Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 24 aprilie 2019

O LECŢIE

Întreaga mea tinereţe de fan al Formulei 1 a fost marcată de scârba faţă de ordinele de echipă utilizate (în special şi excesiv) de Scuderia Ferrari, inclusiv, sau mai ales întru favorizarea fără pic de ruşine, chiar şi atunci când nu se justifica din punct de vedere tactic, lui Michael Schumacher, ale cărui recorduri tocmai de aceea sunt şi foarte greu de egalat acum, mai cu seamă de către un pilot ca Lewis Hamilton, a cărui carieră s-a derulat, dimpotrivă, la echipe caracterizate (în general, şi în particular McLaren) de fair-play faţă de şi între piloţi. [Ba, la o adică, dacă mă întrebaţi pe mine, poate subiectiv fiind, la Mercedes britanicul a fost privat de (încă) un titlu în disputa cu mai de-al casei german Nico Rosberg, dar asta e altă poveste].

Cu toate acestea, şi chiar dacă mi-am păstrat nealterată aversiunea faţă de italieni, trebuie mai întâi să spun că am vărsat o lacrimă în timpul Marelui Premiu al Bahrainului, când tânărul Charles Leclerc – singurul pilot al Scuderiei, poate alături de Kimi Raikkonen, care îmi poate deveni relativ simpatic, mai ales dacă va continua să-l bată pe Vettel – a fost lovit de ghinion, pierzând, fie şi în favoarea lui Hamilton, o cursă pe care merita din plin să o câştige, în schimb la următoarea, din China, mi s-a părut deplasat din partea lui să comenteze atât de insistent altminteri foarte şi/dar la fel ca întotdeauna de ostentativele şi penibilele intervenţii (radio) prin care i se cerea să cedeze poziţia pe pistă coechipierului, asta pentru că, pe de-o parte, ar fi trebuit să ştie foarte bine (măcar din cărţile de istorie şi clipurile de pe Youtube, dacă vârsta fireşte că nu i-a permis să trăiască pe viu, ca mine, asemenea scene dezgustătoare) la ce echipă se duce şi care ar putea fi statutul lui măcar în primii ani, iar pe de alta, până şi din punctul meu de vedere Ferrari se află în poate primul moment al istoriei (sau cel puţin de când urmăresc eu Marele Circ) când asemenea practici pot fi oarecum de înţeles, date fiind seceta prelungită de rezultate şi faptul că doar aşa pare să-şi sporească şansele de a triumfa în faţa celor de la Mercedes. Cu alte cuvinte, nu pe vremea când Schumacher oricum domina competiţia, neavând nevoie ca alde Irvine, Barrichello şi Massa să fie privaţi de victorii doar pentru a-i rotunji lui palmaresul, ci acum, când n-au mai luat un titlu mondial tocmai… de pe atunci.

Aşa stând lucrurile, nu m-ar mira ca “impardonabilele greşeli tactice” prin care italienii i-au ruinat lui Leclerc şi cursa de duminica trecută, făcându-l să termine abia pe locul al cincilea, cu două în urma coechipierului şi chiar după Max Verstappen de la Red Bull, prin câteva decizii chipurile (doar) neinspirate – intrări aleatorii la boxe, ba prea devreme, ba prea târziu; alegeri bizare de pneuri… – să fi fost nu atât o încercare (disperată) de a-i bloca pe adversari şi a-i da o mână de ajutor lui Vettel (ceea ce nici nu s-a întâmplat, Mercedes obţinând o “dublă”), cât pur şi simplu un mod de a-i arăta monegascului pisica, pentru a-l pune la punct şi a-l face să înţeleagă că – la urma urmelor (pe bună dreptate) – stă la cheremul echipei, fără sprijinul căreia nu poate obţine rezultate notabile, oricât ar fi el de megatalent(at).

Mai pe (relativ) scurt: “ciocu’ mic, că ai o carieră întreagă înainte şi ar fi păcat să-i dai cu piciorul înainte s-o începi cu adevărat (cu stângu’)”!

luni, 22 aprilie 2019

(PSEUDO)PARADOXURILE UNEI ÎNFRÂNGERI (NE)AŞTEPTATE

Unul dintre nenumăratele (mini)(pseudo)paradoxuri ale întâlnirii dintre România şi Franţa din semifinalele Fed Cup, pierdută la limită de fetele noastre, a fost exprimat în mod mai degrabă subconştient de către Florin Segărceanu, căpitanul nejucător (şi cam nefolositor) al tricolorelor, care, cu o zi înaintea startului, declara că România este favorită (“pe hârtie”), însă, în afara celor două victorii “sigure” ale Simonei Halep, nu prea ştie de unde va veni a treia, ceea ce, la o mai profundă (psih)analiză logică, însemna tocmai că, dimpotrivă, cam ştia de unde vor veni cele trei înfrângeri care de fapt o situau în postura de adevărată favorită pe Franţa!

La fel de contradictorii au fost opiniile unor (aceiaşi) “experţi”, care, după ce întreaga săptămână premergătoare partidelor explicau că “racheta numărul 2” nu are cum să fie alta decât Mihaela Buzărnescu, aflată, chipurile, în revenire de formă după ce a făcut un meci (pierdut!) “nemaipomenit” cu Wozniacki la Charleston (în paranteză fie spus, trei sferturi dintre jucătoarele, chiar şi din afara topului 100, BĂTUTE de Simona de-a lungul timpului au făcut asemenea meciuri “nemaipomenite” cu ea, poate cele mai bune din cariere), ajunseseră să-l critice pe Segărceanu că nu a preferat-o, totuşi, pe Irina Begu, asta chiar şi după ce aceasta din urmă tocmai pierduse relativ lamentabil nu la “racheta numărul 1” a Franţei, Caroline Garcia, ci la cea cu numărul cam 4, Pauline Parmentier!

Pe de altă parte, dacă am porni de la premisa, poate falsă, că fetele noastre chiar erau favorite, si(n)gurul vinovat pentru, aşadar, “surpriza” de a nu ne fi calificat în finală este într-adevăr Florin Segărceanu, însă din alte motive.

Mai întâi, trebuie să recunoaştem faptul (neremarcat mai de nimeni) că, tot ca un paradox, această semifinală ne-a prins într-unul dintre cele mai nefericite momente ale “naţionalei” din ultimii ani, când, în afara Simonei, nu mai avem în prima sută mondială decât vreo două jucătoare, şi ele ieşite din formă, cu înfrângeri practic pe linie în actualul sezon, asta după ce, până nu de mult, fuseseră vreo patru-cinci în primele cincizeci, astfel încât deciziile căpitanului nejucător nu au fost deloc facile. Prin urmare, chiar dacă, personal, aş fi văzut-o (doar) în prima zi drept “racheta numărul 2” pe Monica Niculescu, singura care a mai legat ceva victorii anul ăsta, măcar în (pre)calificările unor turnee la care, de pildă, Buzărnescu, graţie poziţiei în clasamentul WTA moştenite de anul trecut, ajungea direct pe tabloul principal, unde însă pierdea din primul tur, în timp ce Monica parcă a mai ajuns chiar şi prin al doilea, pot înţelege opţiunea prudentă, “la alibi”, a lui Segărceanu, care a vrut mai degrabă să se pună la adăpost de reproşurile că a(r fi) ţinut-o pe tuşă pe, nu-i aşa?, a treizecea jucătoare a lumii (Buzărnescu), preferând-o pe a optzeci şi treia (Begu) sau chiar una din afara primei sute (Niculescu, 132).

N-am înţeles, în schimb, nici la el şi nici la “analişti”, de unde şi până unde “meciul-cheie” al partidei trebuia să fie cel dintre racheta noastră numărul 2 şi racheta lor numărul… 1, când şansele mai mari de a aduce punctul acela decisiv neîntrezărit nici măcar de Segărceanu erau, desigur, la întâlnirea dintre numerele 2, oricare ar fi fost ele. (Ca o paranteză, singura scuză a căpitanului nostru nejucător ar fi ca toată strategia cu Buzărnescu în prima zi şi Begu în a doua să fi fost stabilită încă dinaintea primelor dueluri şi cu argumentul că o simţise pe Begu mai în formă, astel încât a păstrat-o pentru acea întâlnire a numerelor 2, decisivă. Mai probabil însă e că a introdus-o pe Begu doar fiindcă nu l-a mulţumit prestaţia celeilalte, lucru care vine într-o nouă contradicţie cu propriile declaraţii de la final, când a spus că nu regretă niciuna dintre decizii, deşi pare că a regretat-o măcar pe prima. Cât despre “analişti”, ei s-au dovedit încă o dată confuzi, pentru că preferinţa lor pentru Begu în prima zi pornea de la ideea că aceasta ar fi şi câştigat meciul cu Garcia, astfel încât în a doua nici nu mai conta cine joacă, fiindcă am fi făcut deja 3-0 după meciul de duminică al Simonei.)

Sigur, n-ar fi pentru prima oară când eu însumi aş fi bănuit de inconsecvenţă pe diferite subiecte, însă, deşi, cum spunem, n-aş fi vrut-o deloc pe Buzărnescu – care, dincolo de prestaţia modestă, ce nu a făcut decât, cumva, să-mi ofere palida satisfacţie că am avut dreptate, m-a enervat (dar se pare că numai pe mine) prin faptul că a părut, pur şi simplu, din alt film, venind, de pildă, pe teren, îmbăcată în alb-albastru, ca franţuzoaicele, probabil deoarece, cu mai noile ei fumuri de fotomodel (închipuit), a considerat că galbenul nu o prinde (nici eu nu sunt fan al acestei culori, cea mai... palidă de pe tricolor, dar când toată lumea, în frunte cu minunata noastră galerie, s-a echipat aşa, putea şi ea să împrumute un tricou de la Simona, cum parcă a făcut, a doua zi, Monica, sau măcar să şi-l bage pe cel alb al ei la spălat în aceeaşi apă), întrebându-se apoi ca toanta de ce nu e la fel de iubită şi susţinută ca Simo –, dacă tot a pornit la drum cu ea, Segărceanu ar fi trebuit să o păstreze şi în al doilea meci de simplu, unde avea oricum mai multe şanse decât cu Garcia, mai ales că – în condiţiile unei suprafeţe de joc ciudate, din care mingea sărea mult, iar uneori strâmb şi care presupun că şi-a schimbat puţin caracteristicile faţă de antrenamente atunci când sala s-a umplut de lume – a doua zi era acomodată cu ea, ceea ce nu se putea spune despre Parmentier sau Cornet, fiind previzibil că francezii o vor păstra pe Mladenovic pentru meciul de dublu. Bineînţeles că un mare rol în a o încuraja pe Buzărnescu după înfrângerea cu Garcia îi revenea (chiar) lui Florin Segărceanu (presupun că de un mental coach n-au mai fost bani şi loc în şi-aşa stufoasa delegaţie a României, cu Cosac, Tecşor, toţi antrenorii personali ai fetelor şi aşa mai departe), care o putea consola că a pierdut, totuşi, la cea mai bună jucătoare a adversarelor, una care a fost prin top 10 WTA, care era să o bată şi pe Simona etc., pe când o Mladenovic, dar mai probabil Cornet sau Parmentier erau cu mult mai accesibile, inclusiv prin prisma clasamentului şi a evoluţiilor din acest an.

În felul acesta, chiar şi dacă Buzărnescu (obişnuită deja şi cu atmosfera, pentru că în prima zi a fost de-a dreptul transfigurată de emoţii) ar fi pierdut, o aveam odihnită pe Begu pentru a reface “cuplul de aur” din Cehia, cu Monica Niculescu (în condiţii similare, cu adversare mai bune, dar obosite), mizând şi pe faptul că, la ei, Garcia fusese stoarsă de puteri de către Simona. Aşa, în schimb, am forţat-o şi noi pe Simona, care, ce-i drept, a făcut, cel puţin până la un moment dat, când a ajuns-o sfârşeala, şi un meci de dublu excelent doar fiindcă şi obosită moartă şi, eventual, în convalescenţă după gripă e mult peste oricare din celelalte fete ale noastre, însă cu două jucătoare proaspete şi mai obişnuite una cu alta poate că am fi avut şi acolo mai mulţi sorţi de izbândă.

În concluzie şi, repet, (doar) dacă am fi pornit cu adevărat favoriţi, practic s-a cam greşit tot ce se putea greşi, în primul rând faţă de Simona, care ar fi meritat (de una singură) această calificare (în finală), iar Segărceanu ar fi trebuit să dea dovadă inclusiv de bărbăţia (pe care sigur ar fi avut-o Ilie Năstase, de pildă) de a o refuza pe Simona dacă ea a fost cea care a insistat să joace la dublu, existând şi varianta Raluca Olaru (care n-o fi fost luată în Franţa doar pentru ochii ei superbi). Aşa, rămâne pe altădată, la fel cum a rămas (în 1994) şi o calificare a naţionalei de fotbal în (pen)ultima fază a unui turneu al CM... care, desigur, n-a mai venit şi nici n-o să mai vină prea curând, dacă vreodată.

vineri, 19 aprilie 2019

CU “L” DE LA LIGA (1)

Doar ca să nu mai pun un P.P.S. la articolul de ieri, cu o introducere de genul “în altă altă ordine de idei” sau “în şi mai altă ordine de idei”, revin astăzi cu unul întreg referitor la fotbalul românesc, mai precis, de data asta, la sistemul competiţional, respectiv, încă şi mai precis, la modul de organizare al Ligii 1, tot mai contestat (şi el) de către cei care doresc revenirea la unul cu 18, dacă nu chiar 20 de echipe, că, vezi Doamne, aşa e în campionatele adevărate, “din vest”, cu care avem toate motivele să ne comparăm, cel mai adesea în defavoarea… lor. (?!)

Uitate fiind deja vremurile (pe care unii puţoi din presa sportivă de fapt nici nu le-au trăit pe pielea lor) când, uneori încă de pe la jumătatea turului, şi, cu siguranţă, cel târziu, de prin retur, cel puţin 10 echipe, dacă nu 12, clasate între locurile 4-5 şi, respectiv, 14-15, bălteau sau, şi mai rău, făceau celebrele jocuri ale “cooperativei”, favorizând pe cine oferea mai mult, pentru că nu mai aveau niciun (alt) obiectiv, de vreme ce se cam ştiau şi formaţiile calificate în cupele europene şi cele retrogradate, contestatarii actualului sistem – unul care mă face chiar şi pe mine, care îmi pierdusem de mult (mai precis, fix de pe atunci!) interesul pentru întrecerea internă, să aştept cu sufletul la gură “etapa următoare”, mai ales din play-off, chiar dacă, ce-i drept, odată început “meciul-vedetă”, “capul de afiş”, “derby-ul”, mă plictisesc îngrozitor după cinci minute şi îl las doar pe cel mai mic ecran disponibil conectat la internet, cel al un telefon mobil păstrat în uz doar pentru aşa ceva, şi comut televizoarele şi laptopul la meciurile adevărate, din Anglia sau (mai rar) Italia ori [(doar) dacă e vreun Real-Barca] Spania, dar mai adesea pe alte discipline sportive (F1, MotoGP, tenis, snooker…), plus un film sau un serial (da, am o atenţie distributivă ceva de speriat!), dar mă interesează rezultatul final şi sunt numai urechi la comentariile de după – contestatarii, aşadar, doresc îngroparea lui sau măcar “modernizarea”, una dintre propunerile mai moderate fiind aceea ca în play-off să fie tot opt echipe, ca şi în play-out, asta în condiţiile în care cam aceiaşi indivizi constată cu tristeţe/revoltă că şi în actuala ediţie există două mâini moarte, Sepsi şi Astra, fără niciun alt obiectiv în afara celui deja atins, de a… intra în play-off, şi doar revirimentul recent al Viitorului face ca ele să nu fie trei (adică jumătate!), aşa că, din punctul meu de vedere, chiar nu mai e nevoie de ÎNCĂ două (de pildă, Gaz Metan şi Botoşani), mai ales acum, când locurile în cupele europene sunt atât de/tot mai puţine. În schimb, dacă tot e să umblăm la sistem, poate ar fi bine ca din cele opt echipe din play-out să retrogradeze nu (doar) trei, ci (cel puţin) patru, două direct şi două la baraj sau trei şi una... Sau, şi mai bine, să rămână şi în play-out şase (fie şi cu doar 2+1 la retrogradare), asta ca să fie fericiţi şi cei care deplâng “inechitatea” că play-out-ul e mai lung (şi, deci, mai obositor) decât play-off-ul, deşi putea fi socotit şi ăsta drept un stimulent (în plus) pentru echipe să acceadă în partea superioară a clasamentului.

Cât despre controversata măsură a înjumătăţirii punctelor, criticată, an de an, în special de cei aflaţi în frunte la sfârşitul sezonului regulat (da, aşa e corect, ca “futut”, nu “regular”!), doar graţie ei mai avem de ce să ne uităm acum la finalul de sezon, deşi chiar şi aşa pentru mulţi “analişti” campionatul s-a încheiat deja, cu triumful CFR-ului, care, după comentariile lor, ai avea impresia că a câştigat până acum doar cu de la 4-0 în sus, astfel încât e de neconceput să nu poată da măcar câte un 2 sau 3-0 în orice meci, când, de fapt, tradiţionalul lor 1-0 fragil poate fi neutralizat oricând printr-o bară în loc de gol (în ultimul minut) şi, în consecinţă, un 0-0, care, pe de altă parte, dacă ar fi să fac pe Mama Omida sau Mitică Dragomir, aş zice că tot nu i-ar ajunge FCSB-ului, care categoric e în stare să piardă până în ultima etapă – teoretic decisivă, cu meciul direct pe Arena Naţională – şi mai multe puncte decât clujenii.

Din (ne)fericire, favorita mea iniţială la câştigarea titlului, Craiova [oricare ar fi ea, câtă vreme nu e CFR şi/sau (fosta) Steaua], a ieşit din cărţi cam fix odată cu instalarea în funcţia de preşedinte a piezei rele Sorin Cârţu (altminteri un tip foarte simpatic), de la care oltenii n-au mai câştigat nimic, iar după oricum absurda înlocuire a lui Mangia le doresc tot răul nu din lume, ci doar din campionat şi cupă, unde îi vreau pe podium şi câştigători ai trofeului pe cei de la Viitorul lui Hagi & Son.

joi, 18 aprilie 2019

CU “U” DE LA ANDĂR

Ca mare iubitor al sportului, în general, şi al fotbalului, în particular, n-am fost niciodată de acord cu ideea, altminteri destul de răspândită în societate, că toţi cei implicaţi în fenomen, inclusiv (sau mai ales) ziariştii de profil, sunt persoane cu abilităţi intelectuale mai degrabă limitate, însă discuţiile din ultima vreme pe tema obligativităţii introducerii a doi jucători cu vârsta sub 21 de ani în echipele de Liga 1 m-au cam făcut să-mi schimb părerea.

De altfel, în cartea mea de adrese (vorba lui Ţiriac), două personaje odinioară simpatice şi respectabile ca Helmut Duckadam şi Florin Prunea au intrat (definitiv) pe lista celor nefrecventabile spre odioase încă din prima fază, când se opuneau cu vehemenţă prevederii (regulamentare) de a se folosi (chiar şi) UN SINGUR jucător S21 (adică “sub douăzeci şi unu”, spre deosebire de penibila construcţie romgleză “andăr douăzeci şi unu”, mai rea şi decât anglicismul pur andărtuentiuan), pe motiv că marile lor cluburi – FCSB, respectiv… Poli Iaşi – ar fi defavorizate, de vreme ce, vezi Doamne, poate chiar spre deosebire de altele, îşi permit să aducă fotbalişti de mare valoare din Burkina Faso cu vârste de peste 35. (Argument mercantil aproape logic prin comparaţie cu cele de acum, după cum se va vedea.)

Între timp, printr-o stranie coincidenţă (dacă ar fi să ne luăm după minţile puţine ale unor în special jurnalişti), măsura implementată (cu forţa) a dat primele roade, naţionala S21 calificându-se pentru prima oară după (de data asta printr-o mai degrabă reală coincidenţă) tot atâţia ani la un turneu final, motiv temeinic de a se trece la următoarea etapă a experimentului (pentru scoaterea fotbalului românesc din căcatul în care se bălăceşte de zeci de ani din cauza unora precum cei amintiţi), întâmpinată – în mod firesc de nefiresc, având în vedere în ce ţară ne aflăm, dar surprinzător dacă am trăi în alta, cu adevărat civilizată – cu şi mai mari rezerve, inclusiv de unii despre care nu-mi amintesc să fi fost atât de virulenţi la început, dar – la fel de obişnuit de aberant pe aceste meleaguri – au devenit abia când lucrurile par să meargă în direcţia bună.

Dincolo însă de poziţia în sine, “de principiu”, a adversarilor acestei măsuri, încă şi mai absurde sunt “argumentele” lor, în număr (după socoteala mea) de trei:

Cel mai stupid dintre ele, adus de cel mai stupid dintre adversari, ar fi că se sacrifică – vezi Doamne – glorioasa noastră competiţie internă (motiv pentru care idiotul făcea apel la televiziuni să boicoteze ideea Federaţiei, ca să nu ajungă să transmită o ligă de juniori!), doar de dragul de a se obţine nişte calificări la turneele finale ale CE… S21! Aşadar, după atâţia ani de dispute şi frământări, atât a înţeles individul: că e vorba strict de competiţiile pentru tineret, care tineret, probabil, în mintea lui, odată ajuns bun pentru naţionala mare ar fi împuşcat sau ceva. Mai mult nu cred că e de comentat.

O altă minte creaţă strălucită susţinea (sus şi tare) că o echipă cu doi puşti introduşi obligatoriu în rândurile ei ar evolua, practic, în inferioritate numerică, în nouă jucători, numai că isteţul pierdea din vedere faptul că… şi cealaltă echipă, respectiv adversă, ar fi tot “în inferioritate”, măsura aplicându-se TUTUROR formaţiilor de primă ligă, aşa încât, în cel mai rău caz, am avea un meci cu nouă contra nouă, ceea ce, în paranteză fie spus, ar putea spori spectacolul.

În sfârşit, ultima şi cea mai periculoasă dintre obiecţii, cea de tip “analist/expert”, este că redutabilele noastre echipele ar fi defavorizate în competiţiile europene, acolo unde ne-au adus atâtea satisfacţii şi rezultate de răsunet.

Dat fiind că, poate nu chiar cititorul meu fidel, dar unii ocazionali ar fi tentaţi să-şi spună (şi ei) “da, asta chiar e o problemă!” şi cum nici în talk-show-urile unde o asemenea enormitate a fost rostită nu am sesizat, încă, pe cineva care să o combată, semn… îngrijorător, aş vrea să le atrag atenţia tuturor că, din câte sunt sigur că am înţeles eu corect, măsura se aplică strict pentru meciurile interne, de Liga 1 (cred că nici măcar în cupă). Prin urmare, din două una: fie cluburile româneşti angrenate în UEL şi UCL ajung să-i integreze ca titulari de bază pe cei doi jucători sub 21 de ani (că, din fericire, s-a mai văzut câte un Ianis Hagi, un Man, un Coman, un Moruţan…), astfel încât îi pot folosi normal, fie nu, dar atunci au dreptul să îi substituie cu valoroşii adevăraţi, Messii şi Ronalzii ăia de peste 35 pe care nu se poate să nu îi aibă în lot, aşa, pentru la o adică.

De altfel, orice echipă (inclusiv ale noastre) implicată pe mai mai multe fronturi (campionat, cupă naţională, cupe europene) foloseşte principiul rotaţiei, aliniind cel puţin două formule de 11 aproximativ diferite; ei bine, ai noştri o s-o folosescă pe cea cu internaţionalii de marcă din Burkina Faso în Europa. Caz rezolvat. (În situaţiile fericite, jucătorul de peste 35 de ani poate chiar să fie o soluţie pentru a-l odihni pe cel de sub 21, mai necesar în bătăliile interne, dacă se va dovedi vreun Ionuţ Radu, acum titular incontestabil în amărâta de Serie A.)


P.S. Oarecum în altă ordine de idei, doar pentru că sunt la capitolul “atras atenţia”, i-aş sugera lui Gigi Becali ca, pentru optimizarea câştigurilor din transferurile de jucători, să aplice mai degrabă metoda lui Hagi (cealaltă decât de a-i vinde prea scump lui… Gigi Becali), şi anume de a-şi da nestematele de 50 de milioane de euro fie şi pe numai 2-3, dar cu un contract ferm conform căruia să primească X% dintr-o eventuală spre foarte probabilă revânzare.

Asta deoarece, după umila mea părerea de simplu chibiţ, şi dacă, prin absurd, la FCSB ar veni din vară, liber de contract, Messi, nimeni nu-l va cumpăra (carevasăzică de la FCSB!) cu mai mult de 10, hai 12 milioane. Doar pentru că e (la) FCSB. De la un, măcar, Anderlecht, da, poate fi valorificat şi un Man pe ăia 50, visaţi de patron.

luni, 25 martie 2019

HOLDE PÂRJOLITE ȘI FÂNTÂNI OTRĂVITE: OFENSIVI DIN MOȘI-STRĂMOȘI

La fel ca şi în politică, situaţia fotbalului românesc este cu atât mai dezolantă, practic fără nici cea mai mică rază de speranţă că se va mai ieşi vreodată la liman, cu cât “opoziţia”, respectiv alternativele la cei care se ocupă actualmente de “guvernarea” lui, la toate nivelurile, sunt cel puţin tot atât de, dacă nu chiar şi mai sinistre, dovadă stând, printre nenumărate altele, reacţiile şi aşa-zisele “analize ale specialiştilor” ce au urmat partidei Suedia-România (2-1) de sâmbătă, din preliminariile EURO 2020.

Trebuie să spun că, încă din prima repriză, până la marcarea golurilor, însă după ce suedezii rataseră deja cel puţin o imensă ocazie în urma unei faze de… contraatac, când patru jucători de-ai lor scăpaseră (“singuri”) împotriva a (numai) trei fundaşi de-ai noştri, în timp ce restul tricolorilor bălteau, altminteri bine organizaţi, grupat, undeva pe la patruzeci de metri de poarta lui Tătăruşanu după (încă) o tentativă ofensivă eşuată lamentabil din pricina unei puerile greşeli individuale, gen călcat pe minge sau preluare din patru atingeri şi pasă de jumătate de metru greşită, mă gândeam că sunt, totuşi, puţine echipe – de club sau naţionale – în lume capabile să realizeze cu succes, în acelaşi timp (recte meci), atât faza de apărare cât şi pe cea de atac, asta pentru că jocul României mi se părea unul neaşteptat de “curajos” şi “avântat”, mai ales în condiţii de deplasare şi cu un adversar superior inclusiv “pe hârtie”, conform clasamentelor FIFA, lucru pe care îl puneam (sub formă de critică acerbă!) pe seama faptului că selecţionerul Cosmin Contra s-o fi săturat ca toţi “oamenii de fotbal” să-i reproşeze (ca şi predecesorului său, Daum) la nesfârşit că evoluăm (prea) defensiv. Totuşi, în adâncul sufletului, cu un optimism care altfel nu prea mă caracterizează, speram să mă dovedesc doar eu prea cârcotaş, iar România să dea marea lovitură, ieşind de-a dreptul biruitoare la Stockholm şi debutând astfel en fanfare în noua campanie de calificare. Apoi s-a făcut 0-2.

Al doilea moment (decisiv) în care, deşi l-am înţeles la nivel uman, empatic, pe Contra (probabil aflat sub influenţa recentei calificări din UCL a lui Manchester United în faţa lui PSG printr-un gol marcat în ultimele secunde ale partidei, după ce până atunci englezii se apăraseră cu înverşunare, deşi aveau nevoie de golul acela, gândindu-se că dacă vine prea devreme le dau francezilor ocazia să mai înscrie o dată), nu i-am apreciat deloc decizia din punct de vedere tactic a fost în repriza a doua, când, imediat după marcarea golului de 1-2, l-a scos pe unul dintre cei care au contribuit la el, Puşcaş, înlocuindu-l cu un jucător de profil uşor mai… defensiv, fapt care m-a făcut să rostesc un laconic, dar sfâşietor (pentru nevastă-mea, aflată alături) “DE CEEEE?!”.

Ei bine, după toate astea, nu mică mi-a fost mirarea când i-am auzit pe absolut toţi “specialiştii” sus-amintiţi, la unison, deplângând (IARĂŞI???!!!) jocul… “timid”, “lipsit de curaj”, “la aşteptare” din prima repriză, când, în viziunea lor, ar fi trebuit să fim mai “incisivi”, mai “determinaţi”…, adicătelea să-i fi călărit dracului pe suedezi (că doar nu sunt brazilieni sau nemţi!), masându-i în propriul careu şi sufocându-i cu şuturi la poartă din toate poziţiile, centrări, cornere, combinaţii spectaculoase în careu etc., aşa cum… NU a făcut România nici măcar pe vremea “Generaţiei de Aur”, când nu era în stare să călărească decât (tot) Malta şi Feroe, în timp ce cu Argentina, Columbia (exemplele celebre), dar şi cu Elveţia sau… Suedia (care tot nu erau Brazilia sau Germania!), îmi sărea inima din piept în fiecare minut al partidei, fiindcă pericolul la poarta noastră părea întruna iminent, cu toate că, acum, la zeci de ani după războaiele de-atunci, tocmai viteji ca Gabi Balint şi Ilie Dumitrescu sunt principalii propovăduitori ai jocului “ofensiv”, influenţaţi (ca să nu spun prostiţi), probabil, de meciurile văzute prin Champions League, care îi fac să confunde în minţile lor România cu Real Madrid, Barcelona, Manchester City, Bayern, PSG şi, parţial, Liverpool, cam singurele echipe cu adevărat “ofensive”, cu menţiunea că unele dintre ele de-aia nici nu au ajuns prea departe în competiţie, iar mai toate celelalte (la care pot s-o adaug pe Arsenal, al cărei fan înfocat sunt, aşa că ştiu multe despre echipele care “joacă frumos”, “produc fotbal”, dar care sunt absolut penibile în apărare) au probleme (defensive) majore când întâlnesc o rivală cu profil similar.

Pe lângă faptul că, după o viaţă întreagă dedicată fotbalului, inclusiv la nivel înalt, oamenii aceştia pur şi simplu nu sunt în stare să distingă între ceea ce îşi propune să joace o echipă şi ceea ce poate ea cu adevărat (chestie care îmi aminteşte de bancul cu ceferistul care nu înţelesese până în pragul pensiei ce rost avusese să ciocănească în roţile vagoanelor), unii dintre ei se arată încă şi mai schizoizi atunci când, pe de-o parte, recunosc – cu pretenţia de a fi “vocile raţiunii” – mijloacele de exprimare modeste, limitate ale jucătorilor din actuala generaţie a naţionalei, dar, pe de alta, tot vor ca şi aşa, rudimentari cum sunt, să mizeze totul pe cartea atacului, în minţile lor aici greşind, pesemne, echipele mici, gen Liechtenstein sau Gibraltar (cu care semănăm tot mai mult), fiindcă atunci când dau de vreo Germanie sau Franţă se baricadează în apărare [şi (tot) iau o căruţă de goluri], în loc să se năpustească peste adversarii doar teoretic mai valoroşi. Atunci, bine.

În aceste condiţii, îmi reiterez convingerea că România nu va mai pupa calificare la vreun turneu final (fie şi cu 48 de echipe) din următoarele (încă) două decenii până când la cârma ei nu va ajunge Dan Petrescu.


P.S. Sigur, (tot) ca în dezbaterile pe teme politice, când interlocutorii se arată incapabili să înţeleagă ceea ce lor li se pare “inconsecvenţa”… celorlalţi, nu mi-ar fi de ajuns nici zece pagini să le explic unora (dintre prieteni) de ce mi-aş fi dorit să jucăm “defensiv” la 0-0, dar să începem sau, în condiţiile de sâmbătă, practic să continuăm s-o facem ofensiv nu doar la 0-2, ci şi la 1-2. Pe foarte scurt, cam din aceleaşi considerente (variabile) pentru care, de sucit ce sunt, ba mă înfofolesc cu pulover şi palton (iarna), ba mă îmbrac în tricou şi cu pantaloni scurţi (vara).

duminică, 24 februarie 2019

OSCAR 2019: TOATE PREMIILE OCOLESC “ROMA”

Mai în(spre) ultima clipă decât oricând şi graţie unor investiţii (băneşti) mai mari ca niciodată în bilete de cinema şi abonamente la platformele online, am reuşit să văd şi anul acesta în timp util toate filmele nominalizate la principalele categorii ale Premiilor Oscar, cu excepţia “capodoperei” “Roma”, din care, deşi am avut-o la dispoziţie pe Netflix şi am manifestat toată bunăvoinţa, n-am putut să urmăresc mai mult de (primele) zece minute, în care protagonistele (presupun că femeile acelea luate de pe stradă şi devenite direct “actriţe de Oscar”) ştergeau praful şi spălau vasele, pe îndelete, într-o locuinţă, aşa încât am făcut pur şi simplu abstracţie de ea, cu atât mai mult cu cât – ca dovadă că nu e o prejudecată de-a mea cauzată de limbă, subiect, (non)actori sau faptul că e alb-negru – am realizat cu întârziere că regizorul, Alfonso Cuarón, este acelaşi care a făcut şi “Gravity” (iar de atunci până acum n-a mai făcut nimic!), un film care ar fi fost absolut pe gustul meu (limbă, subiect, actori, Techni/Eastman...color), dacă nu mi s-ar fi părut pur şi simplu foarte slab, în ciuda nenumăratelor premii obţinute (şi de el).

În altă ordine de idei, am remarcat că, anul acesta, cota de peliculă alocată realizatorilor de la Hollywood a fost de (fix) 135 minute (2 ore şi 15 minute), durată avută, cu minuscule variaţii (132, 134…), nu doar de şapte din cele opt filme nominalizate la categoria supremă, ci şi de alte cel puţin zece-douăsprezece aspirante văzute (doar) de mine, ceea ce pare un nivel de criză, deoarece este în netă scădere faţă de cel din 2012, când, aşa cum consemnam la vremea respectivă, mai toate aveau (fix) 2 ore şi 45 de minute. Asta dacă nu cumva s-or fi schimbat între timp preferinţele cinefililor, puse în evidenţă în mod ştiinţific de studiile efectuate cu ajutorul unor “focus grupuri” atent selecţionate de către cercetătorii de la prestigioasele universităţi americane (de film).

Iată, aşadar, preferinţele mele:

Cel mai bun actor în rol principal: Viggo Mortensen – “Green Book”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Melissa McCarthy – “Can You Ever Forgive Me?”

Cel mai bun actor în rol secundar: Richard E. Grant – “Can You Ever Forgive Me?”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Amy Adams – “Vice”

Cel mai bun scenariu original: “First Reformed” – Paul Schrader

Cel mai bun scenariu adaptat: “BlacKkKlansman” – Charlie Wachtel & David Rabinowitz and Kevin Willmott & Spike Lee

Cel mai bun regizor: Yorgos Lanthimos – “The Favourite”

Cel mai bun film: “Green Book”

luni, 18 februarie 2019

A MAI TRECUT UN AN (DEGEABA)

Blestemul Eurovision loveşte din nou România: indiferent de (non)valoarea concurenţilor, de componenţa (mai largă sau mai restrânsă, mai neaoşă sau mai internaţională) juriului (“de specialitate”), de ponderea (mai mare sau mai mică a) publicului  în decizie sau de sistemul de organizare a fazelor naţionale (cu sau fără televizarea etapelor de preselecţie; cu două, trei sau… cinci semifinale; cu şase, zece sau douăsprezece melodii în “marea” finală etc.), piesa selectată este, în mod invariabil, una dintre cele mai slabe prezente în concurs, iar cea mai bună termină pe locul doi sau trei!

Anul acesta, dat fiind nivelul extrem de scăzut al participanţilor, nici nu aveam de gând să scriu, fiindcă îmi era practic indiferent ce se întâmplă, însă prestaţia de aseară, din finală, a Bellei Santiago [care în semifinală – fără să pot spune că mă dezamăgise, de vreme ce apariţia-revelaţie (pentru mine) de anul trecut se datorase (şi) celor de la Jukebox – mă lăsase rece], cu un “show” interesant, pastişat puţin (mai mult) după cel al Ruslanei, din 2004, care, cu largul aport al celor patru macho-dansatori din fundal, a pus în valoare nu doar calităţile vocale şi farmecul personal al interpretei, ci şi o compoziţie muzicală altminteri, ce-i drept, mai potrivită pentru un “Afrovision” şi care, dacă ai asculta-o la radio, te-ar cam face să schimbi postul, îmi dăduse o rază de speranţă, mai ales când am văzut că a primit câte zece puncte de la toţi membrii juriului româno-moldo-alogen, cu excepţia notabil de penibilă a duduii Emmelie de Forest, câştigătoarea Eurovision 2013 (când şi arăta, nu doar cânta mai bine decât acum), care, mai degrabă din precauţie, pentru a nu periclita şansele melodiei din ţara natală de a se califica din semifinala ediţiei internaţionale, programată pe 16 mai, când Danemarca şi România se vor afla în competiţie directă (!), i-a acordat fix zero puncte!

În cele din urmă, din păcate, triumfătoare a ieşit mediocra ilustră necunoscută Ester Peony, plasată de votul publicului (valorând, ca niciodată, numai o şeptime din total) pe locul 8 din 12 (!), cu (doar) 3 puncte, în timp ce Bella Santiago a fost, de bine, de rău, pe 3, cu 8 puncte, devansată de alte două piese măcar suportabile, cea interpretată de Laura Bretan [şi care putea fi mai bună dacă nu începea (cu adevărat), după o sesiune de vocalize, abia când se termina] şi cântecelul cam de munte, uşurel şi zglobiu, cu refren de la un capăt la celălalt, al rockerilor de la “Trooper”.

Personal aştept cu nerăbdare să văd nu previzibilul eşec lamentabil de la Tel Aviv, de peste (nici) trei luni, ci ce sistem de calificare mai inventează TVR la anul pentru a selecta noua cea mai proastă piesă care să ne reprezinte.


P.S. Mi s-a părut mie sau Selecţia Naţională Eurovision de anul acesta a fost un soi de 10 august 2018 (anti)muzical, cu majoritatea participanţilor veniţi de prin diaspora, abia bălmăjind în română, să ne înveţe democr cum se cântă?

luni, 11 februarie 2019

PRIMARU’ BATE TOBA

Poate să sune cam lipsit de patriotism sau ceva, însă cele două victorii obţinute de Simona Halep în meciurile de simplu, cu Karolina Pliskova şi (nostima) Katerina Siniakova, mi-au produs o satisfacţie mai mare decât întregul succes al echipei noastre de Fed Cup în faţa deţinătoarei titlului, Cehia, care (succes) – pe lângă faptul că la un moment dat părea improbabil, dată fiind lipsa de formă a celorlalte componente, în frunte (sau la coadă) cu Mihaela Buzărnescu, mai preocupată în ultima vreme de viitoarea ei carieră de fotomodel pentru revistele horror decât de tenis (tot weekendul m-am întrebat dacă machiajul acela sinistru şi strident cu care a apărut pe teren a fost unul proaspăt, făcut fiindcă i s-a părut ei că tocmai a descoperit ce bine îi stă, sau pur şi simplu nu i se mai ştersese cel de la ultima şedinţă foto, din urmă cu câteva zile) – m-a bucurat tot din perspectiva Simonei, care a scăpat în acest fel de corvoada de a explica un eşec al echipei fără să pară îngâmfată sau arogantă faţă de coechipierele care îşi vor fi bătut joc de victoriile ei, dintre care ultima, cu mai vechea ei “clientă” Pliskova, a venit – din punctul meu de vedere, opus verdictului dat de cel mai cunoscut “expert” în tenis din România – pe fondul unei evoluţii excelente, raportată, desigur, la calităţile jucătoarei noastre, care, tot fără să pună “scurte” sau să trimită “slice”-uri (inclusiv când ar fi fost imperios necesar), a luptat efectiv pentru fiecare minge, alergând (şi ajungând) şi după (respectiv, la) unele fără nicio perspectivă de a fi câştigate, dar care o exasperau pe adversară chiar şi când aceasta obţinea (lejer) punctul.

Până la urmă, mai degrabă abnegaţia decât iscusinţa dovedită în partida de dublu (împotriva perechii numărul 1 în lume!) de către Monica Niculescu şi Irina Begu, pe fondul văditei oboseli acumulate de aceeaşi nostimă Siniakova după vreo şase ore de joc, ne-a adus o calificare altminteri puţin scontată în semifinalele competiţiei, programate pe 20-21 aprilie, dată până la care e de nădăjduit ca fetele noastre să revină la un nivel (mai) bun şi în prima sută mondială (de unde cam ies pe capete), iar Mihaelei să i se şteargă rimelul.

În încheiere, nu pot să nu remarc excepţionala prestaţie a galeriei conduse de primarul în funcţie al Clujului şi fostul premier de tristă amintire al ţării, Emil Boc, care nu m-ar mira să fi inoculat singura impresie (falsă) BUNĂ despre români unor străini, făcându-i pe cehi să ne privească admirativ şi, poate, să deplângă faptul că nu sunt în stare să atingă şi ei asemenea culmi ale entuziasmului şi devotamentului faţă de sportivii care poartă culorile naţionale.

În ciuda faptului că am văzut deja la nişte jurnalişti (scorţoşi) poziţii critice faţă de “implicarea politicului în sport” şi mă aştept ca vreun alde Tolontan să pornească o amplă anchetă pentru a descoperi dacă nu cumva Emil Boc a plătit deplasarea şi cazarea cu bani sustraşi de la bugetul primăriei [în loc să construiască din ei (încă) o sală de sport adevărată (că la Cluj există una, doamnă Firea!)], gestul său mi se pare, dimpotrivă, cam tot ce se poate spera din partea unui politician român pentru sprijinirea sportului: să pună mâna pe-o tobă, să închirieze câteva autocare, poate chiar să tocmească nişte oameni pricepuţi la scandări (realmente fascinant cum nişte români au putut să cânte şi să-şi încurajeze ore în şir favoriţii la unison) şi să se erijeze în şef de galerie. Vorbesc serios.

luni, 21 ianuarie 2019

ETERNELE ÎNCEPUTURI...

Atunci când o jucătoare de tenis începe un meci absolut mizerabil, cum s-a întâmplat astăzi cu Serena Williams, este aproape imposibil ca adversara să o facă încă şi mai prost. Ei bine, Simona Halep a (ne)reuşit să găsească şi acum o cale, la fel ca şi în multe alte ocazii, despre care am tot scris de-a lungul anilor!

Fireşte că, în aceste condiţii, revenirea din setul doi şi evoluţia foarte bună până la sfârşitul partidei (din păcate, pierdută cu 1-6, 6-4, 4-6) sunt cu atât mai meritorii, dovedind cel puţin o tărie psihică remarcabilă, însă, văzând cum s-au desfăşurat ostilităţile, rămân la părerea că un început măcar decent din partea ei, cât Serena era oarecum timorată, nesigură că se mai află la un nivel suficient de bun cât să nu se facă de râs în faţa unui, totuşi, număr 1 mondial, crea premisele unei victorii a Simonei în două seturi relativ lejere.

Chiar şi aşa, rezultatele şi prestaţia ei de la Australian Open sunt mult peste aşteptări, iar dacă îşi va găsi (sau măcar căuta!) cât de curând şi un (alt) antrenor de valoare, încă mai poate realiza performanţe interesante.

marți, 15 ianuarie 2019

PUŞCHEA PE LIMBA MEA!

La scorul de 6-7, 5-4 pentru Simona Halep în meciul cu (piaza rea) Kaia Kanepi din primul tur al Australian Open, când adversara sa conducea cu 40-30 pe propriul serviciu, iar eu tocmai mă nimerisem pe recepţie într-un tur de orizont al canalelor care transmit turneul, după ce competiţia de schi la care mă uitasem până atunci intrase într-o fază neinteresantă, cu favoritele coborâte de mult, mi-am rostit în barbă ceva de genul “bine, Simona, o să stau cu tine să câştigi setul ăsta, că n-am încredere să te las iarăşi singură” şi m-am pus pe treabă în felul meu specific şi admisibil doar în faţa televizorului, nu şi în tribune, respectiv ţinându-mi degetele încrucişate şi murmurând în mod repetat “cârpa, cârpa, cârpa…” (un derivat, bazat pe simpla similitudine fonetică, al lui “zbârca”, însuşit în timpul liceului, când jucam tot felul de jocuri pe bază de concentrare şi dexteritate, doar că pe-atunci şmecheria era să îl urli cât te ţin plămânii în urechile adversarilor, în timp ce le fluturai prin faţa ochilor degetele îmbârligate) în momentul când servea estona (dar cu mare grijă să nu apară în cadru favorita, pentru ca nu cumva “blestemul” să cadă asupra ei!), procedeu care, ca în… puţine alte ocazii, a funcţionat de minune, Simona câştigând setul, iar apoi – după un “decisiv” pe care din nou l-am urmărit literalmente doar pe sărite, adică sărind de la primul schimb de mingi tocmai la ultimul – şi partida.

Toate astea pentru că n-am fost în stare să mă adun mai curând după (dar, la drept vorbind, nici înainte de) sărbătorile de iarnă ca să scriu ce îmi trecuse de mai multă vreme prin cap în legătură cu jucătoarea noastră, aşa încât, pe lângă motivele perene pentru care, ca întotdeauna de când o urmăresc (dar şi când n-o fac), mi-am dorit să învingă, a fost şi acela punctual şi vremelnic că nu voiam să par unul dintre vitejii aceia care apar după câte un război pierdut.

Acum, cu dubla satisfacţie a rezultatului, dar şi a faptului că însuşi fostul antrenor al Simonei, simpaticul Darren Cahill, a declarat înaintea partidei un lucru pe care îl remarcasem şi eu cu multă vreme în urmă, şi anume că sportiva noastră are bunul “obicei” de a nu pierde două meciuri la rând în faţa aceleiaşi adversare, pot să-mi exprim liniştit “teoria”, aşa cum intenţionam să o formulez încă dinaintea startului actualului sezon de tenis:


În ciuda declaraţiilor stereotip-optimiste ale Simonei Halep în legătură cu viitorul ei, mă întreb dacă nu cumva – cu inteligenţa şi luciditatea care o caracterizează – a ajuns (şi ea) la concluzia cam de bun-simţ că anul 2018 a reprezentat, de departe, vârful carierei sale, cu un număr nesperat (şi, probabil, de neegalat, măcar în următorul secol, de către un sportiv român) de săptămâni petrecute în fruntea ierarhiei mondiale, un prim (dar foarte posibil şi ultim) titlu de Mare Şlem şi o serie nesfârşită de (alte) premii şi distincţii mai semnificative sau mai derizorii (“cea mai frumoasă lovitură”, “cel mai lung meci”...). Dincolo de mulţimea punctelor pe care le are de apărat în prima jumătate a lui 2019 (până după Roland-Garros, să spunem) şi din cauza cărora, fără să fi făcut vreun calcul oricât de sumar, mă tem că există riscul să iasă dureros de curând chiar şi dintre primele douăzeci, nu doar cinci sau zece jucătoare ale lumii, categoric nu întinereşte (detaliu decisiv pentru o sportivă care se bazează mai ales pe calităţile atletice), iar problemele de sănătate apărute la sfârşitul sezonului trecut, chiar dacă uşor misterioase, nu au cum să nu-i afecteze randamentul.

(Doar) Aşa s-ar explica, de pildă, seninătatea cu care pare să privească absenţa din stafful ei a unui antrenor de top (sper că şi-a păstrat măcar “mental coach”-ul, decizie pentru care nu trebuie decât să se uite la alde Buzărnescu, Ana Bogdan, Monica Niculescu, Sorana Cîrstea sau Begu, deja bătute din clipa în care pe parcursul unui meci ajung într-o situaţie favorabilă pe care n-o fructifică imediat), antrenor în, respectiv pe, care cred că mai degrabă nu vrea să-şi investească ceea ce ar putea să însemne o (prea) mare parte din câştigurile (băneşti) viitoare (şi chiar trecute), decât că nu-l consideră absolut necesar, aşa cum, în paranteză fie spus cu mirare, chiar nu-l consideră unul dintre mentorii ei, Ion Ţiriac, personaj despre care îmi imaginam că în atâţia ani de carieră (inclusiv ca antrenor!) şi de viaţă a acumulat o înţelepciune mai mare decât să declare că “Simona ştie ce are de făcut şi fără antrenor, şi o face bine, că doar de-aia a ajuns numărul 1 mondial”! (Dar cu antrenor, domnule Ţiriac!) Cum spuneam, constănţeanca e mai lucidă şi mai inteligentă de-atât, şi probabil a realizat, doar, că, la momentul actual, şi cu şi fără un antrenor (de top) soarta îi cam este pecetluită. Un Florin Segărceanu (pe care, sincer să fiu, m-am bucurat să-l văd alături de ea, în loja de la Melbourne) e de-ajuns ca să nu asistăm de-a dreptul la o prăbuşire în clasamente.

Oricum, eu unul nu mai sunt în stare să trec prin emoţiile din anii trecuţi, aşa încât doar îi voi ţine pumnii de la distanţă (inclusiv DE televizor), voi comuta din când în când pe posturile care îi transmit meciurile (poate mai des când joacă în compania “iubiţelelor” mele, în frunte cu Sharapova) şi voi spera din suflet să mă înşel amarnic [aşa cum s-a mai întâmplat, graţie (tot) talentului ei] în previziunile pesimiste de mai sus.


ACTUALIZARE (17 ianuarie 2019): Chiar dacă, de-a lungul celor, poate, maximum, zece minute cât m-am uitat la partida Simonei din turul secund al turneului, cu Sofia Kenin, adică la ultimul ghem al setului doi şi pe parcursul tie-breakului (pierdut), nu mi-a funcţionat nici măcar varianta alternativă la descântecul “cârpa, cârpa, cârpa…” şi anume “f’leu, f’leu, f’leu…” (aka “fileu”) în momentele când servea adversara, jucătoarea noastră a reuşit să câştige “decisivul”, cu 6-4, după, din câte am înţeles, o revenire “de senzaţie” de la 2-4.

Cum la scorul de 6-3, 3-0 pentru Simona, zărit pe ecranul televizorului într-o scurtă incursiune pe postul care transmitea meciul, n-am putut să mă simt la fel de încrezător în victoria ei cum aş fi făcut-o dacă n-ar fi existat o anumită finală de Roland-Garros pierdută după ce conducea (în faţa dispărutei între timp din prim-plan Ostapenko) tot cu set şi 3-0, iar la finalul tie-breakului pierdut îi aminteam şi soţiei nenumăratele situaţii similare (adică la un pas de victoria în două seturi, dar intrarea în al treilea) în urma cărora, cum scriam şi mai sus, Buzărnescu, Niculescu, Cîrstea, Ana Bogdan sau Begu pierdeau seturile decisive fără să ia mai mult de două ghemuri (dar mai adesea niciunul), am primit şi răspunsul (pozitiv) la întrebarea nici măcar retorică, ci mai degrabă subînţeleasă, (ne)formulată sub forma unei speranţe: da, se pare că lucrează în continuare cu un “mental coach”. Bravo ei şi baftă în continuare, fiindcă are nevoie (şi de “mental coach” şi de baftă), cu atât mai mult cu cât, în comparaţie cu alte jucătoare de top şi ca favorită numărul 1, nu a prea avut noroc (nici) la tragerea la sorţi, dând mai întâi peste o Nemesis de-a ei, Kaia Kanepi, apoi peste o jucătoare nu doar bine plasată în ierarhia WTA, dar şi aflată într-o mare formă, proaspăt câştigătoare de turneu, Sofia Kenin, iar acum de Venus Williams, care numai conjunctural nu este cap de serie!

luni, 14 ianuarie 2019

SPORTU' ŞI MICROBISTU'

Ca un mare iubitor de sport ce sunt, deja celebrul discurs al preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk – despre care, ca să fiu sincer, nici n-aş fi aflat dacă nu ar fi fost reprodus şi analizat pe larg tocmai pe canalele de specialitate, singurele pe care le mai urmăresc – mi-a produs o vie satisfacţie lăuntrică, referirile la alde Duckadam, Simona Halep şi Nadia Comăneci (dar, din păcate, nu şi la Ţiriac, Năstase sau Hagi!) dovedind, o dată în plus pentru totdeauna, aşa cum subliniau şi comentatorii... de fotbal, tenis şi handbal, că sportul este cu adevărat cel mai bun ambasador al nostru în lume.

Aş fi fost, însă, curios să aflu – iar de-acum chiar voi acorda o deosebită atenţie subiectului, începând chiar cu momentul încheierii mandatului României la conducerea rotativă a Consiliului UE – dacă atunci când a venit, respectiv va veni, de pildă, rândul Germaniei sau al Franţei, domnul Tusk sau, după caz, predecesorii ori succesorii lui au făcut sau vor face referiri la fel de ample (şi cam în detrimentul celor economice sau culturale) la, să zicem, Boris Becker, Franz Beckenbauer, Michael Schumacher, pe de-o parte, Michel Platini, Alain Prost, Renaud Lavillenie, pe de alta, ori la titlurile de campioane mondiale la fotbal obţinute de-a lungul timpului (şi mai recent decât performanţele lui Duckadam şi Nadia) de către echipele reprezentative ale ambelor. Sau în cazul lor există suficiente alte realizări importante de subliniat într-un cadru oficial de cel mai înalt nivel.