DUPĂ (MIRACOLUL DE LA) WIMBLEDON

Nici n-ar mai fi fost nevoie să (mă) testez (o dată în plus pentru totdeauna) la semifinala (masculină) de la Wimbledon, dintre Federer şi Nadal, unde – ca suporter al elveţianului, rămas favoritul meu după aproape retragerea lui Andy Murray, dar în condiţiile în care, mai nou, spaniolul nu (mai) îmi e deloc antipatic, ba, dimpotrivă, a devenit cam a doua mea opţiune – am (re)descoperit absurditatea jocului de tenis „practicat” în pat sau fotoliu, din postura de simplu telespectator neajutorat, când stai cu inima cât un purice la fiecare lovitură, o dată rugându-te ca mingea să ajungă în fileu sau afară, o dată să-l treacă sau/şi să intre, ca să rămân ferm pe poziţie în hotărârea de a nu mă uita (nici) la meciul Simonei Halep din finala (feminină) de sâmbătă, aşa cum (nu) (o) făcusem nici/şi până atunci, de la începutul turneului, plus cele precedente, încă din debutul sezonului, când şi scrisesem că nu mai am destulă tărie sufletească, exprimându-mi la vremea aceea scepticismul în privinţa rezultatelor ei viitoare, din fericire infirmat în cel mai categoric, dar şi mai plăcut mod cu putinţă, printr-un triumf – în opinia mea de anglofil înveterat – chiar mai mare decât cel de la Roland-Garros.

Delegând-o pe soţie cu emoţiile şi urmărirea meciului live, în sufragerie, cu uşa închisă, ca să nu-i aud reacţiile, dar rezervându-mi dreptul de a lăcrima de bucurie la final mai dihai ca ea, pot doar să spun că am avut un presentiment bun în clipa când – până să comut AMBELE televizoare din dormitor pe calificările pentru Marele Premiu de Formula 1 de la Silverstone (desfăşurate fix la aceeaşi oră!), unul pe Digi şi altul pe Telekom, aşa cum fac atunci când sunt transmisiuni din Marele Circ – am văzut intrarea celor două jucătoare pe arena centrală, cu o Simona perfect calmă şi încrezătoare şi o Serena dimpotrivă, părând mai degrabă (EA!) o (cvasi)debutantă la un asemenea nivel, iar după ce am şi zapat fulgerător, într-un moment de acalmie pe circuit, la meci şi am văzut (doar) tabela, 3-0 şi 40-15 în favoarea jucătoarei noastre, parcă am avut aievea în faţa ochilor (şi la nivelul urechilor) mai întâi un scor cu set câştigat şi ceva de genul 4-2 în cel de-al doilea, apoi cum o aud şi o văd pe soţie ţipând şi dând buzna în dormitor să-mi dea marea veste încă înainte de încheierea sesiunii de calificări, adică exact aşa cum s-a şi întâmplat, cu menţiunea că eu luasem în calcul şi posibilitatea (la drept vorbind visată încă de când s-a stabilit finala!) ca Serena să se retragă dintr-un motiv sau altul, altfel o durată a partidei sub o oră părând chiar de domeniul fanteziei: 6-2, 6-2! Restul e istorie.