Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 23 mai 2017

6 X 6

Împrejurări cu totul şi cu totul (extra)ordinare, implicând deranjamente severe ale unor (de)servicii de televiziune (UPC), asupra cărora voi reveni, poate, cu altă ocazie, m-au împiedicat ieri să consemnez, fie şi pe scurt, dacă nu de-a dreptul telegrafic, cum aveam de gând, felul în care a decurs, din punct de vedere sportiv, weekendul meu, în special cea de-a doua şi ultima lui parte, blestemata sfântă zi de duminică, 21 mai 2017. 

Aşadar, totul a început cu o altminteri improbabilă paralelă între evoluţia pilotului de MotoGP Valentino Rossi – favoritul meu la vârf, în absenţa unor englezi, americani, australieni, canadieni etc. care să se lupte pentru titlul mondial cu nenumăraţii spanioli şi, hodoronc-tronc, francezul –, pe de-o parte, şi cea a Simonei Halep din finala turneului de la Roma, pe de alta. Cum cele două competiţii se desfăşurau la aceeaşi oră, mi-am amintit de vremurile copilăriei (mele) când intercondiţionam diverse evenimente fără nicio (altă) legătură, astfel încât, mai cu seamă în clipa în care, cu vreo două tururi înainte de final, “Doctorul” trecea cu măiestrie de coechipierul său de la Yamaha, Maverick Viñales, şi se instala în fruntea Marelui Premiu al Franţei, de la Le Mans, mi-am spus că deja previzibila sa victorie o va atrage negreşit şi pe a Simonei, ajunsă spre finalul setului doi, după ce pe primul îl câştigase aproape lejer, însă un ghinion tipic românesc o făcuse să se accidenteze, aparent uşor, la glezna dreaptă. Din păcate, în cele din urmă, multiplul campion mondial italian nu doar că a fost (re)depăşit, din cauza unei mici greşeli personale, dar a pierdut şi locul al doilea, căzând, pur şi simplu, în tentativa (disperată) de a reveni, şi, cum regulile (nescrise, fireşte, dar asumate) unor astfel de condiţionări presupun şi reciproca, Simona a pierdut şi ea nu doar setul doi, ci şi pe cel decisiv. Total: două eşecuri.

A urmat, la relativ scurt timp, ce-i drept victoria, dar pe deplin inutilă, cu 3-1, lui Arsenal, împotriva lui Everton, din ultima etapă de Premier League, care – dincolo de faptul că n-am avut tăria s-o urmăresc în direct, după ce penibilul Koscielny a fost eliminat în prima repriză (min. 14!), la 1-0, pentru un fault pe cât de criminal, pe atât de nejustificat (sau invers) –, coroborată cu cele ale contracandidatelor, le-a asigurat eliminarea din ediţia viitoare de Champions League. Practic: al treilea eşec.

În fine, seara, târziu, după ce şi Lazio a pierdut în faţa lui Inter în Serie A (dar cum acolo zarurile erau de mult aruncate, nici nu mai pun la socoteală), tot în două competiţii desfăşurate în paralel, Ottawa Senators, singura mea echipă favorită rămasă în cursa pentru Cupa Stanley, a fost învinsă (drastic), în meciul 5, cu 7-0, de îngrozitor de (şi, parcă, din ce în ce mai) antipatica Pittsburgh Penguins, iar naţionala (tot) de hochei a Canadei a ratat un nou titlu mondial, cu care ar fi egalat recordul Rusiei, de 27, fiind răpusă în finală de către Suedia după prelungiri şi executarea loviturilor de departajare. Prin urmare, eşecurile cinci şi şase, cu precizarea extrem de grăitoare că reprezentativa Frunzei de Arţar vine după două titluri consecutive, obţinute, cum altfel?, când competiţia nu a fost televizată în România (sau cel puţin n-am prins eu de veste), astfel încât n-am putut să mă bucur în direct de triumfuri, în timp ce amărăciunea înfrângerii am “savurat-o” din plin, la calitate HD, pe TVR. Povestea vieţii mele!


P.S. Clasarea lui Fernando Alonso (doar) pe poziţia (de pe grilă) a cincea, în urma celor două şedinţe de calificare pentru cursa de 500 de mile de la Indianapolis, din IndyCar, nu poate fi socotită chiar un eşec, deşi mi-aş fi dorit ca spaniolul – devenit favoritul meu numai pentru că vine din Formula 1 şi, mai ales, de la McLaren – să realizeze un mic miracol şi să obţină, de ce nu?, pole position-ul. Totuşi, pentru un… rookie (debutant) e un rezultat mai mult decât onorabil.

luni, 15 mai 2017

4 X 4

Aşa cum n-aveam de gând (şi chef) să scriu despre partida Simonei Halep de sâmbătă, cu Kristina Mladenovic, din finala turneului de la Madrid, pe care am urmărit-o în direct doar până la setul decisiv (văzut apoi într-o reluare), când, pe de-o parte, începuse deja Eurovisionul – teoretic mai interesant pentru mine, cu toate că ediţia de anul acesta a fost atât de jalnică, încât reprezentanţii noştri, Ilinca şi Alex Florea (adică şi Ilinca e Florea?!), aproape că şi-au meritat locul în finală, chiar dacă nicidecum şi locul şapte (un douăzeci şi doi ar fi fost mai just), care nu dovedeşte decât gustul cel puţin îndoielnic al publicului (tânăr?) din toată Europa – iar, pe de alta, pur şi simplu nu am mai rezistat tensiunii, acesta fiind, în general, după situaţiile când Simona e de-a dreptul enerva(n)tă, al doilea motiv major care mă face să schimb canalul, chiar şi când evoluează binişor, ca acum, cu un “plan (tactic) de joc” limpede, aplicat consecvent (mingile acelea lungi, în diagonală, pe reverul adversarei) şi fără exagerat de multe greşeli neprovocate, în timp ce pentru a o urmări (până la capăt) nu am decât unul singur, şi anume să decurgă totul liniştit în favoarea ei, aşa cum se întâmplă din ce în ce mai rar; despre victoria pe cât de lejeră (cel puţin ca scor), pe atât de inutilă a lui Arsenal în Premier League, unde şansele de a termina mai sus de poziţia a cincea şi a prinde un (ultim) loc de Champions League sunt deja infime sau despre titlul obţinut (deocamdată, până la verdictul tribunalelor internaţionale de arbitraj sportiv!) de Viitorul în Liga I, n-aş fi scris nici despre cireaşa de pe tortul rezultatelor bune obţinute de-a lungul întregului weekend de favoriţii mei – triumful lui Lewis Hamilton în Marele Premiu de Formula 1 al Spaniei – dacă nu aş fi citit pe Facebook nişte comentarii absolut cretine despre cursa de la Barcelona.

Dincolo de părerile (negative) despre băieții de la Digi Sport, cu care în principiu aş fi de acord, însă pe cu totul alte considerente, nu fiindcă sunt subiectivi, părtinitori (faţă de Hamilton?!), ci pentru că spun tot mai multe gogomănii şi, pe măsură ce, poate, realizează, ulterior, şi ei, au tendinţa de a se făli dezgustător în rarele ocazii când au dreptate, fără a-şi asuma, în schimb, nenumăratele erori, cele mai multe dintre ele deplâng (şi acuză) felul în care Valtteri Bottas, coechipierul lui Hamilton de la Mercedes, l-ar fi împiedicat, vezi Doamne, pe Vettel să-l depăşească, obligându-l să piardă secunde bune şi facilitând, astfel, victoria britanicului, de parcă finlandezul ar fi fost prins din urmă cu un tur, când el se lupta, de fapt, la momentul acela, pentru poziţie din postura de lider, una pe care, înainte de a fi nevoit să abandoneze, părea că o poate obţine şi la finalul cursei cu ajutorul unei versiuni îmbunătăţite a strategiei lui Hamilton. De altfel, din punctul meu de vedere, Bottas, care, într-adevăr, s-a apărat bine la primul atac al neamţului, la cel de-al doilea, care s-a dovedit decisiv, a greşit, plasându-şi monopostul oarecum pe mijlocul pistei, în loc să blocheze cu mai multă fermitate interiorul şi să-şi forţeze adversarul să adopte trasa exterioară, mai lungă. Până la urmă chiar i-a făcut acestuia loc, manevră care iniţial a părut o a doua schimbare de direcţie, ilegală, dar la reluare s-a dovedit doar, dimpotrivă, una plină de (prea mult) fair-play. 

Tot Bottas a fost acuzat – de către aceiaşi fani Ferrari care nu înţeleg mare lucru dintr-o cursă – că, din grija de a nu-şi depăşi coechipierul, ar fi provocat accidentul de la start dintre… Raikkonen şi Verstappen, soldat cu abandonul ambilor, în condiţiile în care pilotul (secund) de la Mercedes era în faţa lor, se afla pe interiorul virajului, practic lipit de coardă, şi chiar presupunând că l-ar fi protejat pe Hamilton, eventual frânând ceva mai devreme, era cât se poate de normal să procedeze aşa, din toate punctele de vedere (măcar că speră la o prelungire de contract cu echipa!), în ciuda dorinţei fierbinţi a ferrariştilor de a-şi vedea favoriţii câştigând doar în urma unui acroşaj între monoposturile rivale, aşa cum s-a întâmplat anul trecut, când, însă, oricum a câştigat… Verstappen.

Apropo de olandez, comentatorii de la Digi au căşunat chiar pe el, sugerând că triplarea prin care parcă voia să-i depăşească dintr-un foc pe Raikkonen şi Bottas ar fi fost hazardată, deşi tot ei îl ridică în slăvi atunci când realizează manevre de neimaginat pentru alţi piloţi. Păi, să ne hotărâm! Adevărul este că nu avem de unde să ştim cum ar fi încheiat procedura tânărul pilot Red Bull, pentru că a fost lovit prematur de Raikkonen, proiectat după ce s-a atins de Bottas.

Pe de altă parte, aceiaşi analişti de Facebook, dar şi comentatorii TV minimizează importanţa şi-aşa tot mai rarelor depăşiri din Formula 1 (mai ales când sunt realizate de către cei pe care îi antipatizează, gen Hamilton în detrimentul lui Vettel, ca acum!) ţinând moţiş să sublineze – cu aere de mari cunoscători, cărora nu le scapă nimic! – că de cele mai multe ori sunt obţinute cu ajutorul sistemului DRS (inventat special pentru asta!) sau al unor cauciucuri de altă consistenţă, mai aderente. Eu aş mai adăuga pe listă gradul diferit de uzură al pneurilor de acelaşi tip şi, de ce nu?, diferenţele de motor, de talent al piloţilor, de reglaje aerodinamice etc., ca să concluzionăm, absurd, că o depăşire “adevărată” nici nu poate să existe în lumea sporturilor cu motor (de azi).

Probabil că tot atâta (lipsă de) minte au şi cei care de ani de zile caută, chipurile, soluţii pentru a spori spectacolul din Formula 1, dar vin cu prevederi regulamentare tâmpite, care îl omoară, cum ar fi aceea de a obliga piloţii să plece în cursă cu cauciucurile din calificări (Q2), invariabil aceleaşi pentru toţi (cel puţin la vârf), în loc să-l lase pe fiecare să-şi facă (împreună cu echipa, desigur) propria strategie, să aleagă ce tip de pneu vrea (ca să nu mai spun că eu le-aş pune la dispoziţie pe toate – ultrasoft, supersoft, soft, medium, hard – la orice cursă, nu doar câte două sau cel mult trei), astfel încât să fie mai greu spre imposibil de anticipat (pentru spectator şi adversari) cine ce va face. În plus, inventarea safety car-ului virtual ca înlocuitor, în multe situaţii, al celui real, mi se pare şi ea o mare prostie, pentru că ultimul lucru de care avea nevoie F1 era “menţinerea intervalelor” acelea de câte zece-douăzeci de secunde dintre monoposturi, apărute chiar şi înainte de jumătatea curselor, când singura şansă de a le mai anima ar fi tocmai câte un “restart”, fie şi artificial.

Dar despre toate astea (şi multe altele la fel) poate cu altă ocazie.


P.S. În ciuda neostoitului meu dispreţ faţă de Vettel (care, printre altele, ca mare moralist al Formulei 1, autor al ridicolelor apeluri disperate “blue flag, honestly, blue flag!”, ar fi putut să înveţe, într-o viaţă întreagă de curse, cum se poziţionează un monopost pe o grilă de start!), trebuie să remarc sinceritatea cu care a recunoscut la conferinţa de presă că vina pentru bruma de incident cu Massa, din ultimele tururi, când era, de fapt, să-l percuteze pe brazilianul aflat cu un tur în urmă, i-a aparţinut, fiindcă n-a reuşit să frâneze cum trebuia, din cauza pneurilor uzate. Asta cu toate că aceiaşi fani stupizi ai neamţului i-au sărit în cap veteranului de la Williams, considerat deja recidivist după cele întâmplate la Soci, când într-adevăr l-a cam obstrucţionat. Jos șepcuța (roşie)!