Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 25 iulie 2016

ODIOȘII

Fără să fi avut câtuşi de puţin de-a face cu norocul, depăşirea efectuată de Lewis Hamilton asupra colegului său de la Mercedes, Nico Rosberg, în chiar startul Marelui Premiu de Formula 1 al Ungariei, şi care în final avea să se dovedească decisivă, a fost un fel de răzbunare a sorţii (sau, aşa cum spuneam în copilărie, “s-a arătat oftica”), după ce, în urma unei sesiuni de calificări mai interesante (şi chiar mai lungi) decât cursa propriu-zisă, germanul obţinuse în ajun un pole position absolut dubios, care, din punctul meu de vedere, l-a propulsat definitiv în galeria celor mai odioase figuri lipsite de scrupule din istoria recentă a Marelui Circ, imediat după, dar cu perspective reale de a-i depăşi pe – coincidenţă (?!) – conaţionalii săi Michael Schumacher şi Sebastian Vettel, asta cu toate că, oricât ar părea de ciudat, mai cu seamă cititorului meu fidel, pe la începutul sezonului, când se detaşase în clasamentul general al piloţilor, mă împăcasem cu gândul – izvorât mai degrabă dintr-un sentiment de milă caracteristic firii mele sensibile – că poate ar merita să câştige şi el un titlu mondial în detrimentul coechipierului său, care altfel îl domină autoritar la toate capitolele.

Astfel, sâmbătă, cu câteva secunde înainte de încheierea calificărilor, când majoritatea piloţilor rămaşi în Q3 se aflau pe ultimul tur rapid, cu mari şanse de a-şi îmbunătăţi performanţele de până atunci, o (uşoară) ieşire în decor a lui Fernando Alonso a determinat instituirea steagului galben pe respectiva porţiune de circuit. Fiind un lucru de bun-simţ că, în astfel de condiţii, când piloţii sunt obligaţi să reducă viteza (chiar dacă în regulament nu e specificat cu cât, formularea de-acolo semănând cu stupidul “până la limita evitării oricărui pericol” din vechile noastre coduri rutiere), turul este practic compromis, toţi cei prezenţi pe pistă, în frunte cu Hamilton, Ricciardo şi Button, au renunţat şi s-au îndreptat la pas către boxe, mai puţin nesimţiţii de serviciu, Rosberg şi Vettel. În timp ce primul, ca dovadă indubitabilă că nu s-a conformat cerinţelor regulamentare, oricât ar fi ele de vagi, a obţinut de departe cel mai bun timp al întregului weekend şi, în consecinţă, (ne)dreptul de a pleca în cursă de pe prima poziţie a grilei de start, băbăciunea ferraristă a mai avut şi tupeul să se văicărească iarăşi de mama focului că maşinile din faţă (care încetiniseră în mod firesc) îi stau în cale şi îi ruinează turul, fiindcă, spre deosebire de compatriotul său, care măcar a slalomat cu oarecare dibăcie printre ele, multiplul campion mondial de doi bani n-a fost în stare nici de atâta lucru.

Din păcate, în ciuda imaginilor cât se poate de limpezi de la bordul monopostului pilotat de Rosberg, care arată cum acesta a trecut de un comisar de traseu care agita steagul galben încetinind doar cât să se înscrie pe următorul viraj, deşi semnalizarea viza întregul sector, germanul a scăpat basma curată (creându-se un precedent periculos!), dar asta fiindcă probabil oficialilor le-a fost jenă să-l sancţioneze (just) pentru a treia cursă la rând, după depunctările din Marea Britanie şi Austria. În plus, cum cei de la Red Bull ştiau să facă scandal pentru orice (fleac) doar pe vremea când îl aveau ca pilot principal pe… Vettel, iar celălalt – şi principal – păgubit alături de Ricciardo era coechipierul lui Rosberg de la Mercedes, n-a avut cine să depună o contestaţie serioasă.

Cum spuneam însă, până la urmă s-a făcut dreptate, iar cel mai bun a câştigat încă o dată, preluând şi şefia clasamentului general.

luni, 11 iulie 2016

STRĂINUL

Pe undeva, numirea lui Christoph Daum – un antrenor (german) cu o carte de vizită interesantă, dar ale cărui performanţe au fost obţinute cu (mulţi) ani în urmă – drept selecţioner al naţionalei de fotbal mă duce cu gândul la concertele rock din anii ’90, când în România începeau să vină formaţii de renume, dar care îşi atinseseră apogeul carierei cu cel puţin două decenii mai – iar pentru noi prea – devreme. 

Chiar şi aşa, iniţiativa Federaţiei mi se pare una lăudabilă, Burleanu spălându-şi în felul ăsta o (mică) parte din păcate, iar, în ceea ce mă priveşte direct şi personal, după ce în urma ruşinii de la EURO jurasem că nu mai vreau să aud de tricolori nici cât de cei din naţionala de handbal masculin – altminteri mai dragă mie, ca martor aproape ocular al ultimului titlu mondial obţinut şi deja vieţuitor în timpul penultimului, dar intrată de multă vreme într-un anonimat penibil – mărturisesc că acum abia aştept preliminariile CM, de curiozitate să văd dacă măcar un neamţ e în stare să facă bici din materialul cu care antrenorii neaoşi n-au reuşit.

Aşa cum se întâmplă însă (în România) la toate momentele sau deciziile “istorice”, au existat şi de data asta contestatari şi trădători, mai preocupaţi de interesele lor (meschine). Deşi principalul punct pe ordinea de zi a şedinţei Comitetului Executiv al FRF de joi era, fireşte, numirea noului selecţioner, alde Prunea, Argăseală şi Gino şi-au găsit momentul să o boicoteze, deranjaţi că nu se discută, fix atunci, despre renunţarea la obligativitatea echipelor de Liga 1 să folosească un jucător sub 21 de ani, hotărâre luată, de altfel, de către acelaşi for, dar cu care, hodoronc-tronc, “puciştii” nu mai sunt de acord, în condiţiile în care m-am săturat eu, pe parcursul EURO, de câţi oameni de fotbal deplângeau faptul că România e cam singura echipă de la turneul final care nu are în lot un astfel de tânăr. Adicătelea e bine să luăm toţi boşorogii “cu experienţă” la echipele de Liga 1, după care să ne întrebăm ca proştii de ce nu avem jucători de viitor la naţională! Dar asta e altă poveste.

Revenind la Daum (care abia aştept să fie luat în colimator de… Naum) şi trecând peste caraghioslâcul tipic dâmboviţean că unul dintre participanţii la şedinţă e urmărit penal sau ceva, aşa încât, conform lui Prunea & Co., pe de-o parte, era numărat între cei 14 membri de drept ai C.Ex., dar, pe de alta, nu mai era apt să asigure cvorumul, pentru că, nu-i aşa?, fusese decăzut din drepturi, poveste care mă duce iarăşi cu gândul la şarpele Aurică de la circ, care avea de la cap la coadă şapte metri şi de la coadă la cap doar cinci, principalele (mele) argumente în favoarea numirii unui antrenor străin sunt în număr de trei:

Mai întâi, dat fiind că s-a şi nimerit ca Daum să fie neamţ (deşi, din punctul meu de vedere, putea fi şi chinez!), mă gândesc că dacă înaintaşii noştri au avut, în urmă cu (fix) 150 de ani, în nişte vremuri tulburi, înţelepciunea şi curajul să apeleze nu la un amărât de antrenor, ci de-a dreptul la un principe străin, care a întemeiat România modernă, putem îndrăzni şi noi, într-o epocă a globalizării, să mergem, de pildă, pe urmele albanezilor, de care râdeam odinioară, socotindu-i mai înapoiaţi şi mai închistaţi (chiar) decât noi.

Apoi, cum fotbalul nu e nici pe departe un pionier în domeniu, avem deja exemplele de (relativ) succes ale rugbiului, voleiului feminin (la nivel de club) şi, mai cu seamă, handbalului feminin, despre care, de altfel, am şi scris.

În fine, poate că a venit momentul să încercăm şi asta. Iar ceva mai rău decât să nu ne calificăm NICI la Mondialul din 2018, aşa cum am ratat prezenţa la precedentele patru (!), nu se poate întâmpla. După care, dacă experimentul se va dovedi un eşec, avem toată istoria înainte să revenim la dragii noştri Puiu, Piţi, Gică…, spre bucuria patritonţilor şi naţionaliştilor.

Cât priveşte “motivaţia” lui Daum, despre care unii şi-au exprimat îndoiala, îmi vine greu să cred că noul selecţioner, aflat pentru prima oară într-o asemenea postură onorantă, e dispus să-şi dea cu firma în cap şi să-şi strice tot palmaresul acum, pe final de carieră. Asta pe lângă că e pur şi simplu neamţ.

joi, 7 iulie 2016

VODAFONE: MINUTE LIMITATE, NESIMŢIRE INFINITĂ

Chiar şi fără să fi avut vreodată, cu adevărat, de-a face cu serviciile de telefonie mobilă Orange – de la care am folosit numai, din când în când, o cartelă preplătită, în urmă cu 15-20 de ani, pe vremea când hălăduiam prin zonele muntoase ale patriei, iar ei se numeau “Dialog” şi aveau o acoperire mai bună decât “Connex”, dar şi nişte funcţionari mai tâmpiţi, cu care mă certam de câte ori trebuia să intru în legătură cu ei – şi Telekom, ci doar cu Digi Mobil şi Vodafone, pot spune fără teama de a greşi că, la ora actuală, aceasta din urmă este de departe cea mai nesimţită dintre companiile de profil.

Aşa cum, sunt sigur, (prea) puţini dintre abonaţii ei cunosc, în urmă cu vreo două luni s-au modificat (radical) “Termenii şi Condiţiile Generale de furnizare a serviciilor” (TCG), principala noutate de maxim interes fiind la (sub)capitolul intitulat “Utilizarea nerezonabilă sau inadecvată a produselor şi serviciilor Vodafone”, unde se menţionează că va fi considerat “abuz” (?!) din partea clientului atunci când, în cursul unei luni de facturare, numărul de minute al apelurilor iniţiate către reţelele naţionale, internaţionale sau în roaming depăşeşte cu 500 (cinci sute) numărul de minute primite. De asemenea, tot abuz – sancţionabil inclusiv prin “deconectarea permanentă a serviciilor Vodafone cu rezilierea unilaterală şi de plin drept a Contractului şi aplicarea taxei de justă despăgubire aferentă” (!!!) – se socoteşte şi atunci când numărul de SMS/MMS-uri iniţiate depăşeşte cu 200 (două sute) numărul SMS/MMS-urilor primite.

Bazându-mă (în mod cam hazardat) pe o brumă de logică şi de bun-simţ din partea celor de la Vodafone, înţeleg că aceste prevederi se aplică – paradoxal – abonamentelor de tip “nelimitat”, pentru că ar fi încă şi mai absurd ca ele să le vizeze pe cele care prevăd un număr fix de minute pe lună, clar specificat în contract, gen 1100 (în afara reţelei), aşa cum am avut eu însumi până în urmă cu jumătate de an, când am făcut imprudenţa să trec la un astfel de “nelimitat”, care de-acum nu doar că este limitat (cum consemnam că se întâmplă şi la Digi Mobil), dar este chiar mai limitat decât un plan tarifar limitat, fiindcă – presupunând că l-ai achiziţionat pentru a-ţi suna bunica din provincie, care abia ştie să răspundă la telefonul ei cu cartelă prepay cumpărată, cu sacrificii, din pensie sau iubita căreia ţi-e jenă să-i ceri să te mai apeleze şi ea, ca să împărţiţi “minutele iniţiate” în mod echitabil, pe baza unei evidenţe ţinută cu stricteţe – 500 de minute (care, oricât ar părea de… nelimitate aşa, luate la grămadă, în special pentru pupincuriştii marilor concerne multinaţionale, înseamnă doar vreun sfert de oră de vorbit pe zi!) vor fi întotdeauna mai puţine decât 1100, nu?

Pe de altă parte, având în vedere că, nu mai departe de ieri (asta fiind şi picătura care mi-a umplut paharul), am fost informat printr-un SMS că noile reguli, exact cu aceleaşi cuantumuri de minute (500), respectiv SMS/MMS-uri (200), se aplică şi la cartelele preplătite, încep să mă întreb dacă nu cumva nesimţirea Vodafone merge şi mai departe, pentru că, atunci când vine vorba despre cartele, planurile tarifare sunt de două tipuri mari şi late: cele “standard”, în care, practic, plăteşti (infernal de scump, gen 18 eurocenţi, fără TVA, minutul), din credit, fiecare minut de convorbire pe care îl iniţiezi, astfel încât ar fi şi culmea să ţi se pretindă un “echilibru”; şi cele “promoţionale”, în care, cel puţin în privinţa apelurilor în afara reţelei, beneficiezi de un număr limitat (dar mai mare de 500!), gen 1000, 1500, 2000… 4500, în funcţie de creditul pe care îl aloci, de “ce vrei tu” – minute, SMS-uri, trafic de internet – putând însemna, foarte bine, exclusiv minute. Prin urmare, la fel ca în cazul abonamentelor cu un număr fix de minute incluse, mi s-ar părea un abuz de competenţa ANPC ca folosirea lor să fie condiţionată de un număr de minute primite, astfel încât diferenţa să nu fie mai mare de 500. E ca şi cum ţi-ai cumpăra o maşină, dar ai afla ulterior că eşti obligat să o împrumuţi şi vecinului, ca să nu faci de unul singur tot kilometrajul.

În ceea ce mă priveşte, apropo de ANPC (care doarme în păpuşoi, ca toate instituţiile statului, în frunte cu Parlamentul, în loc să se autosesizeze în privinţa practicilor abuzive de acest gen, când una crezi că achiziţionezi şi cu totul alta capeţi), vestea pe jumătate bună, pe jumătate proastă e că, atunci când am aflat despre aceste modificări şi am sunat (instantaneu) la serviciul de relaţii cu clienţii, după ce o duduie de-acolo a încercat mai întâi să mă aburească, explicându-mi (ca şi cum n-aş fi înţeles) că e vorba de o diferenţă, şi nu de 500 de minute propriu-zise – aşa cum, de altfel, i-am văzut făcând, pe un forum, şi pe nişte dobitoci de rând sau funcţionari Vodafone sub acoperire –, m-a asigurat că schimbările se aplică doar noilor abonaţi sau celor care îşi prelungesc abonamentele, aşa cum fac şi eu de câţiva ani la expirarea contractului pentru a beneficia de anumite avantaje.

Cum însă m-am arătat neîncrezător în vorbele ei goale, ameninţând că voi sesiza ANPC-ul pentru a cere o reziliere a contractului (la care, deşi l-am cerut şi l-am primit în formă scrisă, nu sunt ataşaţi “Termenii…”, pe aceştia trebuind să-i consulţi direct pe site, unde, aşa cum se vede, pot fi modificaţi oricând!) fără plata despăgubirilor, pe motiv că Vodafone a schimbat în mod unilateral condiţiile, mi-a trimis imediat, cât eram încă la telefon (!), pe mail, documentul valabil în decembrie 2015, când am semnat eu înţelegerea, şi unde, fireşte, nici pomeneală de cele 500 de minute şi 200 de SMS-uri, ba nici măcar de 5000 (cinci mii), cum ţin minte că era(u) mai demult, pe vremea când, în raport cu Digi Mobil, care tocmai făcuse o (nouă) potlogărie, îi dădeam pe Vodafone drept exemplu aproape pozitiv. Aşa încât, mai degrabă fără, decât cu voie – fiindcă mi-ar fi plăcut să pot profita de ocazie ca să reziliez contractul –, rămân deocamdată agăţat de ei, prevalându-mă însă din plin de vechile prevederi, aplicate mie, pentru că – am, n-am cui şi de ce – trimit SMS-uri şi “iniţiez apeluri” către toţi cunoscuţii (şi nu numai!) într-o veselie, excedându-le cu cât pot de mult pe cele noi, lucru la care îi îndemn pe toţi abonaţii Vodafone care citesc aceste rânduri.

Cum spuneam din capul locului, nu ştiu cum e la Orange sau Telekom, şi se prea poate ca prevederi similare să existe şi acolo, însă dovada irefutabilă că Vodafone este oricum cea mai neruşinată dintre companii o constituie faptul că numai la ei am văzut reclame (televizate) în care să pretindă că au în portofoliu abonamente “nelimitate” cu care poţi vorbi nonstop (vă amintiţi spotul ăla cu iubiţeii cretinei care conversau între ei şi când erau sub duş doar ca să intre în “Cartea Recordurilor” pentru cea mai lungă convorbire telefonică din istorie?). Şi tot Vodafone a inţiat campaniile prin care acordă abonaţilor diverse facilităţi, de la trafic de internet până la telefoane mobile (extrem de) scumpe, dacă sunt apelaţi (masiv) din afara reţelei, procedeu profund incorect faţă de societăţile concurente, care, la rândul lor, s-au văzut nevoite să adopte măsuri restrictiv-abuzive pentru propriii clienţi. De altfel, această limitare a nelimitatului, pusă acum în practică (şi/chiar) de Vodafone, are scopul de a contracara, preventiv, astfel de campanii ale celorlalţi, ceea ce înseamnă, de fapt, că Vodafone e societatea care prejudiciază, până la urmă, absolut toţi abonaţii de telefonie mobilă din România!

Că reclamele lor sunt pe cât de agresive şi numeroase, pe atât de sfruntat mincinoase, am avut ocazia să mă conving şi în alt fel, când mi-am negociat noul contract şi am obţinut suficient de mult trafic de internet cât să am curajul să-l şi utilizez, pentru că, spre deosebire de Digi Mobil, unde e nelimitat, doar cu restricţie de viteză la depăşirea celui “recomandat”, la Vodafone plăteşti sinistru de mult fiecare MB în plus, iar cei 600 MB pe care îi aveam se puteau evapora numai cât încercam să accesez vreun site mai sofisticat şi neoptimizat pentru mobil. Aşa am constat că netul lor e aproape la fel de prost ca şi cel de la Digi Mobil (care măcar e de vreo patru ori mai ieftin!), fiindcă, deşi deţin un telefon relativ bun, de la firma cu cele mai mari vânzări în lume, şi am avut ocazia să testez chiar un model din 2016 (al meu având, ce-i drept, doi ani vechime), transmisiunile video se întrerup când mi-e lumea mai dragă pe 3G, cerculeţul acela care indică “buffering-ul” făcându-şi apariţia mai des decât şi-o făcea în reclamele lor, unde însă era atribuit “altor companii” (în timp ce, vezi Doamne, la Vodafone stăteau abonaţii toată noaptea să se uite la filme online pe plajă şi aveau conversaţii video din vârf de munte!), iar testele de viteză abia dacă ating o zecime din cei 43,2 Mbps download promişi, în timp ce internetul 4G are, într-adevăr, o viteză mai bună (deşi tot o fracţiune din cea maximă, “de până la…”), dar pierd semnalul (cu tot cu cel de voce!) la orice pală de vânt.

Aşa că să mă mai lase cu reţeaua lor “premium” şi “Supernetul” de tot rahatul!

luni, 4 iulie 2016

BEŢE ÎN ROATE (PĂTRATE)

Fără să fie chiar la fel de plictisitor precum cursa din urmă cu două săptămâni, de pe noul circuit din Azerbaidjan (?!) – căruia, sincer să fiu, nu i-aş simţi lipsa dacă ar dispărea din calendarul Formulei 1 la fel de subit cum a şi apărut, ca un surogat pentru altele, clasice şi mult mai frumoase, gen Valencia –, Marele Premiu al Austriei, desfăşurat pe infinit mai spectaculosul Red Bull Ring, din Spielberg, ar fi fost unul cel mult banal, ca (mai) toate acelea în care monoposturile Mercedes evoluează în parametri (cât de cât) normali, ferite de probleme majore, de natură să le coboare la nivelul celorlalţi competitori, dacă nu ar fi existat duelul din ultimul tur, dintre Hamilton şi Rosberg, în care, ca de obicei, câştig de cauză a avut britanicul, în ciuda manevrei disperate şi lipsite de fair-play (dacă nu şi de creier) a – cum ar veni – coechipierului său, care pur şi simplu nu a virat atunci când trebuia, doar pentru a-şi bloca oponentul, şi a intrat în el, avariindu-şi propria maşină.

Deşi lucrurile au fost cât se poate de clare încă din momentul acroşajului, când eu unul m-am apucat să urlu de unul singur prin casă cerând penalizarea lui Rosberg, iar după cursă acest lucru s-a petrecut şi în mod oficial – înregistrările video, făcute inclusiv cu camerele de la bordul celor două monoposturi, demonstrând mai presus de orice dubiu vinovăţia germanului, care s-a ales cu zece secunde adăugate la timpul final –, fireşte că s-au găsit din nou destui gogomani asemenea celui mai prost dintre cei doi comentatori proşti de la Dolce Sport, Alexandru Dobai (că trebuie să-l ştie lumea!), care să urle în sens contrar (bunului simţ), acuzându-l pe Hamilton de ceea ce a făcut Rosberg. Cât e la ei prostie pură, cât lipsă crasă de înţelegere a fenomenului şi cât simplă subiectivitate nu ştie decât bunul Dumnezeu.

Dincolo însă de acest incident şi de victoria obţinută în cele din urmă graţie (numai) talentului său, cursa britanicului a fost (iarăşi!) sabotată de către propria echipă! Plecat din pole position, cu cinci locuri mai sus pe grila de start decât Rosberg, s-a văzut mai întâi obligat să rămână pe primul set de pneuri cu enşpe tururi mai mult decât acesta din urmă, cu toate că ecartul dintre ei începuse să scadă dramatic, astfel încât, după intrarea la boxe, profitând şi de tradiţionala bâlbă a mecanicilor, care par să calce, aproape la propriu, în străchini, împiedicându-se de te miri ce doar când trebuie să schimbe cauciucurile britanicului, germanul ajunsese în faţa sa. După care, de parcă toate astea n-ar fi fost de-ajuns pentru a-i pune literalmente beţe în roate, la ultima trecere pe la standuri, petrecută cu puţine tururi înainte de finiș, i-a fost montat un set UZAT de gume mai dure, şi deci mai lente, deşi coechipierul zbur(d)a cu unul NOU de cauciucuri mai moi şi mai rapide abia “încălţat”.

Chiar dacă o teorie a conspiraţiei foarte sofisticată ar putea sugera că mai-marii de la Mercedes au urmărit de fapt să-l facă pe Rosberg de tot râsul, arătând o dată pentru totdeauna întregii lumi că Hamilton poată să-l bată şi în cele mai vitrege condiţii, cu o strategie “greşită” (sau potrivită doar… “iniţial”, când ameninţarea pentru englez o reprezentau, chipurile, cei de la Ferrari, după cum pretindea după cursă Toto Wolff, directorul sportiv de la Mercedes, fără să explice de ce l-au persecutat şi mai târziu, când sigur mai aveau şi pentru el un set de pneuri super-soft, de vreme ce nu folosise vreunul, sau puteau să nu-l mai cheme deloc la boxe, așa cum plănuiseră de la bun început!), cauciucuri improprii şi după escale mai lungi la standuri, eu aş fi tentat să cred în cea mai simpluţă, conform căreia nemţii vor cu tot dinadinsul să-l scoată anul acesta campion mondial pe compatriotul lor, așa că i-aş sfătui să lase naibii subtilităţile deoparte şi să încerce chestii mai tranşante şi în orice caz mai eficiente, cum ar fi, de pildă, să-i dea lui Hamilton nişte roţi pătrate sau un monopost cu motor de scuter. Numai să nu cumva să iasă campion mondial… Vettel!

Cât despre suspiciunile unor comentatori (străini) că Hamilton l-ar fi depăşit pe Rosberg sub incidenţa steagului galben apărut ca urmare a ieşirii în decor a lui Sergio Perez, petrecută practic în acelaşi timp, ele sunt neîntemeiate deoarece britanicul (ca şi, ulterior, Verstappen şi Raikkonen) nu a(u) trecut propriu-zis de neamț decât după ce acesta îşi distrusese monopostul şi abia se mai târa pe circuit, la limita abandonului, situaţie în care steagul galben nu mai avea nicio relevanţă.