea?

vineri, 6 aprilie 2012

"SILENT WATERS"


joi, 5 aprilie 2012

DOUĂ CETE

Într-un fel, ceea ce se petrece zilele astea şi probabil că se va tot petrece până la alegerile parlamentare din toamnă, respectiv migrarea în haită a pedeliştilor spre PSD şi PNL, este un fenomen firesc, dar care ar fi trebuit să aibă loc în urmă cu foarte mulţi ani: (auto)dizolvarea PD – pe care întotdeauna l-am socotit un partid inutil, artificial, fără ideologie, menit doar să încurce lucrurile pe scena politică – şi împărţirea membrilor lui în două cete, nu neapărat de smintiţi şi de mişei, ci de liberali şi socialişti (pesedişti). Acum e mult prea târziu, iar cele două alternative pentru pedelişti ar trebui să rămână puşcăria sau retragerea definitivă din viaţa publică. Altfel îi vom vedea in corpore guvernând liniştiţi şi la anul pe vremea asta, din partea USL şi, poate, de ce nu?, avându-l drept premier pe cel puţin la fel de liberalul ca şi Frunzăverde – Ungureanu!

miercuri, 4 aprilie 2012

...

Astăzi îmi propusesem să scriu un amplu comentariu despre pedelistul Radu F. Alexandru, care nu vrea în ruptul capului să demisioneze din Senat, cu toate că a fost numit într-o funcţie la CNA perfect incompatibilă cu calitatea de parlamentar. Mi-am dat seama însă că tot ce-mi venea la… tastatură era un interminabil pomelnic de epitete şi cuvinte de ocară dintre cele mai vulgare la adresa personajului. Fără îndoială că de meritat le merită pe toate, plus multe altele care mi-au scăpat la inventar, dar în schimb nu merită atâta deranj din partea mea. În plus, acum ar fi deja oarecum superfluu să le mai înşir, nu?

marți, 3 aprilie 2012

CEI SĂRACI CU DUHUL

Îl vedeam aseară la televizor pe Mugur Ciuvică întrebându-se oarecum contrariat ce rost a mai avut sceneta jucată “pe surse” de premierul Ungureanu lunea trecută, când chipurile refuza cu îndârjire şi uşi trântite să le dea pedeliştilor bani pentru pomeni electorale, dacă după doar fix o săptămână avea să cedeze lamentabil, făcându-se astfel şi mai rău de râs, fiindcă a mai şi atras atenţia asupra inconsecvenţei sale.

Ei bine, dincolo de explicaţia pe care am găsit-o eu încă după prima zi de mandat a lui MRU, suspectat pe nedrept de o inteligenţă sclipitoare, ar mai fi aceea că întotdeauna vor exista nişte oameni şi mai săraci cu duhul, care după o asemenea tărăşenie să rămână cu o imagine bună despre el. De pildă, unul ca Ionel Blănculescu, care, tot aseară, vorbea despre episodul trântitului de uşi ca despre un semnal pe care “noi” l-am apreciat în mod deosebit şi care a însemnat ceva în istoria politică a României. “Noi” fiind ei, cei săraci cu duhul!

luni, 2 aprilie 2012

ECO

Fără să fie cine ştie ce mare surpriză, se poate lesne observa că febra protestelor, care cuprinsese oricum nu chiar întreaga ţară, dar măcar câteva oraşe, pe la începutul anului, când afară ningea şi viscolea, s-a domolit simţitor odată cu venirea primăverii. C-aşa-i românul, om sucit!

Aseară îl auzeam însă pe cel dintâi demonstrant al naţiunii, tânărul acela despre care n-am prea înţeles dacă zilele astea se mai ocupă şi cu altceva, declarând că simte “o adevărată frenezie la nivelul societăţii civile” în legătură cu chestiunea gazelor de şist, dar şi altor probleme similare, ce ţin de protecţia mediului. Sincer, îi doresc mult succes în mobilizarea maselor măcar pe linia asta, că-s şi eu un pic ecologist, dar într-o ţară unde oamenii n-au ajuns încă la nivelul de civilizaţie care să-i facă să-şi adune măcar cutiile de bere şi sticlele de suc, dacă nu şi cojile de ou sau oasele de pui (biodegradabile, ce-i drept, dar la fel de inestetice) de la locurile de picnic, mă tem că nu-l va avea.