Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 29 februarie 2008

SURPRIZĂ... SURPRIZĂ!... SURPRIZĂ!!... SURPRIZĂ!!!

Pe pagina de prezentare a cinematografului Cityplex din Piaţa Eroii Revoluţiei stă scris, printre altele: “suntem o echipă tânără şi creativă, dornică să inoveze şi să vă surprindă”. Nu ştiu cum e cu tinereţea, însă dinspre partea surprizelor pot să confirm: se ţin lanţ!

Prima oară am fost acolo la câteva zile după inaugurare. Pe la jumătatea filmului a venit şi surpriza: proiecţia s-a oprit, iar în sală s-au aprins luminile. Lucrurile au reintrat în ceea ce prin plicticoasele cinematografe de cartier s-ar numi normal, după vreo zece minute. La a doua mea vizită, o săptămână mai târziu, surpriza a constat numai în faptul că scenariul s-a repetat aproape identic, aşa încât, cinstit vorbind, n-ar mai fi trebuit să mă ia pe nepregătite.

Se prea poate să fiu eu un tip cam conservator, însă recunosc că nu mă dau în vânt după asemenea demonstraţii de creativitate şi inventivitate din partea tinerei echipe conduse – trebuie spus – de fostul manager de real insucces al TVR, Tudor Giurgiu. Totuşi, activitatea fiindu-le abia la început, m-am arătat destul de îngăduitor, propunându-mi doar să nu mai calc pe-acolo o vreme, până ce le trece entuziasmul iniţial.

Am revenit după vreo trei luni, mânat parcă de un demon lăuntric. Oferta se diversificase. Fiind vorba despre un film oarecum muzical, personalul se orientase perfect, mutând accentul pe coloana sonoră: în locul celei originale, se repeta la nesfârşit un pasaj redat subturat, într-un mod cavernos, din generic. De data asta, o surpriză de proporţii au avut şi cei de-acolo, pentru că după ce am făcut un scandal monstru, le-am cerut înapoi banii pe bilet. N-a fost uşor, dar i-am şi obţinut, jurându-mi totodată să fie cel din urmă film pe care (nu) îl văd acolo.

Din păcate, anumite împrejurări m-au obligat sâmbăta trecută să-mi încalc promisiunea. Mărturisesc că deşi eram întrucâtva resemnat, undeva în adâncul sufletului mai nădăjduiam totuşi să fiu surprins din nou, singurul lucru cu adevărat neaşteptat fiind să nu se întâmple nimic rău. Cum reclamele au decurs absolut impecabil, chiar începusem să mă relaxez, când... Iluziile mi-au fost brusc spulberate, de la primul cadru al filmului: imaginea era secţionată pe orizontală, în două fragmente inegale, subtitrarea devenind supratitrare. Evident că nimeni nu s-a grăbit să remedieze problema (nici careva din ceilalţi trei spectatori să o raporteze măcar), aşa că tot mie mi-a revenit sarcina de a lua atitudine. Nu cred că mai e cazul să detaliez ce fel de atitudine...

Aşadar, patru din patru – punctaj maxim. Presupun că merit şi un premiu. Acum, nu ştiu dacă am fost eu unicul beneficiar al tuturor surprizelor puse în joc de la inaugurare şi până în zilele noastre – ceea ce m-ar face să cred într-o conspiraţie... multiplexală îndreptată împotriva mea şi, pe cale de consecinţă, să dau în mania persecuţiei – sau asemenea episoade au o frecvenţă suficient de mare încât faptul că am fost integralist să nu presupună decât o coincidenţă relativ tolerabilă din perspectiva integrităţii mele psihice.

joi, 28 februarie 2008

“ACUM ÎNCEP SĂ SE VADĂ EFECTELE MAJORĂRII PENSIILOR!”

De când cu măsura... social-democrată a liberalilor de creştere a pensiilor, aproape că nu există talk-show fără ca vreun mare analist să atragă atenţia că “Guvernul nu are bani de pensii” şi mai ales să concluzioneze sentenţios, în legătură cu orice lucru rău din economie: “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”.

Au crescut preţurile şi inflaţia – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. S-a devalorizat leul – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Scade creşterea economică – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Creşte consumul şi implicit deficitul comercial – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Merg prost (ca dintotdeauna) lucrurile în învăţământ – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”; în Justiţie (idem) – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Nu se mai găsesc medicamente compensate – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Fac grevă ceferiştii, profesorii, funcţionarii etc. – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. S-a blocat vreun contract pentru autostrăzi – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Orice legat de taxa auto – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”... Şi lista poate continua.

Nici eu nu sunt un fan al măsurii. Ascultând însă toate aceste declaraţii ai crede că întregul buget de stat pe anul acesta şi pe următorii douăzeci ar trebui să fie cheltuit numai şi numai pentru ducerea ei la îndeplinire.

miercuri, 27 februarie 2008

UNUL, DAR “BUN”

Cu ocazia bilanţului de activitate pe anul 2007 al DNA, prezentat ieri de Daniel Morar, s-a readus în discuţie chestiunea cercetării foştilor şi actualilor miniştri, care ar fi întârziată, printre altele, de interpretările diferite date articolului 109 alin. (2) din Constituţie, conform căruia “numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului...”. Astfel, în timp ce procurorii susţin că avizul Preşedintelui ar fi suficient, o serie de jurişti, în frunte cu avocaţii împricinaţilor sunt de părere că prezenţa conjuncţiei “şi” din articol (în loc de un “sau” cu caracter opţional) impune ca în cazul miniştrilor care au şi calitatea de senator sau deputat să fie consultat şi Parlamentul, respectiv camera căreia îi aparţine fiecare. Între noi fie vorba, o interpretare foarte “riguroasă” ar duce la concluzia aberantă că trebuie cerute concomitent avize din partea tuturor celor trei instituţii enumerate în Constituţie, nefiind deloc limpede ce se întâmplă dacă în final ele nu concordă!

Mie mi se pare că de fapt lucrurile sunt mult mai simple. Pentru fiecare ministru trebuie cerut un singur aviz, de la camera din care face parte, respectiv de la Preşedinţie, atunci când acuzatul nu este şi parlamentar. Am convingerea că acesta este sensul corect al alineatului cu pricina – unul oricum discutabil, câtă vreme conferă demnitarilor o protecţie suplimentară în faţa legilor. Altminteri, este la fel de nefiresc şi să fie consultate mai multe instituţii, dar şi să se lase la cheremul DNA-ului căreia dintre ele să-i adreseze cererea de avizare a urmăririi penale.

marți, 26 februarie 2008

MELODIA POTRIVITĂ... LA CONCURSUL NEPOTRIVIT

În ultimii ani, Selecţia Naţională a Eurovisionului se desfăşoară, aproape invariabil, după acelaşi tipic: numai melodii slabe, cu excepţia uneia singure care, fie cu sprijinul decisiv şi uneori – de ce să nu recunoaştem? – de-a dreptul forţat al juriului, fie cu acela al publicului, câştigă. Chiar şi anul trecut, Todomondo a fost cam tot ce se putea face.

Acum în schimb, doar prima parte a tradiţiei s-a respectat, în sensul că au fost tot numai melodii slabe, tot cu excepţia uneia singure (Biondo), care însă a pierdut, ceea ce, în paranteză fie spus, mi-a amintit de prima noastră participare, când o piesă devenită între timp şlagăr – “Say Something” a lui Laurenţiu Cazan – a fost învinsă de una îngrozitoare interpretată de Dida Drăgan.

Acuzaţiile de plagiat aduse lui Andrei Tudor, compozitorul cântecului cu care Nico şi Vlad Miriţă ne vor reprezenta la Belgrad, s-ar putea să fie excesive, neexistând probabil o intenţie expresă de furt. Nici măcar faptul în sine că “Pe o margine de lume” seamănă într-adevăr izbitor cu o mai veche melodie spaniolă nu este atât de deranjant pe cât e acela că pur şi simplu seamănă cu o bucată mediocră.

După toată tevatura, în loc să ne alegem cu o piesă cu care eu cred că am fi putut chiar câştiga la Eurovision (ajutaţi şi de “fraţii” suedezi, norvegieni, finlandezi etc.), am irosit una numai bună pentru un loc fruntaş la Festivalul Mamaia 2008.

luni, 25 februarie 2008

vineri, 22 februarie 2008

(CA) LA TEATRU

Convingerea mea intimă este că renovarea sălii George Constantin (Studio) a Teatrului Nottara, departe de a necesita mari investiţii, a adus la bugetul instituţiei un oarece profit. Confortabilele fotolii de odinioară au fost vândute pentru a se achiziţiona în schimb un număr încă şi mai mic de scaune din plastic, foarte asemănătoare celor din staţiile de metrou, dar mai incomode, pe care înţepeneşti de îndată ce te aşezi.

Acesta este probabil şi motivul pentru care accesul în sală se face cu cel mult cinci minute înainte de ridicarea cortinei. Cu precizarea că nici cortină nu mai există, cum nu mai există nici scenă, actorii evoluând la sol, puţin sub nivelul tuturor rândurilor, cu excepţia primului. Subliniez: puţin. Fiindcă nu e vorba nicidecum despre un amfiteatru. Diferenţa dintre rânduri este numai de vreo două degete, aşa încât dacă ai neşansa ca în faţa ta să stea un om de peste un metru şaizeci, normal proporţionat, tu neavând decât unu optzeci (regrete sincere pentru şi mai nefericitul din spate), piesa se transformă inevitabil într-una de teatru radiofonic.

Desigur că întârzierea cu care se pătrunde în incintă – justificabilă poate în cazul unor reprezentaţii cu “viziuni regizorale” deosebite, în care actorii sunt deja pe scenă la intrarea spectatorilor, fie atârnând de undeva, fie zăcând, pe jumătate despuiaţi, în ipostaze sugestive – creează alte neplăceri, cum ar fi cozile de la singura cabină de toaletă, ori de la minuscula garderobă. Colac peste pupăză, scaunele au şi o numerotare bizară, continuă de la 1 la câte există, cea mai derutată de chestia asta fiind plasatoarea, parcă una proaspăt angajată de fiecare dată!

Păcat de toate aceste inconveniente – parte din ele uşor remediabile, cu puţină bunăvoinţă – pentru că, la drept vorbind, aici am văzut unele dintre cele mai reuşite spectacole bucureştene din ultimul timp.

joi, 21 februarie 2008

RĂU CU RĂU, DAR IMPOSIBIL FĂRĂ RĂU

Practic toate partidele româneşti continuă să înfiereze cu mânie patriotardă poziţia adoptată de UDMR faţă de independenţa Kosovo. Inclusiv liberalul Ludovic Orban, prezumtiv candidat la Primăria Capitalei, dacă tot e creditat în sondajele de opinie cu cote similare celor obţinute de PRM la alegerile europarlamentare, s-a gândit că i-ar prinde bine, din punct de vedere electoral, să împrumute câte ceva şi din discursul liderilor acestuia, cerând, dimpreună cu opoziţia mai unită ca niciodată, scoaterea maghiarilor de la guvernare.

Pentru a demonstra că toate acestea nu sunt doar simple exerciţii de imagine în perspectiva apropiatelor alegeri, eu le-aş sugera să treacă la măsuri şi mai drastice! Domnul Orban, de pildă, şi-ar putea înainta demisia de onoare din Guvern, ocupându-se liniştit de campania pentru Primărie, în timp ce PSD şi PD-L ar trebui să-şi treacă în statute prevederi exprese care să excludă orice fel de colaborare cu UDMR până când nu-şi revizuieşte atitudinea, sau, cine ştie, România nu-şi schimbă ea însăşi, de voie, de nevoie, poziţia oficială faţă de Kosovo.

Problema lor însă e alta. Dincolo de beneficiile în plan extern pe care le aduce prezenţa maghiarilor în structurile de conducere ale ţării, la cum arată situaţia politică internă, indiferent de rezultatul alegerilor parlamentare, UDMR nu prea poate fi lăsat în afara viitoarei coaliţii de guvernare. Oricât de optimişti ar fi democrat-liberalii, e greu de crezut că vor obţine peste 50% din voturi, aşa încât unica lor şansă de a conduce “singuri”, aşa cum visează, este să se alieze de fapt cu mult hulita formaţiune. De partea cealaltă, nici monstruoasa coaliţie PNL-PSD, propusă chiar de unii lideri social-democraţi, nu ar asigura o majoritate, maghiarii fiind şi în acest caz indispensabili. În concluzie, declaraţiile belicoase la adresa UDMR nu sunt decât tot atâtea dovezi de ipocrizie.

miercuri, 20 februarie 2008

NOŢIUNEA TIMPULUI

Se pare că Traian Băsescu are o slăbiciune pentru duratele extreme. Sau îi lipseşte noţiunea timpului. După ce n-a demisionat în doar 5 minute – şi probabil că n-o va face... niciodată – dar e încă în grafic în a nu o numi “niciodată” pe Norica Nicolai la Ministerul Justiţiei, zilele trecute s-a jurat că România nu va recunoaşte, cum altfel decât “niciodată”, independenţa provinciei Kosovo.

Când vine vorba despre asemenea angajamente, un interval de zece ani poate fi socotit destul de lung, o sută de ani – lunguţ, o mie – mare, iar zece mii – enorm. “Niciodată” înseamnă şi mai mult!

Ca şi cum n-ar fi de-ajuns că în stilul ăsta riscăm să rămânem şi în Irak de unii singuri, fără sprijinul aliaţilor americani, care presupun că se vor retrage într-un moment oarecare al istoriei lor, dacă ar fi să luăm în serios declaraţia lui Traian Băsescu, România ar trebui să refuze recunoaşterea independenţei Kosovo probabil încă muuultă, foaaarte multă vreme după ce o vor accepta chiar Rusia şi Serbia. Ceea ce mi se pare un pic exagerat!

marți, 19 februarie 2008

UITAREA E DE AUR

Poziţia UDMR-ului în chestiunea Kosovo a stârnit un asemenea val de indignare printre ultranaţionaliştii autohtoni, încât ai putea crede că maghiarii s-au pronunţat pentru independenţa Ţinutului Secuiesc şi nu a celui kosovar, pe care, ne place sau nu, au recunoscut-o deja majoritatea prietenilor noştri din UE şi NATO! După ce în urmă cu nici un an peremiştii şi udemeriştii se înţelegeau ca fraţii întru alungarea de la guvernare a Partidului Democrat şi suspendarea lui Traian Băsescu, acum sunt readuse pe tapet toate păcatele originare şi cele adunate pe parcurs ale UDMR, liberalii fiind şi ei amestecaţi în ciorbă, ca formaţiune ce girează, de alaltăieri, de la patru fără un sfert, prezenţa “trădătorilor” la conducerea ţării.

Evident că o asemenea atitudine nu poate duce la nimic bun. Ieri, de pildă, Gheorghe Funar şi Adrian Păunescu invocau – ca dovadă peremptorie a intenţiilor necurate ale maghiarilor – Statutul minorităţilor, un proiect pe care de 10-12 ani UDMR se preface că-l pune drept condiţie a participării la diferitele coaliţii de guvernământ, iar partidele româneşti se prefac şi ele că-l acceptă şi timp de patru ani, cât durează mandatul, îl fac uitat prin Parlament. Iată însă că, din când în când, se găsesc nişte “adevăraţi patrioţi” care să ne amintească de el şi, lucru mai grav, să le reamintească poate şi maghiarilor şi, stârnindu-i, să le dea cine ştie ce idei!

luni, 18 februarie 2008

MICI ASEMĂNĂRI ŞI ENORME DIFERENŢE

Pentru a ne abate atenţia de la gâlceava politică internă de zi cu zi, comunitatea internaţională a pus la cale o ditamai diversiunea: independenţa provinciei Kosovo. În sfârşit, avem o problemă cu adevărat importantă de dezbătut.

România se află într-o situaţie ingrată. Poziţia noastră, deşi corectă în principiu, pare la fel de “subiectivă” ca şi aceea a Rusiei, partea cea mai proastă fiind că, pentru a o explica, mass-media străină a început din nou să vorbească, după ureche şi la grămadă, despre asemănările dintre problemele din Transilvania şi cele din Kosovo, Ţara Bascilor, Vojvodina, Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia ş.a.m.d. Or, cu riscul de a părea cinic, trebuie să remarc faptul că cel puţin maghiarii de pe la noi au ratat “şansa istorică” a albanezilor din Serbia de a fi epuraţi etnic şi martirizaţi de vreun Miloşevici autohton. Iar acum e deja prea târziu: suntem cu toţii bine mersi în UE!

Cum şi analiştii şi politicienii dâmboviţeni s-au grăbit să tragă aiurea tot felul de semnale de alarmă – încât ascultându-i aproape că mă simt obligat să intru în panică – abia aştept o nouă ieşire la rampă a tandemului Băsescu-Tăriceanu, pe teme interne şi cât mai meschine, pentru a ne distrage la rândul lor atenţia, până când nebunia kosovară se va mai potoli.

vineri, 15 februarie 2008

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, UN POLITICIAN ŞI O ZIARISTĂ

A trecut mai bine de o săptămână de când Curtea Constituţională s-a pronunţat în cazul Noricăi Nicolai şi încă nu a apărut motivarea deciziei. Mă întreb dacă e posibil ca redactarea ei să fie adaptată în funcţie de comentariile exprimate între timp în mass-media sau de îndoielile lui Traian Băsescu în privinţa oportunităţii mutării lui Teodor Meleşcanu de la Ministerul Apărării la Justiţie? De pildă, să conţină, ca din întâmplare, şi un paragraf referitor la prerogativele Preşedintelui în revocarea unui ministru!


În urmă cu vreo două zile, l-am văzut pe Victor Ponta foarte revoltat că liberalii, de câte ori apar pe la televizor, nu fac altceva decât să vorbească despre cât de bine o duc cetăţenii României de când la guvernare se află PNL. Teoria domniei sale era în aparenţă fără cusur, şi anume că oamenii ştiu şi ei singuri cum o duc, aşa că nu e cazul să le-o spună alţii. Mergând însă pe acelaşi raţionament, sper să nu-l mai aud nici pe domnul Ponta spunând întruna... cât de rău o duc aceiaşi cetăţeni de când la guvernare nu se mai află PSD!


Aseară, una dintre campioanele luptei împotriva taxei auto, ziarista Corina Dragotescu se răţoia la clasa politică acuzând-o că... fură iniţiativele societăţii civile şi le transformă în legi cu care apoi se laudă pentru a câştiga capital electoral! Aluzia era la PC şi PSD care intenţionează să promoveze un act normativ menit să elimine taxa amintită, deşi singurul merit în această chestiune l-ar avea Realitatea TV, prin campania furibundă purtată în ultimele săptămâni. Probabil că pentru a o satisface pe doamna Dragotescu şi a nu fi acuzat de populism sau plagiat, nici Guvernul n-ar trebui să renunţe la taxă, cel puţin până când dumneaei nu elaborează, votează şi promulgă, de una singură, o lege corespunzătoare.

joi, 14 februarie 2008

REVENIREA NEGUSTORULUI CINSTIT

De câte ori îl văd pe Adrian Năstase într-un talk-show, îmi iert – cel puţin pe durata emisiunii – greşeala de a-l fi votat pe Traian Băsescu la alegerile prezidenţiale din 2004. Nu că într-o coşmarescă situaţie similară aş mai proceda la fel; pur şi simplu aş aplica tactica de la momentul confruntării finale dintre Ion Iliescu şi Vadim Tudor – statul acasă.

Din punctul de vedere al unui alegător care n-a votat (şi foarte probabil nici n-o va face) vreodată cu PSD, vestea bună a “reformării” acestui partid la ultimele sale congrese prin trecerea pe linie moartă a vechii gărzi implica, la drept vorbind, şi o componentă uşor perfidă: dincolo de gândul că, în cazul unei eventuale, deşi nedorite, victorii la viitoarele alegeri, guvernarea ar fi intrat măcar pe mâna unor oameni mai de soi, era evident că îndepărtarea domnilor Năstase, Iliescu, Mitrea etc. va duce la pierderea unui însemnat segment electoral – simpatizanţii fideli ai acestora, neimpresionaţi nici măcar de problemele lor cu Justiţia – fără a avea de unde să câştige un altul în loc.

Privită în oglindă, “restauraţia” al cărei semnal puternic a fost dat ieri prin recuperarea şi plasarea fiilor risipitori, la apelul bocancilor, în diverse funcţii inventate peste noapte este o dublă veste proastă: PSD chiar se întăreşte şi, din nefericire, cu personaje de care speram că am scăpat definitiv din peisajul politic.

Şi mai trist este faptul că această mişcare are până la urmă o justificare perfect raţională. Dacă la momentul când Adrian Năstase îşi începea periplul pe la DNA instituţia avea o oarecare credibilitate, de când a devenit limpede că ea e folosită ca un instrument politic împotriva adversarilor lui Traian Băsescu, fostul premier a căpătat o aură de victimă prigonită dimpreună cu (exagerat de) numeroşii săi tovarăşi de suferinţă din toate partidele, cu excepţia PD-L-ului. Mulţi îşi vor spune că dacă ar fi fost într-adevăr ceva în neregulă cu termopanele domniei sale, trei ani ajungeau cu vârf şi îndesat pentru pronunţarea unei sentinţe. Aşa însă, pare doar un biet negustor cinstit, persecutat de Traian Băsescu.

miercuri, 13 februarie 2008

AMEŢIT DE CIFRE

Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, inflaţia pe luna ianuarie 2008 a fost de 0,86%, iar cea anuală, pentru intervalul ianuarie 2007-ianuarie 2008, de 7,26%. Luna trecută, pâinea s-a scumpit cu 0,42%, legumele cu 1,98%, fructele cu 1,75%, carnea cu 0,34%, iar laptele cu 1,77%; în medie, preţul alimentelor a crescut cu 0,8%.

Ieri, imediat după apariţia comunicatului, în studioul de ştiri de la Realitatea TV am revăzut un superspecialist dându-se de ceasul morţii şi turuind cu disperare-n glas despre nenorocirea care s-a abătut asupra economiei româneşti. Aşa o fi, numai că respectivul este fix acelaşi care, cel puţin de pe la începutul anului, de când criza economică a devenit un subiect la modă, pentru a demonstra că toate măririle de salarii şi pensii promovate de Guvern au fost deja înghiţite de inflaţie, ne prezintă zi de zi grafice şi tabele din care ar reieşi că preţul fiecăruia dintre produsele alimentare de bază a crescut subit cu procente pornind de pe la minimum 15-20% şi ajungând până pe la 50%! Măruntele diferenţe dintre cifrele oficiale şi cele proprii nu l-au descumpănit câtuşi de puţin: situaţia e la fel de dramatică!

În plus, cum inflaţia pe luna trecută are o valoare mai puţin spectaculoasă şi oarecum sub aşteptările pesimiştilor de serviciu, nu s-a referit decât la cea anualizată, cu toate că de obicei analiştii procedează invers. Ideea era că aceasta s-a dublat faţă de acum un an (lucru îngrijorător, ce-i drept), existând riscul ca sindicatele să-şi sporească proporţional pretenţiile, pe principiul “dacă inflaţia s-a dublat, să se dubleze şi salariile”!

Acum, eu, ca biet telespectator de rând, se prea poate să nu fi înţeles mare lucru din toată analiza domniei sale, însă cred că am înţeles destul de bine altceva, şi anume că primul care n-a înţeles chiar nimic a fost însuşi prezentatorul ştirilor, aflat şi el în studio. Cu un aer de înmormântare, acesta a conchis că şansele de a ne încadra în ţinta de inflaţie pe 2008 asumată de BNR (5,9%) sunt practic nule, de vreme ce doar pe o singură lună creşterea a fost de... 7,26%!

marți, 12 februarie 2008

PUŢINI, DA’ INTERŞANJABILI

Dintre toate soluţiile surprinzătoare proaste pentru rezolvarea crizei de la Ministerul Justiţiei, liberalii au reuşit ieri să o aleagă pe cea mai proastă: mutarea lui Teodor Meleşcanu de la Apărare – cu numai două luni înaintea summitului NATO – şi înlocuirea sa cu Radu Stroe. Sincer vorbind, chiar şi cei care-i acuză de iresponsabilitate pot fi cu greu contrazişi!

Indiferent cât de sofisticat o fi fost calculul politic ce a dus la această mişcare, am mari îndoieli că măcar în ochii propriului electorat PNL a ieşit cu bine din situaţia dificilă în care a fost pus, încă o dată, de Traian Băsescu. Dimpotrivă, cred că Preşedintele îşi freacă mâinile, întru totul satisfăcut de consecinţe. Prin trambalarea aceloraşi personaje (oricât de onorabile) de pe un post pe altul, partidul s-a dovedit a fi lipsit de resursele necesare pentru prea larga pălărie a guvernării. Domnul Stroe, de pildă, după ce anul trecut se retrăgea cu mare demnitate şi tam-tam din Cabinet fiindcă eşuase în tentativa de a obţine o funcţie de conducere internă la Congres, revine acum, ca scos din cutie, numai bun pentru o poziţie guvernamentală încă şi mai importantă decât precedenta! În ceea ce-l priveşte pe omul-orchestră Meleşcanu, cârcotaşii ar putea pune accentul mai curând pe schimbarea sa de la Ministerul Apărării decât pe titularizarea la Justiţie, văzând-o drept o încercare de muşamalizare a scandalului incipient legat de trimiterea trupelor româneşti în Ciad.

Din toată această brambureală, Traian Băsescu nu poate trage decât o singură concluzie: strategia sa de distrugere a imaginii PNL funcţionează perfect, aşa încât trebuie continuată!

luni, 11 februarie 2008

CONDAMNAŢI LA LOCUL DE MUNCĂ

Liberalii par hotărâţi să tranşeze astăzi situaţia de la Ministerul Justiţiei, deşi atâta vreme cât Curtea Constituţională încă nu şi-a motivat decizia de joia trecută, surprizele nu sunt excluse. Mai ştii? Am putea afla, de pildă, că până la urmă preşedintele poate refuza propunerea de ministru iniţială doar în anumite condiţii pe care în cazul Noricăi Nicolai să nu le fi respectat!

Oricum, printre variantele de “rezolvare” a situaţiei se numără şi retragerea de la guvernare, evocată de Crin Antonescu. Personal, îl înţeleg. Dacă aş fi fost silit să înghit la locul de muncă, din partea şefului... unui alt departament (!), un sfert din mizeriile servite PNL-ului de către Traian Băsescu, mi-aş fi luat de mult tălpăşiţa. Numai că eu nu sunt şi probabil nici n-aş putea fi vreodată politician.

În actualul context, pe cât de bine le-ar prinde liberalilor, din punct de vedere electoral, căderea guvernului – în urma unei moţiuni de cenzură, să spunem – pe atât de proastă este ideea demisiei lui. Plecarea din proprie iniţiativă ar fi văzută de toată lumea ca un gest de laşitate şi o recunoaştere a înfrângerii în faţa lui Traian Băsescu.

Avantajele alegerilor anticipate ar fi “scurtarea” anului electoral înainte de a fi compromis în plan economic prin măsuri populiste (la care, din fericire, domnul Tăriceanu s-a angajat totuşi să nu recurgă, dar rămâne să ne şi convingă) şi – doar teoretic – prinderea pe picior greşit a PD-L-ului, înainte de a se fi reorganizat complet.

Pe de altă parte, deşi n-am nici cea mai mică simpatie faţă de PSD, recunosc faptul că, de dragul echilibrării scenei politice, mi-aş dori ca social-democraţii, la adăpostul opoziţiei şi pe fondul nesfârşitelor scandaluri din sânul puterii, să aibă timp pentru a mai recupera puţin din ecartul care îi desparte încă de democraţi. O diferenţă de numai câteva procente între cele două formaţiuni ar fi ideală, inclusiv pentru PNL. Aşa cum am mai scris, rămân la părerea mea, oarecum singulară din câte observ, că după alegeri cea mai probabilă coaliţie de guvernare va fi una tot de dreapta, PD(L)-PNL-UDMR, în care însă e de dorit ca primii să nu aibă o pondere sufocantă.

Liberalii sunt, aşadar, “condamnaţi” să rămână la guvernare, mizând pe un comportament responsabil, concretizat prin refuzul de a mai acorda tot felul de pomeni electorale şi prin menţinerea unei creşteri economice semnificative.


ULTIMA ORĂ: Cum Mircea Geoană tocmai a declarat ferm că PSD nu va vota nicio restructrare a Guvernului propusă de premierul Tăriceanu, poate că exact asta ar trebui să facă PNL. Ar fi un bun prilej de ieşire forţată de la guvernare, cauzată de “alianţa” PSD-PD(L). Există însă riscul ca social-democraţii – care am convingerea că au cerut demisia Cabinetului doar de ochii lumii – să se răzgândească din mers, cum au mai făcut-o şi, dimpotrivă, să dea iarăşi apă la moară celor care se încăpăţânează să vadă o “coaliţie netransparentă” între PSD şi PNL.

vineri, 8 februarie 2008

E LIMPEDE!

Decizia de ieri a Curţii Constituţionale este cât se poate de limpede: gata cu Norica Nicolai la Ministerul Justiţiei; premierul trebuie să nominalizeze “altă persoană”. Pentru oricine are măcar o brumă de bun-simţ, o fărâmă de creier şi nu suferă de schizofrenie, la fel de limpede este că ea se bate cap în cap cu precedenta pe aceeaşi temă, dată în privinţa lui Adrian Cioroianu. Iar pentru mine personal mai este limpede şi că e una stupidă.

Deciziile Curţii se contrazic nu doar între ele, ci şi fiecare cu propria-i motivare. În acelaşi caz Cioroianu, de pildă, după ce se scrie negru pe alb că preşedintele “nu are un drept de veto” în numirea unui ministru, se explică pe multe pagini cum îl poate de fapt exercita. E ca şi cum un judecător, argumentându-şi verdictul de “vinovat” într-un caz de crimă, spune că ucigaşul este paralitic din naştere, imobilizat la pat, iar la ora asasinatului se afla, în comă, într-un spital din altă ţară.

Acum, eu nu ştiu sigur dacă hotărârile Curţii, când nu declară vreo lege ca neconstituţională, se aplică retroactiv, sau premierul o poate lua de la capăt cu nominalizările la Justiţie, eventual propunându-i preşedintelui, pentru început, o persoană şi mai controversată decât Norica Nicolai, care ar putea fi a doua opţiune, dacă prima nu se acceptă. Oricum, le-aş sugera liberalilor ca de-aici înainte să procedeze în felul următor: când mai au de înlocuit câte un ministru, după ce se adună ei prin forurile de conducere ale partidului, să iasă declarând că au votat doi candidaţi, primul fiind Dinu Patriciu, Tudor Chiuariu, Relu Fenechiu sau alt bun prieten al lui Traian Băsescu; pe locul secund s-a situat domnul sau doamna Cutare, în fapt persoana pe care o vor cu adevărat numită. După ce şeful statului va respinge, firesc, propunerea iniţială, următoarea va fi, ca în “Naşul”, cea “pe care n-o poate refuza”, conform deciziei Curţii.

Sau, şi mai bine, invers: anunţă din start că varianta de rezervă este o persoană absolut de neacceptat pentru domnul Băsescu, astfel încât acesta, ştiind ce-l aşteaptă, să o prefere pe prima!

joi, 7 februarie 2008

ÎN SFÂRŞIT, PREŞEDINTELE TACE. CÂND AR TREBUI SĂ VORBEASCĂ!

În tot acest balamuc iscat în jurul CNSAS, Guvernul are toate şansele să cadă la mijloc. Dacă n-ar fi intervenit nicicum, lumea s-ar fi întrebat, pe bună dreptate, de ce n-o face. În schimb, după emiterea Ordonanţei de ieri, deja au apărut tot soiul de înţelepţi nemulţumiţi de conţinutul ei şi care acuză Executivul că încearcă să pună beţe-n roate deconspirării Securităţii prin diferite tertipuri, mergând de la implicarea Justiţiei în acest proces şi până la suprimarea sintagmei “ca poliţie politică”, menită, după părerea lor, să complice lucrurile şi să atragă, mai devreme sau mai târziu, o nouă decizie de neconstituţionalitate. Ascultându-i, rămâi cu impresia că Guvernul ar fi trebuit să scoată peste noapte un act normativ chiar mai tăios decât legea anulată practic de Curtea Constituţională, şi că el şi nu aceasta din urmă stă la originea întregului scandal!

Surprinzător, dintr-un motiv sau altul, Traian Băsescu întârzie să ia o poziţie oficială. Aparent, s-ar putea crede că e o dovadă de normalitate, la urma urmelor Preşedintele neavând de ce să se amestece în orice fleac. Numai că, pe de-o parte, de-a lungul mandatului domnia sa ne-a obişnuit, dimpotrivă, să o facă, indiferent dacă avea sau nu atribuţii în domeniu (şi dacă avea, să şi le depăşească), iar pe de alta, culmea, de data aceasta chiar are, de vreme ce Constituţia îi conferă rolul de “a veghea la buna funcţionare a autorităţilor publice” şi de a exercita “funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”. Or, acum nu doar că o instituţie publică nu funcţionează cum trebuie, dar e la un pas de desfiinţare!

miercuri, 6 februarie 2008

BLESTEMUL ÎNVINGĂTORULUI

Spre fala propriilor familii şi a celorlalţi opt colegi, judecătorii Curţii Constituţionale au ocazia să iasă din nou la rampă, scoţând ţara din impas şi vârând-o, eventual, în altul. Dacă am înţeles eu bine, astăzi se tranşează (sau nu) conflictul dintre Guvern şi Preşedinţie în cazul Norica Nicolai. Din punctul meu de vedere, singura decizie de bun-simţ ar fi statuarea definitivă a principiului că prim-ministrul are dreptul să-şi stabilească echipa guvernamentală, cenzurat, în condiţiile prevăzute de Constituţie, numai şi numai de către Parlament. După ce că biata noastră ţărişoară e, din cauza câtorva accidente succesive ale istoriei, republică, chiar nu mi-aş dori s-o văd transformată şi-ntr-una prezidenţială!

Aşa judecând eu lucrurile, există mari şanse să fiu o dată-n plus contrazis. Însă şi dacă, prin absurd, hotărârea CC va fi totuşi în sensul firesc, nu m-aş simţi obligat să “o salut”, aşa cum n-am de ce să laud un om care e în stare să respire, putându-mi păstra şi pe mai departe rezervele faţă de întreaga activitate a înaltei instituţii. Asta ca să n-avem vorbe!

Dar altceva voiam să spun. Mă gândesc în ce situaţie ingrată se va afla beneficiarul deciziei de astăzi, indiferent cine va fi el, preşedintele sau premierul. Pe fondul proaspătului scandal legat de CNSAS, adversarii “învingătorului” (în special cei din societatea civilă şi presă) vor găsi un excelent prilej pentru a-l acuza că este favorizat în mod suspect de o Curte Constituţională tot mai vehement contestată, şi a-l face responsabil, cel puţin din punct de vedere moral, de toate deciziile aberante ale acesteia, pe principiul “prietenul duşmanului meu nu poate fi decât tot un ticălos”, al cărui corolar, în situaţia dată, este: “dacă o instituţie a luat o decizie vădit proastă, şi următoarea va fi la fel”!

marți, 5 februarie 2008

LEGEA PERFECTĂ

După ce Curtea Constituţională a ieşit biruitoare din nimicitorul blitzkrieg declanşat peste noapte, în an electoral, împotriva CNSAS, o mulţime de politicieni şi jurnalişti viteji se arată, “confirmând”, pe sistemul “v-am spus eu, iar dacă nu v-am spus, vă repet”, cât de proastă era legea în baza căreia cei mai naivi dintre noi nădăjduiam că odată şi-odată securiştii vor fi scoşi la iveală.

Principalul reproş adus CNSAS-ului este algoritmul politic ce stă la baza organizării sale. Moralişti de talia lui Cristian Tudor Popescu sunt de părere că, pentru a fi credibilă, o astfel de instituţie ar trebui nu doar depolitizată complet, dar şi curăţată de elemente partizane, victime notorii ale represiunii comuniste, precum, bunăoară, Ticu Dumitrescu! Ca şi cum completul de judecată de la Nürnberg (exemplu adus în discuţie chiar de domnul Popescu) ar fi fost alcătuit numai din păstori elveţieni, la care ar fi bine să apelăm şi noi, în lipsa unor români cu adevărat neutri în perioada de tristă amintire.

Desigur, când vine vorba despre soluţii, toată lumea este de acord că ele trebuie găsite, însă nimeni nu avansează vreuna concretă. Nu ştiu cum se face, dar, deşi practic toate instituţiile noastre “independente”, începând cu Televiziunea Română şi terminând cu însăşi Curtea Constituţională sunt formate din oameni propuşi, după diferite formule, de clasa politică, nodul în papură e găsit doar la CNSAS. Din nefericire, o metodă mai bună încă nu s-a descoperit. Inclusiv societatea civilă este clar împărţită pe simpatii politice, iar suspicioşi din fire cum suntem noi românii, n-am nicio îndoială că şi dacă s-ar hotărî ca membrii CNSAS să fie selectaţi la întâmplare, din cartea de telefoane, tot s-ar găsi cineva care să-l conteste vehement pe cel care pune degetul pe pagini!

Optimiştii incurabili încă speră că din tot acest scandal va ieşi o lege a deconspirării Securităţii mai bună. Din păcate, eu am constatat de-a lungul timpului altceva: de fiecare dată când cineva propune îmbunătăţirea unei legi, “perfecţionarea” ei, adevăratul său scop e de a o îngropa definitiv!

luni, 4 februarie 2008

PĂCATUL ORIGINAR

Întâmplător sau nu, personal am avut mari rezerve faţă de mai toate deciziile importante din ultima vreme ale Curţii Constituţionale – începând cu avizul dat în privinţa suspendării Preşedintelui şi terminând cu cea legată de CNSAS – care, în opinia mea, au oscilat între sfidarea bunului simţ şi lipsa de claritate (ca în cazul Cioroianu, de pildă). Din acest punct de vedere, într-o situaţie cu adevărat ingrată se află cei care anul trecut invocau cu satisfacţie în susţinerea lui Traian Băsescu avizul sus-menţionat, iar acum cer nici mai mult nici mai puţin decât revocarea irevocabililor judecători ai Curţii!

Cât priveşte CNSAS-ul, se dovedeşte o dată în plus cât de nefast este păcatul originar din legea sa de organizare – sintagma “Securitatea ca poliţie politică”. Dacă s-ar fi sancţionat, cum era normal, simpla colaborare cu Securitatea – ca orice o fi fost ea – nu ne-am mai fi confruntat cu avalanşa de contestaţii ale celor care, deşi s-a demonstrat mai presus de orice dubiu că au semnat un angajament, ori au dat note informative, încearcă să ne convingă că au făcut-o din spirit civic şi patriotic, conlucrând numai cu segmentul ei... “sănătos”. Fără această distincţie indusă chiar de lege, nici doamna Muscă, nici Dan Voiculescu, nici ceilalţi n-ar mai fi avut niciun pretext pentru o acţiune în Justiţie!

În altă ordine de idei, eu nu prea înţeleg cum pot fi anulate în totalitate, retroactiv, efectele unei legi din 1999, declarată într-adevăr neconstituţională, însă în raport cu o Constituţie adoptată abia în 2003! Măcar vreo 4 ani – din păcate nu tocmai prolifici în deconspirări, ce-i drept – s-ar presupune că a funcţionat... legal. Poate ne lămureşte doamna Lidia Bărbulescu, şefa CSM...

vineri, 1 februarie 2008

MÂNA LUI PÎRVULESCU?!

Implicaţiile deciziei de ieri a Curţii Constituţionale referitoare la CNSAS pot fi comentate în fel şi chip. Deocamdată constat numai că au fost declarate drept neconstituţionale două articole ale unei Ordonanţe a Guvernului Tăriceanu din anul 2006, de pe vremea când Alianţa DA încă funcţiona. Până acum, ori de câte ori a fost anulat în acest fel vreun act normativ emis de Cabinetul Tăriceanu II, democraţii au sărit ca arşi, susţinând că astfel se demonstrează fără putinţă de tăgadă modul “ilegal şi imoral” în care guvernează liberalii de când au rămas singuri în fruntea bucatelor. Presupun că, în stilul bine cunoscut, Emil Boc nu va întârzia nici acum să apară într-o conferinţă de presă extraordinară, pentru a explica naţiunii cum PD a fost încă de atunci împotriva celor două prevederi vizate, s-a opus din răsputeri prin forurile de conducere ale Alianţei, în Parlament, pe holuri etc., dar n-a avut încotro.

De asemenea, aştept cu nerăbdare ca Traian Băsescu să ne explice care este rolul lui Cristian Pîrvulescu în toată această poveste. Când au fost declarate neconstituţionale câteva articole din Legea votului uninominal asumat de Guvern, Preşedintele s-a prins din prima clipă că avem de-a face cu un complot bine pus la punct, liderul Pro Democraţiei şi liberalii elaborând dinadins o lege imperfectă ca să împiedice schimbarea actualului sistem de vot pe liste. Cum de data aceasta miza pare şi mai importantă, respectiv obstrucţionarea uneia dintre marile iniţiative ale domniei sale(?!), deconspirarea Securităţii – pentru care Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici & Co. îl iubesc necondiţionat – e imposibil de crezut că Tăriceanu însuşi şi acoliţii săi, domnul şi... doamna Pîrvulescu, ar putea fi străini de noua maşinaţiune!