Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 2 august 2019

CTP, FSN, CVT ETC.

Răscolind într-o bună zi prin(tre) articolele lui CTP din „Republica” despre Simona Halep – singurele care mă interesează şi pe care suport (uneori şi-aşa cu greu) să i le citesc fără să mi se facă realmente greaţă sau să mă scoată cu totul din sărite chiar şi când sunt pline de aberaţii –, am dat peste un material intitulat „CTP, FSN şi minerii”, care m-a stârnit într-atât încât să-mi iau două lămâi (mari!) la-ndegură şi să-l citesc până la capăt şi care se constituie într-o perfectă demonstraţie a înţelepciunii vorbei „cine se scuză se acuză”, autorul propunându-şi să demonteze, chipurile, pe lângă două „scorneli” (termenul îi aparţine, dar ghilimelele sunt ale mele, având în acest caz dublu rol: de simplu citat, în primele două situaţii, şi de sens ironic în a treia) pe seama lui despre care eu unul nu mai auzisem până acum (şi oricum nu mă interesează) – respectiv că ar fi nepotul fostului şef al Securităţii, Iulian Vlad, şi că ar fi avut 4, dacă nu chiar 5 neveste care l-ar fi părăsit fiindcă le bătea (?!) –, şi pe aceea că ar fi fost fesenist, recte „cu FSN”, alegaţie din urmă negată cu aceeaşi vehemenţă ca şi primele două, cu argumentul că nu a votat niciodată FSN, FDSN, PDSR sau PSD (şi nici, cică, PCR, lucru mai de mirare, fiindcă, din câte vag îmi amintesc, eu neapucând să mă aflu în această situaţie, înainte de 1989 votul era obligatoriu, iar alternativele nule), CTP adminţând, în schimb, cu seninătate şi chiar un soi de mândrie, că a votat cu Ion Iliescu nu doar în 2000, din aproximativ legitime considerente de Vadim Tudor (eu sunt şi mai mândru că n-am făcut-o nici măcar atunci, boicotând scrutinul şi lăsându-i pe dragii mei concetăţeni să aleagă singuri dacă preferă să moară de cancer sau de SIDA), ci şi… în 1990!

Ei bine, după ce am spumegat de unul singur vreun ceas prin casă blestemându-mi, pe de-o parte, soarta de a-mi fi fost futută practic întreaga viaţă (adult-democratică) de astfel de personaje, pupincurişti (pe lângă că votanţi) mai întâi ai bolşevicului Iliescu şi apoi, cu aceeaşi voluptate, ai „democratului de dreapta” Băsescu, iar pe de alta aducând un milion de argumente irefutabile şi sofisticate pentru care cele susţinute de (mult) prea cunoscutul gazetar sunt fie o gogomănie curată (dacă el chiar se crede pe sine în forul său lăuntric), fie o manipulare ordinară (dacă ne ia doar de proşi sau mizează pe faptul că tinerii n-au apucat acele vremuri), am realizat că pentru cei care nu au trăit în România anilor ’90 (sau erau prea mici să înţeleagă ceva atunci şi să-şi mai amintească acum) şi ştiu despre ei cam tot atât cât despre anii ’30-’40 din Germania şi ’20-’50 din Rusia, fie din cărţile de istorie, fie din relatările părinţilor, respectiv (stră)bunicilor, nu trebuie decât să spun că a pretinde că nu ai fost fesenist, dar ai votat cu Iliescu (în 1990!) este absolut exact ca şi cum ai susţine că nu ai fost nazist, dar l-ai adorat pe Hitler (sau n-ai fost antisemit, dar te-ai înscris în SS), ori că n-ai fost bolşevic, dar l-ai susţinut cu înverşunare pe Stalin, fiindcă Iliescu a reprezentat chintesenţa fesenismului, întruchipând tot ce avea el mai obscen de ticălos şi mai retrograd-(cripto)comunist şi kominternisto-kaghebist, în timp ce, culmea, poate că prin FSN-ul acela cu care CTP se făleşte că nu a votat (preferând, presupun, vreuna din formaţiunile acelea fantomă desprinse cu premeditare din el, gen Partidul Liber-Schimbist, doar pentru a crea iluzia unor alternative, că doar n-o fi votat cu PNL sau PNȚ, cu ai săi Câmpeanu şi Raţiu din cauza cărora l-a vrut pe Iliescu!) s-ar mai fi găsit, la o adică – pe lângă de-a dreptul disidenţii anticomunişti, ca Doina Cornea, cooptaţi în prima fază în el, dar care, ce-i drept, slavă Domnului, s-au retras când au înţeles în ce mai degrabă fuseseră târâţi decât se băgaseră singuri –, şi personaje cu feţe mai umane.

În plus – tot pentru cine nu a trăit pe pielea lui vremurile acelea cumplite –, ziarul „Adevărul” (la care, în paranteză fie spus, şi eu însumi uitasem că CTP a lucrat chiar din primele luni ale lui 1990, rămânând, nu ştiu de ce, cu impresia că l-am auzit la un moment dat corectându-i pe cei care susţineau şi această „scorneală” şi spunându-le că ar fi ajuns acolo mai târziu, când publicaţia se mai debolşevizase cât de cât) era, alături de „Dimineaţa”, o adevărată hazna, ceva de o scârbavnică josnicie inimaginabilă şi nemaiatinsă (în afară, poate, de „România Mare” lui Vadim Tudor) nici măcar de „Hotnews” în perioada băsistă sau – dacă vor tinerii frumoşi şi liberi din ziua de azi, pentru a-şi face o imagine mai pe înţelesul lor – de Antena 3 în perioada de maximă strălucire a lui Dragnea şi, mai nou, a Dăncilei, „scuza” că se trăgea direct din „Scînteia” (la propriu, schimbându-i-se doar numele) nestând nici ea în picioare, fiindcă pe vremea „organului de presă al PCR” un cetăţean cu aspiraţii gazetăreşti chiar nu avea de ales, în timp ce după decembrie 1989 apăruseră o mulţime de alternative respectabile, de care, însă, alde CTP s-a ferit ca de tămâie.

Cât despre poziţiile sale faţă de mineri, („adunătura de derbedei din”) Piaţa Universităţii, „lovitura de stat din 13-15 iunie 1990”, Câmpeanu şi Raţiu în raport cu acelaşi Iliescu etc., zău că nici nu mai contează; sunt simple detalii care doar întregesc un tablou deja suficient de hidos.

miercuri, 31 iulie 2019

PROSTIA CARE ÎI DOARE PE CEILALȚI

Din fericire, nu am fost niciodată nevoit să sun la 112. În schimb, eu sunt acela care anunţ primul (iar adesea, cred, şi singurul) la Enel fiecare din cele măcar două sau trei pene de curent pe lună din cartier, căderile de semnal (colective) de la Digi şi UPC, repetatele bube (individuale sau nu) de la Telekom, şi – fără falsă modestie – mie îmi datorează clienţii Vodafone din zona Obor remedierea problemelor din urmă cu vreo două săptămâni, când nu se putea vorbi decât cu telefonul comutat forţat în 2G, de vreme ce, la primele două sesizări, nişte cretini/cretine de-acolo mi-au sugerat, altminteri cu amabilitate, să-mi schimb eu cartela SIM, şi doar a treia funcţionară a recunoscut/aflase că e o defecţiune la care (în sfârşit) se lucra şi care într-adevăr s-a şi rezolvat relativ curând (după al treilea meu apel). Asta pe lângă interacţiunile telefonice cu diferitele bănci pe la care am câte un amărât de card mai mult gol(it), dar din care tot se găsesc să-mi mai ciupească abuziv nişte mărunţiş, pe lângă taxele de toate felurile.

Prin urmare, sunt obişnuit mai întâi să aştept să prind legătura, apoi, după caz, să butonez minute în şir introducându-mi fie numărul de telefon, fie codul de client/abonat, fie (ultimele cifre din) CNP, să tastez o mulţime de (alte) cifre ca să fiu direcţionat, de pildă, spre cei care se ocupă de televiziune, nu de internet sau telefonie, să apăs „2” dacă am „altă defecţiune”, nu „eroarea 405”, pentru care ar fi trebuit să apăs „1”, etc., şi abia într-un târziu să aud o voce sictirită de bărbat sau femeie care mă întreabă cu seninătate: „cum vă numiţi?”, înainte să mai pierd o (bună bucată de) vreme să mă caute (şi, eventual, găsească) prin sistem (aşadar după ce le dădusem toate datele de identificare, inclusiv, uneori, CNP-ul complet!) şi să purcedem la treabă… cu stângul, fiindcă a doua întrebare este „cu ce vă pot fi de folos?” sau de-a dreptul „aveţi probleme cu telefonia, internetul sau televiziunea?”, tot după ce apăsasem combinaţii întregi de cifre ca să ajung unde… NU trebuie, de pildă la „contracte”, când eu cerusem (şi vă asigur că tastez cu maximă atenţie, că am deja experienţă) la „suport tehnic”. 

Când, în sfârşit, totul pare să fie bine, mă apuc să relatez pe larg, chiar cu detalii de specialitate, că mai am ceva noţiuni, ce, cum, de când, cum am încercat să elimin toate posibilităţile ca defecţiunea să fie în apartament (vreun fir scos sau ceva), sau măcar că am aparatul în priză ori – la Enel – că am verificat siguranţele (?!) (întrebări stupide, cauzate, poate, de clienți idioţi care or fi sunat de-a lungul timpului, dar care dovedesc că măcar există un soi de „proceduri” şi o caricatură de „chestionar standard”) doar ca după cinci minute de vorbit întruna şi în gol să mi se spună ceva de genul „staţi să vă transfer către un coleg”, căruia trebuie să-i mai povestesc o dată întreaga tărăşenie, de la cap la coadă, pentru că abia ăsta e ăla priceputul, primul/prima fiind doar un ceva dispecer. Asta când nu am alte surprize, cum am păţit la UPC (oarecum explicabil prin faptul că societatea îşi are obârşiile în altă zonă a ţării), dar şi la Enel, să mă întrebe, de pildă, dacă pe uliţa mea mai are cineva o problemă similară, „uliţa” respectivă fiind un ditamai bulevardul cu o populaţie cam cât un orăşel din România, dar de unde să ştie biata fată din Cluj sau Zalău (pe bune!), unde „s-a făcut legătura”.

Ce-i drept, n-aş fi crezut că aşa decurg lucrurile şi la 112, unde operatoarea aceea sinistră, a cărei voce trădând prostia curată şi habarnismul (ne)profesional a auzit-o în, poate, ultimele minute de viaţă Alexandra Măceşanu, în loc să o audă pe cea oricum reconfortantă a unui membru al familiei, se prea poate să fi fost angajată acolo de o zi jumate, după ce a fost dată afară în şuturi până şi de la Enel sau Telekom, unde măcar nu putea să facă tot atâta rău, la fel cum poliţistul care se pare că a vorbit cu fata o fi fost şi el transferat la serviciul de urgenţe, ca sancţiune disciplinară, de la circulaţie, unde dubla vreu semafor funcţional, zăpăcind tot traficul. Ce cursuri profesionale, fie şi de o săptămână, cum visează unii pe Facebook? Doar dacă or fi avut ca îndrumători sau instructori pe unii la fel (de incompetenţi etc.) ca ei.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că prostia, de toate felurile, inclusiv transpusă în incompetenţă (profesională), nu mai este de multă vreme o surpriză pentru mine, ca trăitor neîntrerupt, vreme de peste jumătate de veac, în România: e destul să ies din apartament până la ghena de gunoi (situată pe acelaşi palier) ca să dau de primul cretin, iar până să ajung la staţia de metrou, aflată la câteva sute de metri de bloc, şi unde mă voi scufunda într-un peron întreg, mai întâlnesc câteva zeci chiar şi în zilele acestea de concedii şi la orice oră ciudată din zi sau din noapte. Cazul de la Caracal e doar o radigrafie a unei societăţi în putrefacţie, începând de la criminalul prea dobitoc să-şi poată ascunde urmele (prilej cu care fac un apel către toţi psihopaţii din ţară: băi animalelor, lăsaţi-vă de meserie, recte de ticăloşii, că sunteţi aşa de proşti că până şi proştii ceilalţi, din rândul autorităţilor, vă prind cât ai zice peşte!); continuând cu STS-ul capabil să-i depisteze la timp şi cu precizie doar pe glumeţii care se ţin de farse; cu poliţiştii care nu ar găsi nici carul de fân din jurul acului şi cu procurorii poate nu atât, sau doar proşti, cât, sau ci şi mai degrabă complici; şi terminând cu presa pur şi simplu necrofagă, care îşi umflă burţile ratingurilor devorând victimele altor psihopaţi.

Totuşi, o menţiune specială merită procurorul care s-a opus descinderii nocturne în „casa groazei”, şi care, în opinia mea, nu doar că are o vină mai presus de orice dubiu, rezultată inclusiv din explicaţiile formulate de colegii lui de breaslă în chip de justificare, dar poate şi trebuie să fie acuzat nu de vreo neglijenţă în serviciu sau îndeplinire deficitară a atribuţiilor (infracţiuni sau doar contravenţii care, atunci când se soldează cu victime, fie şi „colaterale”, ar trebui oricum să fie sancţionate aspru, mergând până la acuzaţia de complicitate, şi poate că aici ar trebui înăsprit Codul penal, nu la capitolul crimă, pentru care se prevede deja sancţiunea maximă dintr-o ţară democratică, detenţiunea pe viaţă, şi doar nişte judecători la fel de incompetenţi ca toţi cei amintiţi mai sus pot decide în cazul de faţă alte pedepse, mai mici), ci măcar de favorizarea infractorului sau obstrucţionarea justiției, pentru că, şi dacă animalul acela o ucisese deja pe fată, i s-a oferit suficient timp să-şi ascundă urmele şi, iată, să îngreuneze ancheta ulterioară.

Fără a mă erija în vreun expert în chestiuni juridice, am pretenţia că ştiu să citesc, de pildă Constituţia, şi că o fac cu mai multă atenţie şi capacitate de a (o) înţelege decât juriștii de mucava, ca Emil Boc odinioară, când cu suspendarea băsescului, sau Alina Gorghiu acum, care, printre altele, pentru a demonstra că poliţiştii aveau dreptul să intre în casa suspectului pe timp de noapte, invoca articolul 27, referindu-se, însă, în mod stupid, la alineatul (2) (punctul b), unde legiuitorul a specificat că „de la prevederile alineatului (1) (cel cu inviolabilitatea domiciliului – nota mea) se poate deroga PRIN LEGE (sublinierea mea) pentru următoarele situaţii”… inclusiv „primejdii privind viaţa”, ceea ce înseamnă că dacă parlamentarii… (calificativele le las la latitudinea cititorului) ca ea nu au catadicsit să dea o lege specifică, rămân în vigoare prevederile de la alin. (1). Alineatul corect era (4), referitor la percheziţii, care „în timpul nopţii sunt interzise, ÎN AFARĂ DE CAZUL INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE” (tot cu sublinierea mea), fără aşadar să mai fie necesară vreo lege suplimentară care există sau nu şi pe care procurorul o cunoştea sau nu.

Dat fiind că poliţiştii şi procurorul se aflau acolo nu pentru a rezolva vreun caz de spălare de bani semnalat cu o săptămână, o lună sau un an în urmă, pentru care să facă o simplă percheziţie în vederea găsirii unor probe, ci ÎN URMA UNUI APEL LA 112, primit oricum cu prea multe ceasuri în urmă, dar tot din vina lor (cum ar fi să invoce „vechimea” apelului, doar pentru că au fost ei dobitoci şi le-au trebuit mai bine de 12 ore să ajungă la o URGENȚĂ?!), era de un minim bun-simţ avocăţesc (pe lângă cel comun) că au de-a face cu un flagrant, constând – era încă de sperat la ora aceea (fie şi din noapte) – nu într-o crimă petrecută, poate, DIN VINA LOR, cu ore în urmă, ci într-o răpire aflată în plină desfăşurare!!! Mergând chiar pe (i)logica celui mai stupid procuror sau poliţist cu două clase absolvite în 16 ani, şi dacă ar fi fost vorba de o farsă, tot era UN FLAGRANT, că poate (aşa cum a şi sugerat unul dintre, mai degrabă, miliţieni la un moment dat) o surprindeau pe fată în braţele amantului complice, cu care se distrase să-i scoată din birouri pe burtoşii din poliţia locală sunând la 112, şi puteau fi înhăţaţi ca să li se aplice amenda penală corespunzătoare. Iar toate astea erau valabile, şi autorităţile ar fi trebuit să intre IMEDIAT, chiar şi dacă ar fi avut toate actele la 6 fără 5, nu încă de pe la ora 2 sau 3, fiindcă şi alea cinci minute puteau s-o coste viaţa pe victima răpirii/sechestrării. În concluzie, procurorul respectiv trebuie să înfunde puşcăria, nu doar să fie sancţionat cu cine ştie ce tăiere de salariu, mutare disciplinară, suspendare sau chiar concediere.

În încheierea prea lungului meu text, aş vrea să mă refer mai pe larg decât am făcut-o deja, în chip de explicaţie, la stângăciile (sic!) presei care a relatat cazul, cum ar fi ipocrizia celor de la Digi24, care în primele zile au avut mare grijă să-i aplice o bandă peste ochi presupusului infractor (altminteri major, vaccinat şi cu nimic mai presupus inocent decât politicienii târâţi pe la DNA, de pildă), inclusiv în poze, în timp ce difuzau la liber fotografiile cu victima MINORĂ, sau cea a posturilor care, precum Antena 3, şi-au făcut un titlu de glorie din a nu difuza înregistrările apelurilor de la 112, în schimb i-au pus să citească stenogramele, PE ROLURI, cu intonaţie, ca într-o piesă de teatru radiofonic, probabil pe nişte colegi, netalentaţi în ale actoriei, care confereau întregului demers un aer de kitsch macabru.

În plus, unul dintre moderatori, Mihai Gâdea, pe lângă că a difuzat înregistrări de la serviciul similar american, 911 (poate cu scuza că acele cazuri fuseseră cu happy-end şi nu erau implicaţi minori), aducea drept argument forte în favoarea profesionalismului celor de peste ocean, în antiteză cu ageamismul autohton, faptul că pe fond se auzea cum operatoarea de la 911 tasta necontenit, trimiţând în timp real informaţii către autorităţile competente, asta în condiţiile în care, dacă ar fi avut măcar bunul-simţ şi curiozitatea profesionale să asculte cu urechile lui (cum recunosc că am făcut eu) înregistrările de la noi, ar fi constatat că şi cucoana aceea obraznică şi pierdută în spaţiu de la 112 făcea măcar atâta lucru, presupunând că nu era pe vreun chat sau messenger cu o prietenă.

În termeni profesionali, un astfel de material trunchiat şi relatat – vorba vine – după ureche (ar fi fost bine) se cheamă dezinformare; ori dădeau înregistrarea completă, ori n-o mai dădeau deloc sau baremi o citea cineva pe un ton egal şi fără adnotările teatrale, didascaliile de genul „ton ironic”, „sictirit”, „atitudine zeflemistă” şi aşa mai departe, cu referire la operator/poliţist.

Asta aşa, doar la o privire indulgentă, de aproape coleg de breaslă.


P.S. Încă din prima zi a poveştii, m-am întrebat, pe de-o parte, dacă, cel puţin până la confirmarea decesului victimei/victimelor, se luaseră şi măsuri de căutare şi prevenire a scoaterii lor din ţară de către eventualii complici ai răpitorului (consemn la frontieră etc.), iar, pe de alta, poate sub influenţa prea multelor filme americane văzute de-a lungul anilor, dacă în dotarea instituţiilor noastre există şi măcar UN elicopter (în sensul că putea să ajungă chiar şi de la Bucureşti în timp util) care încă din secunda 2 (sau, în fine, minutul, dacă e unul pe județ, şi jumătatea de oră dacă doar în Capitală) după apelul la urgenţă ar fi putut survola zona (chiar şi aşa aproximativă cum era ea), măcar pentru descurajarea infractorului.

Iar acum mă mai întreb şi dacă serviciul acela cu care suntem stresaţi de ceva vreme pentru teste, RO-ALERT parcă, până să ne anunţe – sperăm cât mai rar – nenorocirile pentru care înţeleg că a fost creat, nu poate să dea de ştire cetățenilor şi în astfel de cazuri de răpiri, agresiuni etc., sau când evadează vreun deţinut. Eu unul am convingerea că jumătate din populaţia Caracalului ar fi ştiut despre ce casă era vorba dacă ar fi primit descrierea dată de fată. Din păcate, poliţiştii se aflau în jumătatea cealaltă!


P.P.S. Poate cel mai stupid lucru pe care l-am auzit zilele astea a fost acela că denunţarea protocoalelor (secrete) dintre diferitele instituţii PUBLICE ale ACELUIAȘI STAT au condus la disfuncţionalităţile criminale pe care le tot descoperim şi ni se confirmă şi în mod oficial. În locul „protocoalelor” nu e nevoie decât de nişte proceduri, astfel încât, de pildă, dacă singura instituţie din ţară care are în dotare, să zicem, un moţoflender (sau un elicopter), e FTC (sau SMURD), iar la un moment dat el e necesar alteia, să poată fi pus la dispoziţie instantaneu.

Altfel e ca şi cum ar fi nevoie de un PROTOCOL între ministere sau chiar între doi miniştri, într-o şedinţă de guvern, dacă unul are nevoie să împrumute de la celălalt un pix (din dotarea instituţiei, achiziţionat din bani de la buget). Ca să nu mai spun de PROTOCOALE între membrii aceleiaşi familii, ca să poată folosi fiecare baia (comună!).

vineri, 26 iulie 2019

LIGA MILOGILOR

Cum am tot menţionat cu diferite prilejuri, din motive preponderent subiective, dar nu numai, Gică Hagi mi-a fost, îmi este şi probabil îmi va rămâne pentru totdeauna unul dintre, dacă nu chiar cel mai simpatic personaj din fotbalul românesc, în ciuda colosalei gogomănii pe care, poate doar dintr-un patriotism exacerbat (altminteri fiind un tip cu glagore şi bun-simţ), o susţine şi o tot repetă papagaliceşte de o (bună) bucată de vreme, şi la care s-au raliat personaje cu mult mai potrivit de caricaturale, ca Dan Petrescu (pe care nu-l mai înghit de când s-a erijat în noul cel mai înverşunat adversar al regulii U21, alăturându-se unei pleiade întregi de cavaleri ai tristelor figuri, în frunte sau la coadă cu Prunea şi Duckadam), Ion Crăciunescu sau închipuitul om de dreapta, neînfricat luptător întârziat împotriva „ciumei roşii”, dar demascat de către nimeni altul decât „liberalul” Gigi Becali ca având mai degrabă apucături funciarmente „ceapiste”, Radu Naum, şi anume (colosala gogomănie) ca România să aibă „din oficiu” o echipă în grupele Ligii Campionilor, pe motiv că am fost cândva cineva şi că în general am vrea şi noi să (ne) fie bine ca să nu (ne) fie rău.

Trecând peste nesemnificativul amănunt că aceleaşi personaje – alături, la drept vorbind şi pe bună dreptate, de practic toată lumea cu măcar doi neuroni, cât de-o sinapsă, funcţionali – deplâng starea fotbalului românesc, unde subfinanţarea este poate cea mai mică şi mai nevinovată problemă, pe lângă haosul generalizat, cu antrenori schimbaţi pe bandă rulantă, uneori după o singură etapă; patroni care se cred mai pricepuţi la fotbal decât sunt cu adevărat în afacerile prin care ar trebui să-şi susţină echipele; loturi „primenite” necontenit; cluburi (de tradiţie) desfiinţate, rebotezate şi/sau clonate; stadioane jalnice sau de-a dreptul lipsă şi aşa mai departe (adică tot felul de lucruri care ne recomandă pentru fazele superioare ale unei competiţii prestigioase!), asta e ca şi cum eu aş fi revoltat că nu sunt acceptat ca membru plin al Academiei Române, aducând şi argumentul forte că am fost premiant cu coroniţă în clasele I-IV şi am intrat la treapta întâi cu media 9,72. Sau – venind mai la oile lor – ca şi cum echipele de fotbal săteşti s-ar revolta că sunt obligate să joace tot felul de faze preliminare ale Cupei României, în loc să intre (măcar) odată cu cele din Liga 1.

În plus, dacă tot s-a pornit pe această (lipsă de) logică, nu înţeleg de ce Hagi & Comp. se mulţumesc cu puţin şi nu cer un loc asigurat în sferturi sau semifinale, ori, ca să nu ne mai complicăm, să ne fie alocat direct un trofeu, că amărâţii de noi nu avem în palmares decât unul singur, al Stelei, şi cam de multişor, pe când alde Real, Liverpool, Bayern sau Barcelona, nişte formaţii cu nimic mai breze decât CFR, FCSB sau Viitorul 3-6, se scaldă în ele de nu le mai încap în vitrine. Ce mama lui de capitalism sălbatic mai e şi ăsta?!

Iar pentru că noi suntem adevăraţii campioni… la lupta cu morile de vânt, în timp ce bătăliile care chiar merită duse le lăsăm în seama altora, din păcate nu l-am auzit pe Hagi războindu-se la fel de aprig (sau măcar oricum) cu forurile continentale când i-au repartizat peste noapte un alt adversar în cupele europene, obligându-l total aiurea şi nejustificat (cu atât mai puţin de corupţia… altora, recte a neîntinaţilor belgieni) să studieze două echipe, iar pe cea corectă abia cu mare întârziere, chestiune nici măcar reciprocă, fiindcă cei de la Gent ştiau din timp pe cine aveau să întâlnească dacă – aşa cum s-a şi întâmplat – s-ar fi pomenit calificaţi în locul lui Antwerp. Că dacă se petrecea la noi povestea cu meciurile trucate, probabil că am fi fost excluşi (ani de zile) din toate competiţiile!


P.S. Oarecum în altă ordine de idei, tare mi-ar plăcea să se găsească prin studiourile televiziunilor de sport autohtone cineva care să-i atragă atenţia lui Florin Prunea că, înainte să vorbească despre „chipurile desfigurate de ură” ale celor din galeria lui Dinamo, ar face bine să se uite în oglindă când pomeneşte el însuşi de Mircea Rednic (aka „Fomică” și „Dolărică”) sau de „drogaţii” din aceeaşi galerie, plătiţi, chipurile, de fostul antrenor din Ştefan cel Mare să-l conteste pe Neagoe. Brrr!

joi, 18 iulie 2019

(IQ) SUB 21

Dacă după o jumătate de vară întreagă în care toate canalele de sport (şi nu numai), cu realizatori şi invitaţi la unison şi în unanimitate, n-au mai prididit cu elogiile (pe deplin meritate) la adresa naţionalei de fotbal de tineret a României, ajunsă până în semifinalele Campionatului European, tot mai mulţi „analişti”, „specialişti”, dar şi antrenori şi conducători de cluburi (care măcar au scuza unui interes direct, spre deosebire de ceilalţi, care sunt doar stupizi pur şi simplu sau orbiţi de ura împotriva „lu’ Burleanu”) au tupeul şi lipsa de bun-simţ al ridicolului elementar să conteste vehement regula obligativităţii echipelor din Liga 1 de a utiliza doi jucători sub 21 de ani, cu (non)argumentul că performanţele din Italia n-au nicio legătură cu ea, mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă tinerii tricolori ar fi avut nici măcar un parcurs dezastruos, ci doar unul precum al Angliei, una dintre învinsele noastre din grupă: presupun că s-ar fi discutat deja serios despre INTERZICEREA, sub orice formă, introducerii lor în formaţiile din eşalonul fruntaş!

În aceste condiţii, bietul Gică Hagi a devenit, mai degrabă, un exemplu negativ, pentru că un al doilea (non)argument, de-a dreptul idiot, debitat în mod obsesiv de adversarii regulii U21 este acela că FRF nu ar trebui să oblige pe nimeni, la nimic, lucrurile trebuind să fie lăsate să evolueze natural, de la sine, aşa cum se întâmplă la Viitorul, asta fiind exact ca şi cum, după un an agricol bun, cu ploi şi temperaturi ideale pentru culturi, nişte dobitoci nu ar înţelege rostul serelor şi al irigaţiilor, sau ca şi cum am decreta că Federaţia Română de Tenis e perfectă şi nu mai avem ce să îmbunătăţim la ea (în termeni de buget, de pildă) câtă vreme activitatea ei minunată tocmai a fost încununată (de succes) prin triumful Simonei Halep la Wimbledon.

marți, 16 iulie 2019

NENUMITUL

Nu atât pentru a polemiza (în contumacie) cu domnul acela ubicuu, prezent (adesea simultan) pe câte patru-cinci canale (de sport şi/sau ştiri), care, fără să fi practicat tenisul profesionist, şi cu atât mai puţin la nivel înalt, nu doar că se închipuie cel mai mare specialist în domeniu din România, dar manifestă şi un profund dispreţ faţă de „diletanţi”, aşa cum, din bun-simţ, nu-şi permit să o facă nici măcar Năstase, Ţiriac sau Segărceanu, cât pentru a-mi ispăşi, oarecum, păcatul propriilor idei preconcepute şi îndoieli faţă de încă relativ noul antrenor al Simonei Halep, Daniel Dobre, trebuie să spun că, spre deosebire de sus-nenumitul individ, n-aș (mai) îndrăzni să spun o enormitate de genul „Simona a fost la Wimbledon propriul ei antrenor”, jucând perfect din punct de vedere tactic etc.

Asta cu atât mai mult cu cât, până şi acelaşi nenumit – care, după prematura eliminare a Simonei de la Roland-Garros, descoperea, în fine, cu ani de zile mai târziu decât „diletanţii” pe care îi asimila haterilor, că jucătoarea noastră are anumite carenţe tehnice, dar propunea să i le corijeze… nimeni altul decât acelaşi (altminteri teribil de simpatic) Darren Cahill care nu a făcut-o în cei trei sau patru ani de colaborare – sesiza cu bucuroasă uimire că, pe parcursul turneului de la Londra, Simona a început să utilizeze, chiar cu succes, scurtele şi slice-urile (despre care şi ea însăşi, cu inteligenţa şi obiectivitatea ei remarcabile, admitea, la un moment dat, că „nu le stăpânesc foarte bine”), fără însă a fi în stare (Nenumitul) să facă şi vreo corelaţie (tipic pentru el!) cu noul antrenor, despre care, pesemne, crede că e doar o coincidenţă (stranie) că s-a nimerit pe-acolo fix când Simona a câştigat (cam ca la loterie, cum ar veni) al doilea turneu de Mare Şlem din carieră, pe aceeaşi (lipsă de) logică a idioţilor din fotbal, care tot mai au impresia că între parcursul frumos al naţionalei de tineret la Campionatul European şi regula jucătorului sub 21 de ani din Liga 1 nu e nici cea mai mică legătură.

Dar de unde pornisem?; că m-am luat cu prostiile... A, da: felicitări (şi lui) Daniel Dobre!

luni, 15 iulie 2019

DUPĂ (MIRACOLUL DE LA) WIMBLEDON

Nici n-ar mai fi fost nevoie să (mă) testez (o dată în plus pentru totdeauna) la semifinala (masculină) de la Wimbledon, dintre Federer şi Nadal, unde – ca suporter al elveţianului, rămas favoritul meu după aproape retragerea lui Andy Murray, dar în condiţiile în care, mai nou, spaniolul nu (mai) îmi e deloc antipatic, ba, dimpotrivă, a devenit cam a doua mea opţiune – am (re)descoperit absurditatea jocului de tenis „practicat” în pat sau fotoliu, din postura de simplu telespectator neajutorat, când stai cu inima cât un purice la fiecare lovitură, o dată rugându-te ca mingea să ajungă în fileu sau afară, o dată să-l treacă sau/şi să intre, ca să rămân ferm pe poziţie în hotărârea de a nu mă uita (nici) la meciul Simonei Halep din finala (feminină) de sâmbătă, aşa cum (nu) (o) făcusem nici/şi până atunci, de la începutul turneului, plus cele precedente, încă din debutul sezonului, când şi scrisesem că nu mai am destulă tărie sufletească, exprimându-mi la vremea aceea scepticismul în privinţa rezultatelor ei viitoare, din fericire infirmat în cel mai categoric, dar şi mai plăcut mod cu putinţă, printr-un triumf – în opinia mea de anglofil înveterat – chiar mai mare decât cel de la Roland-Garros.

Delegând-o pe soţie cu emoţiile şi urmărirea meciului live, în sufragerie, cu uşa închisă, ca să nu-i aud reacţiile, dar rezervându-mi dreptul de a lăcrima de bucurie la final mai dihai ca ea, pot doar să spun că am avut un presentiment bun în clipa când – până să comut AMBELE televizoare din dormitor pe calificările pentru Marele Premiu de Formula 1 de la Silverstone (desfăşurate fix la aceeaşi oră!), unul pe Digi şi altul pe Telekom, aşa cum fac atunci când sunt transmisiuni din Marele Circ – am văzut intrarea celor două jucătoare pe arena centrală, cu o Simona perfect calmă şi încrezătoare şi o Serena dimpotrivă, părând mai degrabă (EA!) o (cvasi)debutantă la un asemenea nivel, iar după ce am şi zapat fulgerător, într-un moment de acalmie pe circuit, la meci şi am văzut (doar) tabela, 3-0 şi 40-15 în favoarea jucătoarei noastre, parcă am avut aievea în faţa ochilor (şi la nivelul urechilor) mai întâi un scor cu set câştigat şi ceva de genul 4-2 în cel de-al doilea, apoi cum o aud şi o văd pe soţie ţipând şi dând buzna în dormitor să-mi dea marea veste încă înainte de încheierea sesiunii de calificări, adică exact aşa cum s-a şi întâmplat, cu menţiunea că eu luasem în calcul şi posibilitatea (la drept vorbind visată încă de când s-a stabilit finala!) ca Serena să se retragă dintr-un motiv sau altul, altfel o durată a partidei sub o oră părând chiar de domeniul fanteziei: 6-2, 6-2! Restul e istorie.

luni, 10 iunie 2019

BĂBĂCIUNEA LOVEȘTE DIN NOU! (EPISODUL CXIV)


Fără îndoială că finalul cursei de Formula 1 de duminică, din Canada, a fost alterat (unii ar spune chiar „stricat”, „ruinat”) prin decizia oficialilor de a-l penaliza pe Sebastian Vettel cu cinci secunde pentru un incident petrecut în turul 48, când germanul, aflat în frunte, a pierdut controlul monopostului, a tăiat o şicană şi a revenit pe circuit (tot) în faţa lui Lewis Hamilton, aflat la mai puțin de o secundă în spatele său, obligându-l să frâneze pentru a evita o coliziune, astfel încât, cu toate că germanul a trecut primul linia de sosire, învingător a fost declarat britanicul, care a încheiat al doilea, (tot) la mai puţin o secundă.

Personal, în timp ce aşteptam verdictul – venit după (alte) vreo zece tururi –, mă gândeam că, deşi manevra lui Vettel trebuia sancționată, ar fi (fost) păcat să i se ia şansa lui Hamilton de a-şi depăşi rivalul în luptă dreaptă, pe pistă, aşa cum eram convins că avea să se întâmple până la urmă, dat fiind că pilotul de la Mercedes era evident mai rapid, pe când, din cauza celor cinci secunde, exista, pe de-o parte, riscul ca britanicul (altminteri favoritul meu, aşa cum cititorul fidel ştie deja) să se facă rău de râs, în cazul în care n-ar mai fi putut menţine ritmul în ultimele cincisprezece tururi şi ar fi rămas în urmă la un interval mai mare, iar, pe de alta, indiferent dacă ar fi depăşit sau nu, manevra sau, dimpotrivă, absenţa ei ar fi fost pusă pe seama unei decizii „tactice” din partea echipelor sau piloţilor: la fel de bine Vettel îl putea „lăsa”, măcar în ultimele tururi, pentru ca ordinea pe pistă să corespundă celei stabilite de oficiali, sau (aşa cum probabil s-a şi întâmplat) Hamilton nu s-ar mai fi hazardat, doar din orgoliu şi spirit de „racer adevărat”, să treacă de rival (şi) pe pistă (în clasament trecuse deja), riscând inclusiv vreo mitocănie din partea acestuia (că-i stă în caracter!), doar din răzbunare sau cu speranţa de a fi amendat şi el (Lewis), pentru a se ajunge la o situaţie de… paritate.

În privinţa penalizării în sine, dincolo de cuantumul ei (la urma urmelor, minim), stabilit (mai mult sau mai puţin limpede) prin regulamente (nu întotdeauna perfecte), şi de situaţia (în clasamente şi în preferinţele mele) celor doi protagonişti, ea mi se pare perfect justificată dintr-o serie întreagă de motive/argumente, pe care le voi înşira pe puncte:

1. Trebuie mai întâi să recunosc că, în primul moment, dat fiind că transmisiunea în direct tocmai se făcea cu camera aflată la bordul maşinii lui Hamilton – regizorul mutând apoi brusc, înainte ca incidentul să se fi consumat până la capăt, la una panoramică –, am avut convingerea (exprimată printr-un strigăt cu care am şi speriat-o pe nevastă-mea) că britanicul a percutat monopostul Ferrari, care pur şi simplu măturase pista dintr-o parte în alta prin ceea ce părea să fi fost o manevră deliberată a lui Vettel, „favorizată” de împrejurarea că acesta pierduse iniţial controlul volanului, dar ar fi putut reintra pe circuit ţinând… stânga şi – conform regulamentului – lăsându-i adversarului suficient spaţiu pentru depăşire, dat fiind faptul că acesta din urmă, luând virajul corect, în deplin control, avea o viteză (net) superioară. Părea, deci, să fi fost o obtrucţionare intenţionată a adversarului din partea lui Vettel, absolut penalizabilă.

2. Reluările au părut să arate, totuşi, că, de fapt, Vettel nu reintrase în controlul propriului monopost nici în primele fracţiuni de secundă după revenirea pe asfalt, astfel încât „măturarea” aceea fusese involuntară, accidentală, iar neamţul, aşa cum s-a tot scuzat acuzând (decizia comisarilor), nu avea ce să facă şi unde să se ducă. OK. De când, însă, faptul că un accident este… accident(al), adică fără premeditare, îl absolvă de vină pe cel care îl produce, pe sistemul „Onorată Instanţă, după ce am lovit bordura/refugiul de tramvai din cauza vitezei neadaptate la condiţiile de trafic, nu am mai avut ce face, pierzând controlul maşinii, şi am urcat pe trotuar/refugiu, unde am lovit mortal cei doi pietoni, aşa că vă cer să mă declaraţi absolut nevinovat”?! Aşa cum înţelege orice om de bun-simţ şi cu o fărâmă de creier, la fel ca şi 95% din faulturile de la fotbal, probabil 100% din incidentele din F1 sunt neintenţionate, chiar şi când consecinţele sunt dramatice (pentru vinovat sau victimă sau ambii), asta neînsemnând, însă, că trebuie să rămână nesancţionate.

3. La urma urmelor, măcar un lucru este cert pentru absolut oricine (cu acel minim de bun-simţ şi baremi o fărâmă de creier): Vettel a tăiat o şicană, creându-şi un avantaj, lucru care se penalizează chiar şi atunci când piloţii nu au încotro şi, practic, scurtează trasa, (dar) evitând vreo coliziune în lanţ când pista e blocată (aşa cum se întâmplă frecvent pe circuitele mai înghesuite, gen Monaco sau Baku). Or, acum, Vettel pur şi simplu a comis o greşeală, nu a luat-o pe-acolo din motive obiective. De când erorile de pilotaj trebuie recompensate în detrimentul unui pilotaj curat?! Din fericire, vremurile când Michael Schumacher (alt ferrarist!) își permitea să obţină titluri mondiale intrând intenţionat în rivalii care l-ar fi putut depăşi în clasamentul general au apus, astăzi fiind, totuşi, preferată siguranţa piloţilor şi lupta dreaptă, dar pe circuit, nu prin afara lui.

4. Apropo de punctul anterior. Cum ar fi fost dacă incidentul de ieri s-ar fi petrecut în ultima etapă a campionatului, cu Hamilton având un avans de 5 puncte? Britanicul ar fi trebuit să prefere să intre în Vettel, astfel încât să abandoneze amândoi, iar el să-şi păstreze avansul şi să câştige titlul, în loc să evite absolut genial coliziunea (aşa cum nici acum nu ştiu cum a reuşit!), dar să terminte după german, care ar fi obţinut cu şapte puncte mai mult şi l-ar fi devansat în clasamentul general. Încă o dată, ar fi fost recompensată (printr-un titlu mondial!) o eroare de pilotaj şi penalizat un reflex de mare campion.

5. Aşa cum am mai scris şi cu alte prilejuri, genul de şicane precum cea unde s-a petrecut incidentul de ieri sunt nişte construcţii artificiale, menite fie să-i oblige pe piloţi să reducă viteza, din raţiuni de siguranţă (precum aceea de la Monaco, de la ieşirea din tunel, care frânge ceea ce ar putea fi o minunată linie dreaptă, mai lungă decât oricare din cele existente, dar a cărei scurt-circuitare se penalizează instantaneu), fie pentru sporirea spectacolului. Ele sunt un fel de convenții, pentru că, „în lumea reală”, acolo ar fi un zid, sau o prăpastie, sau un parapet/gard, sau un pâlc de copaci, sau un şanţ, sau – cum propuneam eu în glumă – un covor de cuie, adică nişte elemente care, dacă nu ar exista considerentele de siguranţă amintite, odată percutate ar produce pagube însemnate monoposturilor, obligându-i pe piloţi să abandoneze. Cazul de ieri este cu atât mai elocvent cu cât, în timp ce Vettel a tăiat o şicană (doar) cu iarbă, inofensivă, Hamilton era să fie aruncat într-un parapet cât se poate de solid, unde şi-ar fi avariat fatal Mercedesul; dacă în locul lui ar fi fost doar un vibrator şi un spaţiu generos de eşapare, britanicul ar fi depăşit fără probleme, chiar şi păstrând cele două roţi regulamentare pe pistă. O dată în plus: de ce să fie recompensat norocul unui pilot care greşeşte şi penalizat ghinionul unuia care nu are nicio vină?

6. Să luăm situaţia inversă. Dacă Hamilton, aflat atunci la sub o secundă în urma lui Vettel, ar fi fost cel care ar fi greşit şi, intrând (cum a făcut neamţul) prea tare în virajul precedent, ar fi pierdut controlul, ar fi tăiat şicana şi, dată fiind „scurtătura” neregulamentară, ar fi ieşit în faţa lui Vettel, ar fi fost OK să-şi păstreze poziţia (întâi)?! Ar fi fost mai fericiţi toţi cei (precum altminteri simpaticul Jenson Button, un fost campion mondial cam de mucava, expert acum pentru Sky Sports F1) care acum urlă că se omoară spectacolul (slavă Domnului că, în schimb, spre deosebire de alte vremuri, rămân în viaţă piloţii!), că se descurajează „racingul” adevărat, că ierarhia nu e stabilită exclusiv pe pistă (deci oricum nu şi pe iarbă!) şi aşa mai departe?

7. În privinţa „erorilor neforţate” făcute – oarecum paradoxal, dar cam ca şi la tenis – (de fapt) sub presiune, Vettel este deja multirecidivist, şi numai faptul că acum n-a intrat de-a dreptul într-un zid, ca anul trecut la Hockenheim, sau nu s-a răsucit de unul singur pe pistă pierzând locuri bune după start, adică situaţii lipsite de orice echivoc chiar şi pentru fanii lui cu mai puţin creier, îl face să aibă tupeul de a glăsui acum şi a-şi clama (ne)dreptatea.

8. În condiţiile în care cam toată lumea, inclusiv cei care sunt acum de partea lui Vettel, se plâng(e) că în Formula 1 de azi este atât de greu de executat o depășire chiar și atunci când pilotul din spate este în mod vizibil mai rapid, ultima măsură pentru „salvarea spectacolului” ar fi ca astfel de manevre să NU poată fi realizate nici măcar când pilotul din faţă greșește (prostește) în mod flagrant, dar are noroc (sau grijă!) să o facă în așa fel încât să-și obstrucţioneze adversarul, dându-i un „test de frână” (conform terminologiei folosite chiar de către Vettel, cu altă ocazie în care a fost penibil).

În încheiere, ţin să subliniez că, în ceea ce mă priveşte, eventualul subiectivism de care aş putea fi suspectat nici nu e în legătură directă cu Vettel, decât în măsura în care mi-a antipatic pur şi simplu, în general, fiindcă anul acesta nu-l văd ca pe o ameninţare la adresa celui de-al şaselea titlu mondial al lui Hamilton (important, pentru că s-ar apropia de cele şapte, mai mult sau mai puţin meritate, ale lui Schumacher), adevăratul pericol venind din partea lui Bottas sau – dacă Ferrari îşi va reveni în timp util pentru ei și nu-i vor pune beţe în roate – a lui Leclerc. Așa că-mi permit luxul de a trata cele de mai sus la nivel de principii general valabile (inclusiv dacă apelul lui Vettel va avea succes!).

luni, 27 mai 2019

ALTĂ MIZERIE

Nicio surpriză: iar n-am fost în „trend”. În ciuda nu apelurilor (disperate), şi nici doar îndemnurilor, ci de-a dreptul somaţiilor de a merge la vot, care, de pildă, m-au ajuns chiar şi pe canalul meu preferat de sport (!), unde un fel de cetăţean chipurile jurnalist (carevasăzică sportiv) îmi interzicea să mă mai plâng vreodată că îmi cresc ratele la bănci, dacă nu votez (cam cu relaţia cauzală reieşită din eventuala absenţă a virgulei), de parcă eu aş fi la fel de prost ca el să iau credite împovărătoare şi confundându-mă cu bunică-sa, pe care probabil că aşa o minte s-o scoată la urne până află cu cine vrea să voteze, după care nu mai ştie cum s-o mintă ca s-o facă să rămână dracului acasă, şi de unde am aflat cum CTP l-a „desfiinţat” pe bietul Gică Hagi (care, în paranteză fie spus, a făcut infinit mai multe în general şi cu siguranţă mai multe lucruri bune pentru România decât individul respectiv chiar şi când a pierdut meciuri), punând pe seama neimplicării lui personale, nominale, cu buletin ștampilat, în scrutin(e), toate necazurile sportului românesc, inclusiv, se (sub)înţelege, absenţa echipelor româneşti de fotbal din grupele Ligii Campionilor (mai noua obsesie, nici ea tocmai sănătoasă, a „Regelui”), în condiţiile în care, iată, se pare că implicarea consecventă a lui CTP singur n-a fost de-ajuns ca ţara, cu tot cu domeniul sportiv, să prospere, aşadar, în ciuda tuturor acestora, nu am fost spălat pe creier cât să cred că descopăr subit că am cu cine vota sau să ajung să dau măcar o ceapă degerată pe un referendum despre nimic şi să îngroş rândurile participanţilor. Aşa cum, dacă i-ai întreba, indivizii de mai sus ar recunoaşte (pe alocuri cu scârbă şi revoltă la un asemenea gând) că nu ar vota în ruptul capului cu, să zicem, (celelalte) 10 formaţiuni din cele angrenate în alegeri, eu nu aş face-o cu 11, adică nici cu a lor. Ce mama lor (mereu gravidă) de cretini e aşa greu de înţeles?!

Sincer, n-aș fi avut (mai) nimic de obiectat dacă aceste somaţii – oricum de sorginte bolşevică, stalinistă, pe bine cunoscutul sistem de perpetuă tristă amintire vie şi actualitate „dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră” şi plecate de la convingerea lăuntrică a celor care le lansează că destinatarii nu pot avea decât aceleaşi opţiuni (de vot) cu ale lor, fiindcă dacă ar afla că nu, ar începe (sau, mai degrabă, continua) să tune şi să fulgere încă şi mai dihai – ar fi venit (doar) de la reprezentanţi ai tinerei generaţii, oameni care, având (ne)şansa de a se fi născut într-o perioadă relativ liniştită a istoriei (nu tu războaie, nu tu măcar o Revoluţie…), într-o ţară integrată în structurile democratice occidentale şi cu o economie aproximativ stabilă (nu la nivelul Germaniei, fireşte, unde nici n-o să ajungă vreodată, dar nici al statelor bananiere, ca în anii nouăzeci, cu inflaţie de trei cifre), e firesc să-şi caute cu lumânarea „cauze” pentru care să lupte, acţiuni (de amploare) la care să ia parte, bucurându-se în sinea lor, la nivel sub- sau inconştient, să li se pară că descoperă pericole majore care le ameninţă viitorul şi de care trebuie să (ne) salveze ţărişoara din care oricum abia aşteaptă să plece ca să stea la cozi în faţa ambasadelor ca să voteze pentru binele ei.

Ce mi se pare însă mult dincolo de limita bunului-simţ este atunci când ele vin de la oameni de vârsta mea, inclusiv membri (mai îndepărtaţi) de familie şi (foşti) prieteni buni care, în amintiţii ani (o mie nouă sute) nouăzeci, infinit mai tulburi decât aceştia, când riscul de a râmâne în afara lumii civilizate, arondaţi unei sfere de influenţă (post)sovietice era mai mult decât real, practic iminent, aveau o (condamnabilă) atitudine cel puţin… dubitativă, răspunzând la îndemnurile mele – oricum mai puţin agresive decât cele făcute de ei azi – de a participa la diversele scrutine care, de pildă, să ne scape de FSN şi Ion Iliescu, să blocheze ascensiunea PRM şi a lui Vadim Tudor, să aducă la conducere forţe (la vremea respectivă cu adevărat noi, încă necompromise în actul guvernării, cum din păcate aveau să fie) favorabile integrării în NATO şi UE etc. cu replici de genul „ei, şi crezi că dacă vin alţii o să fie mai bine?” sau „crezi că le pasă lor de votul meu/tău?” sau „tu nu vezi că sunt/fură toţi la fel?”, adică, în linii mari, cam ce le pot şi chiar le răspund eu astăzi, când, însă – şi nu pot repeta sau sublinia îndeajuns –, vremurile sunt cu totul altele, mai senine, în schimb politicienii sunt cam aceiaşi, trecuţi de colo-colo (da, da, şi sau mai ales Cioloş!), prin toate partidele, şi perindaţi, în diferite configuraţii, pe la putere, unde chiar au furat la fel.

Dar, desigur, e mult mai comod şi de bonton să te lupţi astăzi cu „ciuma roșie” şi cu „comunismul” mort şi îngropat de vreo două decenii, decât atunci când reprezenta(u) cu adevărat o ameninţare, acest donquijotism de paradă fiind, poate, şi o formă de manifestare prin care cei de vârsta mea vor să (supra)compenseze neimplicarea de atunci, când nu mă loveam prin Piaţa Universităţii de sute de mii de tineri (într-o vreme în care nici măcar nu exista scuza că sunt deja prin străinătăţile la care nu aveau acces) cum te loveşti astăzi în Piaţa Victoriei, ci de încă şi mai puţine zeci.

Cât priveşte rezultatul propriu-zis al votului de ieri, el este, paradoxal, pe cât de greu de anticipat, pe atât de uşor de explicat: pe de-o parte, un sinistru cuplu Dragnea & Dăncilă care nu avea cum să nu ducă PSD-ul, măcar într-un foarte târziu, la cam acelaşi procent (minim) unde l-a dus Ion Iliescu & Comp. prin 2005-2006; pe de alta, un aproape la fel de sinistru personaj ca Rareş Bogdan, implantat artificial în PNL, asemenea lui Stolojan în 2000, să atragă (cu succes, iată) voturile unor cu totul alte categorii de alegători decât cei tradiţionali (printre care mă număram) şi, în fine, o „a treia forţă”, USRBlaBlaBla, care, mutatis mutandis (dar nu prea mult/e), joacă rolul PRM-ului de odinioară sau al partidului care n-a dansat decât o vară (electorală), al lui Teodor Meleşcanu, entităţi efemere şi recurente care doar pentru cei cu ţinere de minte scurtă pot reprezenta surpriza de a capitaliza, de pildă sau printre altele, mai degrabă din spirit de frondă, pentru că „PSD=PNL=aceeaşi mizerie”, voturile tinerilor, ale intelectualilor şi ale bucureştenilor.

Partea (cea mai) bună (care, ca de obicei în România, se întâmplă din motive greşite) în toată această poveste este că prezența mare la votul pentru alegerile... europarlamentare (lumea tinde să uite acest amănunt minor!) poate fi interpretată de către observatorii străini, nefamiliarizaţi cu subtilitățile luptelor politice interne, drept un sprijin acordat forurilor europene în contextul Brexit. Chestie pentru care cei responsabili (indiferent de adevăratele lor intenții meschine) se pot pupa singuri şi între ei pe frunţi (sau unde simt ei nevoile).

miercuri, 24 aprilie 2019

O LECŢIE

Întreaga mea tinereţe de fan al Formulei 1 a fost marcată de scârba faţă de ordinele de echipă utilizate (în special şi excesiv) de Scuderia Ferrari, inclusiv, sau mai ales întru favorizarea fără pic de ruşine, chiar şi atunci când nu se justifica din punct de vedere tactic, lui Michael Schumacher, ale cărui recorduri tocmai de aceea sunt şi foarte greu de egalat acum, mai cu seamă de către un pilot ca Lewis Hamilton, a cărui carieră s-a derulat, dimpotrivă, la echipe caracterizate (în general, şi în particular McLaren) de fair-play faţă de şi între piloţi. [Ba, la o adică, dacă mă întrebaţi pe mine, poate subiectiv fiind, la Mercedes britanicul a fost privat de (încă) un titlu în disputa cu mai de-al casei german Nico Rosberg, dar asta e altă poveste].

Cu toate acestea, şi chiar dacă mi-am păstrat nealterată aversiunea faţă de italieni, trebuie mai întâi să spun că am vărsat o lacrimă în timpul Marelui Premiu al Bahrainului, când tânărul Charles Leclerc – singurul pilot al Scuderiei, poate alături de Kimi Raikkonen, care îmi poate deveni relativ simpatic, mai ales dacă va continua să-l bată pe Vettel – a fost lovit de ghinion, pierzând, fie şi în favoarea lui Hamilton, o cursă pe care merita din plin să o câştige, în schimb la următoarea, din China, mi s-a părut deplasat din partea lui să comenteze atât de insistent altminteri foarte şi/dar la fel ca întotdeauna de ostentativele şi penibilele intervenţii (radio) prin care i se cerea să cedeze poziţia pe pistă coechipierului, asta pentru că, pe de-o parte, ar fi trebuit să ştie foarte bine (măcar din cărţile de istorie şi clipurile de pe Youtube, dacă vârsta fireşte că nu i-a permis să trăiască pe viu, ca mine, asemenea scene dezgustătoare) la ce echipă se duce şi care ar putea fi statutul lui măcar în primii ani, iar pe de alta, până şi din punctul meu de vedere Ferrari se află în poate primul moment al istoriei (sau cel puţin de când urmăresc eu Marele Circ) când asemenea practici pot fi oarecum de înţeles, date fiind seceta prelungită de rezultate şi faptul că doar aşa pare să-şi sporească şansele de a triumfa în faţa celor de la Mercedes. Cu alte cuvinte, nu pe vremea când Schumacher oricum domina competiţia, neavând nevoie ca alde Irvine, Barrichello şi Massa să fie privaţi de victorii doar pentru a-i rotunji lui palmaresul, ci acum, când n-au mai luat un titlu mondial tocmai… de pe atunci.

Aşa stând lucrurile, nu m-ar mira ca “impardonabilele greşeli tactice” prin care italienii i-au ruinat lui Leclerc şi cursa de duminica trecută, făcându-l să termine abia pe locul al cincilea, cu două în urma coechipierului şi chiar după Max Verstappen de la Red Bull, prin câteva decizii chipurile (doar) neinspirate – intrări aleatorii la boxe, ba prea devreme, ba prea târziu; alegeri bizare de pneuri… – să fi fost nu atât o încercare (disperată) de a-i bloca pe adversari şi a-i da o mână de ajutor lui Vettel (ceea ce nici nu s-a întâmplat, Mercedes obţinând o “dublă”), cât pur şi simplu un mod de a-i arăta monegascului pisica, pentru a-l pune la punct şi a-l face să înţeleagă că – la urma urmelor (pe bună dreptate) – stă la cheremul echipei, fără sprijinul căreia nu poate obţine rezultate notabile, oricât ar fi el de megatalent(at).

Mai pe (relativ) scurt: “ciocu’ mic, că ai o carieră întreagă înainte şi ar fi păcat să-i dai cu piciorul înainte s-o începi cu adevărat (cu stângu’)”!

luni, 22 aprilie 2019

(PSEUDO)PARADOXURILE UNEI ÎNFRÂNGERI (NE)AŞTEPTATE

Unul dintre nenumăratele (mini)(pseudo)paradoxuri ale întâlnirii dintre România şi Franţa din semifinalele Fed Cup, pierdută la limită de fetele noastre, a fost exprimat în mod mai degrabă subconştient de către Florin Segărceanu, căpitanul nejucător (şi cam nefolositor) al tricolorelor, care, cu o zi înaintea startului, declara că România este favorită (“pe hârtie”), însă, în afara celor două victorii “sigure” ale Simonei Halep, nu prea ştie de unde va veni a treia, ceea ce, la o mai profundă (psih)analiză logică, însemna tocmai că, dimpotrivă, cam ştia de unde vor veni cele trei înfrângeri care de fapt o situau în postura de adevărată favorită pe Franţa!

La fel de contradictorii au fost opiniile unor (aceiaşi) “experţi”, care, după ce întreaga săptămână premergătoare partidelor explicau că “racheta numărul 2” nu are cum să fie alta decât Mihaela Buzărnescu, aflată, chipurile, în revenire de formă după ce a făcut un meci (pierdut!) “nemaipomenit” cu Wozniacki la Charleston (în paranteză fie spus, trei sferturi dintre jucătoarele, chiar şi din afara topului 100, BĂTUTE de Simona de-a lungul timpului au făcut asemenea meciuri “nemaipomenite” cu ea, poate cele mai bune din cariere), ajunseseră să-l critice pe Segărceanu că nu a preferat-o, totuşi, pe Irina Begu, asta chiar şi după ce aceasta din urmă tocmai pierduse relativ lamentabil nu la “racheta numărul 1” a Franţei, Caroline Garcia, ci la cea cu numărul cam 4, Pauline Parmentier!

Pe de altă parte, dacă am porni de la premisa, poate falsă, că fetele noastre chiar erau favorite, si(n)gurul vinovat pentru, aşadar, “surpriza” de a nu ne fi calificat în finală este într-adevăr Florin Segărceanu, însă din alte motive.

Mai întâi, trebuie să recunoaştem faptul (neremarcat mai de nimeni) că, tot ca un paradox, această semifinală ne-a prins într-unul dintre cele mai nefericite momente ale “naţionalei” din ultimii ani, când, în afara Simonei, nu mai avem în prima sută mondială decât vreo două jucătoare, şi ele ieşite din formă, cu înfrângeri practic pe linie în actualul sezon, asta după ce, până nu de mult, fuseseră vreo patru-cinci în primele cincizeci, astfel încât deciziile căpitanului nejucător nu au fost deloc facile. Prin urmare, chiar dacă, personal, aş fi văzut-o (doar) în prima zi drept “racheta numărul 2” pe Monica Niculescu, singura care a mai legat ceva victorii anul ăsta, măcar în (pre)calificările unor turnee la care, de pildă, Buzărnescu, graţie poziţiei în clasamentul WTA moştenite de anul trecut, ajungea direct pe tabloul principal, unde însă pierdea din primul tur, în timp ce Monica parcă a mai ajuns chiar şi prin al doilea, pot înţelege opţiunea prudentă, “la alibi”, a lui Segărceanu, care a vrut mai degrabă să se pună la adăpost de reproşurile că a(r fi) ţinut-o pe tuşă pe, nu-i aşa?, a treizecea jucătoare a lumii (Buzărnescu), preferând-o pe a optzeci şi treia (Begu) sau chiar una din afara primei sute (Niculescu, 132).

N-am înţeles, în schimb, nici la el şi nici la “analişti”, de unde şi până unde “meciul-cheie” al partidei trebuia să fie cel dintre racheta noastră numărul 2 şi racheta lor numărul… 1, când şansele mai mari de a aduce punctul acela decisiv neîntrezărit nici măcar de Segărceanu erau, desigur, la întâlnirea dintre numerele 2, oricare ar fi fost ele. (Ca o paranteză, singura scuză a căpitanului nostru nejucător ar fi ca toată strategia cu Buzărnescu în prima zi şi Begu în a doua să fi fost stabilită încă dinaintea primelor dueluri şi cu argumentul că o simţise pe Begu mai în formă, astel încât a păstrat-o pentru acea întâlnire a numerelor 2, decisivă. Mai probabil însă e că a introdus-o pe Begu doar fiindcă nu l-a mulţumit prestaţia celeilalte, lucru care vine într-o nouă contradicţie cu propriile declaraţii de la final, când a spus că nu regretă niciuna dintre decizii, deşi pare că a regretat-o măcar pe prima. Cât despre “analişti”, ei s-au dovedit încă o dată confuzi, pentru că preferinţa lor pentru Begu în prima zi pornea de la ideea că aceasta ar fi şi câştigat meciul cu Garcia, astfel încât în a doua nici nu mai conta cine joacă, fiindcă am fi făcut deja 3-0 după meciul de duminică al Simonei.)

Sigur, n-ar fi pentru prima oară când eu însumi aş fi bănuit de inconsecvenţă pe diferite subiecte, însă, deşi, cum spunem, n-aş fi vrut-o deloc pe Buzărnescu – care, dincolo de prestaţia modestă, ce nu a făcut decât, cumva, să-mi ofere palida satisfacţie că am avut dreptate, m-a enervat (dar se pare că numai pe mine) prin faptul că a părut, pur şi simplu, din alt film, venind, de pildă, pe teren, îmbăcată în alb-albastru, ca franţuzoaicele, probabil deoarece, cu mai noile ei fumuri de fotomodel (închipuit), a considerat că galbenul nu o prinde (nici eu nu sunt fan al acestei culori, cea mai... palidă de pe tricolor, dar când toată lumea, în frunte cu minunata noastră galerie, s-a echipat aşa, putea şi ea să împrumute un tricou de la Simona, cum parcă a făcut, a doua zi, Monica, sau măcar să şi-l bage pe cel alb al ei la spălat în aceeaşi apă), întrebându-se apoi ca toanta de ce nu e la fel de iubită şi susţinută ca Simo –, dacă tot a pornit la drum cu ea, Segărceanu ar fi trebuit să o păstreze şi în al doilea meci de simplu, unde avea oricum mai multe şanse decât cu Garcia, mai ales că – în condiţiile unei suprafeţe de joc ciudate, din care mingea sărea mult, iar uneori strâmb şi care presupun că şi-a schimbat puţin caracteristicile faţă de antrenamente atunci când sala s-a umplut de lume – a doua zi era acomodată cu ea, ceea ce nu se putea spune despre Parmentier sau Cornet, fiind previzibil că francezii o vor păstra pe Mladenovic pentru meciul de dublu. Bineînţeles că un mare rol în a o încuraja pe Buzărnescu după înfrângerea cu Garcia îi revenea (chiar) lui Florin Segărceanu (presupun că de un mental coach n-au mai fost bani şi loc în şi-aşa stufoasa delegaţie a României, cu Cosac, Tecşor, toţi antrenorii personali ai fetelor şi aşa mai departe), care o putea consola că a pierdut, totuşi, la cea mai bună jucătoare a adversarelor, una care a fost prin top 10 WTA, care era să o bată şi pe Simona etc., pe când o Mladenovic, dar mai probabil Cornet sau Parmentier erau cu mult mai accesibile, inclusiv prin prisma clasamentului şi a evoluţiilor din acest an.

În felul acesta, chiar şi dacă Buzărnescu (obişnuită deja şi cu atmosfera, pentru că în prima zi a fost de-a dreptul transfigurată de emoţii) ar fi pierdut, o aveam odihnită pe Begu pentru a reface “cuplul de aur” din Cehia, cu Monica Niculescu (în condiţii similare, cu adversare mai bune, dar obosite), mizând şi pe faptul că, la ei, Garcia fusese stoarsă de puteri de către Simona. Aşa, în schimb, am forţat-o şi noi pe Simona, care, ce-i drept, a făcut, cel puţin până la un moment dat, când a ajuns-o sfârşeala, şi un meci de dublu excelent doar fiindcă şi obosită moartă şi, eventual, în convalescenţă după gripă e mult peste oricare din celelalte fete ale noastre, însă cu două jucătoare proaspete şi mai obişnuite una cu alta poate că am fi avut şi acolo mai mulţi sorţi de izbândă.

În concluzie şi, repet, (doar) dacă am fi pornit cu adevărat favoriţi, practic s-a cam greşit tot ce se putea greşi, în primul rând faţă de Simona, care ar fi meritat (de una singură) această calificare (în finală), iar Segărceanu ar fi trebuit să dea dovadă inclusiv de bărbăţia (pe care sigur ar fi avut-o Ilie Năstase, de pildă) de a o refuza pe Simona dacă ea a fost cea care a insistat să joace la dublu, existând şi varianta Raluca Olaru (care n-o fi fost luată în Franţa doar pentru ochii ei superbi). Aşa, rămâne pe altădată, la fel cum a rămas (în 1994) şi o calificare a naţionalei de fotbal în (pen)ultima fază a unui turneu al CM... care, desigur, n-a mai venit şi nici n-o să mai vină prea curând, dacă vreodată.

vineri, 19 aprilie 2019

CU “L” DE LA LIGA (1)

Doar ca să nu mai pun un P.P.S. la articolul de ieri, cu o introducere de genul “în altă altă ordine de idei” sau “în şi mai altă ordine de idei”, revin astăzi cu unul întreg referitor la fotbalul românesc, mai precis, de data asta, la sistemul competiţional, respectiv, încă şi mai precis, la modul de organizare al Ligii 1, tot mai contestat (şi el) de către cei care doresc revenirea la unul cu 18, dacă nu chiar 20 de echipe, că, vezi Doamne, aşa e în campionatele adevărate, “din vest”, cu care avem toate motivele să ne comparăm, cel mai adesea în defavoarea… lor. (?!)

Uitate fiind deja vremurile (pe care unii puţoi din presa sportivă de fapt nici nu le-au trăit pe pielea lor) când, uneori încă de pe la jumătatea turului, şi, cu siguranţă, cel târziu, de prin retur, cel puţin 10 echipe, dacă nu 12, clasate între locurile 4-5 şi, respectiv, 14-15, bălteau sau, şi mai rău, făceau celebrele jocuri ale “cooperativei”, favorizând pe cine oferea mai mult, pentru că nu mai aveau niciun (alt) obiectiv, de vreme ce se cam ştiau şi formaţiile calificate în cupele europene şi cele retrogradate, contestatarii actualului sistem – unul care mă face chiar şi pe mine, care îmi pierdusem de mult (mai precis, fix de pe atunci!) interesul pentru întrecerea internă, să aştept cu sufletul la gură “etapa următoare”, mai ales din play-off, chiar dacă, ce-i drept, odată început “meciul-vedetă”, “capul de afiş”, “derby-ul”, mă plictisesc îngrozitor după cinci minute şi îl las doar pe cel mai mic ecran disponibil conectat la internet, cel al un telefon mobil păstrat în uz doar pentru aşa ceva, şi comut televizoarele şi laptopul la meciurile adevărate, din Anglia sau (mai rar) Italia ori [(doar) dacă e vreun Real-Barca] Spania, dar mai adesea pe alte discipline sportive (F1, MotoGP, tenis, snooker…), plus un film sau un serial (da, am o atenţie distributivă ceva de speriat!), dar mă interesează rezultatul final şi sunt numai urechi la comentariile de după – contestatarii, aşadar, doresc îngroparea lui sau măcar “modernizarea”, una dintre propunerile mai moderate fiind aceea ca în play-off să fie tot opt echipe, ca şi în play-out, asta în condiţiile în care cam aceiaşi indivizi constată cu tristeţe/revoltă că şi în actuala ediţie există două mâini moarte, Sepsi şi Astra, fără niciun alt obiectiv în afara celui deja atins, de a… intra în play-off, şi doar revirimentul recent al Viitorului face ca ele să nu fie trei (adică jumătate!), aşa că, din punctul meu de vedere, chiar nu mai e nevoie de ÎNCĂ două (de pildă, Gaz Metan şi Botoşani), mai ales acum, când locurile în cupele europene sunt atât de/tot mai puţine. În schimb, dacă tot e să umblăm la sistem, poate ar fi bine ca din cele opt echipe din play-out să retrogradeze nu (doar) trei, ci (cel puţin) patru, două direct şi două la baraj sau trei şi una... Sau, şi mai bine, să rămână şi în play-out şase (fie şi cu doar 2+1 la retrogradare), asta ca să fie fericiţi şi cei care deplâng “inechitatea” că play-out-ul e mai lung (şi, deci, mai obositor) decât play-off-ul, deşi putea fi socotit şi ăsta drept un stimulent (în plus) pentru echipe să acceadă în partea superioară a clasamentului.

Cât despre controversata măsură a înjumătăţirii punctelor, criticată, an de an, în special de cei aflaţi în frunte la sfârşitul sezonului regulat (da, aşa e corect, ca “futut”, nu “regular”!), doar graţie ei mai avem de ce să ne uităm acum la finalul de sezon, deşi chiar şi aşa pentru mulţi “analişti” campionatul s-a încheiat deja, cu triumful CFR-ului, care, după comentariile lor, ai avea impresia că a câştigat până acum doar cu de la 4-0 în sus, astfel încât e de neconceput să nu poată da măcar câte un 2 sau 3-0 în orice meci, când, de fapt, tradiţionalul lor 1-0 fragil poate fi neutralizat oricând printr-o bară în loc de gol (în ultimul minut) şi, în consecinţă, un 0-0, care, pe de altă parte, dacă ar fi să fac pe Mama Omida sau Mitică Dragomir, aş zice că tot nu i-ar ajunge FCSB-ului, care categoric e în stare să piardă până în ultima etapă – teoretic decisivă, cu meciul direct pe Arena Naţională – şi mai multe puncte decât clujenii.

Din (ne)fericire, favorita mea iniţială la câştigarea titlului, Craiova [oricare ar fi ea, câtă vreme nu e CFR şi/sau (fosta) Steaua], a ieşit din cărţi cam fix odată cu instalarea în funcţia de preşedinte a piezei rele Sorin Cârţu (altminteri un tip foarte simpatic), de la care oltenii n-au mai câştigat nimic, iar după oricum absurda înlocuire a lui Mangia le doresc tot răul nu din lume, ci doar din campionat şi cupă, unde îi vreau pe podium şi câştigători ai trofeului pe cei de la Viitorul lui Hagi & Son.

joi, 18 aprilie 2019

CU “U” DE LA ANDĂR

Ca mare iubitor al sportului, în general, şi al fotbalului, în particular, n-am fost niciodată de acord cu ideea, altminteri destul de răspândită în societate, că toţi cei implicaţi în fenomen, inclusiv (sau mai ales) ziariştii de profil, sunt persoane cu abilităţi intelectuale mai degrabă limitate, însă discuţiile din ultima vreme pe tema obligativităţii introducerii a doi jucători cu vârsta sub 21 de ani în echipele de Liga 1 m-au cam făcut să-mi schimb părerea.

De altfel, în cartea mea de adrese (vorba lui Ţiriac), două personaje odinioară simpatice şi respectabile ca Helmut Duckadam şi Florin Prunea au intrat (definitiv) pe lista celor nefrecventabile spre odioase încă din prima fază, când se opuneau cu vehemenţă prevederii (regulamentare) de a se folosi (chiar şi) UN SINGUR jucător S21 (adică “sub douăzeci şi unu”, spre deosebire de penibila construcţie romgleză “andăr douăzeci şi unu”, mai rea şi decât anglicismul pur andărtuentiuan), pe motiv că marile lor cluburi – FCSB, respectiv… Poli Iaşi – ar fi defavorizate, de vreme ce, vezi Doamne, poate chiar spre deosebire de altele, îşi permit să aducă fotbalişti de mare valoare din Burkina Faso cu vârste de peste 35. (Argument mercantil aproape logic prin comparaţie cu cele de acum, după cum se va vedea.)

Între timp, printr-o stranie coincidenţă (dacă ar fi să ne luăm după minţile puţine ale unor în special jurnalişti), măsura implementată (cu forţa) a dat primele roade, naţionala S21 calificându-se pentru prima oară după (de data asta printr-o mai degrabă reală coincidenţă) tot atâţia ani la un turneu final, motiv temeinic de a se trece la următoarea etapă a experimentului (pentru scoaterea fotbalului românesc din căcatul în care se bălăceşte de zeci de ani din cauza unora precum cei amintiţi), întâmpinată – în mod firesc de nefiresc, având în vedere în ce ţară ne aflăm, dar surprinzător dacă am trăi în alta, cu adevărat civilizată – cu şi mai mari rezerve, inclusiv de unii despre care nu-mi amintesc să fi fost atât de virulenţi la început, dar – la fel de obişnuit de aberant pe aceste meleaguri – au devenit abia când lucrurile par să meargă în direcţia bună.

Dincolo însă de poziţia în sine, “de principiu”, a adversarilor acestei măsuri, încă şi mai absurde sunt “argumentele” lor, în număr (după socoteala mea) de trei:

Cel mai stupid dintre ele, adus de cel mai stupid dintre adversari, ar fi că se sacrifică – vezi Doamne – glorioasa noastră competiţie internă (motiv pentru care idiotul făcea apel la televiziuni să boicoteze ideea Federaţiei, ca să nu ajungă să transmită o ligă de juniori!), doar de dragul de a se obţine nişte calificări la turneele finale ale CE… S21! Aşadar, după atâţia ani de dispute şi frământări, atât a înţeles individul: că e vorba strict de competiţiile pentru tineret, care tineret, probabil, în mintea lui, odată ajuns bun pentru naţionala mare ar fi împuşcat sau ceva. Mai mult nu cred că e de comentat.

O altă minte creaţă strălucită susţinea (sus şi tare) că o echipă cu doi puşti introduşi obligatoriu în rândurile ei ar evolua, practic, în inferioritate numerică, în nouă jucători, numai că isteţul pierdea din vedere faptul că… şi cealaltă echipă, respectiv adversă, ar fi tot “în inferioritate”, măsura aplicându-se TUTUROR formaţiilor de primă ligă, aşa încât, în cel mai rău caz, am avea un meci cu nouă contra nouă, ceea ce, în paranteză fie spus, ar putea spori spectacolul.

În sfârşit, ultima şi cea mai periculoasă dintre obiecţii, cea de tip “analist/expert”, este că redutabilele noastre echipele ar fi defavorizate în competiţiile europene, acolo unde ne-au adus atâtea satisfacţii şi rezultate de răsunet.

Dat fiind că, poate nu chiar cititorul meu fidel, dar unii ocazionali ar fi tentaţi să-şi spună (şi ei) “da, asta chiar e o problemă!” şi cum nici în talk-show-urile unde o asemenea enormitate a fost rostită nu am sesizat, încă, pe cineva care să o combată, semn… îngrijorător, aş vrea să le atrag atenţia tuturor că, din câte sunt sigur că am înţeles eu corect, măsura se aplică strict pentru meciurile interne, de Liga 1 (cred că nici măcar în cupă). Prin urmare, din două una: fie cluburile româneşti angrenate în UEL şi UCL ajung să-i integreze ca titulari de bază pe cei doi jucători sub 21 de ani (că, din fericire, s-a mai văzut câte un Ianis Hagi, un Man, un Coman, un Moruţan…), astfel încât îi pot folosi normal, fie nu, dar atunci au dreptul să îi substituie cu valoroşii adevăraţi, Messii şi Ronalzii ăia de peste 35 pe care nu se poate să nu îi aibă în lot, aşa, pentru la o adică.

De altfel, orice echipă (inclusiv ale noastre) implicată pe mai mai multe fronturi (campionat, cupă naţională, cupe europene) foloseşte principiul rotaţiei, aliniind cel puţin două formule de 11 aproximativ diferite; ei bine, ai noştri o s-o folosescă pe cea cu internaţionalii de marcă din Burkina Faso în Europa. Caz rezolvat. (În situaţiile fericite, jucătorul de peste 35 de ani poate chiar să fie o soluţie pentru a-l odihni pe cel de sub 21, mai necesar în bătăliile interne, dacă se va dovedi vreun Ionuţ Radu, acum titular incontestabil în amărâta de Serie A.)


P.S. Oarecum în altă ordine de idei, doar pentru că sunt la capitolul “atras atenţia”, i-aş sugera lui Gigi Becali ca, pentru optimizarea câştigurilor din transferurile de jucători, să aplice mai degrabă metoda lui Hagi (cealaltă decât de a-i vinde prea scump lui… Gigi Becali), şi anume de a-şi da nestematele de 50 de milioane de euro fie şi pe numai 2-3, dar cu un contract ferm conform căruia să primească X% dintr-o eventuală spre foarte probabilă revânzare.

Asta deoarece, după umila mea părerea de simplu chibiţ, şi dacă, prin absurd, la FCSB ar veni din vară, liber de contract, Messi, nimeni nu-l va cumpăra (carevasăzică de la FCSB!) cu mai mult de 10, hai 12 milioane. Doar pentru că e (la) FCSB. De la un, măcar, Anderlecht, da, poate fi valorificat şi un Man pe ăia 50, visaţi de patron.

luni, 25 martie 2019

HOLDE PÂRJOLITE ȘI FÂNTÂNI OTRĂVITE: OFENSIVI DIN MOȘI-STRĂMOȘI

La fel ca şi în politică, situaţia fotbalului românesc este cu atât mai dezolantă, practic fără nici cea mai mică rază de speranţă că se va mai ieşi vreodată la liman, cu cât “opoziţia”, respectiv alternativele la cei care se ocupă actualmente de “guvernarea” lui, la toate nivelurile, sunt cel puţin tot atât de, dacă nu chiar şi mai sinistre, dovadă stând, printre nenumărate altele, reacţiile şi aşa-zisele “analize ale specialiştilor” ce au urmat partidei Suedia-România (2-1) de sâmbătă, din preliminariile EURO 2020.

Trebuie să spun că, încă din prima repriză, până la marcarea golurilor, însă după ce suedezii rataseră deja cel puţin o imensă ocazie în urma unei faze de… contraatac, când patru jucători de-ai lor scăpaseră (“singuri”) împotriva a (numai) trei fundaşi de-ai noştri, în timp ce restul tricolorilor bălteau, altminteri bine organizaţi, grupat, undeva pe la patruzeci de metri de poarta lui Tătăruşanu după (încă) o tentativă ofensivă eşuată lamentabil din pricina unei puerile greşeli individuale, gen călcat pe minge sau preluare din patru atingeri şi pasă de jumătate de metru greşită, mă gândeam că sunt, totuşi, puţine echipe – de club sau naţionale – în lume capabile să realizeze cu succes, în acelaşi timp (recte meci), atât faza de apărare cât şi pe cea de atac, asta pentru că jocul României mi se părea unul neaşteptat de “curajos” şi “avântat”, mai ales în condiţii de deplasare şi cu un adversar superior inclusiv “pe hârtie”, conform clasamentelor FIFA, lucru pe care îl puneam (sub formă de critică acerbă!) pe seama faptului că selecţionerul Cosmin Contra s-o fi săturat ca toţi “oamenii de fotbal” să-i reproşeze (ca şi predecesorului său, Daum) la nesfârşit că evoluăm (prea) defensiv. Totuşi, în adâncul sufletului, cu un optimism care altfel nu prea mă caracterizează, speram să mă dovedesc doar eu prea cârcotaş, iar România să dea marea lovitură, ieşind de-a dreptul biruitoare la Stockholm şi debutând astfel en fanfare în noua campanie de calificare. Apoi s-a făcut 0-2.

Al doilea moment (decisiv) în care, deşi l-am înţeles la nivel uman, empatic, pe Contra (probabil aflat sub influenţa recentei calificări din UCL a lui Manchester United în faţa lui PSG printr-un gol marcat în ultimele secunde ale partidei, după ce până atunci englezii se apăraseră cu înverşunare, deşi aveau nevoie de golul acela, gândindu-se că dacă vine prea devreme le dau francezilor ocazia să mai înscrie o dată), nu i-am apreciat deloc decizia din punct de vedere tactic a fost în repriza a doua, când, imediat după marcarea golului de 1-2, l-a scos pe unul dintre cei care au contribuit la el, Puşcaş, înlocuindu-l cu un jucător de profil uşor mai… defensiv, fapt care m-a făcut să rostesc un laconic, dar sfâşietor (pentru nevastă-mea, aflată alături) “DE CEEEE?!”.

Ei bine, după toate astea, nu mică mi-a fost mirarea când i-am auzit pe absolut toţi “specialiştii” sus-amintiţi, la unison, deplângând (IARĂŞI???!!!) jocul… “timid”, “lipsit de curaj”, “la aşteptare” din prima repriză, când, în viziunea lor, ar fi trebuit să fim mai “incisivi”, mai “determinaţi”…, adicătelea să-i fi călărit dracului pe suedezi (că doar nu sunt brazilieni sau nemţi!), masându-i în propriul careu şi sufocându-i cu şuturi la poartă din toate poziţiile, centrări, cornere, combinaţii spectaculoase în careu etc., aşa cum… NU a făcut România nici măcar pe vremea “Generaţiei de Aur”, când nu era în stare să călărească decât (tot) Malta şi Feroe, în timp ce cu Argentina, Columbia (exemplele celebre), dar şi cu Elveţia sau… Suedia (care tot nu erau Brazilia sau Germania!), îmi sărea inima din piept în fiecare minut al partidei, fiindcă pericolul la poarta noastră părea întruna iminent, cu toate că, acum, la zeci de ani după războaiele de-atunci, tocmai viteji ca Gabi Balint şi Ilie Dumitrescu sunt principalii propovăduitori ai jocului “ofensiv”, influenţaţi (ca să nu spun prostiţi), probabil, de meciurile văzute prin Champions League, care îi fac să confunde în minţile lor România cu Real Madrid, Barcelona, Manchester City, Bayern, PSG şi, parţial, Liverpool, cam singurele echipe cu adevărat “ofensive”, cu menţiunea că unele dintre ele de-aia nici nu au ajuns prea departe în competiţie, iar mai toate celelalte (la care pot s-o adaug pe Arsenal, al cărei fan înfocat sunt, aşa că ştiu multe despre echipele care “joacă frumos”, “produc fotbal”, dar care sunt absolut penibile în apărare) au probleme (defensive) majore când întâlnesc o rivală cu profil similar.

Pe lângă faptul că, după o viaţă întreagă dedicată fotbalului, inclusiv la nivel înalt, oamenii aceştia pur şi simplu nu sunt în stare să distingă între ceea ce îşi propune să joace o echipă şi ceea ce poate ea cu adevărat (chestie care îmi aminteşte de bancul cu ceferistul care nu înţelesese până în pragul pensiei ce rost avusese să ciocănească în roţile vagoanelor), unii dintre ei se arată încă şi mai schizoizi atunci când, pe de-o parte, recunosc – cu pretenţia de a fi “vocile raţiunii” – mijloacele de exprimare modeste, limitate ale jucătorilor din actuala generaţie a naţionalei, dar, pe de alta, tot vor ca şi aşa, rudimentari cum sunt, să mizeze totul pe cartea atacului, în minţile lor aici greşind, pesemne, echipele mici, gen Liechtenstein sau Gibraltar (cu care semănăm tot mai mult), fiindcă atunci când dau de vreo Germanie sau Franţă se baricadează în apărare [şi (tot) iau o căruţă de goluri], în loc să se năpustească peste adversarii doar teoretic mai valoroşi. Atunci, bine.

În aceste condiţii, îmi reiterez convingerea că România nu va mai pupa calificare la vreun turneu final (fie şi cu 48 de echipe) din următoarele (încă) două decenii până când la cârma ei nu va ajunge Dan Petrescu.


P.S. Sigur, (tot) ca în dezbaterile pe teme politice, când interlocutorii se arată incapabili să înţeleagă ceea ce lor li se pare “inconsecvenţa”… celorlalţi, nu mi-ar fi de ajuns nici zece pagini să le explic unora (dintre prieteni) de ce mi-aş fi dorit să jucăm “defensiv” la 0-0, dar să începem sau, în condiţiile de sâmbătă, practic să continuăm s-o facem ofensiv nu doar la 0-2, ci şi la 1-2. Pe foarte scurt, cam din aceleaşi considerente (variabile) pentru care, de sucit ce sunt, ba mă înfofolesc cu pulover şi palton (iarna), ba mă îmbrac în tricou şi cu pantaloni scurţi (vara).