Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 29 noiembrie 2013

joi, 28 noiembrie 2013

FOILETON: O POVESTE DIN CARTIER (EPISODUL 2, ŞI ULTIMUL)

(Continuare de ieri.)

Prin urmare, alaltăieri a fost deja a doua oară când am plătit factura RCS la un ghişeul propriu al companiei, şi tot atâta în care m-am umplut de draci. Nu ştiu dacă la toate reprezentanţele e la fel, semn al unei politici unitare, dar aici, cele două casiere, pare-mi-se diferite între ele (deşi n-aş băga mâna în foc, pentru că în general aproape că nici nu mă uit la funcţionari/funcţionare, decât dacă se întâmplă să fie vreo femeie frumoasă, dar acum nici vorbă de-aşa ceva), cu care am venit în contact, păreau să aibă ca principală sarcină de serviciu testarea diferitelor aptitudini de bază ale clientului, cum ar fi aceea de a şti să citească sau dacă are un coeficient de inteligenţă supraunitar, deci mai ridicat decât al lor. Asta pentru că, după ce le-am întins factura originală, cu numele abonatului (recte al meu), adresa, codul de client şi cel de bare, prima lor întrebare a fost următoarea: “Pe ce nume?”.

Data trecută m-am mulţumit să tac pur şi simplu, prefăcându-mă că n-am auzit, preocupat, chipurile, să-mi caut portofelul, să potrivesc banii şi să verific dacă între timp n-am pierdut un apel telefonic important pe mobil. În consecinţă, cucoana numărul 1 şi-a văzut de-ale ei, a luat banii, a meşterit ce-avea de meşterit cu aparatul de marcat sau mai ştiu eu ce, mi-a dat restul şi chitanţa, după care am salutat şi-am plecat.

Alaltăieri însă, cucoana numărul 2 (sau poate aceeaşi, după cum am menţionat) a devenit insistentă, aşa încât trucul meu cu portofelul, banii şi telefonul n-a mai ţinut, fiindcă părea determinată să nu-mi ia banii dacă nu răspund. Ca atare, a avut loc următorul dialog:

EA (repetând): Pe ce nume?

EU (după încă o pauză, văzând că nu e chip să scap): Nu ştiu.

EA (intrigată): Cum nu ştiţi?!

EU (stăpânit): Uitaţi aşa, nu ştiu.

EA (deja ţâfnoasă): Să ştiţi că vă asumaţi răspunderea… (Pare să nu-i fie nici ei prea limpede ce răspundere, aşa că tace brusc, oarecum încurcată.)

EU (ca mai sus): Da, doamnă, mi-o asum. Am găsit o factură pe stradă şi vreau s-o achit. Aveţi ceva împotrivă?

Pesemne că şi în mintea ei de gărgăriţă a încolţit ideea că, la urma urmelor, nu IAU nişte bani în numele cine ştie cui, ci îi DAU, fiindcă în cele din urmă i-a înşfăcat, a făcut operaţiunile de rigoare şi mi-a întins restul… greşit.

Copleşită de grija ca nu cumva, Doamne fereşte!, să plătesc factura vecinului (bine, la cum sunt livrate, se prea poate să fi existat precedente!), mi-a dat rest la o bancnotă de 200 de lei… o altă bancnotă de 200 de lei, plus câteva mai mici. Acum, recunosc că în primele momente şi eu am fost uşor derutat, dar, călăuzit aproape instinctiv (da, ştiu că e impropriu spus!) de educaţia primită în cei şapte ani şi aproape două săptămâni de-acasă (nenorociţii au vrut să mă ia la şcoală la şapte ani FĂRĂ aproape două săptămâni, respectiv la ŞASE ani şi unşpe luni jumate, de s-au luptat ai mei ca leii să mă mai ţină un an), i-am atras atenţia, în loc să fac pe niznaiul şi s-o şterg englezeşte, cum poate ar fi meritat, pentru cât mă enervase. La drept vorbind, iniţial, pomenindu-mă cu bancnota aia (înapoi) pe tejghea, am crezut că toanta nici n-o luase, cât scormonisem eu prin portofel după un leu şi patruj’ de bani, ca să-i fie – culmea ironiei! – mai uşor la rest. Rapid, prin minte mi-a trecut şi eventualitatea să fi avut eu două hârtii de 200 şi să le fi scos deodată, dar mi-am dat seama că aşa ceva era imposibil: niciodată nu umblu cu atâta bănet la mine!

Ce se petrecuse de fapt era că tanti confundase bancnota de 200 pe care mi-o dăduse ca rest cu una de 50. Chestie până la urmă cât se poate de normală într-o ţară în care toată lumea are grijă de orice altceva în afară de ceea ce are de făcut.

miercuri, 27 noiembrie 2013

FOILETON: O POVESTE DIN CARTIER (EPISODUL 1, ŞI PRIMUL)

În caz că se (mai) întreabă cineva ce s-a întâmplat cu plata facturii mele de telefonie mobilă pe care am încercat s-o efectuez săptămâna trecută la bancomatul ăla care mi-a înghiţit cardul, deschizând seria unor evenimente dintre cele mai ciudate, pot spune că s-a rezolvat favorabil, în sensul că, pesemne, tranzacţia se încheiase înainte ca aparatul s-o ia razna. Au trecut însă trei zile întregi pline de frământări şi căutări asidue pe contul meu de client (fidel) al companiei beneficiare (m-am abţinut să dau telefoane, ca să nu ajung să mă enervez cu vreun operator imbecil, aşa cum păţesc de fiecare dată) până să obţin confirmarea ei, cu toate că atunci când achit şi eu, ca tot omul de şi care stă la rând, la oficiul poştal din colţul străzii, primesc un SMS cu mulţumiri politicoase după cel mult două-trei ore. Că aici voiam s-ajung, de fapt.

Aşadar, în condiţiile în care, după cum tocmai am menţionat oarecum în treacăt, relaţia dintre mine, Poşta Română şi compania respectivă de telefonie mobilă (plus cea de energie electrică şi una dintre cele două de cablu la care sunt abonat) a funcţionat întotdeauna surprinzător de ireproşabil, mi-e greu să înţeleg de unde şi până unde, începând de luna trecută, RCS & RDS mi-a comunicat că nu mai pot achita şi factura lor la Poştă, din cauză că aceasta din urmă chipurile nu şi-a respectat obligaţiile contractuale. De altminteri, factura RCS nici trimisă nu e prin Poştă, ci, am impresia, prin intermediul unor porumbei călători, sau al unor curieri oligofreni, deoarece cam din trei în trei luni nu îmi parvine, iar o dată a trebuit s-o pescuiesc din grilajul exterior al uşii de la intrarea în scară, unde fusese pusă de-a valma cu ale celorlalţi vecini, lucru care m-a şi făcut să trag concluzia că nu un om (normal la cap) le adusese, de vreme ce n-a fost în stare să treacă de barajul interfonului.

Partea cea mai proastă este că acum trebuie să merg să plătesc direct la un sediu RCS. Ar mai fi şi vreo două bănci (mă refer acum la locurile aflate pe raza cartierului meu), dar cel puţin la una din ele am mai încercat o dată, mai demult, şi aproape că a trebuit să-mi deschid cont. Oricum, mi s-a cerut buletinul, completarea unui ordin de plată complicat şi încă vreo două-trei documente, printre care se prea poate să fi fost şi livretul militar, dar deja nu mai ascultam, fiindcă eram în drum (invers) spre uşă. (Ce e mai interesant VA URMA)

marți, 26 noiembrie 2013

DOUĂ IDEI (CREŢE)

Nu mai departe de aseară spre azi-dimineaţă, cineva care, în mod bizar, nu este cititorul meu aproape fidel, ci unul absolut ocazional, îmi reproşa că nu ştiu decât să mă vait şi să critic pe blog, aşa cum, de-o pildă foarte recentă, abia făcusem cu câteva ore înainte, vorbind despre ultimele multe sezoane de Formula 1 cenuşii. Fără, adică, să vin şi cu soluţii constructive, cum s-ar zice. Ei bine, pentru a demonstra o dată în plus pentru totdeauna că nu de idei creţe duc lipsă, am să-mi expun în mod succint două dintre ele, referitoare – că tot veni vorba – chiar la sporturile cu motor.

Cea dintâi mi-a venit deunăzi, când i-am auzit pe comentatorii de la Digisport spunând că printre soluţiile vehiculate pentru sporirea spectacolului în F1 este şi aceea ca prin regulament să fie impuse două opriri la boxe în timpul curselor, prevedere ce ar trebui să contracareze tendinţa tot mai acută din ultima vreme, când echipele reuşesc să facă numai câte una singură, cea necesară, dar – iată! – şi suficientă pentru a înlocui un tip de pneuri cu celălalt (ambele tipuri fiind obligatorii). Pentru ca a doua oprire să nu fie una cam hodoronc-tronc, artificială, doar ca urmare a unei litere de regulament parcă mai absurdă decât multe altele foarte absurde din F1, ideea mea complementară este aceea de a se impune, mai degrabă, folosirea a trei sau chiar patru (respectiv toate) specificaţii de cauciucuri pe parcursul unui MP. Aşa cum iubitorii competiţiei ştiu şi cum tocmai ce-am amintit şi eu cu două fraze mai sus, momentan sunt obligatorii doar două tipuri de gume, în felurite combinaţii, stabilite de producător: soft şi medii, medii şi dure, medii şi supersoft etc. Dacă s-ar impune măcar trei (ca să nu mai spun toate patru!), numărul strategiilor de cursă s-ar multiplica în mod substanţial, sporind doza de imprevizibil.

Cea de-a doua (la idei creţe mă refer acum) vizează nu Formula 1, ci competiţiile-suport, GP2 şi GP3, şi are la origini un text mai vechi, în care deplângeam actuala regulă conform căreia în a doua cursă a unui weekend ordinea de pe grila de start este stabilită în funcţie de rezultatele din prima cursă, pe sistemul grilei inversate. Respectiv, cel care termină pe locul opt va pleca din pole position, locul şapte va pleca din poziţia a doua, locul şase din a treia etc. Chiar dacă de această regulă a profitat din plin şi compatriotul nostru Robert Vişoiu, reuşind să câştige singurele sale curse de GP3 din carieră tocmai cu plecare din pole position-ul obţinut ca urmare a locului opt pe care terminase cursa precedentă, mie tot mi se pare una cel puţin bizară, ca să nu spun de-a dreptul aberantă.

Deoarece, pe de altă parte, pot să înţeleg că, din tot soiul de motive, inclusiv lipsa de timp, nu există posibilitatea organizării unei noi şedinţe de calificare şi pentru aşa-zisa cursă de sprint (cea de-a doua), mult mai echitabil mi s-ar părea dacă grila acesteia din urmă ar fi stabilită pe seama timpilor obţinuţi în prima. Astfel, cel care izbuteşte să facă cel mai rapid tur obţine automat pole position-ul, al doilea timp – al doilea loc… şi tot aşa, până la coada clasamentului. În felul acesta, bătălia n-ar fi una caraghioasă, pentru a prinde locul opt, astfel încât – cum scriam atunci, în urmă cu fix doi ani şi ceva – cel de pe locul cinci ar fi tentat să cedeze trei poziţii doar pentru a-şi asigura pole-ul a doua zi, ci una reală, purtată de toţi piloţii, pe parcursul întregii curse iniţiale, pentru a realiza tururi cât mai rapide, ceea ce poate ar elimina inclusiv strategiile de simplă “gestionare” a poziţiei prin ignorarea performanţelor în sine.

Dacă e cineva care socoteşte că aberez, aştept cu sincer viu interes (contra)argumentele.

luni, 25 noiembrie 2013

TRIST ŞI CENUŞIU

Pentru al patrulea an la rând şi cam în aceeaşi perioadă a lor scriu sau – dacă n-am făcut-o, din diferite motive, printre care se prea poate să se fi numărat şi lenea – aş fi putut foarte bine să o fac, la fel ca acum, că s-a (mai) încheiat un sezonul de Formula 1 cenuşiu şi trist pentru mine. Uneori mai mult cenuşiu, ca anul acesta, alteori mai mult trist, ca oricare dintre ceilalţi trei, în special, dacă bine îmi amintesc, primul.

Aşa cum iubitorii competiţiei au înţeles, e vorba de cele patru titluri mondiale consecutive obţinute – mai detaşat sau după o luptă cât de cât mai strânsă – de antipaticul-nu-doar-pentru-că-e-neamţ Sebastian Vettel şi, fireşte, aşa cum, de data asta, doar cititorul fidel al acestui blog o fi înţeles, cele tot atâtea ratări ale favoritului meu, simpaticul-nu-doar-pentru-că-e-britanic Lewis Hamilton, pe care, totuşi, încă nu l-am iertat chiar de tot că a trădat echipa McLaren, contribuind poate şi el, pe această cale, la evoluţia mizerabilă a compatrioţilor săi din anul competiţional încheiat ieri.

Şi mai deprimant este că o bună parte din anii în care am urmărit eu transmisiunile de Formula 1 (coincizând, în linii mari, cu cei de când sunt ele difuzate de posturile noastre) s-au derulat pe aceleaşi coordonate: după cele şapte titluri – din care ultimele cinci (tot) consecutive! – obţinute de la fel de antipaticul-nu-doar… Michael Schumacher, au venit – iată! – cele deocamdată numai patru ale lui Vettel. Cumva, între ele, a fost sezonul 2009, unul dintre puţinele pe care nu le-am urmărit până la capăt, tocmai pentru că a fost cumplit de plictisitor, respectiv cenuşiu, cu soarta decisă, practic, după numai câteva curse, chiar dacă atunci, ce-i drept, măcar m-am bucurat pentru victoria altui simpatic-nu-doar… Jenson Button.

În condiţiile astea, aproape că nici nu mă mai înţeleg de ce pun Formula 1 printre sporturile mele favorite, imediat după hochei şi fotbal! Se pare că, în ciuda impresiei subiective pe care o nutream, cum că aş fi un tip cu capul pe umeri, poate chiar exagerat de lucid şi realist, zace şi în mine genul acela de optimism naiv care mă face de patru ani să închei sau – dacă n-am făcut-o, din diferite motive… – să fi putut foarte bine să o fac, la fel ca acum, cu speranţa că sezonul următor va fi unul mai roz şi mai vesel pentru mine.

vineri, 22 noiembrie 2013

"YOUR HEROES ARE DEAD"

joi, 21 noiembrie 2013

FENOMENE PARANORMALE

AVERTISMENT: Oricât de greu ar părea de crezut, întâmplările care urmează sunt strict autentice!


Cum nu mai citesc de multă vreme ziare şi nu mai urmăresc buletinele de ştiri, habar n-am dacă nu s-o fi şi anunţat pe undeva ceva în sensul ăsta, dar toată ziua de ieri am trăit cu impresia acută că omenirea a căzut pradă unui amplu atac cibernetic vizând cam toată gama de aparatură electronică. 

Totul a început pe la orele prânzului, când, având treabă în oraş, m-am gândit să profit de apariţia unui bancomat în calea mea pentru a plăti factura de telefonie mobilă. După ce doamna aflată în faţă a plecat cu un zâmbet de satisfacţie întipărit pe chip, în timp ce-şi îndesa în portofel un teanc de bancnote, semn că obţinuse ce-şi propusese de la maşinărie, am început şi eu operaţiunile, constând în tastarea diferitelor pinuri, sume şi coduri de client. Lucrurile au decurs fără incidente până la ultima comandă de confirmare, urmată de afişarea mesajului “tranzacţie în desfăşurare”, după care, catastrofă: ecranul s-a stins subit, la fel ca şi becul de deasupra aparatului, preţ de vreo jumătate de minut, poate şi mai bine, nu s-a mai întâmplat nimic, apoi au început să apară mesaje similare celor de pe PC-urile în curs de reiniţializare, cu versiuni de soft, număr de biţi, memorie disponibilă etc., repetate la nesfârşit.

Cum cardul meu rămăsese captiv, fireşte că m-am panicat, mai ales că bancomatul era plasat într-un loc destul de neprietenos (asta deşi în general am grijă să le folosesc numai pe cele din dreptul sucursalelor de bancă, tocmai pentru situaţii de felul acesta), însă mi-am amintit că băgasem în memoria telefonului mobil numărul de urgenţe al băncii respective. Scormonesc prin buzunare după telefon, îl găsesc, îl scot, îndepărtez husa, numai că, din nou, fatalitate: ecranul tactil nu acceptă nicio comandă, în afara – culmea ironiei! – celei de deblocare. Fac precizarea că până atunci nu doar că nu mai avusesem nicio problemă de genul acela cu el, dar eram atât de mulţumit, încât am renunţat la un brand concurent căruia îi fusesem fidel mai bine de un deceniu şi jumătate! (De altfel, în paranteză fie spus, acum merge iarăşi bine mersi). Într-un târziu, când chiar nu mai aveam nicio idee despre ce aş putea să fac şi îmi pierdusem orice speranţă de a-mi recăpăta cardul, el mi-a fost restituit brusc, prin ejectare, cu toate că bancomatul continua să afişeze mesaje tehnice.

Ajuns acasă într-o stare de epuizare nervoasă după atâtea emoţii, am zis că, înainte de a mă apuca de orice altceva, trebuie să mă deconectez cu un episod din serialul favorit. Dau drumul la laptop, la mediaplayer, butonez ce e de butonat, când, stupoare: reţeaua locală de internet, căzută (conform chiar mesajului afişat pe televizor). Dar nu în felul în care, ce-i drept, se mai întâmplă când şi când, cu imaginea îngheţând complet şi playerul nemairăspunzând la comenzi, astfel încât singura soluţie este să-l scot din priză şi să-l pornesc din nou, ci într-un mod bizar, pentru că aparatul continua să funcţioneze, filmul pornea, numai că se desfăşura cu încentinitorul şi un sunet subturat, cavernos. După câteva manevre care altădată rezolvau problema, dar acum au rămas fără niciun efect, am renunţat şi m-am uitat la emisiunile transmise în direct, doar că… a început să facă figuri, constând în întreruperi de semnal, şi decodorul de la UPC! Prin urmare, am preferat să trag un pui de somn de după-amiază.

În fine, poate cel mai înspăimântător episod a avut loc seara, chiar înainte să mă culc. Am o ramă foto pe care – pentru că uneori se întâmplă să adorm la vreun meci şi nu vreau să funcţioneze aiurea toată noaptea, pe post de lampă de veghe – am programat-o să se stingă automat la ora 23.00. De cele mai multe ori, chiar şi dacă stau până mai târziu la televizor, nu dau atenţie momentului, însă absolut niciodată nu s-a întâmplat să o găsesc aprinsă dimineaţa, sau peste noapte când mă mai trezesc şi eu ca tot omul de o anumită etate. Ei bine, aseară întâmplarea face că la ora cu pricina chiar mă uitam, de la distanţă, din pat (ea fiind amplasată lângă televizor) la una din fotografiile de pe ecran, astfel încât am surprins exact momentul când s-a stins. Cu adevărat sinistru este însă că, după numai câteva secunde, fără ca eu să fac ceva… a pornit din nou! Nu atât din curiozitate, cât mai degrabă paralizat de uimire şi, puţin, de ce să nu recunosc?, de un soi de teamă nedefinită, am urmărit alte câteva minute bune să văd dacă nu cumva se stinge din nou singură, caz în care m-aş fi putut gândi că, poate, chiar dacă e improbabil, se mai întâmplase şi altădată să se oprească practic în doi timpi, fără ca eu să bag de seamă. Nici vorbă. Dacă n-aş fi stins-o, în cele din urmă, manual, din buton, ar fi rămas aprinsă cel puţin până a doua zi (respectiv azi) la aceeaşi oră.

Mă şi mir că, după toate astea, peste noapte am reuşit să dorm doar la fel de prost ca de obicei.

miercuri, 20 noiembrie 2013

TREI CULORI: GALBEN

Având în vedere că şi-aşa alte schimbări majore în fotbalul românesc, măcar la nivel de lot sau selecţioner, nu se prefigurează, în ciuda ratării calificării (şi) la CM din Brazilia 2014, propun forurilor (in)competente de la noi altceva: să se schimbe echipamentul “tradiţional”, galbenul dovedindu-se o culoare fatidică nu doar pentru… “tricolorii” noştri, ci şi pentru naţionalele Suediei şi Ucrainei, eliminate şi ele (chiar dacă în urma unor evoluţii mult mai demne) la baraj.

Cu un albastru à la Franţa sau Italia ori un roşu ca al Spaniei sau chiar Belgiei, poate alta ar fi şi soarta noastră peste (alţi) patru ani.

marți, 19 noiembrie 2013

MAI BINE LINIŞTE

Hai c-am trăit (prea) destul cât s-o aud şi pe-asta! De parcă spectatorul (român) de fotbal ar mai fi avut nevoie de vreun pretext să se comporte mitocăneşte, nu ştiu ce asociaţie oligrofenă a suporterilor propune ca diseară, la meciul România-Grecia, publicul să fluiere imnul elen, dacă autorităţile din peninsulă nu îi eliberează, sau nu îi expulzează cu bilete la clasa întâi, sau nu le dă azil politic sau nu-i pupă pe frunte (că n-am înţeles exact) pe câţiva compatrioţi de-ai noştri huligani reţinuţi cu prilejul partidei tur. Ce sunt aproape sigur e că nu-i vorba să fie spânzuraţi sau întemniţaţi pe viaţă, caz în care, mă rog, s-ar mai fi justificat cât de cât.

Acum, pentru că e greu să-i faci să priceapă omeneşte pe cei predispuşi oricum la asemenea manifestări că în nicio circumstanţă nu se cade aşa ceva, fie şi pentru argumentul de bun-simţ banal şi elementar că suporterii greci au fost chiar neaşteptat de decenţi când s-a intonat “Deşteaptă-te, române!” pe stadionul din Pireu, aş încerca o abordare mai pe-nţelesul lor mărginit: s-ar putea ca, auzindu-şi imnul batjocorit, grecii, recunoscuţi drept teribil de patrioţi, să se încarce de ambâţ şi energie şi să ne facă zob. Oarecum similar cu ce s-a întâmplat cu jucătorii noştri la meciul de-acasă cu Ungaria, după ce maghiarii ne scoseseră din pepeni toată ziua cu atitudinea lor arogantă şi xenofobă, aşa că le-am dat un 3-0 (numai bun şi astăzi!) de le-au mers fulgii. Mă gândesc că şi-n împrejurările de-acum tăcerea ar fi de aur.

luni, 18 noiembrie 2013

AVANCRONICA DE DUPĂ MECI

Conform zicalei, sau ce-o fi ea, “nemulţumitului i se ia darul”, după ce, în nemernicia mea de telespectator dedulcit la transmisiuni (sportive) de înaltă definiţie, m-am văicărit că meciurile Naţionalei de fotbal au ajuns să fie preluate de Antena 1 şi GSP, care baremi încă mai păstrau formatul de 16:9, ca să nu-i văd pe “băieţii noştri” (ca şi pe-ai “lor”, de-altfel) nu doar neclar (de unde şi vorba “nu-i văd bine”, la barajul cu grecii de exemplu), ci turtiţi şi lăţiţi pe televizorul meu cu ecran nu tocmai gigantic, dar orişicât, măricel, care mi-a scos, la vremea lui, un teanc gros de bani din buzunar (era de fapt o borsetă, dacă-mi amintesc bine) pentru că, în conformitate cu altă tradiţie personală, nu s-a ieftin cu aproape 50% decât hăt, la vreo săptămână după ce l-am cumpărat, acum am nimerit cu adevărat din lac în puţ, imaginea 4:3 de la meciul de vineri, de pe România TV (?!), diferind de cea de pe vremea ceauşescului doar prin faptul că era bruiată cam la două-trei minute, în forme variate, mergând de la un rând relativ discret în josul ecranului până la întreruperea totală, cu reclame la habar n-am ce, că eu din principiu nu le urmăresc, preferând să ţin ochii închişi pe întreaga lor durată. O transmisiune care nu s-a ridicat nici măcar la nivelul de gleznă a broaştei atins de jocul elevilor etern repetenţi ai lui Piţurcă. Nici nu mă interesează ce mare afacere or fi făcut cei de la RTV, în afară de a-şi lua, conform audienţelor, minim 3,2 milioane de înjurături (eu, de pildă, i-am afurisit pe puţin de douăzeci de ori!) de la nişte oameni care dacă n-auziseră încă de postul ăsta, nici n-or să-l salveze vreodată la favorite, după ce au văzut în ce hal sunt în stare să emită.

Apropo însă de jocul “tricolorilor”, trebuie să spun că în pauză m-au enervat teribil toate comentariile critice din studiourile posturilor care nu se învredniciseră să preia “meciul secolului” (la România TV au fost alte 15 minute de publicitate!), mai toţi specialiştii şi “specialiştii” plângându-se că jucăm ca vai de noi. Asta în condiţiile în care, de bine, de rău, fusese o repriză relativ echilibrată, cu ai noştri izbutind – spre deosebire de multe alte dăţi – chiar şi “serii” de două-trei pase, doar că în timp ce grecii marcaseră, cumva, dintr-o singură ocazie… două goluri, noi marcaserăm un gol din două ocazii. Mă şi gândeam ce bine ar fi să jucăm şi în a doua parte doar la fel de prost, fiindcă era încă mult loc de mai rău, aşa cum, de altfel, s-a şi văzut. Ciudat e însă că, deşi nu-mi stă în fire, sunt încă optimist pentru retur. La urma urmelor, un 2-0 sau chiar un 3-1 cu prelungiri nu e chiar de neimaginat în compania altor beţe, ce e drept mai norocoase şi mai inspirate decât noi, cum s-au dovedit grecii.

P.S. Fără să-l simpatizez în mod deosebit pe Torje, care de multe ori a fost veriga slabă dintr-un lanţ şi-aşa devorat de rugină, vineri mi s-a părut nedrept că nu l-a remarcat nimeni, deşi la un moment dat credeam că are şi un frate geamăn care intervenea (poate nu întotdeauna cu succes) la minge într-un colţ diferit al terenului decât cel în care tocmai o făcuse “celălalt”. Coincidenţă sau nu, după înlocuirea lui (cu nici nu ştiu cine, că la momentul respectiv RTV tocmai băgase o reclamă, iar până la finalul partidei nu i-am auzit rostit numele noului intrat) nici c-am mai trecut de mijlocul terenului.

În schimb, prestaţia lui Lobonţ mi s-a părut una dintre cele mai slabe avute vreodată de un portar care, paradoxal, a încasat trei goluri fără să i se poată imputa clar vreunul. La nenumărate alte faze însă, era fix unde nu trebuia să fie, de obicei undeva în spatele (?!) liniei porţii.

vineri, 15 noiembrie 2013

"THE END"

joi, 14 noiembrie 2013

COMEDIE, COMEDIE, DAR NICI CHIAR AŞA!

Aseară am fost (din nou) la teatru. Şi, poate pentru cel mult a doua sau a treia oară în ultimul deceniu, piesa a început aproape la timp, adică numai cu vreo trei minute întârziere. Fireşte însă că asta nu i-a împiedicat pe câţiva căscaţi (ca să nu le spun iarăşi nesimţiţi!) să tot intre în sală până la ora (lor) “obişnuită”. Aşa, de pildă, o bătrânică, fix pe rândul din faţa mea, a ajuns pe la şi-un sfert. Inclusiv pentru că ora de începere a spectacolului era 19.00, aşadar una destul de înaintată, am convingerea că nu venea direct de la serviciu. Ba poate că sărmana plecase de-acasă către sală încă de dimineaţă, dar se rătăcise. În fine.

Despre reprezentaţie – “Profesiunea doamnei Warren” de George Bernard Shaw – puţine lucruri (bune) de spus. Conform legendei, după ce piesa a trecut cu greu de cenzură, a fost primită de publicul vremii, respectiv al începutului de secol XX, cu indignare, din cauza subiectului scandalos (şi) pe-atunci. Judecând însă după montarea teribil de neinspirată de-acum, de la Teatrul Mic, a mai degrabă actorului talentat decât regizorului închipuit Claudiu Istodor, publicul s-ar fi putut indigna şi de plictiseală sau de atâtea scălâmbăieli ale actorilor.

E adevărat că, pentru zilele noastre, nici textul nu prea mai înseamnă mare lucru, dar regizorul a ţinut cu tot dinadinsul să-l transforme dintr-o satiră, altminteri, dacă nu tocmai rafinată, oricum mai subtilă, într-o comedie de-a dreptul bufă. Dacă intenţia a fost să-şi facă de râs, mai mult la figurat decât la propriu, colegii, în special pe Maia Morgenstern, care poate chiar simţea nevoia unei evadări în ridicol, după atâtea roluri dramatice, a obţinut, cu siguranţă, un mare succes.

În încheiere, aş mai vrea să adaug doar că nu ştiu ce (alte) calităţi actoriceşti, care să-l fi recomandat pentru o instituţie de nivelul Teatrului Mic, are Tudor Aaron Istodor, în afară de a fi băiatu’ lu’ tata (Claudiu) şi-a lu’ mama (Maia), dar mie mi se pare că prestaţia lui de-aseară demonstrează cum uneori aşchia mai sare şi departe de trunchi.

marți, 12 noiembrie 2013

GHICITOARE

Am acasă, într-un dulap negru, din lemn, înalt de 69 cm şi lat de 84 cm, cu două uşi prevăzute cu mânere metalice argintii, nişte bocanci de munte, bej, din Gore-Tex, mărimea 45, care mă strâng, nişte pantofi negri, din piele naturală, cu şireturi împletite şi talpă de crep, mărimea 43, care-mi sunt mari şi o pereche de tenişi chinezeşti, mărimea 46, albaştri, din pânză de sac, cu şireturi albe şi bot de cauciuc, atât de mici, că nici nu pot să-i încalţ (i-am primit cadou, ca să nu zic de bogdaproste).

Întrebare: Ce măsură port la papuci?

luni, 11 noiembrie 2013

BARIERE ŞI DURERI ÎN COT

În urmă cu deja aproape două săptămâni, într-o frumoasă şi neobişnuit de caldă – pentru luna octombrie a oricărui alt an – zi de, hodoronc-tronc, miercuri, neavând eu ce face pe-acasă şi cuprins fiind de un dor de ducă, justificat şi prin faptul că toată vara n-am fost plecat pe nicăieri, m-am gândit să dau o fugă de-o zi la munte. După îndelungi deliberări pe tema destinaţiei, mi-am amintit că nişte prieteni îmi spuseseră, nu de mult, cum au văzut ei cu ochii lor că s-ar fi terminat de asfaltat drumul până la Cabana Babele, despre care, cu uimire şi sentimente amestecate, citisem şi eu, cândva, câte ceva.

Ca să fiu sigur că n-am înţeles greşit şi nu fac un drum aiurea, pierzând degeaba o bună parte din şi-aşa prea puţinul timp alocat escapadei, am efectuat o scurtă documentare, pe bază de Google, prilej cu care am găsit o din păcate cam aceeaşi ştire, din 21 august a.c., preluată însă, cu mici modificări în redactare, de o mulţime de publicaţii, inclusiv importante, conform căreia “TransBucegi”, “drumul care ajunge până la Babele” va fi inaugurat oficial pe 31 august, aşadar încă de-acum fix două luni fără o zi, la momentul excursiei mele. În paranteză fie spus, entuziasmul unora dintre jurnalişti (recte de la “Adevărul”) mergea atât de departe încât se trâmbiţa chiar dispariţia definitivă a cozilor imense de la telecabina din Buşteni. În fine; citit şi la drum pornit!

Din nefericire, odată ajuns în Sinaia, de unde ar fi trebuit să înceapă urcuşul pieptiş, am constatat o dată în plus că jurnaliştii noştri sunt numai buni de Radio Erevan: drumul până la Babele s-o fi inaugurat el într-adevăr, fix pe 31 august, conform planului bine stabilit, decât că n-ajunge până la Babele, ci numai până aproape de Piatra Arsă şi e cu desăvârşire închis circulaţiei publice! Adicătelea, nu doar că există indicatoare rutiere elocvente în acest sens şi chiar panouri pe care scrie cât se poate de limpede, cu litere de-o şchioapă, dar s-au pus şi bariere metalice.

Acum, partea bună e că barierele – cu excepţia celei din dreptul Cabanei Piatra Arsă, oricum uşor superfluă pentru că acolo se opreşte şi asfaltul – erau la ora la care am ajuns eu deschise. Prin urmare, cu toate că nu-mi stă în obicei, am decis că e timpul să mă adaptez şi eu la realităţile specifice din România, unde, câtă vreme autorităţile îşi bat joc de cetăţeni, aceştia din urmă au şi ei tot dreptul să răspundă cu aceeaşi monedă: mi-am băgat picioarele în ele de indicatoare, panouri şi bariere şi mi-am continuat drumul! De altminteri, am impresia că nici cei care le-au montat nu prea cred în eficienţa lor, de vreme ce au înşirat de-a lungul traseului vreo trei astfel de puncte cu “trecerea strict interzisă”. În condiţii normale, într-o ţară cu adevărat civilizată, două dintre ele ar fi fost de prisos. S-a mizat însă, probabil, pe faptul că şi lipsa de educaţie e, cumva, graduală, pe categorii de indivizi; cine nu ia în serios prima barieră poate o ia pe a doua sau pe a treia… Ei bine, recunosc, eu am ales să mă plasez în rândul mitocanilor desăvârşiţi, astfel încât am ajuns până la capăt.

În încheiere, vreau să mai spun trei lucruri scurte. Unu: fix din motive precum cele de mai sus (respectiv “obiective” şi “subiective”) amân deja de doi ani să merg pe Transalpina, despre care am înţeles că e la fel de “gata” ca şi TransBucegiul, respectiv deschis numai celor cu mult tupeu, în ciuda “inaugurării oficiale”. Doi: La cum arată acum “drumul până la Babele”, fără parapeţi de protecţie pe cea mai mare parte şi oprit cu mulţi kilometri înainte de destinaţie, cred că nu va fi cu adevărat circulabil în condiţii de siguranţă înainte de alţi doi-trei ani de-acum înainte. Trei: Sper să-i dea cuiva prin minte, la un moment dat, să facă ceva şi în legătură cu poluarea presupusă de un astfel de drum, extrem de circulat, când va fi gata, n-am nicio îndoială. Cum ar fi, de pildă, să se permită numai accesul autovehiculelor electrice sau măcar hibride? Ciudat de tot, nu?

vineri, 8 noiembrie 2013

"MARIONETA"

joi, 7 noiembrie 2013

UN SCENARIU CUNOSCUT

Aseară, în minutul 90 al meciurilor din Champions League Borussia Dortmund - Arsenal şi FC Basel - Steaua, la care mă uitam în paralel, punând chiar, în mod patriotic, meciul campioanei României pe televizorul mai mare şi mai HD, la scorul de 1-0 pentru echipele cu care ţineam (favorite ar fi cam mult spus, pentru că la categoria asta se încadrează doar “tunarii”, steliştii fiind nişte preferaţi de conjunctură, strict în cupele europene), copleşit de tensiunea celor patru, respectiv trei minute suplimentare dictate de arbitri, în care echipele-gazdă presau din ce în ce mai tare, am făcut două lucruri, unul bun şi unul rău. Cel bun a fost că am stins televizorul la care îi urmărisem până atunci pe londonezi, iar cel rău că l-am lăsat să meargă pe cel unde erau bucureştenii.

În consecinţă, conform unui scenariu verificat de nenumărate ori de-a lungul timpului, Arsenal a scăpat cu faţa curată, păstrându-şi intacte şansele de a se califica în faza superioară, în timp ce Steaua a încasat golul care îi cam dă deja prilejul să se concentreze pe competiţiile interne, pe care de altfel le domină copios. Asta e!

miercuri, 6 noiembrie 2013

SINUCIGAŞII

Mergi pe autostradă. Conduci aproape legal, cu 130-140 km/h, îndreptându-te dinspre de unde vii către unde ai treabă. Nu te gândeşti la nimic. Sau, dimpotrivă, te gândeşti la orice. Nu contează. În faţă, cât vezi prin parbriz, şi în spate, cât vezi în oglinzile retrovizoare, nu se mai află niciun alt autovehicul. Din fericire, nici vreo căruţă.

Totuşi, la un moment dat, în zare, mai întâi abia ghicindu-se, apoi din ce în ce mai clar, apare ceva. Pare să fie un autoturism. În spate, în continuare, nimeni. Pe măsură ce te apropii, imaginea se conturează tot mai bine şi după o vreme înţelegi că sunt de fapt două vehicule, rulând liniştit, unul în urma celuilalt. Primul dintre ele poate fi o furgonetă sau un microbuz, dar n-are nicio importanţă. În spate, în continuare, nimeni.

Pentru că n-ai pe cine să incomodezi, treci deja, din timp, semnalizând totuşi corespunzător şi oarecum instinctiv (spre deosebire de mulţi dobitoci care par să nu ştie ce manetă trebuie acţionată în acest scop) pe banda a doua, dacă nu cumva deja mergeai pe ea, poate nu întru totul legal, dar fiindcă pe-acolo e mai bun asfaltul. Sau cel puţin aşa ţi se pare. Oricum nu contează nici asta. În spate, în continuare, nimeni.

De-acum poţi să distingi culorile şi chiar mărcile celor două vehicule, care rulează la fel de liniştit ca la început, unul în urma celuilalt, cu o viteză nu cu mult mai mică decât a ta, probabil cea cu adevărat legală. Ar putea fi chiar amici, plecaţi împreună în vilegiatură. În spate, în continuare, nimeni.

În sfârşit, ai ajuns suficient de aproape cât să le vezi limpede până şi numerele de înmatriculare, dacă te-ar interesa. Fireşte însă că nu te interesează. În schimb, trebuie neapărat să te intereseze ce face cretinul din urma celui dinaintea lui, de care acum te despart numai câţiva metri: intră brusc în depăşire. Cu alte cuvinte, fix în faţa ta. Frânezi, înjuri, aştepţi să finalizeze manevra – care durează nemăsurat de mult pentru că practic merge cu aceeaşi viteză ca şi cel depăşit – înjuri din nou. Ăsta, spre deosebire de ceilalţi minimum cinci-şase kamikaze ca el, de care ai parte la fiecare sută de kilometri de autostradă liberă, a şi semnalizat, doar că în aceeaşi clipă în care a schimbat direcţia. Oricum, totul e bine când se termină cu bine. N-are niciun motiv temeinic să nu facă la fel şi data viitoare.

În spate, în continuare, nimeni.

marți, 5 noiembrie 2013

DESPRE LIMITE

Apropo de ce scriam ieri, chestia asta cu depăşirea limitelor pistei tinde să fie considerată o infracţiune majoră în Formula 1, ceea ce pe undeva mi se pare normal. Aşa cum nici în traficul de zi cu zi nu-i suport pe şmecherii închipuiţi cu care te pomeneşti apărând din faţă cu jumătate de maşină pe sensul tău de mers pentru că au tăiat o curbă, ca să facă, probabil, economie de benzină sau de cauciucuri, că după ce şi-or fi dat ultimii 50.000 de eurişori pe gipanul de neam prost nu le-or mai fi rămas bani şi pentru consumabile, mă calcă pe nervi şi piloţii cărora nu le ajunge întreaga lăţime oficială a traseului, simţind nevoia să folosească şi o bucată cât mai consistentă din spaţiul adiţional, de siguranţă, dacă tot e acolo, şi astfel să-şi creeze un avantaj necinstit, pentru că abordează virajele mai rapid decât în mod normal.

Sigur, dacă ar fi după mine, sadic cum sunt, aş mărgini pista, în special în zonele delicate, precum şicanele şi acele de păr, cu ceva borduri viguroase, dacă nu chiar cu ziduri de-adevăratelea, înalte şi de beton, sau măcar aş planta coridoare de cuie, în genul celor puse de poliţie în calea maşinilor urmărite, dar pentru că înţeleg raţiunile de securitate a piloţilor m-aş mulţumi să creez, de pildă, nişte bălţi de vopsea albă, astfel încât fiecare monopost mozolit pe cauciucuri după un tur să fie sancţionat corespunzător. Asta pentru că judecata comisarilor de traseu, după cum scriam şi ieri, este prea puţin demnă de încredere când se lasă la latitudinea lor să aprecieze cât de mult a încălcat o maşină marginile, dacă le-a depăşit cu toate cele patru roţi sau numai cu trei jumate şi dacă prin manevra aceea s-a creat sau nu un avantaj important. Câtă vreme limitele traseului sunt cele clar stabilite – nu mai late cu 15 centimetri, un metru sau cât socoate fiecare, în funcţie de “stilul de pilotaj” – toată lumea să facă bine să se încadreze strict în ele. Nu cred să fie aşa de greu pentru nişte profesionişti plătiţi regeşte.

luni, 4 noiembrie 2013

PILOŢI ŞI MILOGI

După ce că nenumăratele reguli şi restricţii apărute în ultimii ani în Formula 1 au îngropat aproape complet spectacolul şi-aşa ucis cu sânge rece nu atât de un oarecare Sebastian Vettel cât de Adrian Newey, cel care i-a pus la dispoziţie o maşină demnă de o competiţie a ei proprie, un fel de Superformula 0, monomarcă, ele mai sunt şi aplicate aiurea, discriminatoriu, în funcţie de partea corpului cu care s-au trezit în sus comisarii de traseu în ziua cursei şi de simpatiile lor lăuntrice.

Ieri după-amiază de pildă, o depăşire făcută de Fernando Alonso, cu al său Ferrari, asupra monopostului Torro Rosso al lui Jean-Éric Vergne PRIN AFARA PISTEI – unde odinioară s-ar fi aflat nu ditamai spaţiul de siguranţă, ci un zid de beton sau măcar un pâlc de copaci, caz în care spaniolul ar fi fost cu siguranţă mai cumpănit –, manevră până atunci (inclusiv cu câteva tururi înainte) pedepsită aproape instantaneu printr-o trecere suplimentară pe la boxe, a fost iertată, organizatorii anunţând mai întâi că ea va fi, hodoronc-tronc, analizată după încheierea cursei, apoi că nu s-au impus acţiuni punitive deoarece “explicaţiile celor doi piloţi implicaţi au fost clare”.

Treaba e că şi dacă Alonso ar fi fost găsit vinovat DUPĂ cursă şi penalizat cu nu ştiu câte secunde adăugate la timpul său total (procedură folosită uneori), tot ar fi fost o discriminare (indiferent dacă pozitivă sau negativă) faţă de piloţii obligaţi chiar în timpul cursei să facă acel “drive-through”, deoarece una este să petreci cele 20-22 de secunde suplimentare la boxe şi să ieşi în trafic cine ştie unde (în funcţie de noroc, pe o pistă mai liberă sau în urma a cinci-şase maşini întârziate pe care să trebuiască să le depăşeşti) şi alta ca aceleaşi 20-22 de secunde să fie adăugate strict aritmetic. Mă uitam cum, ieri, Alonso, după ce şi-a creat avantajul acela necinstit, a fugit mâncând pământul, cu un set de cauciucuri noi şi “soft”, câştigând atât de mult, încât un eventual timp de penalizare oricum nu l-ar fi retrogradat prea mult. În schimb, cum spuneam, dacă era pedepsit cu trecerea pe la boxe în timpul cursei (mai erau doar câteva tururi până la final) putea să fie întârziat de maşinile mai lente. Plus că nu ar mai fi fost posibilă “ascultarea cu atenţie a explicaţiilor piloţilor”, făcute la rece şi poate după… negocieri. Că până la urmă spaniolul a fost iertat complet e, fireşte, o imbecilitate cu atât mai flagrantă a stewarzilor.

Tot cam în aceeaşi ordine de idei şi tot ieri, o altă manevră ilegală, şi anume dubla schimbare a direcţiei în faţa unui pilot care încearcă să depăşească, săvârşită de această dată de Esteban Gutierrez în detrimentul lui Lewis Hamilton, a fost şi ea trecută cu vederea, asta foarte probabil pentru că britanicul nu e genul de pilot-milog care să înceapă să se smiorcăie în microfonul comunicaţiei radio, către propria echipă, că “mami, uite ce mi-a făcut rău’ ăla!”, cum fac cei mai mulţi, reuşind astfel să-i impresioneze pe oficiali.

vineri, 1 noiembrie 2013

"WE DRINK YOUR BLOOD"