Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 29 octombrie 2013

“TOATE-S VECHI…”

Într-o nu chiar atât de bună zi, în urmă cu ceva vreme, americanii, ajunşi pesemne la fundul sacului în materie de scenarii originale pentru filme, s-au apucat, mai întâi timid şi sporadic, apoi tot mai neruşinat şi frecvent, să facă aşa-numitele “remake”-uri, mai pe româneşte spus şi mai explicit: să ia un film vechi şi să-l turneze într-o nouă versiune, cu starurile momentului şi eventual adaptând şi acţiunea la timpurile moderne. Asta, pe undeva, dacă ar fi să aplicăm procedeul şi la celelalte şase arte, e ca şi cum Mircea Cărtărescu s-ar apuca să rescrie “Răscoala” lui Rebreanu, sau un pictor contemporan (italian) să refacă “Cina cea de Taină” a lui da Vinci, dar trecem peste.

Partea (şi) mai proastă e că atunci când au terminat de “remachiat” propriile filme vechi bune şi apoi chiar şi pe cele proprii vechi, dar proaste, au început să le refacă pe cele străine, în special franceze. Bine, aici, din punctul meu de vedere, era greu să rezulte nişte pelicule mai proaste, însă de multe ori au izbutit şi (contra)performanţa asta! Un exemplu elocvent, deşi obscur, este filmul “LOL”, din 2012, cu Miley Cyrus şi Demi Moore, copiat după “LOL”, din 2008, cu Sophie Marceau. Vă asigur că nu merită să verificaţi!

În fine, partea cea mai proastă şi cu adevărat extrem de penibilă e că de câţiva ani încoace americanii au început să-şi plagieze, practic în timp real, propriile filme… noi. Aşa se face că an de an apar cel puţin două pelicule relativ importante (“blockbusters”, cum le numesc ei), având exact acelaşi conţinut. Cel mai frapant exemplu foarte recent a fost, pentru mine, filmul White House Down (Alerta de gradul zero), cu Channing Tatum şi Jamie Foxx în rolurile principale, pe care, cu toate că verificasem de câteva ori în prealabil, tot aveam senzaţia, urmărindu-l, că abia ce-l văzusem, confundându-l de fapt cu absolut identicul Olympus Has Fallen (Cod roşu la Casa Albă), cu Gerard Butler în rolul lui… Channing Tatum. Aşa mi-am amintit, chiar şi cu memoria mea jalnică în materie (şi nu doar), de “Mirror, Mirror” şi “Snow White and the Huntsman”, ambele din 2012 şi ambele, hodoronc-tronc, despre Albă ca Zăpada; de “Hitchcock” şi “The Girl” (ce-i drept făcut pentru televiziune), ambele (tot) din 2012 şi ambele despre celebrul regizor britanic a cărui biografie nu ştiu dacă a mai fost transpusă cinematografic până fix în anul acela; de “Melancholia” şi “Take Shelter”, ambele din 2011 şi ambele abordând în cam aceeaşi manieră originală sfârşitul lumii (“Seeking a Friend for the End of the World” baremi e din 2012)… Asta ca să nu mai vorbesc de epidemia de filme cu “supereroi” de rând, în care câte un cetăţean obişnuit se hotărăşte brusc să-şi facă un costum de Batman şi să aducă justiţia pe străzile oraşului; fără nici cel mai mic efort, îmi vin în minte vreo cinci: Kick-Ass (1 şi 2), Green Lantern, The Green Hornet (!) şi Inseparable (nu chiar american, dar cu Kevin Spacey).

Şi pentru că ştiu sigur că exemplele sunt mult mai numeroase, dar un şir nefericit şi la fel de lung de lapsusuri mă împiedică să le consemnez chiar acum, voi completa lista pe parcurs, demers la care aştept şi ajutorul ambilor mei cititori fideli, precum şi al celor ocazionali.

Niciun comentariu: