Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 28 decembrie 2006

Liberali, e vremea anticipatelor!

În urmă cu ceva vreme, premierul Tăriceanu “ameninţa” că va veni un moment când el şi partidul pe care‑l conduce îşi vor dori alegeri anticipate. S‑ar putea ca acel moment să nu fie deloc departe.

Dacă până la data admiterii României în Uniunea Europeană numai un mare inconştient sau un mare demagog nu înţelegea, respectiv se prefăcea că nu o face, că un proces atât de complicat, date fiind particularităţile constituţiei noastre, cum este acela al organizării unui scrutin înainte de termen ar fi dus inevitabil la activarea clauzei de salvgardare şi în consecinţă la amânarea aderării până la 1 ianuarie 2008, acum datele problemei sunt cu totul altele. Într‑adevăr, să ne imaginăm ce s‑ar fi întâmplat dacă, deja prin vara lui 2005, când s‑a vorbit pentru pentru prima oară despre anticipate, procesul s‑ar fi declanşat. Chiar şi dacă lucrurile ar fi mers şnur, preţ de câteva luni bune nimeni nu s‑ar mai fi ocupat de aderare, ci de campania electorală. Dar este foarte puţin probabil că nu am fi asistat la încurcături şi mai mari, la guverne votate de Opoziţie, care mai ales la data aceea, cu scorurile din sondaje, nu şi‑ar fi dorit deloc aşa ceva, ca să nu mai vorbim de prea micile şanse ca, indiferent de culoarea politică, nişte senatori şi deputaţi ce abia îşi găsiseră drumurile către birourile confortabile, cu secretare drăguţe şi toate cele, să fie dispuşi să facă demersurile constituţionale, foarte greoaie, cum spuneam, pentru a se ajunge în cele din urmă la alegeri. Haosul putea fi total, iar imaginea unei ţări care după numai jumătate de an de la alegeri trebuie să facă altele, dezastruoasă. Adio, lupta cu steguleţele roşii!

Acum însă, este cu totul altceva. De bine de rău, ne‑am văzut cu sacii în căruţă, ce‑i drept într‑una care încă nu a pornit cu adevărat pe drumul integrării, dar măcar se află de partea bună a porţilor Europei. Desigur, tocmai acest nou început poate fi şi el invocat ca prea puţin potrivit pentru anticipate, şi mulţi s‑au grăbit să o facă, explicând ce mult mai avem de lucru şi cum nu ne permitem să pierdem nicio clipă, dar, mergând pe această logică, nu doar nişte alegeri anticipate nu ar fi niciodată oportune, dar probabil nici cele la termen!

Astăzi există deopotrivă motive obiective şi subiective care reclamă un nou scrutin. Cele obiective sunt prea evidente pentru a mai insista asupra lor: este de‑ajuns să facem o simplă numărătoare a voturilor de care teoretic mai dispune “Puterea” în Parlament. Am să vorbesc despre cele subiective, în special ale principalului partid de guvernământ, cum îi place, cu temei sau nu, să se autointituleze, PNL. După părerea mea, încăpăţânarea mai marilor săi de a se crampona de poziţia actuală îl poate duce, dacă nu chiar la pieire, în orice caz la o situaţie deloc roză, pe termen lung. Ar fi o dovadă de mare naivitate să‑şi închipuie cineva, că şi dacă guvernarea ar fi perfectă în următorii doi ani, “normali” de mandat, PNL ar putea să recâştige din punct de vedere electoral terenul pierdut în ultimul timp. Deocamdată nimeni nu ne‑a lămurit ce presupune cu adevărat integrarea. Este însă limpede că fie, cel puţin o vreme, aşa cum prezic unii analişti economici, ne va fi chiar mai rău, cu măriri de preţuri, falimente de mici întreprinderi, poate o accentuare a şomajului, fie, şi aici personal nu am nicio îndoială, nu ne va fi atât de bine pe cât cei mai mulţi dintre români sperau să ne fie încă de a doua zi după împlinirea dezideratului pentru care au făcut atâtea sacrificii. Şi într‑un caz şi în celălalt, cel mai mare preţ îl va plăti Guvernul, cu domnul Tăriceanu, ca liberal, în frunte. Indiferent de circumstanţe şi de eficienţa unui Executiv, erodarea, mai mare sau mai mică, la guvernare, este un fenomen natural şi prea bine cunoscut.

Pe de altă parte, liberalii au şi aşa de înfruntat atacuri din absolut toate părţile spectrului politic, atacuri care, indiferent cât de nedrepte ar fi, nu pot rămâne fără consecinţe. E greu de crezut că loviturile pe la spate ale “aliaţilor” democraţi, ale preşedintelui, şi mai nou ale platformiştilor deveniţi liberal‑democraţi, vor înceta. Dimpotrivă. Nu mai este un secret pentru nimeni că ţelul pediştilor şi al pelediştilor este de a substitui în cele din urmă PNL cu PLD în componenţa Alianţei DA. Or, alegerile anticipate ar reprezenta o şansă pentru naţional‑liberali din cel puţin două puncte de vedere: mai întâi că ar stârpi răul PLD aproape din rădăcini, nedându‑le ocazia de a se organiza suficient de bine cât să devină cu adevărat o alternativă “liberală” viabilă în Alianţă şi apoi, câtă vreme protocolul ADA expiră “la termen”, în 2008, atunci fiind numai o chestiune de reînnoire a lui sau nu, PNL încă mai poate aspira la o reîmprospătare a înţelegerii cu PD, dar numai cu condiţia ca scrutinul să aibă loc până atunci. Se ştie, din experienţa anilor precedenţi, că în urma rupturii alianţelor de dreapta din România, păgubiţii au fost cei care le‑au părăsit din proprie iniţiativă. Cu alte cuvinte, dacă PNL s‑ar hotărî să meargă pe cont propriu la alegeri, nu ar avea decât de pierdut. În schimb, dacă alegerile ar avea loc anul viitor, şi PNL ar intenţiona să păstreze alianţa, PD nu va avea încotro şi fie va accepta să candideze împreună sub sigla ADA (chiar şi în condiţiile renegocierii termenilor, ţinând cont de ponderea din sondaje a fiecărui partid), fie va fi el cel care să rupă protocolul înainte de termen pentru a se alia cu PLD, cu consecinţele de mai sus. Odată ajunşi în 2008, problema unei rupturi unilaterale nu s‑ar mai pune atât de acut.

În concluzie, după părerea mea, PNL are de ales între a se crampona de putere şi de statutul de “principal partid de guvernământ”, cu riscul ca, oricât de bine îşi va îndeplini sarcina, să fie atât de pisat de atacurile din toate direcţiile şi poziţiile încât să ajungă în 2008 într‑o situaţie similară PNŢ‑ului din 2000, şi a face o mişcare îndrăzneaţă, având drept consecinţă dacă nu alegerile anticipate, cel puţin trecerea sa, pe timp de doi ani, în opoziţie (presupunând constituirea unei “monstruoase coaliţii” PD‑PLD‑PSD, chiar în actualul mandat al Legislativului) şi refacerea forţelor în vederea alegerilor la termen. Iar Congresul din ianuarie poate fi un moment numai bun pentru o decizie majoră.

miercuri, 20 decembrie 2006

Extratereştrii (roşii) printre noi!

Vă amintiţi genul acela de filme în care, spre sfârşitul acţiunii unul dintre personajele principale se dovedeşte a fi de fapt un extraterestru infiltrat printre pământeni, bine camuflat sub forma unei clone perfecte a respectivului, care între timp fusese ori răpit, ori de‑a dreptul ucis? Sau, dacă nu mă înşel, “Jandarmul şi extratereştrii”, cu Louis de Funes, când printre oamenii legii se strecuraseră nişte roboţei metalici, imitându‑i perfect, cu uniformă şi tot tacâmul, singura metodă de a‑i da în vileag fiind să reuşeşti să‑i ciocăni în piept pentru a depista sunetul de tinichea?

Cam aşa ceva mi se pare mie că se întâmplă în ultima vreme în lumea politică autohtonă, cu diferenţa că în loc de extratereştri avem foşti activişti, securişti, turnători sau simpli pupincurişti din vremuri de demult, iar mijloacele de deconspirare nu sunt nici pe departe atât de facile precum o ciocănire în piept. Cazul cel mai ilustrativ este, fără îndoială, acela al Monei Muscă, apriga liberală pe care ani de zile am privit‑o ca pe exponentul politicianului de tip occidental, prea puţin răspândit în spaţiul carpato‑danubiano‑pontic, pentru ca, într‑un final apoteotic, plin de suspans şi răsturnări spectaculoase de situaţie, leit hollywoodiene, să se dovedească a fi o biată ciripitoare la Securitatea lui Ceauşescu. Şi tot ca în filme, exorcizarea s‑a lăsat cu convulsii, zbateri, negări, lacrimi, pentru ca în cele din urmă să avem, pare‑se şi inevitabilul “Part II”, “Muscă se întoarce” (în PLD).

Mai nou, citesc prin ziare că şi acerbul critic al comunismului, Vladimir (Volodea sau nu) Tismăneanu şi‑a introdus limbuţa, altminteri ascuţită, prin părţile dosnice ale fostului dictator. În paranteză fie spus, e fascinant cum astfel de dezvăluiri apar, de cele mai multe ori, la momentele “oportune”, tocmai bine când împricinatul îşi ia avânt pe scena publică, ceea ce într‑un fel nu e rău. Mă întreb însă cum de neobosiţii noştri jurnalişti de investigaţii n‑au descoperit astfel de lucruri mai din timp, de pildă când domnul Tismăneanu s‑a apucat de raportul recent prezentat şi nu după ce l‑a terminat. Parcă cineva aştepta să vadă ce iese înainte de a se pronunţa; n‑a ieşit cum “trebuia” şi... pac la gazetă!

Acum însă aş vrea să mă refer la un alt gen de întâmplare, care pe mine m‑a zguduit într‑un mod aparte. În urmă cu vreo două zile, la o emisiune televizată, tânărul (şi dezgustător de obraznicul) Victor Ponta a mărturisit că el a condamnat comunismul în zilele Revoluţiei şi – ţineţi‑vă bine, dragi “golani” – în Piaţa Universităţii! Acum, ştim bine că printre miile de demonstranţi prezenţi zilnic acolo s‑au numărat şi ceva boschetari, gură‑cască, informatori, ori simpli hoţi de buzunare, însă oricât de antipatic mi‑ar fi (foarte) micul Titulescu, nu‑l suspectez de asemenea deghizări. Se prea poate ca prezenţa sa la “kilometrul zero al democraţiei” să fi avut pe undeva de‑a face cu idealurile sincere ale domniei sale de la acea vreme! Or, ceea ce mă înspăimântă de‑a dreptul este cum a putut să sfârşească un asemenea om, fiindcă asta mă face să mă întreb ce s‑a ales şi de mulţi alţii dintre acei demonstranţi. Desigur, încă mai nădăjduiesc că marea lor majoritate au scăpat demult de grijile vieţii de coşmar din România, văzându‑şi de ale lor pe meleaguri mai civilizate. Însă un sâmbure de îndoială mi s‑a strecurat în suflet.
Sincer, nu pot să mă gândesc decât cu oroare că domnul Ponta ar reprezenta numai un vârf de aisberg. Dacă până acum priveam zilele acelea cu nostalgie şi cu sentimentul unui colţ de rai, pierdut oarecum, dar numai în negura vremii, nu şi în privinţa semnificaţiei, ori a actanţilor, deja constat că m‑am căptuşit cu o oarecare senzaţie de greaţă. Nu cumva or fi fost pe acolo mult mai mulţi “extratereştri” decât mi‑aş fi putut imagina, tineri pe care dacă ai fi avut inspiraţia să‑i ciocăneşti în piept, dar mai ales în cap, ai fi avut surpriza să auzi ecoul poate nu atât metalic, cât lemnos al materialului în care începeau să se transforme?

Revenind la biografia post‑decembristă a lui Victor Ponta, aş mai avea o nedumerire: nu cumva s‑a aflat în Piaţa Universităţii şi cu prilejul victoriei Convenţiei Democratice şi a lui Emil Constantinescu în alegerile din 1996? Ori se preschimbase deja într‑un alien roşu? Personal sunt de părere că nici scuza dezamăgirii produse, pe parcurs, de momentul ’96 nu ar justifica gestul sosiei fostului ministru de externe interbelic de a se alătura unui partid ca PSD, cum nu l‑ar justifica nici o eventuală speranţă, care nu ar fi putut fi decât naivă, că partidul cu pricina nu mai era în 2000, atunci când, dacă nu mă înşel, a devenit membru, ceea ce fusese, adică urmaşul direct al FSN‑ului, cu rădăcini trainice în PCR, împotriva căruia se demonstra în Piaţa Universităţii în primăvara lui ‘90 (în caz că domnul Ponta nu era pe vremea aceea prea tânăr pentru a înţelege de ce se afla acolo, în afară de proiecţiile de film şi muzica lui Paţurcă ). Ori poate simplul fapt că domnul Iliescu nu mai era în fruntea lui, fiind detaşat, pentru încă patru ani, la cârma unui partid mai mare şi uşor mai eclectic i se părea suficient, acum fiind înconjurat de cetăţeni mult diferiţi precum Năstase, Miki Şpagă, Hrebenciuc, Cozmâncă, Stănoiu, D.I. Popescu etc, tinerele speranţe ale partidului. Asta dacă nu cumva totul se rezumă la un singur termen: oportunism.

Pentru binele iluziilor mele de odinioară îmi place să cred totuşi că pe atunci încă adolescentul Ponta se afla în Piaţa Universităţii mai mult prin trecere şi cu preocupări preponderent specifice vârstei, adică la agăţat.

marți, 19 decembrie 2006

Comisia compromisă

Exact ca în povestea cu ciobănaşul care punea pe jar întregul sat strigând că lupii dau iama prin turma de oi, numai ca să se amuze, până într‑o bună zi când lupii atacând cu adevărat nimeni nu l‑a mai crezut, lăsându‑l să se descurce singur, Traian Băsescu, după ce şi‑a făcut damblaua cu ministrul Apărării, Atanasiu, reuşind să se descotorosească de el pe baza unor acuzaţii ridicole care s‑au dovedit în cele din urmă absolut nefondate, se vede acum pus în situaţia de a trebui să folosească aceleaşi proceduri în cazul unor miniştri ale căror capete de acuzare sunt oricum mult mai serioase, indiferent cât de întemeiate sau nu se vor arăta ele în faţa instanţei. Opoziţiei, dar şi unor jurnalişti le-a căşunat acum pe comisia prezidenţială însărcinată cu sesizările eventualelor infracţiuni ale miniştrilor, comisie care s‑ar fi transformat, în mâna preşedintelui, într‑un instrument de presiuni şi vendete politice. Logica e întrucâtva strâmbă, câtă vreme atât înainte, cât şi după Comisie există alte instituţii implicate în acţiune, respectiv ea este constituită la sesizarea Procuraturii, după care, dacă se pronunţă favorabil, cercetările continuă, până la judecată. Cu alte cuvinte, presupunând că păpuşarul‑şef ar fi preşedintele, cea dintâi marionetă în mâna sa ar fi Procurorul General şi nu Comisia. Aceasta din urmă ar putea, eventual, să stopeze anchetele, considerând acuzaţiile neîntemeiate, ceea ce, dacă stăm să ne gândim bine, nu ar fi tocmai în regulă, pentru că ar însemna, la urma urmelor, să se amestece în treburile Justiţiei.

Oricare ar fi însă atribuţiile Comisiei şi oricât de oportună sau nu ar fi existenţa ei, la momentul acesta ea a fost iremediabil compromisă de cazul Atanasiu. De acum înainte indiferent de presupusele acţiuni ministeriale care vor intra în vizorul său – mergând de la cine ştie ce “mărunt” abuz în funcţie până la suspiciunea de omor calificat – activitatea ei va fi privită cu nemăsurată circumspecţie. Ceea ce face din Traian Băsescu mai curând un sabotor al credibilităţii instituţiilor statului, decât un garant al funcţionării lor.