Liberali, e vremea anticipatelor!
În urmă cu ceva vreme, premierul Tăriceanu “ameninţa” că va veni un moment când el şi partidul pe care‑l conduce îşi vor dori alegeri anticipate. S‑ar putea ca acel moment să nu fie deloc departe.
Dacă până la data admiterii României în Uniunea Europeană numai un mare inconştient sau un mare demagog nu înţelegea, respectiv se prefăcea că nu o face, că un proces atât de complicat, date fiind particularităţile constituţiei noastre, cum este acela al organizării unui scrutin înainte de termen ar fi dus inevitabil la activarea clauzei de salvgardare şi în consecinţă la amânarea aderării până la 1 ianuarie 2008, acum datele problemei sunt cu totul altele. Într‑adevăr, să ne imaginăm ce s‑ar fi întâmplat dacă, deja prin vara lui 2005, când s‑a vorbit pentru pentru prima oară despre anticipate, procesul s‑ar fi declanşat. Chiar şi dacă lucrurile ar fi mers şnur, preţ de câteva luni bune nimeni nu s‑ar mai fi ocupat de aderare, ci de campania electorală. Dar este foarte puţin probabil că nu am fi asistat la încurcături şi mai mari, la guverne votate de Opoziţie, care mai ales la data aceea, cu scorurile din sondaje, nu şi‑ar fi dorit deloc aşa ceva, ca să nu mai vorbim de prea micile şanse ca, indiferent de culoarea politică, nişte senatori şi deputaţi ce abia îşi găsiseră drumurile către birourile confortabile, cu secretare drăguţe şi toate cele, să fie dispuşi să facă demersurile constituţionale, foarte greoaie, cum spuneam, pentru a se ajunge în cele din urmă la alegeri. Haosul putea fi total, iar imaginea unei ţări care după numai jumătate de an de la alegeri trebuie să facă altele, dezastruoasă. Adio, lupta cu steguleţele roşii!
Acum însă, este cu totul altceva. De bine de rău, ne‑am văzut cu sacii în căruţă, ce‑i drept într‑una care încă nu a pornit cu adevărat pe drumul integrării, dar măcar se află de partea bună a porţilor Europei. Desigur, tocmai acest nou început poate fi şi el invocat ca prea puţin potrivit pentru anticipate, şi mulţi s‑au grăbit să o facă, explicând ce mult mai avem de lucru şi cum nu ne permitem să pierdem nicio clipă, dar, mergând pe această logică, nu doar nişte alegeri anticipate nu ar fi niciodată oportune, dar probabil nici cele la termen!
Astăzi există deopotrivă motive obiective şi subiective care reclamă un nou scrutin. Cele obiective sunt prea evidente pentru a mai insista asupra lor: este de‑ajuns să facem o simplă numărătoare a voturilor de care teoretic mai dispune “Puterea” în Parlament. Am să vorbesc despre cele subiective, în special ale principalului partid de guvernământ, cum îi place, cu temei sau nu, să se autointituleze, PNL. După părerea mea, încăpăţânarea mai marilor săi de a se crampona de poziţia actuală îl poate duce, dacă nu chiar la pieire, în orice caz la o situaţie deloc roză, pe termen lung. Ar fi o dovadă de mare naivitate să‑şi închipuie cineva, că şi dacă guvernarea ar fi perfectă în următorii doi ani, “normali” de mandat, PNL ar putea să recâştige din punct de vedere electoral terenul pierdut în ultimul timp. Deocamdată nimeni nu ne‑a lămurit ce presupune cu adevărat integrarea. Este însă limpede că fie, cel puţin o vreme, aşa cum prezic unii analişti economici, ne va fi chiar mai rău, cu măriri de preţuri, falimente de mici întreprinderi, poate o accentuare a şomajului, fie, şi aici personal nu am nicio îndoială, nu ne va fi atât de bine pe cât cei mai mulţi dintre români sperau să ne fie încă de a doua zi după împlinirea dezideratului pentru care au făcut atâtea sacrificii. Şi într‑un caz şi în celălalt, cel mai mare preţ îl va plăti Guvernul, cu domnul Tăriceanu, ca liberal, în frunte. Indiferent de circumstanţe şi de eficienţa unui Executiv, erodarea, mai mare sau mai mică, la guvernare, este un fenomen natural şi prea bine cunoscut.
Pe de altă parte, liberalii au şi aşa de înfruntat atacuri din absolut toate părţile spectrului politic, atacuri care, indiferent cât de nedrepte ar fi, nu pot rămâne fără consecinţe. E greu de crezut că loviturile pe la spate ale “aliaţilor” democraţi, ale preşedintelui, şi mai nou ale platformiştilor deveniţi liberal‑democraţi, vor înceta. Dimpotrivă. Nu mai este un secret pentru nimeni că ţelul pediştilor şi al pelediştilor este de a substitui în cele din urmă PNL cu PLD în componenţa Alianţei DA. Or, alegerile anticipate ar reprezenta o şansă pentru naţional‑liberali din cel puţin două puncte de vedere: mai întâi că ar stârpi răul PLD aproape din rădăcini, nedându‑le ocazia de a se organiza suficient de bine cât să devină cu adevărat o alternativă “liberală” viabilă în Alianţă şi apoi, câtă vreme protocolul ADA expiră “la termen”, în 2008, atunci fiind numai o chestiune de reînnoire a lui sau nu, PNL încă mai poate aspira la o reîmprospătare a înţelegerii cu PD, dar numai cu condiţia ca scrutinul să aibă loc până atunci. Se ştie, din experienţa anilor precedenţi, că în urma rupturii alianţelor de dreapta din România, păgubiţii au fost cei care le‑au părăsit din proprie iniţiativă. Cu alte cuvinte, dacă PNL s‑ar hotărî să meargă pe cont propriu la alegeri, nu ar avea decât de pierdut. În schimb, dacă alegerile ar avea loc anul viitor, şi PNL ar intenţiona să păstreze alianţa, PD nu va avea încotro şi fie va accepta să candideze împreună sub sigla ADA (chiar şi în condiţiile renegocierii termenilor, ţinând cont de ponderea din sondaje a fiecărui partid), fie va fi el cel care să rupă protocolul înainte de termen pentru a se alia cu PLD, cu consecinţele de mai sus. Odată ajunşi în 2008, problema unei rupturi unilaterale nu s‑ar mai pune atât de acut.
În concluzie, după părerea mea, PNL are de ales între a se crampona de putere şi de statutul de “principal partid de guvernământ”, cu riscul ca, oricât de bine îşi va îndeplini sarcina, să fie atât de pisat de atacurile din toate direcţiile şi poziţiile încât să ajungă în 2008 într‑o situaţie similară PNŢ‑ului din 2000, şi a face o mişcare îndrăzneaţă, având drept consecinţă dacă nu alegerile anticipate, cel puţin trecerea sa, pe timp de doi ani, în opoziţie (presupunând constituirea unei “monstruoase coaliţii” PD‑PLD‑PSD, chiar în actualul mandat al Legislativului) şi refacerea forţelor în vederea alegerilor la termen. Iar Congresul din ianuarie poate fi un moment numai bun pentru o decizie majoră.
Dacă până la data admiterii României în Uniunea Europeană numai un mare inconştient sau un mare demagog nu înţelegea, respectiv se prefăcea că nu o face, că un proces atât de complicat, date fiind particularităţile constituţiei noastre, cum este acela al organizării unui scrutin înainte de termen ar fi dus inevitabil la activarea clauzei de salvgardare şi în consecinţă la amânarea aderării până la 1 ianuarie 2008, acum datele problemei sunt cu totul altele. Într‑adevăr, să ne imaginăm ce s‑ar fi întâmplat dacă, deja prin vara lui 2005, când s‑a vorbit pentru pentru prima oară despre anticipate, procesul s‑ar fi declanşat. Chiar şi dacă lucrurile ar fi mers şnur, preţ de câteva luni bune nimeni nu s‑ar mai fi ocupat de aderare, ci de campania electorală. Dar este foarte puţin probabil că nu am fi asistat la încurcături şi mai mari, la guverne votate de Opoziţie, care mai ales la data aceea, cu scorurile din sondaje, nu şi‑ar fi dorit deloc aşa ceva, ca să nu mai vorbim de prea micile şanse ca, indiferent de culoarea politică, nişte senatori şi deputaţi ce abia îşi găsiseră drumurile către birourile confortabile, cu secretare drăguţe şi toate cele, să fie dispuşi să facă demersurile constituţionale, foarte greoaie, cum spuneam, pentru a se ajunge în cele din urmă la alegeri. Haosul putea fi total, iar imaginea unei ţări care după numai jumătate de an de la alegeri trebuie să facă altele, dezastruoasă. Adio, lupta cu steguleţele roşii!
Acum însă, este cu totul altceva. De bine de rău, ne‑am văzut cu sacii în căruţă, ce‑i drept într‑una care încă nu a pornit cu adevărat pe drumul integrării, dar măcar se află de partea bună a porţilor Europei. Desigur, tocmai acest nou început poate fi şi el invocat ca prea puţin potrivit pentru anticipate, şi mulţi s‑au grăbit să o facă, explicând ce mult mai avem de lucru şi cum nu ne permitem să pierdem nicio clipă, dar, mergând pe această logică, nu doar nişte alegeri anticipate nu ar fi niciodată oportune, dar probabil nici cele la termen!
Astăzi există deopotrivă motive obiective şi subiective care reclamă un nou scrutin. Cele obiective sunt prea evidente pentru a mai insista asupra lor: este de‑ajuns să facem o simplă numărătoare a voturilor de care teoretic mai dispune “Puterea” în Parlament. Am să vorbesc despre cele subiective, în special ale principalului partid de guvernământ, cum îi place, cu temei sau nu, să se autointituleze, PNL. După părerea mea, încăpăţânarea mai marilor săi de a se crampona de poziţia actuală îl poate duce, dacă nu chiar la pieire, în orice caz la o situaţie deloc roză, pe termen lung. Ar fi o dovadă de mare naivitate să‑şi închipuie cineva, că şi dacă guvernarea ar fi perfectă în următorii doi ani, “normali” de mandat, PNL ar putea să recâştige din punct de vedere electoral terenul pierdut în ultimul timp. Deocamdată nimeni nu ne‑a lămurit ce presupune cu adevărat integrarea. Este însă limpede că fie, cel puţin o vreme, aşa cum prezic unii analişti economici, ne va fi chiar mai rău, cu măriri de preţuri, falimente de mici întreprinderi, poate o accentuare a şomajului, fie, şi aici personal nu am nicio îndoială, nu ne va fi atât de bine pe cât cei mai mulţi dintre români sperau să ne fie încă de a doua zi după împlinirea dezideratului pentru care au făcut atâtea sacrificii. Şi într‑un caz şi în celălalt, cel mai mare preţ îl va plăti Guvernul, cu domnul Tăriceanu, ca liberal, în frunte. Indiferent de circumstanţe şi de eficienţa unui Executiv, erodarea, mai mare sau mai mică, la guvernare, este un fenomen natural şi prea bine cunoscut.
Pe de altă parte, liberalii au şi aşa de înfruntat atacuri din absolut toate părţile spectrului politic, atacuri care, indiferent cât de nedrepte ar fi, nu pot rămâne fără consecinţe. E greu de crezut că loviturile pe la spate ale “aliaţilor” democraţi, ale preşedintelui, şi mai nou ale platformiştilor deveniţi liberal‑democraţi, vor înceta. Dimpotrivă. Nu mai este un secret pentru nimeni că ţelul pediştilor şi al pelediştilor este de a substitui în cele din urmă PNL cu PLD în componenţa Alianţei DA. Or, alegerile anticipate ar reprezenta o şansă pentru naţional‑liberali din cel puţin două puncte de vedere: mai întâi că ar stârpi răul PLD aproape din rădăcini, nedându‑le ocazia de a se organiza suficient de bine cât să devină cu adevărat o alternativă “liberală” viabilă în Alianţă şi apoi, câtă vreme protocolul ADA expiră “la termen”, în 2008, atunci fiind numai o chestiune de reînnoire a lui sau nu, PNL încă mai poate aspira la o reîmprospătare a înţelegerii cu PD, dar numai cu condiţia ca scrutinul să aibă loc până atunci. Se ştie, din experienţa anilor precedenţi, că în urma rupturii alianţelor de dreapta din România, păgubiţii au fost cei care le‑au părăsit din proprie iniţiativă. Cu alte cuvinte, dacă PNL s‑ar hotărî să meargă pe cont propriu la alegeri, nu ar avea decât de pierdut. În schimb, dacă alegerile ar avea loc anul viitor, şi PNL ar intenţiona să păstreze alianţa, PD nu va avea încotro şi fie va accepta să candideze împreună sub sigla ADA (chiar şi în condiţiile renegocierii termenilor, ţinând cont de ponderea din sondaje a fiecărui partid), fie va fi el cel care să rupă protocolul înainte de termen pentru a se alia cu PLD, cu consecinţele de mai sus. Odată ajunşi în 2008, problema unei rupturi unilaterale nu s‑ar mai pune atât de acut.
În concluzie, după părerea mea, PNL are de ales între a se crampona de putere şi de statutul de “principal partid de guvernământ”, cu riscul ca, oricât de bine îşi va îndeplini sarcina, să fie atât de pisat de atacurile din toate direcţiile şi poziţiile încât să ajungă în 2008 într‑o situaţie similară PNŢ‑ului din 2000, şi a face o mişcare îndrăzneaţă, având drept consecinţă dacă nu alegerile anticipate, cel puţin trecerea sa, pe timp de doi ani, în opoziţie (presupunând constituirea unei “monstruoase coaliţii” PD‑PLD‑PSD, chiar în actualul mandat al Legislativului) şi refacerea forţelor în vederea alegerilor la termen. Iar Congresul din ianuarie poate fi un moment numai bun pentru o decizie majoră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu