LIKE-UL CA VIOLUL

Una dintre deja spre fostele mele „prietene” de pe Facebook, rămasă de prisos din vremurile aproape imemoriale (nu fiindcă ar fi trecut atât de mult, ci din cauză că am eu ținerea de minte precară) când criteriile de selecție pentru îngroșarea listei erau la fel de stricte ca acum, dar pur și simplu... altele, așa încât m(i)-am ales cu mult prea multe femei doar aproximativ atrăgătoare, a postat, zilele trecute, următorul text, în cheie ironică, desigur:

„Drumul cel mai sigur spre o relație e să-i dai unei femei, pe internet, likeuri la toate pozele în costum de baie de acu 4 ani, pe la 3 noaptea. Sigur o să se bucure.”

Dat fiind că până acum nu văzusem pozele alea, dar nu mi-am putut înfrâna curiozitatea masculină stârnită de fix această postare, cu care poate că asta a și urmărit, am descoperit, pe lângă faptul absolut șocant pentru mine că respectiva doamnă sau domnișoară [pare a fi ceva cam între, atât ca vârstă, cât și ca stare civilă, în sensul că există în efectiv peisaj (unul montan) și un nefericit care n-are nimic împotriva acestui tip de exhibiționism] e nici măcar simplu „psiholog”, ci de-a dreptul „psihoterapeut”, ceea ce spune multe despre lumea în care am ajuns să trăim și cine se presupune că ar trebui să ne facă bine la o adică, și că aparține unei categorii aparte, pe care eu o consider absolut dezgustătoare și pe de-a-ntregul respingătoare, a femeilor care se tatuează, pe întregul corp, mai ceva decât rapperii, mateloții și cocalarii, amănunt ce nu mi-a sporit câtuși de puțin încrederea în discernământul (inclusiv profesional, că oamenii sunt entități în principiu unitare dacă nu deviază în mod de-a dreptul patologic de la o linie sănătos-rațională) psho... pupilor din ziua de azi, însă întrebarea (retorică) pe care mi-o tot pun de atunci, fără, firește, să merg atât de departe cu și-așa, iată, dăunătoarea mea curiozitate, mai degrabă congenitală decât cu adevărat profesională, încât să îndrăznesc să i-o și adresez, e cam ce a simțit ea, în mod particular, în loc de bucuria de care vorbea și, în general, cam ce sentimente ar trebui să încerce o femeie care e atât de așa și pe dincolo încât să-și posteze fotografii în chiloți (de baie) pe internet, atunci când un bărbat care, foarte probabil, nu e chiar (un) Brad Pitt sau George Clooney (situație contrară în care n-am nicio îndoială că ar simți chiar și o intensă plăcere, nu doar bucurie) îi dă, așadar, un simplu like, nu vreun mesaj obscen și cu atât mai puțin o violează, la propriu (cum compara respectiva situațiile într-un comentariu încă și mai stupid decât postarea), și dacă s-ar bucura mai mult (sau, în fine, cu adevărat) în cazul în care, în loc de acel like, ar primi un emoji dintr-acela care râde în hohote sau unul care-și manifestă furia ori greața. Să știu și eu care e procedura corectă, mai cu seamă că am în listă, dobândite mai de curând, chiar și scriitoare sau pictorițe care postează asemenea poze, subiect asupra căruia voi și reveni.

CERCUL

Exact așa se întâmplă în absolut toate domeniile și la toate nivelurile în România, de la politică până la cultură, chiar dacă, de la o vreme, pentru că, pe lângă ceva filme, doar la asta mă mai uit, exemplele perfect elocvente și ilustrative le găsesc în lumea „sportului cu balonul rotund” și printre „oamenii de fotbal”, așa cum e, bunăoară, Dani Coman, un fost jucător de o certă valoare mediocră, component nu chiar de bază, că era mai mult rezervă, al uneia dintre foarte multele Generații de Tinichea ale naționalei, care, după retragerea din activitatea competițională, a îmbrățișat cariera de „conducător de club”, calitate în care a trecut deja pe la Astra Giurgiu și FC Hermannstadt, echipe al căror (celălalt) numitor comun este faptul că au dificultăți financiare majore, primul ajungând chiar să dea faliment și ulterior să se desființeze sub și imediat după înțeleapta sa ocârmuire, iar cel din urmă (dar cu siguranță nu și ultimul) nereușind să iasă din insolvență și aflându-se acum, conform unor guri rele, mai aproape de nenorocire decât de salvare, astfel încât, în mod firesc, nu doar că Dani Coman și-a anunțat demisia, la timp, înainte ca vasul să se scufunde, cât e doar înclinat și cu apa la jumătatea carenei, dar, la fel de firesc, că aici și voiam să ajung, se află deja pe lista scurtă a uneia lungi de echipe care abia așteaptă să-l angajeze, după atâtea dovezi de (IN)competență, asta dacă nu cumva, după cum pretind alte guri rele în general, dar bune cu el, ajunge mai întâi la federație sau la Liga profesionistă, unde să fie pregătit drept succesor al nici mai mult nici mai puțin decât președintelui, că o (recte, îl) merită din plin (federația și/sau Liga, vreau să spun), fenomenul fiind perfect identic cu ceea ce se întâmplă și în materie de antrenori, unde există un cerc restrâns de inițiați, în număr de vreo zece, printre care Laszlo Balint, Ionuț Badea, Mihai Teja, Bogdan Andone..., care, de îndată ce se angajează la câte un club, intră în vizorul patronilor de la toate celelalte, care abia așteaptă să fie și dați afară, după câte un șir (adeseori nici măcar foarte lung, că nici cu patronii nu mi-e rușine, deși ar trebui să le fie lor) de rezultate nefaste, pentru a putea fi angajați de îndată în locul altuia din cei vreo zece inițiați, dat afară ca să fie angajat de alt club în locul altuia... și așa mai departe, la nesfârșit sau până când efectiv cercul (vicios) se rupe prin cooptarea unuia sau altuia dintre ei (că e loc destul, ba tot mai mult) la câte un post de televiziune sportivă, unde să devină imediat „expert”, „specialist” și „analist”, pentru a explica neofiților, cu bețișorul la tablă sau ecran, cum e cu „tranziția pozitivă”, „nouă fals”, „picior inversat”, 4-3-2-1, 4-1-2-3, 4-2-3-1 și așa mai departe, dacă e vorba de antrenori, sau cu „planul de reorganizare”, „eficiența economică”, „sistemul de management”, „investițiile rentabile” etc., în cazul „conducătorilor de club”, care, cu cât au la activ mai multe falimente răsunătoare, cu atât, firește, devin, pe de-o parte, mai mediatizați, ceea ce la noi e deja o principală cheie a succesului, conform zicalei strămoșești „reclama (indiferent dacă bună sau rea) e sufletul comerțului”, iar pe de alta, mai experimentați și, pe cale de consecință, mai râvniți, la fel cum, de-o altă pildă amintită deja în treacăt în debutul acestui material, un politician e tot mai bine cotat (inclusiv în sondajele de opinie, că și electoratul e... cum e!) și mai dorit într-un partid cu cât a trecut prin și a fost dat afară din mai multe. Despre artiști, poate cu altă ocazie, ca să nu mă repet chiar în același articol.

FILOSOF DE FACEBOOK

Un deloc înțelept care face pe filosoful spunea odată, în urmă cu vreo două zile, că lucrul cel mai trist pe Facebook e să te prinzi din prima propoziție ce vrea să zică autorul, ceea ce, de pildă, ca o scurtă paranteză oarecum introductivă, mă gândesc că nu e cazul cu mine, ale cărui postări am convingerea că pentru cei mai mulți nu devin suficient de limpezi și lămuritoare nici măcar după a doua sau chiar a șaptea lectură integrală, dacă ar avea curiozitatea devastatoare și ambiția nemărginită să o, respectiv le, facă, în schimb mie mi se pare că, dimpotrivă, lucrul cel mai trist care se petrece nu doar pe Facebook, iar închipuitul filosof amintit se numără printre cei care păcătuiesc cel mai des la capitolul ăsta, e că în ziua de azi mai toți cei care încep să citească un text AU IMPRESIA că înțeleg din prima propoziție ce vrea să spună autorul, astfel încât nici nu mai ajung la a doua, în schimb se pun pe comentat întregul text și bat câmpii, deja captivi în mințile lor crețe încremenite în idei preconcepute, ținând-o ca gaia-mațu că știu ei mai bine ce NU au citit decât știe autorul ce a scris.

AU FURAT, DAR AU ȘI PROFITAT

Ca să citez din deja mult prea bine-cunoscutul, cel puțin pentru fidelul meu cititor imaginar, domn Cutare, „citatul e sfânt”, așa că o să citez și în continuare din domnul Cutare (citat și de un amic de-al său care, sesizând în ce rahat s-a băgat cu deja amintitul citat citat, a vrut să-l scoată puțin la lumină, dar despre asta mai târziu): „... «noi» scriitorii, odată scăpați din comunism și naivi absoluți, habar n-am avut, în 1990, ce înseamnă viitorul financiar al României capitaliste. De aia, banii «s-au» cheltuit repede: reviste literare, întruniri, finanțări de proiecte amărâte, ba chiar și sprijin pentru călătorii în străinătate. Nimeni nu avea idee nici de dimensiunea banului, nici de virulența inflației. În numai doi ani, valoarea fondurilor găsite în vistieria Uniunii scăzuse de zece ori. În patru, de 20-25 de ori.”

Fragmentul face parte dintr-un amplu text scris de domnul Cutare pentru a se apăra de noianul de acuzații pe care i le aduce un alt individ destul de straniu și coleg de bresle (scriitor, jurnalist...) cu el, domnul Cutărică, dintre care cele mai nesemnificative, din punctul meu de vedere, și extrem de ușor de demontat ca fiind minciuni sfruntate, ceea ce, din păcate – așa cum se întâmplă de prea multe ori, când cel mai mare rău care i se poate aduce unei cauze (drepte) e să fie susținută cu argumente greșite sau neadevărate, care pot fi lejer combătute, ducând la pierderea credibilității avocatului și, pe cale de consecință (I)logică, a justeței ei –, aruncă o mare umbră de îndoială și asupra celor mai grave și mult mai greu de probat/negat, sunt că ar fi fost membru al Uniunii Scriitorilor înainte de 1990 și că ar fi publicat nu știu câte cărți, când adevărata chestiune care i se impută e că, în această calitate, dobândită, de fapt, după cum domnul Cutare n-are nicio problemă să recunoască, abia în 1990, ar fi contribuit activ și din plin la devalizarea instituției, furând, practic, banii agonisiți de ea pe înfloritoarea (tot pentru ea) vreme a lui Ceaușescu, fenomen similar, pe undeva, cu ce s-a întâmplat și în multe alte domenii, când capii răutăților n-au fost cei pe care evenimentele din decembrie 1989 i-au (sur)prins în funcții și, în general, au fost rapid mătrășiți, ci cei care i-au urmat, așa că nu e vreo mare apărare să susții, altminteri pe bună dreptate, că nu te aflai într-un anume post la momentul respectiv, însă nu asta voiam să subliniez, ci modul... idilic în care domnul Cutare privește jafurile petrecute în primii ani nouăzeci, pe care, iată, atunci când îi vine la socoteală, cu referire dacă nu (și) la el însuși (că mai departe în articol devine evaziv și pretinde că spune „noi” cum spunea Eminescu „noi, epigonii”, adică vorbind mai degrabă despre alții, iar eu chiar nu știu dacă și ce funcții o fi avut domnia sa în Uniune), cu siguranță la prietenii săi care au preluat USR după Revoluție, în frunte (că asta țin bine minte) cu măcar colegul său de la „Academia Cațavencu/Cațavencii”, Mircea Dinescu, ajuns chiar președinte, le pune pe seama unei „naivități absolute”, în sensul că făptașii n-ar fi avut habar despre ce înseamnă „viitorul financiar al României capitaliste”, „dimensiunea banului” și „virulența inflației”, asta în condițiile în care, ca un mărunt amănunt semnificativ, domnul Cutare n-avea în 1990 doar vreo douăzeci și-un pic de anișori, ca mine bunăoară, care nu-mi reproșez vreo astfel de naivitate nici când mă refer la votul meu îndârjit și perseverent cu dreapta din acei ani și nici la vreo inginerie financiară pe care s-o fi săvârșit (eu, carevasăzică) și să fi mers prost, că nu s-a întâmplat, nici cu banii mei și nici, cu atât mai puțin, ai altora, ci peste 35, iar, pe de altă parte, că aici voiam să ajung, același domn Cutare a fost încă de pe atunci unul dintre cei mai virulenți jurnaliști „de dreapta”, care n-a ratat niciun prilej să-i condamne, absolut pe bună dreptate din punctul meu de vedere, pe toți politicienii și oamenii de afaceri care... au devalizat țara, au furat puțina agoniseală pe care o lăsase Ceaușescu după ce o făcuse tot pe spinarea poporului român plătind datoriile externe și așa mai departe; au „privatizat” în interes propriu și de grup toate întreprinderile și instituțiile moștenite de la comuniști; au făcut afaceri veroase „cu statul”; într-un cuvânt au profitat din plin de vremurile tulburi de-atunci, adicătelea fix ce au făcut și „ei”, scriitorii (de fapt, firește, numai o... anumită parte a lor), cu și pe banii Uniunii, înființându-și, pentru ei și prieteni, sinecuri sub pretextul lansării de falimentare ziare și reviste (pretins) literare, publicându-și cărți cu „finanțare de la minister”, participând (după cum chiar domnul Cutare sugerează, iar prietenul său de care pomeneam în debut încearcă să spună că domnul Cutare minte sau fabulează, probabil din cauza vârstei înaintate și a memoriei care-i joacă feste) la tot felul de întruniri și reuniuni și festivaluri și congrese ale scriitorimii de pretutindeni, inclusiv peste mări și țări și așa mai departe, asta ca să nu mai spun că, tot domnul Cutare, într-o mult mai recentă vreme în care nici eu însumi nu-l suspectam de altceva decât o... reală naivitate altminteri bine intenționată, se apucase să încerce să reformeze Uniunea din interior, preluându-i conducerea, împreună cu un grup de amici, prin ceea ce unii (dacă nu și Justiția într-un târziu, că mi-e încă neclar, așa cum îmi sunt multe decizii ale ei) au pretins că ar fi fost o lovitură de palat, fără respectarea statutului, pe motiv că ar fi prost condusă, cu banii rău gestionați etc., asta probabil simțind el că în cei treizeci de ani scurși de la momentul acelei chipurile generalizate „naivități absolute” (dar rentabile, aș zice eu), din sau la care aproape că s-a autodenunțat acum ca fiind parte sau părtaș, a căpătat vaste noțiuni de „management” și economie de piață, astfel încât, după ce s-a înfruptat – fie și, repet, din neștiință de carte și economie – cu banii Uniunii până la faliment (al ei, că domnia sa nu pare s-o ducă așa rău), s-a gândit acum s-o poarte spre noi culmi de înflorire financiară, asta, desigur, poate după ce ar fi clarificat și statutul ei juridic, pe care, după ce nu l-a clarificat, alături – repet pentru a multa oară, că n-am alte informații precise despre implicarea sa nemijlocită în toate cele în afară de „autodenunțul” din citatul amintit – de confrații și prietenii săi, atunci când trebuia, adică în 1990, când toate întreprinderile de stat deveneau S.A.-uri, de pildă, mai are și îndrăzneala să-i acuze pe cei care (le-)au urmat, de prin anii două mii și, în fruntea Uniunii că n-au făcut-o, încât Justiția aia de care aminteam și care la noi are în decizii fix precizia și predictibilitatea datului cu banul era să stabilească definitiv și irevocabil, în urma proceselor intentate de domnul Cutare, că, din punct de vedere juridic cel puțin, nu există și nici n-a existat vreodată, misiune (sub acoperire) îndeplinită.

PREMIUL LOCAL DE NESIMȚIRE

După cum fidelul meu cititor imaginar știe prea bine, în special din postările mele pe tema premiilor Oscar, nu sunt deloc un fan al „diversității” cu orice preț, însă chiar și așa, n-am putut să nu observ, cu prilejul anunțării nominalizărilor la, se pare, alt prestigios premiu literar de care nu auzisem (și chiar n-o spun cu ironie sau ceva, problema, în chestiunile astea, fiind categoric la mine, așa că mi-o asum cu bărbăție), cum nu auzisem nici de publicația care-l decernează, și anume Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași” 2024, că nu mai puțin de șase dintre cele zece titluri selectate pentru „lista lungă” aparțineau, deja, unei altminteri foarte cunoscute și respectate edituri... concitadine cu cotidianul (în timp ce alte două erau din Chișinău, ceea ce mi se pare că pune și mai tare la îndoială termenul „Național” din pompoasa titulatură a distincției), după care, pe „lista scurtă”, comunicată cu surle, trâmbițe și ceva elemente derutante pentru mine, fiindcă aveam impresia că finaliștii – care, coincidență sau, mai degrabă, nu, sunt cu toții „prieteni” de-ai mei de pe Facebook – doar își strigă în postarea mare, ca de obicei, în mod repetat până la obsesie, triumfurile, fie și parțiale, asupra concurenței din branșă, fără să realizez inițial că era vorba de (încă) o triere preliminară, ca la marile evenimente internaționale de genul concursului Eurovision, de „diversitate” s-a ales praful de tot, transformându-se fără nicio jenă într-o unicitate și unanimitate de tip PCR, pentru că toți cei cinci rămași – altminteri meritorii, n-am nicio îndoială (dar, trebuie să admit și asta, nici vreun termen de comparație sau ceva, fiindcă nu i-am citit nici pe ei, nici pe alții) – aparțin aceleiași edituri din același oraș cu organizatorul.

Tocmai când mă mai liniștisem puțin, încercând să-mi spun că, totuși, în ciuda tot mai deselor și mai concretelor evidențe cu aspect de dovezi apărute în ultimul timp, de când urmăresc și eu fenomenul, nu e nimic adevărat nici în ideea, susținută de tot mai multe guri rele, că scriitorii afiliați la respectiva editură alcătuiesc un soi de – pardon de expresie – gașcă, promovându-se nu doar fiecare pe sine însuși, ci și, lucru lăudabil câtă vreme nu e făcut sub obligativitatea vreunui contract semnat odată cu cel pentru publicarea cărților, ei între ei, pentru că, la urma urmelor, e natural să devină, mai devreme sau mai târziu, prieteni, dacă nu și încuscriți (există cazuri!), dat fiind că se văd nu doar, presupun, pe holurile editurii, când vreunul vine să-și depună manuscrisul, iar altul tocmai iese dintr-un birou după ce a dat „bun de tipar”, ci și pe la standurile de la târgurile de carte, și nici (așadar nu e nimic adevărat, despre asta vorbeam) în zvonurile defăimătoare și sentimentele false ale unora din interior că întreaga lume literară autohtonă e fragmentată în tot felul de clici, coterii, frății, cumetrii etc., pe baza cărora se acordă și premiile de felul celui de mai sus, se scriu cronici favorabile sau... dimpotrivă, se propun și se votează în funcții de maximă (i)responsabilitate, de pildă pe la Institutele Culturale din lume, și așa mai departe, citesc chiar în ziarul cu pricina, pe pagina dedicată premiului, declarația unuia dintre membrii juriului, care își exprima satisfacția deplină față de nominalizări și nominalizați, fiindcă titlurile sunt „unul și unul” (ciudată alegere de cuvinte!), astfel încât indiferent care va câștiga va fi perfect, dar care membru al juriului este, pe lângă că și el „prieten” cu mine pe Facebook, și unul din membrii de vază ai – pardon de expresie – găștii amintite, scriitor cu o mulțime de cărți publicate la fix aceeași editură din același oraș cu același ziar care decernează același premiu care va fi, evident, înmânat unui alt (indiferent care) scriitor de la fix aceeași editură din același oraș cu același ziar care decernează... (în fine, ați prins ideea), lucru care, dacă s-ar fi petrecut într-o instituție de stat, ar fi fost, pe bună dreptate, blamat cu spume la gură de mai toți cei implicați (fiindcă pe majoritatea îi și știu cu înclinații „profund democratice” și „de dreapta”, pe care le împărtășesc și eu, doar că ei sunt cam din ramura pupincurist băsistă a „dreptei” românești), indiferent câte „argumente” li s-ar fi adus că, de pildă, nepotul sau ginerele sau soțul sau vărul sau chiar fostul coleg de bancă dintr-a opta angajat drept consilier (eventual onorific și pro bono) sau șef de departament de vreun ministru (pesedist!) în instituția condusă de el este cât se poate de competent, are studii la școli dintre cele mai înalte și a absolvit cursuri de perfecționare și de prestigiu occidentale, exact așa cum și în cazul nostru scriitorii nominalizați se prea poate să fie de maximă valoare, iar cărțile lor niște capodopere, astfel încât n-ar avea nicio importanță că un membru al juriului (pe ceilalți nu-i știu, așa că nu mă pronunț) este, practic, colaborator remunerat al aceleiași edituri câștigătoare a premiului acordat de juriul din care face parte..., fiindcă tot nepotism se numește și e tot pe bază de pile, cunoștințe și relații, plus interese materiale, iar amănuntul că acolo (la minister) ar fi pe bani publici, în timp ce aici (la ziar/editură) e pe unii privați (admițând că un premiu literar, fie și neînsoțit de vreo recompensă financiară propriu-zisă, poate spori vânzările cărții respective și, în consecință, încasările editurii) nu schimbă lucrurile decât poate din perspectivă legală, nu și morală.

CURĂȚENIA DE ALEGERI

Ca unul care, pe de-o parte, după cum am tot repetat-o de-a lungul timpului, inclusiv în multe din articolele mele, sunt tentat să cred mai degrabă (sau, în orice caz, în măsură mai mare) în prostia simplă și dezinteresată a oamenilor decât în ticăloșia lor perversă, dar, pe de alta, am petrecut, mai în tinerețe, câteva sejururi prin marile capitale europene și am văzut cum se mai procedează și pe-acolo, nu pot, totuși, să nu pun faptul că, în ultima vreme, de câte ori ies la o plimbare prin cartier, pe unul din bulevardele principale ale Capitalei, undeva între, să zic, orele 12.00 și 14.00, adicătelea fix în miezul zilei (de lucru) și când n-ar fi avut de ce să se murdărească prea tare asfaltul dacă ar fi fost curățat la primele ore ale dimineții, ca-n țările civilizate, pe lângă că mă întâlnesc, ca de obicei și spre eterna mea stupoare, cu cohorte de cetățeni care par să facă orice altceva [și în primul rând să se plimbe, pur și simplu, ca mine, care însă am argumentul (non)ocupației neconvenționale de, să zicem, scriitor sau chiar jurnalist aproape pensionar], decât să se afle undeva la vreun (alt) serviciu în afară de cel de curier sau comis-voiajor (și nu mă refer la cohorta mai mică de cicliști de culoare cu rucsacuri Glovo sau Bold în spate care se strecoară în viteză, pe trotuar, prin cohorta mai mare), mă pomenesc la un moment dat aproape măturat de câte un jet de apă provenind de la o cisternă care se găsește să facă, vezi Doamne, curățenie taman atunci, și nu la o oră matinală sau vesperală la care să nu fie văzută de suficienți cetățeni cu drept de vot, pe seama valului de scrutine electorale care se va revărsa asupra noastră în cursul anului curent.

Adevărata prostie incontestabilă este, însă, desigur, a celor care, chiar și dacă pe moment s-ar putea simți ușor deranjați că, și dacă izbutesc să se ferească la timp de nenea cu furtunul, sunt obligați să tropăie prin bălțile făcute pe trotuare în plin sezon uscat, vor rămâne doar cu amintirea de suficient de lungă durată a unor „gospodari” și/sau „edili” pe cinste care se ocupă de urbea lor și îi vor vota cu frenezie din nou, poate și pentru a enșpea oară, că s-a mai văzut, așa că nici eu nu mă mai mir de nimic și nu mă aștept să mai rezonez cu lumea înconjurătoare, la fel cum, de-o altă pildă, m-am resemnat cu reclamele de pe la televizor care mie mi se par de-a dreptul imbecile și obișnuiam să mă întreb ce dobitoci le-or fi scornit fără să înțeleagă că nu vor obține decât efectul contrar celui scontat, alungându-și toți potențialii clienți, până m-am dumirit că respectivii creatori știu de fapt foarte bine ce fac, pe bază de studii aprofundate ale cercetătorilor în principal britanici și „focus-grupuri” atent selecționate, iar adevărații mulți și imbecili sunt, în proporție covârșitoare, simplii telespectatori care le privesc și asupra cărora au, până la urmă, fix efectul scontat, făcându-i să cumpere, viziteze, consume și așa mai departe.

(PREA) MATINAL

Printre argumentele care deocamdată mai degrabă se caută decât se și găsesc pentru eliminarea sistemului cu „ora de vară” și „ora de iarnă”, eu aș adăuga, fără glumă, emisiunea matinală de la Digi Sport de duminică, în care, mai întâi, vădit prea obositul – după o noapte scurtată prin faptul că ceasurile se dăduseră cu o oră înainte, obligându-ne pe toți să dormim mai puțin – moderator se arăta uimit și, mai cu seamă, scandalizat că niște jucători de la Rapid au fost sancționați cu excluderea temporară din lot fiindcă plecaseră, fără învoire, din cantonament la un club (de noapte?) și evoca, în sprijinul său, faptul că și la națională s-au petrecut de-a lungul timpului asemenea episoade, precum cel al cărui protagonist a fost, odinioară, marele model demn de urmat de către generații întregi de actuali și viitori tineri fotbaliști Dănuț Lupu, aflat și momentan în detenție pentru, dacă nu mă înșel, conducerea unui autovehicul fără permis și în stare de ebrietate, dar, pe de altă parte, se arăta la fel de (dacă nu și mai) uimit și, mai cu seamă, (și mai) scandalizat că n-a fost pedepsit, eventual cu excluderea pe viață din sport, alt jucător de la Rapid după ce s-a cam strâmbat la antrenor când a fost înlocuit cu un coechipier în meciul de la Craiova, după care, un invitat de-a dreptul vlăguit i-a pus la zid pe toți cei care dezavuaseră gestul patronului de la același Rapid, Dan Șucu, de a se deplasa în Bănie împreună cu galeria giuleșteană și a urmări din mijlocul ei confruntarea cu Universitatea [cam pe modelul lui Gigi Becali de la început de mandat de tiran atot(des)făcător la Steaua/FCSB], explicându-le cu aere pedagogice de mare înțelept că trebuie să înțeleagă (adicătelea opozanții lui Șucu) că nu toți oamenii sunt la fel și să accepte și gesturile sau opiniile altora, fără să realizeze (așadar invitatul, de frânt de osteneală ce era după noaptea asta scurtată artificial de dragul trecerii la „ora de vară”) că tocmai dovedea EL că nu e-n stare să înțeleagă și să accepte că unii oameni pot avea nu doar alte opinii și valori decât Dan Șucu, ci și decât el însuși, invitatul, pentru că toți acei contestatari nu ceruseră ca omul de afaceri să fie arestat, judecat și eventual executat pentru gestul lui, ci doar își exprimaseră – în baza fix aceluiași drept universal la opinie (contrară) și la libertate de exprimare – dezacordul cu atitudinea mai-marelui rapidist.

E, așadar, limpede că trecerea asta de la ora de iarnă la cea de vară le distruge unora dacă nu întreaga viață, cu siguranță orice urmă de rațiune.