Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 31 octombrie 2013

SONDAJ: MAI SUNTEŢI MULŢI DEMENŢI CA VECINUL MEU DE LA ETAJUL NOUĂ?

Bun. Cu toate că – aşa cum am mai spus-o de vreo două ori, şi, dacă nu, o repet a treia – nu sunt adeptul, cred că a venit momentul pentru un sondaj de opinie pe blog. Dar mai întâi faptele:

De câteva luni bune, pentru o vreme chiar în paralel cu lucrările de reabilitare termică a blocului, despre care îmi tot propun să scriu pe larg, că sunt multe de zis şi înjurat, în apartamentul de sub mine (că deasupra nici n-am) s-a lucrat de asemenea, pentru că a fost vândut de un alt dibaci, care numai ce-l aranjase de la cap la cap în urmă cu vreo trei ani, aşa de minunat şi de “Neckermann” că nu i-a plăcut în niciun chip ăstuilalt. În fine. Nu cred că are rost să explic ce gălăgie infernală a presupus chestia asta. Plus că, în opinia mea, la cât a durat şi de câte ori au părut că se repetă nişte proceduri care semănau foarte bine cu scoaterea gresiei şi faianţei (sunt familiarizat, că am trecut şi eu prin asta, de ce să nu recunosc?), cred că noul locatar s-a hotărât greu asupra culorilor şi a schimbat numai el vreo două seturi.

Şi aşa ajungem la momentul actual, pe care l-am caracterizat drept propice pentru un sondaj de opinie. Azi-noapte, în jurul orei trei şi jumătate, carevasăzică noaptea, sau, după unele opinii, că de-aici şi sondajul, dimineaţa, cioc-boc-tronc-bum-pleosc etc., adică zgomote de dedesubt. În prima fază, prelungită, mi-am zis că s-o fi trezit careva de-acolo să se pişe, nervos ca tot omul trezit din somn în crucea carevasăzică nopţii pentru asemenea nevoi, de o fi trântit, în mod repetat, uşa de la budă, capacul closetului şi ce i-o mai fi căzut la-ndemână. Am profitat şi eu de ocazie, numai că zarva nu doar că nu înceta, dar tot la două-trei minute, aşa, se auzea şi liftul oprindu-se la etajul cu pricina, încât am început să mă gândesc la ce e mai rău, cum ar fi că muncitorii s-au apucat deja de lucru sau cel puţin cară materiale, poate furate de cine ştie unde. Ca un om răbdător şi bine educat ce sunt, pe moment m-am mărginit să fut câteva călcâie pline de înţeles în podea, conform zicalei “bate podeaua să priceapă mitocanul!”. După care m-am culcat la loc, iar în nici jumătate de oră se pare că am şi adormit, pentru că am început să visez nu mai ştiu precis ce, dar în orice caz ceva cu mine aflat într-un loc în care se auzeau bocăneli şi bubuituri.

Pe la cinci însă, n-a mai fost loc de confuzii: una din bubuiturile alea chipurile din vis m-a trezit şi s-a repetat de câteva ori, cu mine deja perfect treaz, nervos şi îmbrăcându-mă. Coincidenţa face că în clipa când am ieşit pe uşă, liftul era parcat la etajul inferior şi din el un cetăţean incredibil de pirpiriu pentru câtă larmă era în stare să facă de unul singur, tocmai transfera nişte sacoşe, ceva aparate şi vreo două cutii în apartament. Trebuie să spun că apariţia mea în izmene la ora cinci, să spunem deja dimineaţa, în faţa uşii liftului la etajul lui, unde ajunsesem, evident, pe scări, nu l-a impresionat câtuşi de puţin, astfel încât vreo jumătate de minut întreagă eu mă uitam siderat la el, iar el continua să-şi debarce zdrenţele.

Scurtul dialog şi lungul (meu) monolog care au urmat nu merită reproduse decât în prima lor parte, perfect absurdă, dar încă civilizată:

Eu (cu furie înnăbuşită şi firească uimire): Ce faceţi domnule aici, la ora asta?

El (cu naturaleţe, continuând să descarce cutii şi sacoşe): Mă mut.

Şi acum, în sfârşit, sondajul propriu-zis. În condiţiile în care mi-am recunoscut de nenumărate ori, de-a lungul timpului, în paginile acestui blog, excentricităţile, ca să nu le spun ciudăţeniile, admiţând că sunt departe de a fi un cetăţean perfect obişnuit, respectiv genul funcţionarului de poştă cu nevastă grasă şi doi copii tocilari, se pune întrebarea: câţi dintre voi, cititorii acestor rânduri, sunteţi de părere că în povestea de mai sus bizarul sunt eu? Sau, cu alte cuvinte, sunteţi mai mulţi demenţi ca vecinul ăsta nou al meu, care să-i daţi dreptate că săracul cică n-are timp altcândva să se mute, fiindcă munceşte din greu sau mă-sa pe gheaţă ştie ce face în tot restul zilei? Mai mulţi aşadar decât noi cei care socotim că e mai firesc să dormi între orele trei şi cinci noaptea/dimineaţa, caz în care – nu-i aşa? – s-ar demonstra democratic că de fapt noi suntem demenţii? Vă invit să răspundeţi pe bineNEcunoscuta adresă a redacţiei.


P.S. În context, faptul că dobitocul e din Republica Moldova n-are nicio importanţă, cu toate că eu, ca bucureştean get-beget, la a destula generaţie, şi rămas în ţară ca să sting lumina cel puţin după mai toţi foştii colegi de liceu şi facultate, pot să-i înţeleg perfect pe francezi, nemţi, italieni, spanioli şi aşa mai departe, care nu sunt deloc încântaţi să se pomenească deodată cu hoarde întregi de românaşi, bulgăraşi şi alte dihănii de-astea necivilizate (fără să generalizez, fireşte!), asaltându-le ţările şi oraşele de baştină. Mai multe nu spun (deocamdată)!

miercuri, 30 octombrie 2013

MĂ SACRIFIC!

Începând de aseară, de pe la 23.30, ora Bucureştiului, Arsenal Londra, liderul la zi al campionatului englez de fotbal, a scăpat oficial de prima grijă în actualul sezon: Cupa Ligii. Şi mă refer mai ales la grija de a nu fi din nou scoasă din competiţie de o echipă de liga a patra, ca anul trecut; acum, cel puţin, a fost eliminată aproximativ onorabil, deşi pe teren propriu, de Chelsea, cu 2-0.

E uşor prematur să mă pronunţ, pentru că deocamdată nu suntem decât abia la jumătatea turului în Premier League, dar filmul acesta cu “tunarii” mergând excelent o jumătate de sezon (de obicei a doua, însă a existat deja un precedent similar cu ce se poate petrece acum, adică prima), după care sau, respectiv, după ce, să dea/dăduse lamentabil cu mucii-n fasole în cealaltă jumătate, l-am mai văzut de câteva ori în ultimii ani. De-aia, spre deosebire de mulţi alţii, cărora, nefiind fani, poate le-a scăpat această caracteristică a evoluţiei sezonale a londonezilor, nici nu m-am entuziasmat cine ştie ce după startul fulminant din competiţiile interne şi internaţionale. Că sunt sătul de locuri 3 şi 4 în campionat şi (doar) optimi de finală în Champions League. E loc de şi mai… rău!

Pe de altă parte, mă şi gândeam că, la bafta mea, n-ar fi deloc de mirare ca tocmai primul sezon de Premier League din ultima vreme pe care nu-l pot urmări în direct, civilizat, dacă nu chiar HD, la o televiziune normală, ci doar pe sărite, chinuit şi sincopat, pe feedurile de pe internet, să fie ăla al lui Arsenal. Oricum însă, dacă va fi aşa într-adevăr, promit solemn ca la anul să renunţ la toate posturile TV unde aş putea urmări şi celelalte competiţii, în frunte cu Liga Campionilor, pe care poate astfel o va câştiga pentru prima oară în istorie. Marile succese cer sacrificii pe măsură!

marți, 29 octombrie 2013

“TOATE-S VECHI…”

Într-o nu chiar atât de bună zi, în urmă cu ceva vreme, americanii, ajunşi pesemne la fundul sacului în materie de scenarii originale pentru filme, s-au apucat, mai întâi timid şi sporadic, apoi tot mai neruşinat şi frecvent, să facă aşa-numitele “remake”-uri, mai pe româneşte spus şi mai explicit: să ia un film vechi şi să-l turneze într-o nouă versiune, cu starurile momentului şi eventual adaptând şi acţiunea la timpurile moderne. Asta, pe undeva, dacă ar fi să aplicăm procedeul şi la celelalte şase arte, e ca şi cum Mircea Cărtărescu s-ar apuca să rescrie “Răscoala” lui Rebreanu, sau un pictor contemporan (italian) să refacă “Cina cea de Taină” a lui da Vinci, dar trecem peste.

Partea (şi) mai proastă e că atunci când au terminat de “remachiat” propriile filme vechi bune şi apoi chiar şi pe cele proprii vechi, dar proaste, au început să le refacă pe cele străine, în special franceze. Bine, aici, din punctul meu de vedere, era greu să rezulte nişte pelicule mai proaste, însă de multe ori au izbutit şi (contra)performanţa asta! Un exemplu elocvent, deşi obscur, este filmul “LOL”, din 2012, cu Miley Cyrus şi Demi Moore, copiat după “LOL”, din 2008, cu Sophie Marceau. Vă asigur că nu merită să verificaţi!

În fine, partea cea mai proastă şi cu adevărat extrem de penibilă e că de câţiva ani încoace americanii au început să-şi plagieze, practic în timp real, propriile filme… noi. Aşa se face că an de an apar cel puţin două pelicule relativ importante (“blockbusters”, cum le numesc ei), având exact acelaşi conţinut. Cel mai frapant exemplu foarte recent a fost, pentru mine, filmul White House Down (Alerta de gradul zero), cu Channing Tatum şi Jamie Foxx în rolurile principale, pe care, cu toate că verificasem de câteva ori în prealabil, tot aveam senzaţia, urmărindu-l, că abia ce-l văzusem, confundându-l de fapt cu absolut identicul Olympus Has Fallen (Cod roşu la Casa Albă), cu Gerard Butler în rolul lui… Channing Tatum. Aşa mi-am amintit, chiar şi cu memoria mea jalnică în materie (şi nu doar), de “Mirror, Mirror” şi “Snow White and the Huntsman”, ambele din 2012 şi ambele, hodoronc-tronc, despre Albă ca Zăpada; de “Hitchcock” şi “The Girl” (ce-i drept făcut pentru televiziune), ambele (tot) din 2012 şi ambele despre celebrul regizor britanic a cărui biografie nu ştiu dacă a mai fost transpusă cinematografic până fix în anul acela; de “Melancholia” şi “Take Shelter”, ambele din 2011 şi ambele abordând în cam aceeaşi manieră originală sfârşitul lumii (“Seeking a Friend for the End of the World” baremi e din 2012)… Asta ca să nu mai vorbesc de epidemia de filme cu “supereroi” de rând, în care câte un cetăţean obişnuit se hotărăşte brusc să-şi facă un costum de Batman şi să aducă justiţia pe străzile oraşului; fără nici cel mai mic efort, îmi vin în minte vreo cinci: Kick-Ass (1 şi 2), Green Lantern, The Green Hornet (!) şi Inseparable (nu chiar american, dar cu Kevin Spacey).

Şi pentru că ştiu sigur că exemplele sunt mult mai numeroase, dar un şir nefericit şi la fel de lung de lapsusuri mă împiedică să le consemnez chiar acum, voi completa lista pe parcurs, demers la care aştept şi ajutorul ambilor mei cititori fideli, precum şi al celor ocazionali.

luni, 28 octombrie 2013

O STICLĂ ŞI MAI MULTE SCAUNE

Ar fi fost cu adevărat o surpriză de proporţii epice ca, în aproape exact anul întreg care s-a scurs fulgerător de când nu am mai fost eu la teatru până vinerea trecută, lucrurile să se fi schimbat simţitor, sau baremi cât negru sub unghie, în bine, atunci când vine vorba de bunul-simţ al publicului şi al organizatorilor. Asta ca să nu mai spun că nici eu n-am devenit mai băftos, de pildă cât să nu nimeresc chiar lângă cea mai cretină spectatoare, o muiere care chiar şi venită de una singură a reuşit să facă gălăgie cât o fanfară militară, nu doar chicotind tumultuos la orice replică de pe scenă (cu excepţia celor cu adevărat spirituale), ci mai ales plimbând de colo-colo, şi, mai rar, sorbind dintr-o sticlă de apă minerală (Dorna), altminteri cât se poate de banală şi inofensivă când se află în mână unor oameni normali la cap, dar pe care o scofâlcise în asemenea hal încât foşnea şi păcănea ca un ambalaj de hârtie groasă.

La drept vorbind, ghicisem cu cine am de-a face din primul moment, atunci când, încă înainte de a se aşeza bine în fotoliu, duduia a simţit nevoia imperioasă de a-şi suna o prietenă pentru a-i comunica trufaş că e la teatru, ca să nu şi-o imagineze – Doamne fereşte! –, deja de la ora aceea relativ matinală, prin barul unde avea să ajungă fără îndoială după reprezentaţie. De altfel, chestia asta cu telefonatul sau expedierea de SMS-uri de la teatru sau cinema am remarcat-o la foarte multă lume, inclusiv la persoanele care, la fel ca vecina mea de scaun, au depăşit vârsta adolescenţei de prin anii ‘70. Aşa de pildă, ar fi şi nostim, dacă n-ar fi mai degrabă enervant, că în clipa în care, cu aproape sfertul de oră întârziere obişnuit, s-au stins becurile pentru începerea spectacolului, în sală era aproape la fel de lumină doar că de la telefoanele mobile pe care încă se mai butona vreun “hai că începe, te-am pupat, vorbim mai încolo!” (adică peste zece minute, când expeditorul/expeditoarea începe să se plictisească).

Ce mă scoate însă poate cel mai rău din sărite – şi acum mă refer la organizatori – este obiceiul acela pe cât de prost pe atât de răspândit (practic generalizat) de a se pune scaune în plus, în special pe culoare, dar uneori chiar şi în faţa primului rând! Bun, pot să înţeleg că sălile sunt mici, iar setea de cultură a publicului, pe de-o parte, şi foamea de câştiguri a organizatorilor, pe de alta, nesăţioase, dar, pentru amărâtele alea de cinci, şapte, nouă bilete (sau invitaţii) suplimentare, nu doar că se creează o imagine absolut deplorabilă, ca să nu spun ţigănească, dar un număr cel puţin dublu de spectatori care şi-au plătit biletul cinstit şi poate l-au achiziţionat din timp au surpriza neplăcută de a fi înghesuiţi şi chiar de a nu vedea cum trebuie, pentru că scaunele acelea adăugate sunt întotdeauna mai înalte decât fotoliile standard.

Despre ce s-ar întâmpla, din cauza culoarelor blocate, în caz de incendiu, nici nu vreau să mă gândesc. Se pare însă că n-o fac nici pompierii sau cine s-o mai ocupa în ziua de azi cu aplicarea şi respectarea normelor PSI în instituţii.




P.S. Referitor la acest ultim aspect, poate că domnul director George Ivaşcu, de la Teatrul Metropolis – altminteri, pare-se, un bun manager – ar fi putut să-şi proiecteze de la bun început sala, relativ nouă, cu scaunul acela în plus pe coridor. Sigur, spaţiul de trecere dintre rânduri ar fi fost (tot) ca şi inexistent, obligându-i pe spectatori la stranii mişcări aproape lascive pentru a se strecura pe-acolo, dar măcar aspectul era mai civilizat.

marți, 22 octombrie 2013

RECORDURI MONDIALE

M-am sucit! Sigur, având în vedere că oricum nu-mi expusesem public ferma convingere iniţială, aş fi putut să nici nu mărturisesc această schimbare, oarecum bruscă, de macaz, lăsându-i pe detractori să mă acuze în continuare, dimpotrivă, că toate ideile mele – multe, puţine, bune, proaste… – sunt mai ales fixe. În fine.

Aşadar, m-am sucit! Până astă-vară, inclusiv în timpul Campionatelor Mondiale de Nataţie, desfăşurate în Spania, la Barcelona (fără ca asta să aibă vreo importanţă mai mare decât dacă s-ar fi desfăşurat oriunde altundeva), mă număram printre cei total revoltaţi că în perioada 2008-2009 pratic toate recordurile mondiale la înot au fost doborâte “artificial”, datorită aşa-numitelor “costume de baie de înaltă tehnologie”, fabricate din tot soiul de materiale revoluţionare şi care ajunseseră să semene mai degrabă cu nişte costume de scafandru, acoperind aproape în întregime corpul sportivilor, deopotrivă fete şi băieţi. Prin urmare, nu doar că m-am bucurat atunci când, în 2010, Federaţia Internaţională le-a interzis subit, aplicând reguli severe în privinţa lungimii şi a tipului de ţesătură folosite, dar le-am dat perfectă dreptate celor care susţineau ideea ca toate recordurile făcute în acele costume să fie anulate sau măcar trecute în anale cu ceva asteriscuri în dreptul lor.

Tot astă-vară însă, la vreo două săptămâni după încheierea Mondialelor de nataţie, au început cele de atletism, de la Moscova, unde, fireşte că nu pentru prima oară în absolut, dar pentru prima oară cu atenţie şi făcând o legătură, am observat un lucru oarecum bizar: nici atleţii nu aleargă cu picioarele goale sau măcar în ciorapi, ori cel mult în ceva “başcheţi chinezeşti”, ci în nişte încălţări cu totul şi cu totul neobişnuite pentru omul de rând, respectiv cu cuie. Sau, în fine, crampoane. Asta ca să nu mai spun că nici pista nu e din pământ bătătorit, ci fabricată din materiale sintetice din ce în ce mai elastice şi mai performante, care îi ajută (enorm) pe sportivi, dar poate că aici paralela cu înotul ar trebui făcută vorbind despre apă, care probabil că e şi ea tratată în fel şi chip, devenind diferită de cea de la robinet sau dintr-un lac (chiar am auzit cândva, din gura unui comentator destul de competent, că apa din bazinul de la nu mai ţin minte ce competiţie majoră e “mai rapidă”, tocmai datorită unor aditivi). Însă pe lângă amintiţii pantofi speciali – oricum făcuţi şi ei din tot soiul de materiale şi cu inovaţii de genul pernei de aer, de pildă – n-am auzit (dar aici poate e doar ignoranţa mea) ca Federaţia de Atletism să impună restricţii la confecţionarea şorturilor sau a tricourilor.

Pe scurt, ce vreau să spun e că atâta vreme cât nici înotătorii, nici atleţii (ca să nu mai spun de schiori!) nu participă la competiţii în pielea goală, poate că n-ar trebui ca primii să fie defavorizaţi în raport cu ceilalţi când vine vorba de echipament. Că se prea poate ca nici Usain Bolt să nu mai alerge suta de metri sub zece secunde, dacă ar încerca s-o facă pe vreun tăpşan oarecare, încălţat în nişte adidaşi ca ai mei.

vineri, 18 octombrie 2013

"WALKING WITH THE ANGELS"

joi, 17 octombrie 2013

DE CE AM ÎNJURAT (ŞI EU)

Un punct important al dezbaterilor prilejuite de meciul România-Estonia, de marţi, a fost reacţia publicului de pe Arena Naţională, care în multe momente a sancţionat zgomotos, prin fluierături, huiduieli şi înjurături la adresa protagoniştilor, jocul mizerabil al naţionalei noastre. O mulţime de “experţi”, printre care şi selecţionerul Victor Piţurcă, s-au grăbit să-i catalogheze pe spectatori drept lipsiţi de educaţie (cel puţin fotbalistică), fiindcă, vezi Doamne, n-au înţeles excepţionalul joc tactic practicat de alde Bourceanu, Raţ & Comp., care, la adăpostul avantajului luat mai degrabă de Olanda în meciul cu Turcia, evoluau cică “pragmatic”, de parcă ar fi fost în faţa unui rezultat de excepţie cu Brazilia.

Sincer vorbind, nu ştiu ce-a fost în mintea celor de pe stadion, care înfruntau nu doar plictiseala partidei, ci şi frigul şi umezeala unei zile de toamnă de început de cod galben de ploi şi nici măcar nu treceau prin emoţiile fazelor fierbinţi de la Istanbul, când turcii ameninţau poarta fraţilor noştri batavi (care doar în Schengen nu ne vor în ruptul capului, că la Mondiale ar da orice să ne aibă iarăşi în grupă!), dar ştiu că eu însumi am înjurat de mama focului şi, în principiu, de unul singur, ca nebunul, în faţa televizorului, nu atât fiindcă osteniţii noştri congenital păreau să joace oricum la trecerea timpului chiar şi când ei şi olandezii aveau doar 1-0 (cu “reuşita” noastră dintr-un penalty prostesc făcut de adversari), astfel încât un gol al turcilor şi unul, încă şi mai probabil, al estonienilor ne-ar fi năruit visul de aur al generaţiei de tinichea de a ajunge, în sfârşit, după ani şi ani de neîmpliniri, la… un baraj (unde nici n-are sens să mai discutăm ce o să păţim!), ci pentru că efectiv jucau prost pur şi simplu (în faţa unei formaţii pe care plănuiseră s-o învingă cu un scor de la 5-0 în sus!), nereuşind să dea o pasă de doi metri, fie şi în spate (că în atac oricum fiecare jucător român părea marcat de câte cinci estonieni), şi, încă şi mai iritant, pentru că păreau să alerge “la mişto”, cu lehamite sau de parcă tocmai intraseră pe teren după ce terminaseră o cursă de maraton, în timp ce, pe de-o parte, până şi estonienii, dar, mai ales, pe de alta, în meciul celălalt, olandezii fugeau de ziceai că sunt (din nou) în finala CM. Cu alte cuvinte, nu era vorba atât de “tactica” tricolorilor, cât de atitudinea lor sau, mai bine zis, de lipsa acesteia. Plus că eu n-am înţeles logica asta conform căreia dacă am jucat prost cu… Andorra şi am câştigat, am jucat prost cu… Estonia şi am câştigat, rezultă că dacă vom juca prost şi cu Grecia sau Ucraina, ca să nu mai spun Portugalia sau Croaţia, vom câştiga. Sau că brusc vom juca bine cu oricare din ele. Poate ne va explica Piţurcă.

Şi, apropo de selecţioner, omul a simţit că e momentul propice să se justifice (încă o dată) pentru ruşinea din 2008, de la Europene, despre care am şi scris la vremea respectivă, când, deşi toată lumea a zis – chipurile fără temei – că Olanda “s-a dat la o parte”, noi n-am fost în stare să obţinem un rezultat bun, cu care să ne calificăm în faza superioară, ci am încasat-o straşnic, aşa cum au păţit-o turcii şi ungurii zilele trecute.

Acum, dacă Piţurcă s-ar fi adresat numai celor care ştiu despre fotbal doar cât tanti Alexandra, mătuşă-mea de nouăzeci de ani, probabil că ar fi fost convingător, dar restul lumii înţelege foarte bine că e cu totul altceva un ultim meci dintr-o grupă pe care ai câştigat-o deja, la un turneu final, când peste alte două-trei zile ai de jucat o partidă eliminatorie cu un adversar de marcă, astfel încât este cât se poate de firesc să te menajezi, să introduci rezervele ş.a.m.d., faţă de două meciuri din finalul preliminariilor, când nu te împiedică nimic să tragi cât se poate de tare, mai ales dacă ai nevoie ca de aer de puncte în clasamentul FIFA, pentru a fi cap de serie la Mondiale şi a evita măcar în prima rundă o Brazilie, o Argentină, o Germanie... Lasă glumele, nea Piţi!

miercuri, 16 octombrie 2013

MAI ENERVANT CA MECIUL

Foarte greu, dacă nu imposibil de stabilit cu maximă acurateţe care dintre nenumăraţii comentatori sportivi penibili de pe la toate posturile noastre de televiziune, specializate sau nu, este cel mai cel, dar undeva în primii doi-trei se află, fără doar şi poate, individul de la Antena 1 responsabil cu stricarea completă a şi-aşa anemicului chef de a urmări zbaterile agonizante ale naţionalei de fotbal a României în confruntările cu adversari de talia Estoniei. Adică, după ce că şi-aşa este singurul loc (dimpreună cu GSP TV, da-i cam tot aia) unde nu poţi vedea meciul la calitate HD, pentru că, spre deosebire de TVR, Pro TV, Sport.ro, Digi Sport sau Dolce Sport, Antenele marelui mogul hapsân şi calic Voiculescu au rămas la caracteristicile tehnice ale mileniului trecut (îmi amintesc, de pildă, că pe vremea când mă mai uitam la talk-show-urile politice, doar la Antena 3 se întâmpla frecvent ca emisia să fie afectată de telefoanele mobile ale invitaţilor, care erau – nici măcar suficient de rapid, ci după minute bune de pârâieli şi bâzâieli – somaţi să le închidă), mai trebuie să înghit şi gogomăniile ăstuia.

Aseară, de pildă, cu toate că dădusem sonorul aproape de zero, preferând să ascult cu o ureche comentariul în limba spaniolă (pe care nici măcar n-o stăpânesc!) al unei transmisiuni online de la meciul Turcia-Olanda, iar cu cealaltă dezbaterile de la televiziunile adevărate de sport (care, fireşte, în ţara lui Papură Vodă nu dădeau niciun meci!), nu m-am putut împiedica să aud cum, atât în momentul în care Olanda şi-a majorat avantajul la 2-0, cât şi în cel în care ai noştri au izbutit acelaşi lucru, tolomacul, cu un aer competent, a simţit nevoia să facă de îndată câte o recapitulare a situaţiei în clasament, de parcă s-ar fi schimbat ceva în el prin simpla marcare a acelor goluri în plus. Nu ştiu care o fi meseria lui de bază (sigur e doar că n-are tangenţe cu sportul), însă cineva ar trebui să-i explice (de preferat până la meciurile de baraj, fiindcă înţeleg că din nefericire tot Antena 1 le transmite!) că atât la 1-0 cât şi la 2-0 punctele acordate sunt aceleaşi. Iar la scorurile respective calculele pe marginea golaverajului erau la fel de absurde, câtă vreme turcii pierdeau şi noi câştigam.

marți, 15 octombrie 2013

IO

Am convingerea că foarte puţină lume, chiar şi dintre pasionaţii de sport, (m-)ar înţelege de ce, zilele trecute, comutând televizorul pe Eurosport în mijlocul unui meci de tenis (feminin) la scorul de 6-2, 0-1 tocmai când jucătoarea ce câştigase primul set egala în al doilea pe propriul serviciu, am preferat să schimb instantaneu limba transmisiunii, din română în engleză, pentru a nu-l mai auzi pe compatriotul al cărui mare comentariu de expert, rostit cu multă însufleţire la finalul ghemului respectiv, a fost ceva de genul: “bine că jucătoarea… a egalat, pentru a întrerupe astfel seria bună a adversarei!”. Dar aşa sunt eu: cusurgiu.

luni, 14 octombrie 2013

Chiar şi dacă nu l-aş fi antipatizat profund, deşi mai degrabă umoral, că nu-mi place mie faţa lui de individ îngâmfat (chiar şi dacă n-o fi aşa), cam de când îl ştiu, pe Novak Djokovici, aş fi început s-o fac, oricum cu mai mult temei, din prima clipă în care, la fel ca ieri, l-am văzut manifestându-se mitocăneşte, ca nici un alt tenismen (de top) dintre cei pe care îi mai urmăresc din când în când, volens NOLEns, pentru că ajung în fazele superioare ale turneelor, şi anume ironizând, cu gesturi largi, de dirijor cu mintea rătăcită şi grimase feroce, publicul din Shanghai, care, ca orice public teoretic neutru, de oriunde şi cam de la orice disciplină sportivă, pe de-o parte susţine din instinct jucătorul/echipa mai slab/slabă, iar pe de altă parte (cumva legată de prima), când vine vorba de tenis, doreşte să se prelungească pe cât posibil spectacolul, respectiv meciul.

Că după o asemenea ieşire penibilă a sârbului spectatorii încep să ţină şi în absolut cu adversarul său, oricine ar fi el, chiar şi, eventual, în rarisimele (că altfel e un jucător magistral!) situaţii când asta ar însemna de fapt scurtarea spectacolului sportiv, mi se pare cât se poate de logic.

vineri, 4 octombrie 2013

"MY CONFESSION"

joi, 3 octombrie 2013

CROSA ŞI CROŞEUL

Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns că-mi trecuse aproape tot cheful de a urmări şi restul meciului inaugural al noului sezon de NHL, dintre Montreal Canadiens şi Toronto Maple Leafs, dacă nu şi întreaga ediţie sau chiar competiţia cu totul vreodată de-acum înainte, după ce una din cele câteva zeci de bătăi între jucători de până atunci s-a sfârşit într-o – la propriu! – baie de sânge, jocul fiind întrerupt minute bune pentru ca victima să primească îngrijiri medicale şi să fie apoi transportată în afara patinoarului, poate la spital, dacă nu direct la morgă, judecând după cum s-a înfipt cu faţa în gheaţă şi a rămas nemişcată, ca şi cum asta n-ar fi fost de-ajuns, zic, a trebuit să-l mai aud şi pe unul dintre comentatorii de la Sport 1 – unul altminteri mai răsărit decât mulţi alţii (ceea ce oricum nu înseamnă mare lucru), dar care poate era cu mintea mai obosită ca de obicei din cauza orei nepotrivite pentru o transmisiune în direct în România (cam 3 dimineaţa), ori se simţea prea dezinhibat transmiţând pentru un post de televiziune cu mai puţini telespectatori decât angajaţi, chiar dacă nici aceştia din urmă nu sunt mai numeroşi decât degetele de la o mână – pledând nu pentru frumuseţea hocheiului ÎN CIUDA unor asemenea episoade, chestiune unde i-aş fi dat dreptate, de vreme ce e şi sportul meu favorit, ci pentru menţinerea atitudinii îngăduitoare a diriguitorilor NHL faţă de ele, spre deosebire, de pildă, de intransigenţa “de tip comunistoid” a celor din fotbalul european, unde până şi imaginile de la incidentele care practic n-au nicio legătură cu manifestarea sportivă propriu-zisă sunt cenzurate. După care a băgat-o, fireşte, şi pe-aia cu “hocheiul e un sport bărbătesc”, adăugând inept ceva în genul că cine vrea să nu aibă contact cu adversarul poate să se apuce de volei. Asta ca şi cum dacă s-ar apuca de fotbal, handbal, baschet sau chiar rugby ar risca la fel de mult ca în NHL (din fericire cam doar acolo, fiindcă pe bătrânul continent s-au inventat sancţiuni mai drastice şi în hochei) să fie ciomăgit de adversari ca de mardeiaşii de cartier.

Ce nu par să înţeleagă imbecilii ca el şi ca spectatorii din America de Nord care gustă asemenea bătăi e faptul că hocheiul este, într-adevăr, un sport dur şi bărbătesc, dar prin însăşi natura lui, adică şi atunci când sunt respectate regulile şi regulamentele. Oricând un jucător poate primi, în cursul acţiunii, un puc sau o crosă în gură (e suficient să vezi fotografia de grup a oricărei echipe: n-ai să găseşti mai mult de doi-trei indivizi cu toţi dinţii din faţă), poate fi izbit cu capul (oricât de protejat cu casca) de mantinelă sau de gheaţă şi aşa mai departe. Chiar nu e nevoie să fie împănat cu scene de pugilism. Adică ce, inversând lucrurile, boxul nu e un sport suficient de “bărbătesc” dacă cei doi combatanţi nu-şi altoiesc din când în când şi câte o crosă de hochei peste faţă sau nu-şi dau peste picioare cu vreo patină?

miercuri, 2 octombrie 2013

LA CINEMA CU CINEVA

Legat oarecum de textul precedent, pot să adaug că nu mai departe de ieri, cu un anume prilej semnificativ pentru mine, dar de neînsemnată importanţă pentru cititor, aşa încât nici nu-l mai enunţ şi cu atât mai puţin dezvolt pe-ndelete, am fost pus în situaţia de a-mi (re)aminti, în caz că uitasem (de mai multe ori) – şi o cam făcusem, la drept vorbind –, unul dintre motivele serioase şi obiective, pe lângă cele mărunte şi subiective, pentru care de câţiva ani încoace, bătând spre vreo cinci sau şase, cu o mică excepţie, în urmă cu vreo trei jumate, când, mânat de un nespecific mie acces de snobism şi unul mai caracteristic de curiozitate, am vizionat “Avatar”, în format 3D, la recent lansatul (pe-atunci) IMAX de la mallul din Cotroceni, am evitat să văd filmele la cinematograf, preferând să aştept îndelung şi (ne)răbdător (după caz) să iasă pe DVD (că Blu-ray-urile n-am la ce să le văd, iar casetele video s-au cam stârpit) sau de-a dreptul să vină la televizor (de preferat HBO, că-i în format HD), atunci când n-am putut să le obţin la timp, iar uneori chiar în avanpremieră absolută pe ţară, prin mijloacele înfierate de ieri-pomenitul Vlad Petreanu.

Pe lângă manifestările întotdeauna deranjante ale spectatorilor aflaţi în sală (ieri, de pildă, am avut marea baftă ca în afară de mine şi de însoţitoarea mea să nu mai fie decât doi, ceea ce ar fi fost şi-aşa mai mult decât suficient pentru o şuşoteală continuă din partea lor, numai că, din fericire, nu doar că nu erau împreună, dar se şi aşezaseră în colţuri diametral opuse, atât în raport cu noi, cât şi unul faţă de altul, aşa încât şi dacă or fi vorbit singuri, că nu m-ar mira, au fost acoperiţi de coloana sonoră destul de zgomotoasă a filmului, unul despre curse de maşini), imaginea este jalnică, neclară, cu subtitrarea “tremurată” până în pragul ilizibilului, amintind mai degrabă de “formatele” neoficiale CamRip sau TSRip, decât de cele DVDRip de pe internet (cunoscătorii ştiu despre ce băsmesc eu aici, iar ceilalţi n-au decât să se intereseze). Nu-mi dau seama dacă de vină e aparatura (lucru în mod normal puţin probabil, de vreme ce în general e nouă, judecând după momentul dării în funcţiune), incompetenţa celor care o mânuiesc sau faptul că în ţărişoara noastră amărâtă sunt aduse nişte copii mai ieftine şi, evident, mai proaste ale filmelor. Fiindcă, bun, pot să-nţeleg că o mai fi şi după sufletul omului, de mi s-or întâmpla toate numai mie, dar mă şi gândeam ieri că ar fi fost de-aşteptat ca în amarul de vreme de când n-am mai dat eu pe la cinema (cu precizarea că vorbesc de multiplexuri, nu de vreun “Flamura” sau “Cultural” de cartier, dac-or mai exista, ceea ce mă îndoiesc vânjos) să se fi reglementat chestia asta, fie şi cât să nu nimeresc eu fix peste situaţia aia nefericită din zece, care să confirme, vezi Doamne, regula. Că altminteri, rămâne cum am tot stabilit: mai bine gratis şi bun, decât scump şi prost.