Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 9 septembrie 2016

ÎNFRÂNGERE CU VOIE BUNĂ

Chiar şi în timpul meciului direct, din sferturile de finală ale US Open, aşadar înainte ca “Plicikova” să-i administreze, a doua zi, în semifinală, un, până la urmă, sec 6-2, 7-6, îmi spuneam că Serena Williams poate fi bătută, respectiv de Simona Halep. Dincolo însă de nenumăraţii aşi ai americanei, de loviturile ei imparabile ca un penalty executat de oricine altcineva în afară de Nicuşor Stanciu şi de greşelile – nu exagerat de multe, dar prea destule în faţa unui asemenea adversar – neforţate spre copilăreşti ale Simonei, ceea ce m-a dezamăgit la jucătoarea noastră a fost atitudinea.

Şi nu mă refer la lipsa de combativitate soră cu abandonul (mental) pe care o mai etalează uneori atunci când se vede dominată sau la nervozitatea excesivă din anumite momente (căreia, dimpotrivă, de data asta mai degrabă i-am simţit lipsa!), ci la felul în care şi-a manifestat satisfacţia câştigării celui de-al doilea set, un zâmbet aproape la fel de nepotrivit de larg, practic un hohot de râs, precum acela din finalul meciului până la urmă pierdut. Văzându-i veselia de fetişcană care tocmai a făcut o şotie şi pare să spună “aţi văzut, aţi văzut?...; i-am luat un set Serenei, deşi nimeni, şi cu atât mai puţin eu însămi, nu mă credea(m) în stare!”, gândul mi-a zburat la Maria Sharapova – de care, în paranteză fie spus, tare mi-e dor –, imaginându-mi-o într-o situaţie similară (cu care, din păcate, nici ea nu s-a întâlnit prea des în carieră!), când ar fi strâns doar pumnul, păstrându-şi, în schimb, aceeaşi expresie de încrâncenare şi aprigă determinare pe chip.

În condiţiile acestea, nici nu e de mirare că, la finalul partidei, când şi-au dat mâna peste fileu, Serena i s-a adresat Simonei cu superioară condescendență, ca unei junioare (ceea ce nu mai e de mult!) oarecum talentată, după care, întrebată de reporterul Eurosport, fostul tenismen Alex Corretja, cum a reuşit să contracareze jocul foarte solid al româncei, a avut neobrăzarea să mormăie un răspuns evaziv, concluzionând că e doar bucuroasă că a reuşit să câştige, deşi a evoluat cam slab!

De altfel, tipul acesta de voioşie cu totul şi cu totul deplasată pentru un sportiv cu pretenţii de (mare) campion mă deranjează şi la alţi favoriţi de-ai mei, exemplul cel mai recent fiind pilotul de Formula 1 Daniel Ricciardo, care nu mai departe de duminică, după etapa desfăşurată pe circuitul de la Monza, se bucura pentru prezenţa sa pe ULTIMA treaptă a podiumului mai tare decât câştigătorul, râzând cu gura până la urechi şi ţopăind ca un bezmetic, comportament pe care, la vremea lui, îl avea şi Jenson Button, mai adesea învins decât învingător, aşa explicându-se, în opinia mea, de ce de-a lungul întregii sale cariere britanicul a fost un pilot mai degrabă mediocru, în ciuda titlului de campion mondial obţinut, conjunctural, în 2009.

Revenind la Simona – care altminteri n-a jucat deloc rău cu Serena –, mi-ar fi plăcut ca într-una din emisiunile de analiză realizate la Eurosport de “The Coach”, Patrick Mouratoglou, să văd o comparaţie, cu cifre şi date statistice, între serviciul ei din timpul US Open, pe de-o parte, şi, pe de alta, cel de pe parcursul ultimelor turnee premergătoare, în special al celui de la Montreal, pe care l-a şi câştigat. Personal, ca unul care chiar remarcasem progresele făcute în ultima vreme, când nu doar primul ei serviciu devenise redutabil, cu mingea aruncată foarte sus şi lovită la momentul optim, ci şi al doilea, trimis fie cu “kick”, fie extrem de tăiat, când pe un colţ al careului, când pe altul, spre deruta adversarei, am constatat acum o revenire la serviciile mai degrabă modeste de odinioară, când primul e trimis cel mai adesea direct în fileu, chiar în burta lui, pentru că mingea e aruncată prea jos şi lovită prea repede, aproape din urcare, astfel încât, de la cei 168 de centimetri ai Simonei, e practic imposibil să treacă peste bandă, iar al doilea e pus “la siguranţă”, cât să evite dubla greşeală, devenind o invitaţie pentru adversară să execute un retur (cel mai adesea) câştigător.

Fără să mă dau mare cunoscător, şi, pe undeva, chiar în contradicţie cu antrenorul ei, Darren Cahill, care declara (recent?) că a lucrat mult serviciul cu Simona, dar, culmea, încercând să corijeze tendinţa ei de a-şi arunca mingea prea sus (eu chiar îl creditam pe Cahill cu progresele menţionate anterior şi “noua” tehnică!), aş zice că o Simona servind ca la Montreal ar fi avut infinit mai multe şanse de a o învinge pe Serena, aşa rămânând doar cu palida consolare de a fi contribuit (din plin) la victoria... Pliskovei, după ce a hărţuit-o pe americană fix cât să clacheze în meciul următor, desfăşurat absurd de curând, aşa cum, din păcate, se întâmplă la turneele de Mare Şlem, când între sferturi, semifinală şi finală există numai câte o zi de pauză, spre deosebire de fazele iniţiale când sunt câte două.

În plus, când vine vorba de Serena Williams, greu e pentru cineva s-o bată nu prima oară, când o mai poate lua prin surprindere, ci a doua sau, eventual, dacă joacă de suficient de multe ori cu ea, a treia, cum n-a reuşit şi e puţin probabil s-o mai facă vreodată Sharapova. Simona, din păcate, pare să-şi cam fi terminat porția în 2014, la “Turneul Campioanelor”.