Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 19 august 2015

MUGUR DE TROMBON

Încurajat de împrejurarea că, de-a lungul timpului, încă de pe vremea când era şi greu să demonstrezi că ai dreptate, pentru că încă nu se inventase Google, iar cel puţin o parte din îndreptarele ortografice, editate de te miri cine, nici nu-ţi dădeau, m-am confruntat inclusiv cu licenţiaţi în filologie care susţineau sus şi tare (aducând drept unic argument propriile studii academice) că se scrie corect “să fi sănătos” şi “proprii lui copii” sau făceau bizarul acord “în ceea ce privesc cetăţenii cu drept de vot…”, de multe ori îndrăznesc şi eu, ca biet absolvent de facultate de jurnalistică, şi aia particulară şi desfiinţată între timp, să-mi dau cu părerea în domenii care teoretic exced competenţele mele, cum ar fi economia, unde pot foarte bine să-mi închipui că activează o sumedenie de cetăţeni la fel de bine pregătiţi profesional ca şi filologii amintiţi drept exemplu, printre care, de ce nu?, şi eternul guvernator al BNR şi om providenţial Mugur Isărescu, care, într-un recent interviu acordat “Revistei 22” şi preluat (cam pe sărite) de agenţia “Mediafax”, exprima câteva puncte de vedere despre care n-am de unde să ştiu dacă într-un discurs mai riguros argumentat nu s-ar dovedi plauzibile, însă expuse aşa, simplist, pentru masele largi de cititori ignoranţi ca mine, aduc a elucubraţii.

Ideea (fixă) de la care porneşte domnia sa este că actuala creştere economică a României se află, chipurile, “spre limita potenţialului economic al momentului”, dincolo de care ar deveni una “nesănătoasă”, pesemne în genul celei din vremea Guvernului Tăriceanu, fiindcă şi atunci se găseau tot soiul de analişti cârcotaşi care să-i conteste bazele şi care au fost cu siguranţă mult mai încântaţi de prăbuşirea “sănătoasă” din vremea lui Boc. Prin urmare, continuă domnul Isărescu, “stimularea consumului în proporţii mari, prin reducerea masivă de taxe în acelaşi timp [şi deci] majorarea deficitelor fiscale, pune în pericol echilibrele macroeconomice”, aşa încât “trebuie să ne gândim dacă în perioada următoare creşterea economică depinde doar de stimularea cererii şi nu de stimularea ofertei” (?!)

Acum, poate şi unde singura carte de(spre) economie pe care am pus mâna în viaţa mea (cât s-o mut dintr-o parte în alta a bibliotecii) s-a întâmplat să fie, cândva, demult, “Avuţia naţiunilor” a lui Adam Smith, mi-a intrat şi mi-a rămas în cap că în general piaţa se cam autoreglează şi în orice caz cererea este cea care determină oferta şi nu invers. Chestia asta cu “stimularea ofertei” mai degrabă decât a cererii îmi evocă celebra “creştere pe stoc” din vremurile de tristă amintire ale Guvernoiului (Guvernul Văcăroiu). Adicătelea statul, prin tot soiul de pârghii, inclusiv investiţii (prosteşti) stimulează creşterea producţiei în speranţa că nu se ştie când, nu se ştie de către cine şi, mai cu seamă, nu se ştie de ce (necrescând veniturile) mărfurile vor fi cumpărate. Mai probabil este însă că nu.

Pe de altă parte, chiar nu înţeleg de ce insistă unii (specialişti) să considere că o scădere de taxe aduce automat un deficit fiscal, chiar şi acum, după ce, din câte am citit prin presă, diminuarea TVA-ului la alimente s-a dovedit că a adus de fapt mai mulţi bani la buget, aşa cum, din punctul meu de vedere, era şi de aşteptat. Întotdeauna am fost de părere că orice reducere a fiscalităţii determină, dimpotrivă, o creştere a încasărilor bugetare, conform unui mecanism logic: dacă produsele se ieftinesc (prin scăderea TVA) şi/sau oamenii au mai mulţi bani (când scad impozitele), înseamnă că se va cumpăra mai mult, compensându-se astfel din plin teoreticele pierderi. În plus, cererea (şi, pe cale de consecinţă, producţia) sporită duc(e) şi la crearea de noi locuri de muncă, element despre care pomeneşte şi domnul Isărescu, doar că pare a-şi imagina alte mecanisme (nespecificate) care să o impulsioneze. 

Dacă îmi aduc eu bine aminte, într-un context similar dădeam cândva exemplul propriului meu telefon mobil (altul decât cel de-acum), pe care mi l-aş fi schimbat mai curând dacă astfel de aparate ar fi costat mai puţin. Cu alte cuvinte, ce folos are statul că ia (mai degrabă teoretic) un TVA de 24%, dacă de la mine îl încasează o singură dată în vreo cinci ani? La unul de 19%, probabil că în cinci ani l-ar încasa de cel puţin două ori, iar la 15% poate mi-aş cumpăra şi eu câte un telefon în fiecare an. Dar, desigur, exemplul se poate extinde la orice fel de produs. În cazul meu, de vreme ce telefonul mi l-am schimbat până la urmă anul trecut, poate la maşina de spălat, de care tooot trag, deşi a început să zdrăngăne şi să scârţie din toate încheieturile, şi parcă nici hainele nu mai ies pe cât de curate s-ar cuveni, dar nu mă îndur încă să dau o căciulă de bani pe una nouă, aşa că momentan statul se linge pe bot de banii mei şi probabil o să se mai lingă vreo doi-trei ani. Dacă, în schimb, s-ar ieftini prin scăderea (semnificativă a) TVA-ului, cine ştie?, în ăştia doi-trei ani poate mi-aş lua două, plus un frigider şi un aragaz, că şi alea au ajuns ca vai de ele. 

Una peste alta, cum spuneam din capul locului (sau, mă rog, mai de pe la pieptul lui), guvernatorul o fi ştiind el ce ştie, dar, dacă nu cumva chiar ştie prost, ar face bine să-şi pună un pic de ordine în ideile (tot fixe) femeisto-nouăzeciste.

miercuri, 12 august 2015

VARA LA ŢARĂ 2 sau AM FOST NICĂIERI, SĂ NIMIC

Când eram eu mic, dacă nu cumva chiar şi mult mai târziu, după ce nu mai aveam nici măcar scuza asta, nutream convingerea fermă că sintagma “la ţară”, folosită de mai toţi prietenii mei atunci când mă anunţau – care cu bucurie, care cu părere de rău, în funcţie de tot soiul de criterii subiective de moment sau perpetue – că trebuie să plece pentru a-şi petrece o parte din vacanţele de vară, desemnează un loc anume, bine definit şi relativ omogen, exact ca “la mare” sau “la munte”, pe care le utilizam şi eu la fel de frecvent. Ca bucureştean get-beget şi, pe deasupra, “decreţel” autentic, din primul val, venit pe lume aşadar cam hodoronc-tronc, ca să nu spun din greşeală (cu toate că mama pretindea că şi-ar fi dorit atâţia copii încât să poată alcătui o echipă de handbal feminin şi alta de handbal masculin, dacă nu chiar de fotbal!), când ai mei aveau o vârstă la care alţii mai harnici erau deja bunici, iar peste puţini ani ar fi putut deveni şi ei dacă unica mea soră n-ar fi avut alte concepţii, mai revoluţionare, despre rolul femeii în societate, nu doar că n-am avut neamuri în afara oraşului, la care să fiu trimis din când în când, dar nu le-am avut nici în interiorul lui, pentru că mama şi tata au fost copii unici (la propriu, adică la părinţi, nu doar în felul lor!), astfel încât nici în ziua de azi nu mă descurc prea grozav când vine vorba despre hăţişul relaţiilor de rudenie (ale altora), cu veri (primari sau nu), mătuşi, unchi, nepoţi (de toate felurile), cumnaţi, naşi, cumetre şi aşa mai departe, fiindcă am nevoie de ceva timp să mă dumiresc care ce e cu cine.

În urmă cu câteva săptămâni, coincidenţa multiplă face să fi primit două invitaţii diferite, de la tot atâţia prieteni (dintre care unul chiar mai mult decât atât, de-a dreptul… cumnat?, adică soţul uneia dintre surorile nevesti-mii… brrrr!), să merg, desigur, “la ţară”. Pe lângă faptul că vizitele erau programate iniţial în aceeaşi zi, aşa cum am eu întotdeauna bafta, şi abia cu chiu cu vai am izbutit să le decalez, cele două localităţi se aflau la vreo douăzeci de kilometri una de alta pe şosea şi probabil doar doi sau trei în linie dreaptă, practic pe două văi paralele din judeţul Argeş. Cum ar veni, aproape ca în vechea mea convingere greşită. În plus, ambilor proprietari (deveniţi prin moştenire) li s-a pus de la o vreme pata să-şi amenajeze acolo câte o deocamdată n-am înţeles bine ce şi nici lor nu pare să le fie pe de-a-ntregul clar – casă de vacanţă, loc de retragere la bătrâneţe, viitoare pensiune aproximativ turistică, fermă cu scop lucrativ… –, dar în orice caz ceva care deocamdată înghite mulţi bani (de la nişte oameni departe de a fi înstăriţi) şi tot puţinul lor timp (care altfel ar fi fost) liber.

Asta însă îi priveşte pe ei. Pe mine, în schimb, m-au ademenit promiţându-mi o zi, respectiv un întreg weekend, de neuitat, în mijlocul naturii, la aer verde şi iarbă curată, departe de zgomotul, poluarea şi codurile galbene de caniculă ale metropolei. Sigur, în subsidiar, unul dintre ei de fapt n-avea (şi n-are nici acum) maşină cu care să ajungă acolo ca să-şi mai ducă o unealtă-două, aşa încât apelează, prin rotaţie, la toţi prietenii motorizaţi, pe care îi mai pune şi la treabă prin curte, să taie o iarbă sau să culeagă o prună, iar acum venise rândul meu. Deşi m-am prins la timp de, literalmente, maşinaţiune şi uneltire, mi-a fost nu ştiu cum să-l refuz.

Ei bine, cum spunea un personaj dintr-un film, cu toate că nu-mi făcusem nicio iluzie, am fost profund dezamăgit. De pildă, ca unul care, după toate aparenţele, sunt mai degrabă descendent al celor care în zorii umanităţii se îndeletniceau cu meşteşugurile sau negoţul decât cu vânătoarea, nu împărtăşesc pasiunea covârşitoarei majorităţi a puţinilor mei prieteni (şi în general a românilor) pentru făcut grătar în aer liber. Prin urmare, faptul că mai bine de jumătate din fiecare zi petrecută acolo a fost alocată pregătirii unor mese la care şi-aşa a trebuit să înghit mai multă carne decât mâncasem tot anul nu m-a distrat nici pe departe atât cât se pare că i-a amuzat pe ei. Ce-i drept, fumul înghiţit cu aceste ocazii a fost mult mai puţin nociv decât cel de la motocoasele pe benzină cu care nu doar ei doi, ajutaţi pe ici pe colo, prin părţile mai lejere, într-un demers cu valenţe sinucigaşe din mai multe puncte de vedere, de mine, ci şi câte doi-trei indivizi din imediata vecinătate şi alţi câţiva răspândiţi de-a lungul şi de-a latul satelor şi-au cosit, PE RÂND, iarba de prin ogrăzi, asigurând şi un ambient sonor care m-a făcut mai întâi să-l rememorez, iar apoi de-a dreptul să-l regret, ca mult mai rezonabil, pe cel din vremea copilăriei, când apartamentul meu din Berceni avea geamurile orientate spre ditamai bulevardul; oricum pe-atunci chiar şi Mobrele erau destul de rare. Asta în ceea ce priveşte liniştea şi aerul curat.

Cât despre scăpat de căldura din Bucureşti, trebuie să spun că am avut curiozitatea, pe undeva prostească, să monitorizez de-a lungul zilei, în măsura destul de mică în care am avut semnal pe telefonul mobil şi deci acces la internet, temperaturile din localităţile respective în paralel cu cea din oraş, surpriza fiind să constat că în permanenţă (cel puţin până la orele nopţii, când, într-adevăr, “la ţară” a fost mai răcoare, iar eu n-am putut să dorm ca lumea doar din cauza condiţiilor de cazare improprii, a ţânţarilor, păianjenilor şi, tare mă tem, a şoarecilor care bântuiau prin pod) acasă era cu câte un grad… mai puţin, culminând cu orele de vârf ale arşiţei, când în Bucureşti au fost 34, iar în zonă 35. Ca să nu mai spun că în apartamentul meu aş fi putut da drumul la aparatul de aer condiţionat sau aş fi putut să mă refugiez într-un mall, poate la un multiplex, în timp ce acolo singura nădejde palidă stătea în nişte copaci cu crengi rare şi câte o umbrelă de soare pe care gazdele au avut prevederea sau, mai degrabă, învăţătura de minte după experienţele precedente, să le aducă.

Dacă despre alte “facilităţi”, cum ar fi budele din curte, cu înălţimi cuprinse între 1,50 şi 1,70 m, în condiţiile în care eu însumi măsor fix 1,83, prefer să păstrez, cel puţin în linii mari, discreţia, aş vrea să mai remarc că o astfel de ieşire, considerată de unii, în frunte cu cei doi prieteni ai mei, “o adevărată gură de oxigen” (în ciuda prafului gros care plutea necontenit în văzduh) şi “un miracol pentru sănătate”, se putea solda cu o catastrofă de dimensiuni variabile, mergând până la fatale, dacă în mulţimea de pişcături cu care m-am ales, în pofida flaconului întreg de Autan cu care m-am stropit din abundenţă şi instinct de conservare, s-ar fi numărat vreuna de la o căpuşă (ne)câştigătoare, de-aia purtătoare sau provocatoare de nu’ş ce maladie Lyme, sau de la vreun păianjen mai vânjos. Că şerpi veninoşi s-ar putea să nu fi fost chiar prin iarba din curtea casei, deşi groaza mea de ei m-a făcut să-mi pară că identific vreo patru.

Iată de ce, după un total de trei zile pe care în loc să le petrec la mare, unde aş fi putut să înot, sau la munte, unde puteam să fac drumeţii, le-am irosi nicăieri, să nimic, mi-au venit în minte versurile altui bucureştean neoş, amator de “străzi pavate, măturate” şi de cinematograf: “D-aia zic eu, prin urmare,/Vorbă mare:/ Că de-acuma, să mă tai,…”.

sâmbătă, 1 august 2015

"POINT OF VIEW"