Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 31 iulie 2007

Cine zice, ăla e!













Bălăcăreala de săptămâna trecută dintre Ion Iliescu şi Traian Băsescu, în care s-au acuzat unul pe altul de apucături “fanariote”, respectiv “sovietice” a fost o demonstraţie cât se poate de elocventă a faptului că în politica dâmboviţeană corb la corb nu doar că-şi scoate ochii, dar încearcă să-şi fure şi electoratul.

Dincolo de vorbele grele, dar încărcate de înţelepciune şi mustind de adevăr ale ambilor combatanţi, tot tămbălăul iscat mă duce cu gândul la o altă celebră zicere populară: râde ciob de oală spartă (şi viceversa).

luni, 30 iulie 2007

Clona

Într-una din zilele săptămânii trecute, mi s-a întâmplat un lucru cât se poate de bizar. Aruncându-mi din întâmplare privirile către televizorul care funcţiona cu sonorul închis, am avut deodată un sentiment de déjà vu: pe Antena 1 se transmitea una dintre acele idioate emisiuni-concurs, interactive, de care, din păcate, nici postul sus-numit – unul cu pretenţii de seriozitate – nu a scăpat, aşa cum nu a scăpat nici de plagierea reality-show-urilor(?!) pentru columbeniofili, de pe B1TV, în care însă a distribuit alte două personaje fascinante (pentru unii), cele care de ani buni se tot prigonesc prin tribunale. Partea stranie este că prezentatoarea era nimeni alta decât... Melania Medeleanu tânără!

Uluit, am dat sonorul tare: vocea corespundea şi ea! Deşi părea absurd, m-am gândit că e reluarea unei emisiuni mai vechi, din vremea când actuala angajată a Realităţii TV întorcea cubuleţe pe un panou de cuvinte încrucişate, numai că sus, în stânga ecranului, scria clar, cu litere albe, de-o şchioapă, “DIRECT”. Acum, nu-i mai puţin adevărat că n-ar fi fost pentru prima oară când informaţii de strictă actualitate la un alt moment dat rămân întipărite pe retina ecranului, întru inducerea în eroare a telespectatorului credul. De pildă, tot săptămâna trecută şi chiar la Realitatea amintită, pe când prin ţară începuseră furtunile, ni se aduceau la cunoştinţă, în timp “real”, temperaturile... din ziua precedentă, inclusiv recordul de la Calafat, sub titlul “România se topeşte”. Dar asta e altă poveste.

Revenind la subiect, trebuie să spun că nu m-am lămurit dacă am fost victima unei iluzii prelungite, dacă şefii de la Antena 1 au reuşit un experiment în premieră mondială de clonare a unei prezentatoare TV, dacă Melania are o soră, sau – varianta cea mai improbabilă – fosta doamnă Teodorescu a revenit la iubirile (şi înfăţişarea!?) din tinereţe. Voi urmări cu interes cariera noii(?) stele în devenire de pe firmamentul mass-media audiovizuală. De pe-acum însă mă ia cu fiori la gândul că peste câţiva ani o voi regăsi moderând talk-show-uri şi prezentând ştiri la Realitatea TV!

P.S. E posibil ca între cele două fotografii să descoperiţi mai multe deosebiri decât am găsit eu urmărind evoluţiile “live” ale celor două protagoniste. De fapt, cea care nu prea seamănă cu propria-i poză oficială de pe site-ul Realitatea TV este tocmai adevărata Melania Medeleanu! Părerea mea.

vineri, 27 iulie 2007

Pauza s-a terminat, capul la căldurică!

După ce a dat o tură şi iama prin vecini şi prin vecinii vecinilor, amin, canicula se întoarce acolo unde-i şade ei bine. Dacă bieţii bulgari şi greci nu mai prididesc cu stingerea incendiilor de pădure, românii – care au scăpat de asemenea griji, îndesându-şi de multă vreme fratele codru prin propriile sobe – se pregătesc să o înfrunte din nou cu piepturile dezgolite şi pantalonii scurţi. Încet-încet am început chiar să ne obişnuim, încât în curând pe la 30 de grade o să ne cam scoatem de la naftalină gecile şi puloverele, iar noaptea plăpumile.

Mai naşpa e că în cele două zile cu temperaturi “normale pentru această perioadă a anului”, vorba meteorologilor, prin apartamentele de bloc valorile abia dacă au apucat să scadă pe la nivel de cod galben. Un prieten îmi povestea ieri că, după ce a încercat din răsputeri să-şi bage în garsoniera proprietate personală măcar o găleată din răcoarea binefăcătoare a serii, nereuşind să facă nici urmă de curent, s-a înţeles cu vecinul de vizavi să-şi deschidă amândoi uşile şi ferestrele ca să profite astfel de ambele feţe ale imobilului. Cică manevra ar fi fost încununată cu un oarecare succes şi acum a coborât nivelul de alertă la cod portocaliu. Asta numesc eu inventivitate!

Personal o să mă chinuiesc şi în zilele ce vin cu un fel de aparat de aer condiţionat cu pedale, o drăcovenie cât un frigider (chipurile portabilă!), silenţioasă ca Niagara, pe care o tot mut dintr-o cameră în alta şi care am impresia că a câştigat cândva un concurs al celor mai năstruşnice invenţii ale secolului. Oricum, e mai bine decât nimic. Aştept însă cu viu interes următoarea factură la electricitate, după care teamă mi-e că o să decretez cod negru la buget.


Vă doresc un weekend răcoros!

joi, 26 iulie 2007

O sută de grade la umbră!

De departe cel mai imbecil subiect de discuţie din aceste zile caniculare a fost acela despre aşa-zisa falsificare a temperaturilor de către ANM, tratat în nenumărate emisiuni TV, încât de la un moment dat am avut senzaţia că văd una singură dată non-stop în reluare. Primind chipurile “semnale de la cetăţeni revoltaţi”, chiar şi ziarişti dintre cei mai serioşi au abordat problema ca şi cum modalitatea de măsurare a valorilor termice ar fi fost inventată marţea trecută pe la patru fără zece. Mare surpriză mare că termometrele staţiilor meteo sunt standardizate şi puse – scandalos! – la umbră, chestie pe care o ştie orice elev de clasa a doua.

Bieţii meteorologi – care, în treacăt fie spus, au ei alte păcate – mai că nu sunt acuzaţi de genocid, fiindcă anunţă numai 41-42 de grade când în realitate ar fi mult mai multe, periclitând viaţa bieţilor cetăţeni amatori de promenade în plin soare şi pe asfaltul încins. Păi oameni buni, niciodată, niciun serviciu meteo n-o să măsoare temperaturile pe care le aveţi domniile voastre prin pantaloni sau bluze! La urma urmelor, orice sistem de măsurare este arbitrar, o convenţie. Câtă vreme ştiţi că pe la 25C vă simţiţi bine, pentru că “de-adevăratelea”, la soare, or fi vreo 30, şi că la 35 începeţi să transpiraţi, prin deducţie logică veţi înţelege că la peste 40 nu e deloc bine, aşa că staţi dracului acasă ori mergeţi pe la umbră! Cu ce v-ar... încălzi să vi se spună că de fapt sunt 80?

Pentru toţi aceşti cârcotaşi, propun ca de-acum înainte, şi eventual fără vreun anunţ prealabil, ANM să dea temperaturile în grade Fahrenheit. Vor avea atunci satisfacţia să constate că uneori depăşim suta; nu aia la care fierbe apa, dar n-are rost să ne încurcăm în detalii. Poate aşa se vor împuţina inclusiv apelurile la Salvare. Şi la iarnă o să fie bine!

miercuri, 25 iulie 2007

Drumurile ne omoară!

În lupta cu temperaturile de foc din întreaga ţară, autorităţile au luat – firesc – o serie de măsuri... pompieristice. Printre acestea, cea mai ineficientă, după părerea mea, dacă nu chiar nocivă a fost schimbarea programului instituţiilor publice, la care s-a adăugat ieri, odată cu instituirea codului roşu, închiderea pieţelor.

E adevărat că în teorie ele par justificate, însă, ca de obicei, practica ne omoară (de data asta aproape la propriu!). Lăsând la o parte faptul că la ora anunţatei reluări a programului, 17-18, termometrele oficiale arătau temperaturi foarte apropiate de maximele zilei – başca asfaltul şi betoanele în care se acumulase toată căldura ultimelor ore – în realitate lucrurile au arătat cam aşa:

Mai întâi că, adesea, dimineaţa, înşişi funcţionarii nu prea s-au sinchisit să vină la birouri “pe stil nou”, apărând la orele obişnuite, ceea ce a făcut ca mulţi oameni – dintre cei (spre ghinionul lor) bine informaţi din presă – să stea câteva ore în plus la coadă. Altora la ora 11.00 li s-au închis uşile în nas, fiind puşi în situaţia de a opta pentru una din cele două soluţii proaste: fie să-şi petreacă alte câteva ore, în plină caniculă, pentru a nu-şi pierde rândul, fie să mai facă două drumuri, unul dus, unul întors, pentru a reveni “la prima oră” din a doua parte a zilei, pornind deci spre instituţia cu pricina tot pe vipia maximă. Acestora li s-au adăugat, desigur, toţi aceia care pur şi simplu nu aflaseră despre schimbarea de program, astfel încât au făcut şi ei cel puţin un drum degeaba.

Eu nu spun că, în general, oamenii care ţin morţiş să-şi rezolve problemele (unele nici măcar urgente) taman în zilele cu 40 de grade la umbră sunt tocmai normali, dar nici să-i exterminăm alergându-i şi mai tare prin oraş nu cred că e cazul. Poate pe viitor se găsesc alte soluţii.

marți, 24 iulie 2007

Şi avioanele ies la pensie

După joaca de-a “Uite pensia – s-ar putea să nu fie pensia”, Preşedinţia şi Guvernul au început o alta, “E-avionu’ tău – ba-i avionu’ tău”, duelându-se iarăşi în comunicate şi contracomunicate.

Dincolo de penibilul desăvârşit al unui asemenea schimb de replici la nivel înalt, care demonstrează o dată în plus, dacă mai era nevoie, lipsa de maturitate a reprezentanţilor celor mai importante instituţii ale statului, trebuie remarcată mica eroare de logică a Administraţiei prezidenţiale atunci când consideră drept “descalificant” modul în care Traian Băsescu este acuzat de unii lideri ai PNL că nu s-a arătat la fel de îngrijorat pentru achiziţionarea celor două avioane buclucaşe ca şi în cazul măririi pensiilor, în condiţiile în care “conceptul de redotare a Companiei Romavia” a fost avizat chiar de către Guvern.

Aşa cum am am mai arătat şi cu altă ocazie, Executivul este cel în măsură să se pronunţe dacă există sau nu bani pentru diverse cheltuieli, indiferent de cât de justificate sau nu ar fi ele. Prin urmare, câtă vreme acesta a considerat că bugetul e îndestulător şi pentru pensii şi pentru avioane, întrebarea este de ce Preşedintele a avut rezerve numai în primul caz, iar când a venit vorba despre o investiţie de care, cel puţin teoretic, ar fi beneficiat direct şi domnia sa a tăcut chitic. În fond, Guvernul a fost consecvent în dărnicia lui (pe bani noştri, dar asta-i altă poveste!), pe când Traian Băsescu s-a revoltat... selectiv.

luni, 23 iulie 2007

Corbul de presă

Îmi vine greu să înţeleg apetitul pentru melodramă şi chiar morbid manifestat de posturile româneşti de televiziune. Mai ales în weekenduri, ori de câte ori are loc câte o tragedie, un accident precum cel de ieri, de pildă, când un autocar plin cu călători a fost spulberat de tren, am impresia că prin redacţiile de ştiri e mare bucurie: au şansa unui “material senzaţional”, care să mai înlocuiască din tradiţionalele reportaje despre aglomeraţia de pe plaje şi de pe drumurile spre mare sau spre munte.

Până la un punct, prezentarea unei asemenea informaţii, tratate chiar şi pe larg, cu raportarea numărului de victime, al împrejurărilor în care s-a produs nenorocirea, cu starea răniţilor internaţi prin diferite spitale etc. e firească, iar uneori are rolul de a trage diverse semnale de alarmă despre cum îşi fac sau nu datoria autorităţile, ori despre inconştienţa unor participanţi la trafic. Aberante devin însă aşa-zisele elemente de culise, când câte un reporter zelos, adevărat corb de presă, dă fuga să ajungă înaintea “concurenţei” printre rudele sau cunoscuţii victimelor, pentru a-i întreba pe oamenii distruşi de durere “ce impresie” le-a făcut întâmplarea, doar-doar or afla că vreunul dintre decedaţi “a lăsat în urmă” o tânără soţie neconsolată şi cu cât mai mulţi copii orfani cu atât mai bine, că altul tocmai se pregătea de nuntă, ori abia aştepta să-şi revadă după ani de zile părinţii.

Ce rost au toate astea? După părerea mea niciunul, decât să satisfacă, dar să şi întreţină setea unei anumite categorii de spectatori după astfel de “ştiri”. Noroc cu reglementările CNA, fiindcă altfel am vedea, fără îndoială, altele şi mai şi!

vineri, 20 iulie 2007

Despre hărnicie

În liceu aveam ore de “atelier”. Şi mai aveam un maistru – altminteri simpatic în felul lui, cu o mare chelie, acoperită meşteşugit cu o foarte mică şi rară meşă de păr – şi un coleg poznaş care izbutea să se fofileze de la mai toate activităţile implicând munca fizică. (Mai aveam şi multe altele, însă nerelevante pentru speţa în cauză).

Într-o bună zi, “tovarăşul maistru”, după ce ne-a trasat fiecăruia câte o sarcină specifică, a plecat să-şi rezolve ceva treburi personale, care se pare că au durat mai mult decât prevăzuse. La întoarcere, după vreo două ceasuri, nu mică i-a fost mirarea să constate că singurul care chiar lucra de zor la o menghină, înarmat cu un ditai barosul, era tocmai elevul-problemă. Atât de absorbit era de muncă, încât nici nu a băgat de seamă când a intrat maistrul, care, la rândul lui, fascinat de o aşa întâmplare, într-o uşoară complicitate ghiduşă cu noi ceilalţi, s-a postat în spatele lui urmărind cu viu interes spectacolul.

Abia după vreo două minute bune s-a dumirit proful că, în poate singurul său elan de hărnicie din toţi acei ani, colegul nostru asuda frenetic încercând să îndrepte o bazaconie metalică cu aspect de ţeavă îndoită, care însă în realitate era piesa de bază a unui dispozitiv destul de sofisticat şi costisitor, şi care era strâmbă din simplul motiv că aşa trebuia să fie. A urmat, desigur, o megacriză de nervi a maistrului, însoţită din abundenţă de palme după ceafa – citez – “derbedeului”.

Nu ştiu de ce, dar mi-am amintit de această întâmplare ieri, când, în totuşi una din puţinele zile ale anului cu temperaturi de 40 de grade, neobosiţii (în ciuda falsei impresii cvasigenerale) lucrători de la Apa Nova s-au gândit ei că ar fi tocmai momentul oportun să oprească apa preţ de vreo zece ore pentru “lucrări de modernizare a reţelei”. Nu acum o săptămână, nu peste alte două şi, după cum se vede, nu din cauza vreunei urgenţe.

Ce-i drept, grijulii din cale-afară, mai-marii companiei – inspiraţi poate şi din vasta experienţă a confraţilor din patria-mumă, Franţa, pe timp de caniculă – nu ne-au lăsat complet pe uscat, distribuind cât o (1) sticlă de doi litri cu apă minerală per apartament. Tot ce sper e ca vecinii de vizavi să nu fi pus bază pe chestia asta, fiindcă ei sunt, cu tot cu coana-mare, cinci suflete, astfel încât, în urma unui calcul sumar, ar reieşi că le-a revenit câte un pahar (mic) de şapcă. Asta dacă nu cumva au folosit-o pentru un foarte rapid duş colectiv.

P.S. Iată ce citesc cu deosebită uimire şi profundă ciudă pe site-ul oficial al Apa Nova:

“19 iulie, 2007 – Apa Nova nu a planificat nici o intervenţie majoră

Din cauza avertizării de caniculă (cod portocaliu) transmise de ANM, începând de vineri 20.07.2007 până în data de 29.07.2007, Apa Nova nu a planificat nici o intervenţie majoră în reţeaua de distribuţie a apei potabile.”

Aşa e unii: cu ghinion! (Oare pot să cer despăgubiri?! Că şi ieri era cod la fel de portocaliu!)

joi, 19 iulie 2007

Datori vânduţi!

În sfârşit, Traian Băsescu a promulgat Legea pensiilor! După ce s-a clătit puţin pe mâini, conform precedentului stabilit de cunoscutul său înaintaş biblic şi roman, aruncând-o în curtea parlamentarilor, care tot au votat-o în unanimitate, să se spele cu ea pe cap, domnia sa ne-a făcut o demonstraţie elocventă despre cât de bun premier sau ministru de finanţe ar fi la o adică, fiindcă, deh, nu se ştie niciodată cum e cu alegerile astea prezidenţiale pentru al doilea mandat.

Mărturisesc că de la un moment dat, cam de pe când a ajuns la înspăimântătoarea sumă de 30 de miliarde de euro deficit bugetar până în 2013, am pierdut şirul calculelor, cuprins şi de o uşoară panică. Inspirat de metoda domniei sale, mi-a venit în minte o idee tulburătoare: ce ar fi să socotesc şi eu cât aş avea de plătit la întreţinere, să spunem, de pildă tot până în 2013. Înarmat cu un pix, o coală de hârtie, chitanţele corespunzătoare şi, desigur, un calculator, am purces la însumarea (sper că am procedat corect, nu trebuia să înmulţesc sau să scot rădăcina pătrată, sau alte chestii complicate, care m-ar fi depăşit, fără îndoială) valorilor medii lunare. Am mai adăugat şi ceva inflaţie, să par mai savant, şi am ajuns la următorul rezultat, rotunjit: 5000 de euro!

Evident, am avut un şoc! Păi banii ăştia nu doar că nu i-am văzut în viaţa mea strânşi grămadă, dar dacă i-aş fi văzut şi pipăit, câte n-aş fi putut face cu ei! Gândiţi-vă numai! Şi acum să constat că, departe de a-i avea, brusc îi datorez!!!

Primul impuls a fost – logic – să mă arunc pe fereastră. Cum însă nu stau suficient de sus, iar afară era o caniculă de să nu scoţi un pensionar în stradă, am renunţat, mai ales că prea sunt curios să văd ce urmează. Tot pe tema asta.

miercuri, 18 iulie 2007

Un vecin binevoitor

Toţi cei tentaţi să-i dea dreptate lui Traian Băsescu în interminabilul scandal legat de Legea pensiilor şi-au găsit un nou argument în decizia Curţii Constituţionale care, la sesizarea Guvernului însuşi, a respins zilele trecute Legea privind Statutul personalului didactic, deoarece nu indica sursele de finanţare a unor creşteri salariale, inevitabile în cazul aplicării. Deci cam ceea ce reclamă şi Preşedintele acum, invocând articolul 138 alin. (5) din Constituţie.

După mintea mea însă, pe lângă faptul că sistemul juridic din România nu funcţionează pe bază de precedente, cele două situaţii sunt complet diferite. În fond, cel chemat să dea banii pentru orice astfel de hotărâre a Parlamentului este Guvernul, el fiind deci în măsură să aprecieze dacă e sau nu în stare să o scoată la capăt. Or, în cazul pensiilor – spre deosebire de celălalt – Executivul susţine sus şi tare că e, indiferent dacă îl credem sau nu. Altminteri, ar fi ca şi cum un cetăţean ar pretinde că are bani să-şi achite chiria, în timp ce îngrijorat s-ar arăta... vecinul.

marți, 17 iulie 2007

Vine vara!

Speriat de noul val de căldură care a cuprins România, cu temperaturi depăşind deja binişor 35 de grade, Guvernul s-a făcut ieri că lucrează intens pentru combaterea efectelor caniculei. Într-un perfect limbaj de lemn, pe cât de autoritar pe atât de evaziv, după cum o arată şi comunicatul de pe site-ul oficial, Călin Popescu-Tăriceanu a cerut autorităţilor măsuri care mai de care mai “concrete”, gen “să fie permanent în alertă”, “să se mobilizeze şi să se implice mai eficient” etc.

Vorbind, de pildă, despre instalarea aparatelor de aer condiţionat prin spitale – măsură invocată şi acum câteva săptămâni, când ANM avertizase deja ce ne aşteaptă zilele acestea – premierul a folosit în continuare timpul viitor, anunţându-ne că “în prima etapă, SE VOR achiziţiona...” nu ştiu câte aparate, în valoare de nu ştiu câte milioane de euro. Poate sunt eu absurd, însă mă aşteptam să aud că, măcar “în prima etapă”, “S-AU achiziţionat şi S-AU instalat”... Se pare însă că pentru autorităţi vara abia începe!

luni, 16 iulie 2007

Şlăparii

Oricine a avut ocazia să facă o plimbare cu telecabina dintre Sinaia şi Cota 2000 a putut băga de seamă un lucru stupefiant: cel puţin trei sferturi dintre călătorii de toate vârstele sunt încălţaţi în şlapi!

Odinioară, semnul maxim de dispreţ al celor cât de cât familiarizaţi cu muntele, şi care nu plecau în drumeţii fără bocanci, la adresa “montaniarzilor” de ocazie, era să-i numească “pantofari”, desigur după tipul de încălţări cu care se echipau aceştia din urmă în tentativa de a cuceri vârfurile carpatine, nu tocmai impresionante la nivel planetar, ce-i drept, dar orişicât... Se pare că erau vremurile (mai) bune!

Foarte interesant este că dacă te uiţi prin staţiune, procentul de cetăţeni în şlapi este mult mai mic, de unde trag concluzia că s-a înrădăcinat în conştiinţa turistului amator (pe căi care-mi scapă) convingerea că şlapii ar fi absolut indispensabili pe munte, dată fiind probabil definiţia lor de “încălţăminte uşoară şi comodă, care nu agresează piciorul”. Indivizi care pe stradă merg, ca toată lumea, măcar în pantofi sau adidaşi, odată ce se hotărăsc să urce la 2000 de metri îşi iau măsurile de precauţie pentru o asemenea aventură şi se dotează... “corespunzător”.

Ţin să le atrag atenţia că greşesc, din foarte multe motive, cel mai uşor de înţeles pentru ei fiind acesta: acolo sus e cam răcoare şi s-ar putea să facă guturai!

joi, 12 iulie 2007

Nici pensionarii nu mai sunt ce-au fost odată...

Observ că Traian Băsescu continuă să fie uşor derutat după trecerea peste noapte a PD, partidul de suflet al domniei sale, dintr-o parte în alta a spectrului politic, nefiind încă pe deplin dumirit unde l-ar aranja mai bine din punct de vedere electoral să se situeze în gâlceava cu Guvernul pe tema pensiilor. Dacă în prima fază şi-a exprimat îndoieli “de dreapta” în legătură cu o măsură pe care a calificat-o drept populistă, demagogică, şi chiar posibilă cacealma, mai nou a virat din nou spre stânga, sărind întru ocrotirea celor cu pensii mici, care, vezi Doamne, ar fi defavorizaţi de o creştere procentuală, propunând în schimb o sfântă egalizare haiducesc-comunistă, prin luarea de la belferii cu pensii de 10 milioane şi redistribuirea către cei mai amărâţi, cu numai 3-4 milioane. Principiu taman opus filosofiei cotei unice de impozitare, de pildă.

Domnul preşedinte constată însă cu neţărmurită uimire că dacă – aşa cum îi place să creadă, de vreme ce a câştigat referendumul cu 75% şi un milion de voturi în plus faţă de cele de la alegeri – “românii s-au deşteptat”, trecând în masă de partea valorilor de dreapta (teorie asupra căreia, în treacăt fie spus, personal am mari rezerve), nici pensionarii nu mai sunt chiar cei de pe vremea lui Ion Iliescu, astfel încât tocmai reprezentanţii lor au fost cei dintâi care i-au dat în cap cu aceste idei marxiste de tip “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi”, explicându-i... băbeşte de ce este normal ca unii să aibă pensii mai mari şi alţii mai mici. Nu că n-ar fi ştiut şi domnia sa, dar nu ştia că ştiu şi ei, spunându-şi că merge să mai dea o tură cu demagogia prin curtea poporului.

miercuri, 11 iulie 2007

Dacă vrei cu adevărat, poţi!

Două dintre scandalurile politice lejere, de vară – drumul 66 A şi Parcul Bordei – demonstrează cu vârf şi îndesat că dacă în privinţa cruciadei împotriva corupţiei Traian Băsescu e încă departe de a obţine rezultatele sperate, domnia sa este mult mai eficient în stârpirea altui “flagel” al vremurilor noastre, şi anume spaţiile verzi. Să-i dea înainte, intelectualii îi sunt alături!

Ce mi se pare fascinant în toată această poveste e că dacă timp de 4 ani, cât a fost Primar General al Capitalei, domnul Băsescu nu a încetat nicio clipă să se plângă că din pricina necontenitelor şicane ale PSD nu a putut să-şi ducă la bun sfârşit niciunul dintre marile proiecte menite să facă din Bucureşti o metropolă cu adevărat europeană (lăsând în urmă, dimpotrivă, “un oraş în moarte clinică”, după cum s-a exprimat actualul primar, Adriean Videanu!) constat cu uimire că, atunci când şi-a pus serios în minte să realizeze ceva, a izbutit să treacă nestingherit peste voinţa Consiliului General, dominat de netrebnicii social-democraţi, ignorându-l pur şi simplu. Nu e vorba de demararea cine ştie cărei lucrări de reabilitare a infrastructurii, nici de inaugurarea vreunei noi staţii de metrou sau măcar de canalizarea unei străduţe dintr-un cartier mărginaş. Tot ce a putut domnia sa să facă de unul singur a fost să scape oraşul de Parcul Bordei, prin două Decizii, mai mult sau mai puţin legale, ale primarului însuşi.

Morala e în titlu.

marți, 10 iulie 2007

Meciul Guvern-Economişti

Întrebarea dacă Guvernul va avea sau nu bani să plătească “fabuloasele” pensii promise nu şi-a găsit încă un răspuns definitiv, în ciuda nenumăratelor dezbateri televizate, făcute şi-aşa tardiv, cam în urma căruţei. Reprezentanţii Executivului, optimişti din cale-afară, încearcă să ne prezinte soluţii care multora li se pare că îmbină principiile jocurilor piramidale cu cele ale unui perpetuum mobile financiar, precum povestea recuperării proporţiei de TVA provenită din chiar consumul suplimentar al pensionarilor, care mie îmi evocă metoda gospodinelor de a prepara prăjiturelele cu forme geometrice: după prima tură, aluatul ce prisosea era încă o dată frământat şi întins în tavă, urma o nouă rundă de aplicat forme şi tot aşa până când rămânea o bucăţică de cocă prea mică pentru o prăjiturică. În fond, procedeul funcţiona.

Pe de altă parte, marii analişti şi economişti de renume dâmboviţean aduc drept principal contraargument ştiinţific propriul scepticism congenital, acelaşi care în urmă cu doi-trei ani îi făcea să se pronunţe tranşant împotriva cotei unice de impozitare, de 16%, care în viziunea lor avea să împingă România în colaps economic. Şi atunci admiteau că şi dacă principiul ar fi corect – precum cel generic şi imposibil de contestat de “creştere a pensiilor”, de acum – “problema o reprezintă nivelul”, respectiv prea era ambiţioasă cota de 16 (când mai realistă ar fi fost una de 19, ori 21) cum la fel de utopică ar fi astăzi creşterea cu 43%. Prima rundă trebuie să recunoaştem că a câştigat-o Guvernul.

luni, 9 iulie 2007

Încălzim planeta cu aeroterma!

După două zile de campanie împotriva încălzirii globale, asezonată cu mega-concerte în urma cărora e de presupus că s-au colectat tone de deşeuri, ca să nu mai vorbim de poluarea fonică, concluzia pare a fi că de vină pentru situaţia disperată în care s-a ajuns am fi cu toţii, fiindcă refuzăm să închidem apa în timp ce ne spălăm pe dinţi, ne fierbem ouăle în ibrice prea mari, folosim becuri destul de puternice cât să nu ne băgăm degetele în ochi, ori ne fixăm iarna temperatura locuinţelor cu două-trei grade prea ridicată în loc să ne tragem câte un pulover pe noi (după vechea metodă a altui mare ecologist sacrificat în decembrie 89 pe altarul luptei cu supraîncălzirea apartamentelor de bloc)!

Să nu fiu greşit înţeles. Orice iniţiativă de promovare a demersurilor necesare “salvării planetei” este bine venită, însă atunci când în loc să fie trase la răspundere marile concerne multinaţionale care refuză să respecte normele de protecţie a mediului, ori statele superindustrializate care fac tot ce pot ca să amâne semnarea diverselor tratate internaţionale, apelurile panicarde de “trezire a conştiinţei fiecărui cetăţean în parte” n-ar fi exclus să dea naştere la reacţii contrare.

vineri, 6 iulie 2007

A cui e cacealmaua?

Sincer, nu-mi dau seama dacă faptul că Traian Băsescu se cam pune de-a curmezişul iniţiativei Parlamentului şi Guvernului de a mări pensiile reprezintă un gest de mare responsabilitate – altminteri, din păcate, prea puţin caracteristic domniei sale – sau cedarea în faţa irezistibilei tentaţii de a-şi săpuni o dată în plus, în mod gratuit, adversarii politici.

Cert este că preşedintele a intrat într-o situaţie destul de delicată: fie va merge până în pânzele albe cu blocarea proiectului de lege, refuzând promulgarea lui, ceea ce îi va atrage antipatia milioanelor de pensionari, cu consecinţe electorale catastrofale pentru el şi – inevitabil – pentru PD, fie va trebui să recunoască deschis (chiar dacă până la urmă nesincer!) că socotelile Guvernului Tăriceanu sunt corecte, iar mărirea pensiilor este sustenabilă economic – lucru ce ar reprezenta în sine tot o înfrângere în ochii celor care-l cred infailibil. Interesant de văzut pe unde va scoate cămaşa.

joi, 5 iulie 2007

La anul votăm degeaba!

În acelaşi interviu de marţi, de la Realitatea TV, al lui Traian Băsescu, care continuă să fie întors pe toate feţele, domnia sa a reafirmat răspicat şi chiar cu o vădită satisfacţie că decizia de a schimba practic rezultatele votului din 2004, aducând la putere Alianţa DA, îi aparţine în totalitate.

E drept, la vremea respectivă noua “alternanţă la putere” a fost primită cu entuziasm de multă lume, inclusiv de mine. Totuşi, pentru un personaj în al cărui discurs la fiecare trei fraze rostite două conţin sintagma “voinţa electoratului” sau cuvântul “popor” şi care ar vrea, câtă vreme lucrurile îi sunt favorabile, să extindă inclusiv rezultatele referendumului până la a-l socoti un soi de alegeri anticipate pentru Parlament, această deturnare a voinţei populare este nu atât bizară, cât mai curând îngrijorătoare.

Se ştie că în 2004 coaliţia PSD+PUR a fost preferată de mai mulţi alegători decât Alianţa, şi cum la vremea aceea chiar şi UDMR venea după 4 ani de guvernare alături de social-democraţi, practic fosta coaliţie de guvernământ obţinuse aproape jumătate din sufragii. Domnul Băsescu a realizat însă dintr-un foc tot ceea ce înfierează astăzi la adversarii săi: pe de-o parte a “nesocotit voinţa cetăţenilor”, iar pe de alta s-a arătat un redutabil “sforar”, reuşind să rupă PUR de PSD şi să atragă UDMR de partea ADA.

De altfel, domnia sa a recunoscut deschis că va aplica aceeaşi metodă şi la alegerile din 2008, când va desemna un premier PD, indiferent de rezultatele scrutinului, atâta vreme cât nu va obţine altcineva peste 50% din voturi (situaţie în care ar interveni prevederile exprese ale Constituţiei). Personal sunt absolut convins că şi dacă, prin absurd, la viitoarele alegeri democraţii ar obţine numai 5% din sufragii, iar PSD 49%, domnul Băsescu nu se va lăsa până când nu va realiza o coaliţie care să cuprindă PD (eventual chiar cu PSD!), bineînţeles condusă de un prim-ministru agreat.

miercuri, 4 iulie 2007

Prieten sau duşman?

Cele două ore de interviu acordate ieri seara postului Realitatea TV de Traian Băsescu nu au adus mai nimic nou: obişnuitele răfuieli cu premierul Tăriceanu, care, dacă l-ai lua în serios pe preşedinte, ai fi tentat să crezi că s-a lansat în 1990 în politică special pentru ca 17 ani mai târziu, ajuns în fruntea Guvernului, să conspire împreună cu Viorel Hrebenciuc, Verestoy Attila şi Bogdan Olteanu întru debarcarea mult iubitului şi stimatului conducător către reşedinţa de la Neptun al domnilor Liiceanu, Pleşu şi Avramescu; tradiţionala înfierare a celor 322 de parlamentari-mafioţi, concomitent cu, pe cale de consecinţă, schizoida lăudare a Parlamentului ca instituţie fundamentală a democraţiei (pe principiul “avem o ţară minunată, păcat că-i locuită”) ş.a.m.d.

Momentul culminant al emisiunii a fost (sau, mai curând, ar fi putut fi) cam prin al doilea ei minut. La remarca lui Robert Turcescu că, la ora actuală, Călin Popescu-Tăriceanu ar fi principalul său adversar politic, domnul Băsescu a negat cu vehemenţă această idee! Din păcate, nimeni nu a înţeles subtextul acestei negări pentru că nici domnul Turcescu, nici Emil Hurezeanu, ambii rămaşi cu gura căscată, nu a avut prezenţa de spirit caracteristică unui adevărat jurnalist pentru a pune singura întrebare menită să facă lumină şi pe care era evident că însuşi preşedintele o aştepta: “atunci cine este principalul dumneavoastră adversar?”. Numai aşa ne-am fi lămurit pe deplin dacă Traian Băsescu nu-l socoteşte pe premier un mare adversar doar pentru că-i dispreţuieşte calităţile de om politic, sau – cine ştie? – pentru că, în ciuda evidentelor disensiuni, încă vede în el un posibil aliat în lupta cu alţi inamici, mai redutabili şi mai dăunători binelui ţării.

marți, 3 iulie 2007

O şansă pentru PNL

Aşadar, până la urmă Emil Boc tot a făcut dovada existenţei unui protocol. Ce-i drept, nu a aceluia dintre PNL şi PSD, despre care pretindea că are informaţii certe, ci a celui dintre propriu-i partid, PD, şi PLD, pe care, ca să fie mai convingător, l-a semnat în direct, împreună cu un veteran al acestui tip de gesturi, Theodor Stolojan, căruia nu-i rămâne decât să spere că de data aceasta va fi într-un ceas mai bun decât rândul trecut.

Paradoxal, însă pe termen lung n-ar fi exclus ca noul document să devină un colac de salvare pentru... PNL! Dacă lucrurile vor lua pentru liberali turnura dramatică pe care mulţi analişti le-o profeţesc, astfel încât la viitoarele alegeri să se pomenească rămaşi în afara Parlamentului, o alianţă cuprinzând o componentă “liberală” le-ar putea oferi şansa ca la un moment dat, printr-o “fuziune prin absorbţie”, după modelul deja experimentat în vremurile diverselor Convenţii Democrat(ic)e, să mai scape o tură de ieşirea definitivă de pe scena politică. Condiţia minimă care ar trebui îndeplinită ar fi ca liberal-democraţii lui Stolojan să-şi păstreze bruma de identitate proprie pe care o au în raport cu PD, refuzând până la capăt ideea contopirii cu formaţiunea domnului Boc.

Cât despre faptul că, mai devreme sau mai târziu, prelungita lună de miere dintre PD şi PLD se va sfârşi, apărând în schimb o apropiere între PLD şi PNL, nu am nicio îndoială, oricât de fantasmagorică ar putea părea acum o asemenea posibilitate.

luni, 2 iulie 2007

Inculpat, deci vinovat!

Personal, sper din suflet ca Adrian Năstase să fie vinovat măcar într-unul dintre dosarele în care e cercetat. Să fie vinovat, nu doar să fie găsit vinovat. Asta pe de-o parte pentru că, pur şi simplu, personajul în cauză îmi este antipatic, iar pe de alta pentru binele Justiţiei româneşti care, în caz contrar, s-ar dovedi că nu a făcut decât să hărţuiască degeaba, timp de doi ani până acum şi cine ştie câtă vreme de-acum înainte un om nevinovat.

Până una alta însă, m-am lămurit o dată în plus ce fel de Ministru al Justiţiei am avut în persoana doamnei Monica Macovei. Într-o apariţie televizată, săptămâna trecută, domnia sa, referindu-se la o alta, anterioară, în cadrul aceleiaşi emisiuni, a domnului Năstase, s-a exprimat în felul următor: “am refuzat să mă uit, fiindcă nu înţeleg de ce un inculpat trimis deja în judecată în două dosare are ce să ne spună în mod obiectiv”. Cu alte cuvinte, pentru doamna Macovei prezumţia de nevinovăţie e doar un basm. Din partea dânsei, domnul Năstase, o dată inculpat, să zică bogdaproste că nu e umflat în plină stradă şi azvârlit în ocnă, nici vorbă să mai fie şi ascultat în ce are de zis.

Din când în când, cineva ar trebui să le mai atragă atenţia chiar şi miniştrilor de justiţie, foşti, în funcţie sau... viitori, că orice om, atâta vreme cât nu s-a pronunţat o sentinţă definitivă de condamnare împotriva lui, este la fel de nevinovat ca ei înşişi. Oricum, felul în care vede lucrurile fostul procuror Monica Macovei explică multe din cele ce continuă să se întâmple în Justiţie chiar şi după mult lăudatul ei mandat ministerial.