Extratereştrii (roşii) printre noi!

Vă amintiţi genul acela de filme în care, spre sfârşitul acţiunii unul dintre personajele principale se dovedeşte a fi de fapt un extraterestru infiltrat printre pământeni, bine camuflat sub forma unei clone perfecte a respectivului, care între timp fusese ori răpit, ori de‑a dreptul ucis? Sau, dacă nu mă înşel, “Jandarmul şi extratereştrii”, cu Louis de Funes, când printre oamenii legii se strecuraseră nişte roboţei metalici, imitându‑i perfect, cu uniformă şi tot tacâmul, singura metodă de a‑i da în vileag fiind să reuşeşti să‑i ciocăni în piept pentru a depista sunetul de tinichea?

Cam aşa ceva mi se pare mie că se întâmplă în ultima vreme în lumea politică autohtonă, cu diferenţa că în loc de extratereştri avem foşti activişti, securişti, turnători sau simpli pupincurişti din vremuri de demult, iar mijloacele de deconspirare nu sunt nici pe departe atât de facile precum o ciocănire în piept. Cazul cel mai ilustrativ este, fără îndoială, acela al Monei Muscă, apriga liberală pe care ani de zile am privit‑o ca pe exponentul politicianului de tip occidental, prea puţin răspândit în spaţiul carpato‑danubiano‑pontic, pentru ca, într‑un final apoteotic, plin de suspans şi răsturnări spectaculoase de situaţie, leit hollywoodiene, să se dovedească a fi o biată ciripitoare la Securitatea lui Ceauşescu. Şi tot ca în filme, exorcizarea s‑a lăsat cu convulsii, zbateri, negări, lacrimi, pentru ca în cele din urmă să avem, pare‑se şi inevitabilul “Part II”, “Muscă se întoarce” (în PLD).

Mai nou, citesc prin ziare că şi acerbul critic al comunismului, Vladimir (Volodea sau nu) Tismăneanu şi‑a introdus limbuţa, altminteri ascuţită, prin părţile dosnice ale fostului dictator. În paranteză fie spus, e fascinant cum astfel de dezvăluiri apar, de cele mai multe ori, la momentele “oportune”, tocmai bine când împricinatul îşi ia avânt pe scena publică, ceea ce într‑un fel nu e rău. Mă întreb însă cum de neobosiţii noştri jurnalişti de investigaţii n‑au descoperit astfel de lucruri mai din timp, de pildă când domnul Tismăneanu s‑a apucat de raportul recent prezentat şi nu după ce l‑a terminat. Parcă cineva aştepta să vadă ce iese înainte de a se pronunţa; n‑a ieşit cum “trebuia” şi... pac la gazetă!

Acum însă aş vrea să mă refer la un alt gen de întâmplare, care pe mine m‑a zguduit într‑un mod aparte. În urmă cu vreo două zile, la o emisiune televizată, tânărul (şi dezgustător de obraznicul) Victor Ponta a mărturisit că el a condamnat comunismul în zilele Revoluţiei şi – ţineţi‑vă bine, dragi “golani” – în Piaţa Universităţii! Acum, ştim bine că printre miile de demonstranţi prezenţi zilnic acolo s‑au numărat şi ceva boschetari, gură‑cască, informatori, ori simpli hoţi de buzunare, însă oricât de antipatic mi‑ar fi (foarte) micul Titulescu, nu‑l suspectez de asemenea deghizări. Se prea poate ca prezenţa sa la “kilometrul zero al democraţiei” să fi avut pe undeva de‑a face cu idealurile sincere ale domniei sale de la acea vreme! Or, ceea ce mă înspăimântă de‑a dreptul este cum a putut să sfârşească un asemenea om, fiindcă asta mă face să mă întreb ce s‑a ales şi de mulţi alţii dintre acei demonstranţi. Desigur, încă mai nădăjduiesc că marea lor majoritate au scăpat demult de grijile vieţii de coşmar din România, văzându‑şi de ale lor pe meleaguri mai civilizate. Însă un sâmbure de îndoială mi s‑a strecurat în suflet.
Sincer, nu pot să mă gândesc decât cu oroare că domnul Ponta ar reprezenta numai un vârf de aisberg. Dacă până acum priveam zilele acelea cu nostalgie şi cu sentimentul unui colţ de rai, pierdut oarecum, dar numai în negura vremii, nu şi în privinţa semnificaţiei, ori a actanţilor, deja constat că m‑am căptuşit cu o oarecare senzaţie de greaţă. Nu cumva or fi fost pe acolo mult mai mulţi “extratereştri” decât mi‑aş fi putut imagina, tineri pe care dacă ai fi avut inspiraţia să‑i ciocăneşti în piept, dar mai ales în cap, ai fi avut surpriza să auzi ecoul poate nu atât metalic, cât lemnos al materialului în care începeau să se transforme?

Revenind la biografia post‑decembristă a lui Victor Ponta, aş mai avea o nedumerire: nu cumva s‑a aflat în Piaţa Universităţii şi cu prilejul victoriei Convenţiei Democratice şi a lui Emil Constantinescu în alegerile din 1996? Ori se preschimbase deja într‑un alien roşu? Personal sunt de părere că nici scuza dezamăgirii produse, pe parcurs, de momentul ’96 nu ar justifica gestul sosiei fostului ministru de externe interbelic de a se alătura unui partid ca PSD, cum nu l‑ar justifica nici o eventuală speranţă, care nu ar fi putut fi decât naivă, că partidul cu pricina nu mai era în 2000, atunci când, dacă nu mă înşel, a devenit membru, ceea ce fusese, adică urmaşul direct al FSN‑ului, cu rădăcini trainice în PCR, împotriva căruia se demonstra în Piaţa Universităţii în primăvara lui ‘90 (în caz că domnul Ponta nu era pe vremea aceea prea tânăr pentru a înţelege de ce se afla acolo, în afară de proiecţiile de film şi muzica lui Paţurcă ). Ori poate simplul fapt că domnul Iliescu nu mai era în fruntea lui, fiind detaşat, pentru încă patru ani, la cârma unui partid mai mare şi uşor mai eclectic i se părea suficient, acum fiind înconjurat de cetăţeni mult diferiţi precum Năstase, Miki Şpagă, Hrebenciuc, Cozmâncă, Stănoiu, D.I. Popescu etc, tinerele speranţe ale partidului. Asta dacă nu cumva totul se rezumă la un singur termen: oportunism.

Pentru binele iluziilor mele de odinioară îmi place să cred totuşi că pe atunci încă adolescentul Ponta se afla în Piaţa Universităţii mai mult prin trecere şi cu preocupări preponderent specifice vârstei, adică la agăţat.