Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 29 octombrie 2010

DIARY OF EVIL


joi, 28 octombrie 2010

DIN CAUZĂ CĂ DE-AIA

Printre numeroasele cauze care au dus la căderea moţiunii de cenzură împotriva guvernuluiboczero, şi a căror analiză post factum nici nu prea îşi mai are rostul, fiindcă e prea puţin probabil ca la următoarea condiţiile să fie într-atât de asemănătoare încât învăţămintele trase să poată fi de vreun folos, cu siguranţă NU se numără şi aceea, invocată de unii, că liderii opoziţiei au petrecut prea mult timp la televizor în loc să discute mai serios între ei pentru a veni cu – evident! – “o alternativă viabilă” la actuala putere.

Păi, chiar şi admiţând că de luni de zile domnii Ponta şi Antonescu ar fi apărut zilnic (ceea ce, totuşi, nu e cazul, deşi mărturisesc că de primul m-am săturat şi eu până peste cap) câte două, trei, hai şi patru ore, la unul sau altul dintre posturi, cred că tot le-ar fi ajuns restul de 20-22, minus, eventual, din când în când, pauzele fireşti pentru somn, ca să pună şi moţiunea, temeinic, la cale. Asta ca să nu mai spun că există şi un contraexemplu de-a dreptul înspăimântător, şi anume miniştrii în exerciţiu, care, din nefericire, în loc să stea şi ei mai mult pe la televizor, se ocupă toată ziua, cu maximă conştiinciozitate, să ducă ţara de râpă.

miercuri, 27 octombrie 2010

ACUM ORI NICIODATĂ!



marți, 26 octombrie 2010

ALTERNATIVE

Principalul reproş pe care nu doar adversarii naturali, ci şi unii dintre susţinătorii declaraţi îl aduc iniţiatorilor moţiunii de cenzură de mâine este acela că n-au propus şi o alternativă în privinţa viitorului premier. Pe lângă faptul că, din punctul meu de vedere, absolut orice alternativă este în acest moment mai bună – inclusiv un (alt) retardat, un pacient scăpat de la balamuc sau chiar Elena Udrea – cel mai bun contraargument l-a adus, culmea, un fost pedelist, actualmente pesedist, care sugera că, dacă problema s-ar fi pus în aceşti termeni şi în decembrie 1989, Ceauşescu ar fi fost poate şi astăzi în funcţie.

Pe de altă parte, liberalii au perfectă dreptate să le ceară pesediştilor un acord prealabil ferm în legătură cu paşii de urmat în eventualitatea trecerii moţiunii, dar nu pentru a le oferi scepticilor “alternativa”, care şi aşa nu-i preocupă cu adevărat, fiind numai o chestiune propagandistică, ci de a i-o pune urgent pe masă lui Traian Băsescu, înainte ca acesta să vină cu una proprie.

luni, 25 octombrie 2010

SENTIMENTE CONTRADICTORII

De câte ori văd câte un pedelist invitat la Realitatea TV sau Antena 3, sunt cuprins de două sentimente contradictorii: pe de-o parte, unul de aproape milă, când îl văd încolţit de toţi ceilalţi interlocutori, care încearcă (fără niciun succes, de altfel) să scoată de la el răspunsuri cât de cât coerente şi de un minim bun-simţ la întrebări cât se poate de simple şi de legitime, iar pe de alta, unul de revoltă, atunci când constat – de fiecare dată cu un soi de stupefacţie, ceea ce, pe undeva, trădează şi din partea mea o oarece candoare – că respectivul, departe de a sesiza ipostaza penibilă în care se află, şi de a manifesta măcar o brumă de jenă, aşa cum te-ai aştepta de la un om normal, se poartă cu o aroganţă frizând obrăznicia. În final, invariabil, prevalează sentimenul din urmă.

vineri, 22 octombrie 2010

TIME WILL TELL


joi, 21 octombrie 2010

ERORI, GREŞELI, AUSTERITATE ŞI CRETINI

Pe lângă cretinii deja consacraţi, PD-L continuă să fie o pepinieră foarte productivă de asemenea indivizi, pe care în orice dezbatere, fie ea şi fără nicio legătură cu politica, îi recunoşti din prima, chiar dacă nu i-ai mai văzut vreodată, pentru că sunt cei care, spre deosebire de toţi interlocutorii, îşi exprimă vehement îndoieli argumentate abracadabrant că, de pildă, iarba e în general verde, cerul albastru sau apa udă. O lighioană de genul ăsta explica ieri că votul unanim al grupului parlamentar pedelist în favoarea scăderii TVA pentru alimentele de bază şi a neimpozitării pensiilor mai mici de 2000 de lei nu a fost nici pe departe o eroare, cum vehicula presa controlată de moguli, ci, dimpotrivă… o greşeală.

În condiţiile în care eu am îndoieli serioase asupra capacităţii lor nu de a vota în cunoştinţă de cauză legi în Parlamentul României, ci de a-şi lega singuri şireturile la pantofi sau de a-şi încheia fără ajutorul vreunui asistent personal nasturii la cămaşă, ne mai surprinde faptul că Emil Boc a avut nevoie de 35 de însoţitori ca să se deplaseze tocmai până în SUA? Cred că se miră şi el de ce face presa atâta scandal, când lista iniţială cuprindea probabil încă 150 de nume, la care însă a renunţat pe motiv de austeritate, păstrând numai strictul necesar, o echipă compactă din care totuşi nu aveau cum să lipsească doi consilieri pe probleme de tras apa la closet şi de acţionare cu succes a robinetelor de la chiuvete, unul pentru deschis uşa liftului, altul pe chestiuni de securitate la traversarea străzii şi cel puţin trei pentru asistenţă la urcarea şi coborârea din vehicule.

miercuri, 20 octombrie 2010

DOI MINIŞTRI ŞI-UN CĂŢEL

De fiecare dată când guvernuboc o dă în bară atât de vădit, încât până şi cel mai lipsit de simţul ridicolului pupincurist portocaliu se jenează s-o ţină gaia-maţu că ceea ce vede o ţară întreagă e o iluzie optică sau un trucaj ordinar ticluit de moguli, se aruncă vina pe “o eroare de comunicare”. Sigur, e suficient să revezi scena aceea demnă de Stan şi Bran, cu ministrul Finanţelor şi cel al Muncii (pe care eu continuu să-i confund între ei, şi pe fiecare cu şeful de la ANAF) invitându-se, ca grecii la puşcărie, să răspundă la o întrebare banală, ca să dai credit unei asemenea explicaţii.

Problema este însă că nişte reprezentanţi ai statului care fac zilnic mai multe erori de comunicare decât căţelul meu din copilărie, pe care atunci când îl vedeam cu urechile pleoştite şi o figură vinovată nu puteam şti cu precizie dacă a făcut pipi pe covor sau doar şi-a vărsat castronul cu lapte, şi în a cărui gamă – altminteri foarte largă – de tonalităţi ale lătratului, corespunzătoare diferitelor sale doleanţe, mă mai încurcam uneori, par să nu aparţină nici ei pe deplin speciei umane, care se deosebeşte de celelalte în special prin darul vorbirii. Pe care, evident, nu-l au.

marți, 19 octombrie 2010

DERBY DE…

Duminică seară m-am uitat la Dinamo-Steaua, pe Digi Sport. De când am ajuns să detest în mod absolut egal cele trei echipe de fotbal bucureştene “mari”, pot urmări meciurile dintre ele cu maximă detaşare. Din păcate însă, pe lângă faptul că “spectacolul” din teren n-a durat mai mult de o jumătate de oră, după care s-a intrat în obişnuitul ritm anost al partidelor din campionatul intern, încât per ansamblu se poate spune că a fost un derby de rahat, pe toată durata transmisiei am fost stresat de un comentator care prin timbrul glasului şi tembelismul relatării mi-a amintit de Ilie Dobre (cu menţiunea că, dacă odinioară un astfel de specimen trebuia să facă greva foamei ca să fie angajat la un post de radio, azi e numai bun pentru unul de televiziune) şi care de-a lungul celor două reprize a rostit, dacă nu de o sută de ori, că poate aş exagera, dar de nouăzeci şi cinci sigur, ridicola sintagmă “Derby de România”, pe care din când în când o mai alterna cu una aproape la fel de ridicolă, şi anume “Clasicul României”. Să mori de râs, nu alta.

luni, 18 octombrie 2010

FILOSOFIA STIMULENTELOR

După greva “fără precedent” de la Ministerul Finanţelor, urmată de aprige şi îndelungate negocieri între autorităţi şi reprezentanţi mai mult sau mai puţin legitimi, dar care cu siguranţă nu sunt în stare să se înţeleagă nici măcar între ei, ai protestatarilor, se pare că s-au creat două tabere cu viziuni divergente în ceea ce priveşte modul cum se vor împărţi aşa-numitele stimulente: în timp ce unii cred că ele vor fi primite numai de cei care le merită, ceilalţi sunt convinşi că numai cine nu le merită nu le va primi. Diferenţă de nuanţă mult mai profundă decât ar putea părea la prima vedere…

vineri, 15 octombrie 2010

WHY

joi, 14 octombrie 2010

GREVĂ ŞI VOIE BUNĂ

“Evenimentele” aflate în desfăşurare la Ministerul Finanţelor – şi care, între noi fie vorba domnule Cristoiu, aduc mai mult a tentativă de lovitură de stat decât manifestaţia poliţiştilor din urmă cu câteva săptămâni, mai ales dacă prin buzunarele protestatarilor se vor găsi niscai obiecte contondente cum ar fi pixuri, ascuţitori, agrafe de birou sau poate chiar şi vreun capsator – demonstrează încă o dată că românilor le ies mult mai bine acţiunile spontane – de la petrecerile şi ieşirile la iarbă verde cu prietenii şi până la greve – decât cele organizate cu minuţiozitate. Totuşi, nu pot să nu mă întreb: când au aflat funcţionarii de la Finanţe că guvernuboc taie veniturile şi ce făceau când liderii de sindicat nu reuşeau să adune la mitinguri mai mult de câteva mii de oameni din toată ţara?

În altă ordine de idei, auzeam ieri un oficial spunând că printre principalii responsabili pentru tăierea sporurilor salariale din ministere se numără… presa, care a dus o campanie susţinută împotriva lor. Păi dacă guvernuboc se arată atât de sensibil şi receptiv la semnalele venite din presă, de ce dracului nu demisonează, fiindcă o campanie mai aprigă şi mai de durată decât cea împotriva lui n-am văzut de douăzeci de ani încoace!

miercuri, 13 octombrie 2010

EXPERIMENT DIABOLIC

Zilele trecute, într-o altă incursiune fulgerătoare, de cel mult un minut jumate, pe B1TV (mai comut acolo în pauzele publicitare de pe alte canale), l-am surprins pe Radu Moraru când tocmai îi sugera invitatei din studio să facă un experiment, şi anume să se uite de dimineaţă până seara pe “aşa-zisele canale de ştiri”, garantându-i că la sfârşitul zilei nu-i va mai arde de nimic, se va simţi deprimată, pesimistă, fără chef de viaţă, cu porniri sinucigaşe, deoarece ar exista o conspiraţie a mogulilor care vor ca situaţia din România să fie zugrăvită în culori cât mai întunecate.

Nu spun că domnul Naşul n-ar putea să aibă şi ceva dreptate pe undeva, însă eu i-aş sugera să facă şi el un experiment, şi anume să nu se mai uite de dimineaţă până seara numai pe Discovery, cum pretind că fac toţi pedeliştii şi admiratorii lor, ci pur şi simplu să iasă din casă şi să meargă pe străzi (dar nu pe Calea Victoriei, unde are sediul postul său, ci mai prin Rahova sau Ferentari, ori, şi mai bine, pe uliţa mare din satul Jumulita, comuna Prăpădiţi), să intre prin magazine şi pieţe, într-un spital (nu ca pacient, Doamne fereşte!), să circule cu mijloacele de transport în comun, inclusiv cele folosite de navetişti, care au curioasa tendinţă de a se răsturna pe şoselele zdrenţuite ale patriei, să viziteze nişte pensionari care tremură de frig prin garsonierele debranşate, să stea la coadă ca să-şi plătească personal taxele şi impozitele, în loc să-şi trimită vreun subaltern, şi aşa mai departe. S-ar putea ca la sfârşitul zilei să-i fie dor să se uite la televiziunile mogulilor ca să capete o porţie de optimism.

marți, 12 octombrie 2010

UN CRITERIU DE DEPARTAJARE

Apar tot mai mulţi moralişti închipuiţi care îi înfierează pe liberali fiindcă refuză o colaborare cu pedeliştii, cărora le reproşează nelegiuirile din timpul regimului Băsescu-Boc, preferând în schimb o apropiere de pesediştii care, nu-i aşa?, şi ei la rândul lor… “au omorât negri” pe vremea celuilalt cuplu de tristă amintire – Iliescu-Năstase.

E adevărat că există încă oameni care, de pildă, nu-i au la suflet pe liberalii de azi pentru că îi socotesc vinovaţi de uciderea ţăranilor de la 1907, însă, câtă vreme suntem nevoiţi să defilăm cu partidele pe care le avem, marea diferenţă dintre pesedişti şi pedelişti este că, de bine de rău, cei dintâi, chiar dacă în ultimii şase ani nu s-au aflat cu totul în opoziţie – unde se presupune că unui partid îi mai vine mintea la cap şi “se reformează” –, fiindcă ba au colaborat din umbră cu liberalii, ba au mai deţinut pentru câteva luni şi ceva ministere, în 2009, măcar n-au avut în gestiune nici funcţia de preşedinte al ţării, nici pe cea de premier şi cu atât mai puţin pe ambele simultan. Ceea ce, fie şi în lipsa altora (deşi ar mai fi), mi se pare un criteriu de departajare suficient de bun.

luni, 11 octombrie 2010

EMINENŢA CĂCĂNIE

Citeam azi-dimineaţă în “Evenimentul Zilei” următorul titlu: Valeriu Stoica: “O alianţă PDL-PNL ar putea câştiga alegerile împotriva PSD”.

Sigur, se poate ca citatul să nu fie tocmai exact, sau poate că interviul a fost acordat în urmă cu 6-7 ani şi nu recent, ori poate că starea de sănătate a domnului Stoica s-a înrăutăţit într-atât încât are dificultăţi şi în a-şi aminti propriul nume, dar aserţiunea respectivă mi se pare la fel de actuală şi plină de sens precum aceea că o alianţă între liberali şi ţărănişti ar putea împiedica ascensiunea Mişcării Legionare…

vineri, 8 octombrie 2010

SPERANŢA NOASTRĂ MOARE PRIMA

Aseară, într-o emisiune televizată, deputatul pedelist Costică Canacheu, acest Rică Venturiano, cu nume mai cacofonic, al vremurilor noastre, susţinea cu îndârjire, împotriva tuturor celorlalţi invitaţi şi a bunului simţ, că speranţa de viaţă din România, de 73 de ani, este “apropiată” de cea din Germania, de 81 de ani.

Acum, nu că i-aş dori – Doamne fereşte! – ceva rău, că altminteri e un tip comic, dar l-aş întreba şi eu dacă după mintea lui i se pare cam acelaşi lucru să o mai ducă în belşug şi fericire încă vreo opt ani de azi înainte, cum ar veni până prin 2018, sau să dea colţul mâine dimineaţă. Aşa, de-un par egzamplu.

joi, 7 octombrie 2010

… ŞI CU BĂSESCU, ZECE…

Decizia Curţii Constituţionale de ieri, prin care Legea pensiilor a fost declarată OK, demonstrează o dată în plus cât de absurd este un sistem în care se aşteaptă ca o lege adoptată, indiferent cum, de trei-patru SUTE de oameni, reuniţi în – aşa cum le place mai ales liberalilor, care se arată acum “consternaţi”, să sublinieze adesea – “forul suprem într-o democraţie”, să fie respinsă, ori măcar îndreptată pe ici pe colo de NOUĂ indivizi, numiţi şi ei pe criterii politice. Iar dacă nici aşa nu se rezolvă, rămâne ca ultimă nădejde… UN singur om, ridicat astfel în mod oficial la rang de “providenţial”, şi anume preşedintele ţării. Halal democraţie PARLAMENTARĂ!

miercuri, 6 octombrie 2010

ÎN DOUĂ MINUTE

M-am uitat aseară, preţ de vreo două minute, la emisiunea “Naşul” de pe B1. Un cetăţean despre care, judecând după titlul “Şeful fiscului în direct cu românii”, am presupus că trebuie să fi fost şeful fiscului în direct cu românii tocmai spunea cât de ticălos este Dinu Patriciu pentru că Rompetrolul nu-şi plăteşte datoriile istorice pe care le-ar avea către stat.

Întrebat de cineva de ce atunci nu trece la executarea silită a companiei, aşa cum a promis, domnul şef al fiscului a răspuns că situaţia e delicată, deoarece Rompetrol se află între primii cinci mari contribuabili ai statului, vărsând an de an la buget taxe, impozite şi accize cam cât datoria cu pricina! Convins că după aceste precizări emisiunea se va termina, fiindcă nu mai era nimic de spus, am schimbat şi eu programul.

marți, 5 octombrie 2010

BINE, MAI VORBIM…

Sigur, mai bine mai târziu decât niciodată, şi mai bine mai puţini decât deloc, dar, după ce toată vara s-au uitat la televizor, nevenindu-le probabil să creadă că, în ciuda vehemenţei tuturor celor care apăreau prin talk-show-uri, măsurile de criminală austeritate născocite de diabolicul guvernboc chiar vor fi puse în aplicare, sindicaliştii se plâng acum că vremea e cam nefavorabilă pentru mitinguri şi ar vrea probabil să le ţină în sală (cred că le ajunge una de teatru!), ca în bancul cu războiul dintre Liechtenstein şi Andorra.

Un cunoscut analist se plângea zilele trecute că, din cauza celor 5 milioane de compatridioţi care au votat cu cine nu trebuie, ceilalţi români – chipurile mai deştepţi şi fără nicio vină – nu mai au altă soluţie pentru a scăpa de ciuma portocalie decât să plece din ţară. Eu zic însă că, dacă românii “ceilalţi” (printre care, de altfel, mă număr) ar fi cu adevărat aşa deştepţi cum se cred, ar ieşi cu toţii în stradă pentru a-şi manifesta (cel puţin la început) paşnic, dar deschis nemulţumirea, nu doar în cercurile de prieteni, ca pe vremuri. Când or fi în faţa Palatului Cotroceni sau în Piaţa Victoriei zi de zi câte 500.000 de demonstranţi, nu câte 5000, mai vorbim…

luni, 4 octombrie 2010

C-AŞA-I ROMÂNUL…

Ideea de a se încerca suspendarea şi apoi demiterea lui Traian Băsescu nu mi s-a părut tocmai genială nici prima dată, însă acum, după experienţa din 2007, mi se pare de-a dreptul proastă. Oricât de încurajatoare ar putea părea sondajele care-l arată cu o cotă de încredere sub 15%, eu unul nu sunt deloc convins că după o lună de campanie oficială, cu Băsescu în prim-plan (pe lângă cea deja începută de acoliţii şi pupincuriştii săi, despre moguli, lovituri de stat şi implicarea agenturilor străine în răsturnarea conducătorului iubit) situaţia nu s-ar schimba dramatic.

E limpede că politicienii portocalii şi susţinătorii lor nu mai au de mult (dacă or fi avut vreodată!) scrupule, iar electoratul român e şi el… cum e. N-aş fi câtuşi de puţin surprins ca, aşa cum un miting, la urma urmelor destul de anemic, al poliţiştilor a putut fi transformat de morari, pore şi cristoi în ditamai puciul, mâine-poimâine să se inventeze vreun atentat nu doar pus la cale din umbră, ci şi executat (fără succes, desigur!) de alde Să-ţi-fie-ruşine Dinu Patriciu, Vântu şi Voiculescu. Parcă o şi văd pe Pora explicându-ne cu vocea ei piţigăiată, dar pe un ton grav, că s-a ajuns prea departe, că una este lupta politică şi alta încercarea – fie şi eşuată sau, în fond, imposibil de demonstrat că a existat – de a suprima fizic un adversar. Iar românii, miloşi cum îi ştim, şi cu mare drag de bogătaşi, îşi vor spune la rândul lor: "da, e naşpa că Traian Băsescu ne-a tăiat salariile şi ne-a mărit impozitele, dar nici să ni-l omoare ticăloşii ăştia de moguli!". Şi-l vor mai vota o dată.

vineri, 1 octombrie 2010

WHAT LOVE CAN BE