Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 30 iulie 2012

ŢARA UNDE COŞMARURILE DEVIN REALITATE

Suntem, fără îndoială, un popor blestemat! Şi nu mă refer – deşi aş putea foarte bine s-o fac – nici la celebra replică a lui Băsescu din 2004 şi nici măcar la rezultatele din sport, unde pierdem întruna calificări şi trofee la mustaţă, înecându-ne… la mal, aşa cum s-a întâmplat nu mai departe de ieri şi alaltăieri la Olimpiadă, când Alina Dumitru a fost învinsă în finala mare la judo, obţinând doar medalia de argint, iar sabrerul Rareş Dumitrescu a pierdut-o pe cea mică de la scrimă, alegându-se cu praful de pe tobă, chestie care mi-a amintit şi de vremurile copilăriei mele, când naţionala de fotbal rata turneu după turneu, pentru că la Europene, când se califica din grupa preliminară o singură echipă, termina pe locul doi, iar la Mondiale, unde se calificau două, termina pe trei, de obicei obţinând în ultimul meci câte un egal pe teren propriu, deşi i-ar fi fost necesară o victorie la limită sau pierzând la limită când avea nevoie de un egal. Nu. Mă refer aşa, în general, la toată istoria noastră, culminând cu cea recentă.

De pildă, iată că, după toate probabilităţile, referendumul de ieri nu va fi validat. Pe sistemul (tipic românesc şi el) “când fu Tică, nu fu Tache…”, după ce în 2007, neexistând cvorum, ar fi fost suficient un vot în plus pentru demiterea lui Băsescu, dar s-a votat masiv ÎMPOTRIVA ei, acum, când s-a votat masiv PENTRU, ea nu se poate realiza deoarece nu se atinge pragul de 50% plus 1!

Oarecum în aceeaşi ordine de idei, am mai remarcat ceva. După ce runde întregi de alegeri prezidenţiale s-au tranşat la limită, candidaţii din finală obţinând cam acelaşi număr de voturi (în jur de 5 milioane), acum, când în sfârşit există 7-7,5 milioane de români care vor, aproape fără nuanţe, acelaşi lucru (chestie care nu ştiu dacă s-a mai întâmplat din 1990 încoace!) nu-l vor obţine, din cauza unei decizii oligofrene a Curţii Constituţionale.

Fireşte, n-am să mă apuc să mă declar dezamăgit sau supărat pe popor ca văcarul pe sat, doar pentru cele câteva sute de mii de voturi care lipsesc pentru realizarea cvorumului, la fel cum nu m-aş fi declarat entuziasmat şi mândru nevoie mare că-i aparţin, doar pentru câteva sute de mii în plus. În linii mari, îmi păstrez aceeaşi părere (proastă) despre el. Nu pot totuşi să nu-i dau dreptate lui Băsescu atunci când – dincolo de aberaţiile ce ţin de aspectele patologice ale personalităţii lui, cu lovituri de stat şi alte asemenea inepţii – spune că românii nu şi-au dorit cu adevărat să scape de el. După tot ce-a făcut (măcar) în aceşti ultimi opt ani, participarea ar fi trebuit să fie de minimum 12-13 milioane, fie şi din numai 15 milioane cu drept de vot, deşi aici e o discuţie lungă, pentru că ăia vreo 3 milioane de compatrioţi plecaţi prin Spania şi Italia nu pot fi buni doar când trimit bani în ţară şi contribuie decisiv la economia naţională şi răi când nu votează sau o fac aiurea.

În final, vreau să anunţ că – aşa cum aş fi socotit onorabil şi cuviincios din partea unor Cristoiu, Turcescu, Pora, Turturică, Bădin, Tăpălagă etc. să facă ciocu' mic şi să intre, măcar câteva zile, în gaură de şarpe după o înfrângere a idolului lor – pentru că s-a întâmplat viceversa, îl fac eu şi intru… într-o pauză de vreo săptămână - două, decizie care, ca să fiu cinstit până la capăt, are legătură mai degrabă cu transmisiunile de la Jocurile Olimpice, şi pe care, în plus, la o adică, dacă voi reevalua din mers situaţia, s-ar putea s-o respect cum şi-a respectat Băsescu mai toate angajamentele…




ACTUALIZARE: Ca un soi de infirmare a celor spuse de mine în primul paragraf din scrierea de mai sus, Alin Moldoveanu tocmai a obţinut medalia de aur la tir. Felicitări!


Culmea este însă că, în scepticismul meu legendar, chiar avusesem de gând să scriu că atunci când, totuşi, în urma unei surprize plăcute, ţinând aproape de miracol, obţinem câte o medalie, ratăm cât de curând una sau mai multe pe care le consideram ca şi sigure. De-aia am mari emoţii la gimnastică feminină, canotaj, scrimă…

vineri, 27 iulie 2012

"REVOLUTION CALLING"

joi, 26 iulie 2012

PROSTIA E MOLIPSITOARE

Fără doar şi poate! Îl auzeam aseară la B1TV pe un fel de analist, despre care altminteri îmi făcusem o impresie nu neapărat mai bună, dar mai puţin proastă, spunând că existenţa secţiilor de votare suplimentare (cele amplasate prin zonele turistice, de pildă) este în defavoarea adversarilor lui Băsescu, deoarece alegătorii care votează acolo vor fi număraţi de două ori la totalul din care se calculează cvorumul, ei figurând atât pe listele permanente, din localităţile de domiciliu, cât şi pe cele suplimentare, să spunem din Mamaia sau Neptun, unde votează propriu-zis. Cu alte cuvinte, după mintea răvăşită a individului (aflat la ora respectivă în compania lui Ion Cristoiu, că de-aia şi spuneam… ce spuneam în titlu), dacă votează pe listele suplimentare 2 milioane de cetăţeni, ei vor fi ADĂUGAŢI la cei 18 milioane cu drept de vot, astfel încât cvorumul ar fi de… 10 milioane?! Fireşte că e absurd, şi sunt convins că a înţeles şi omul nostru încă pe drumul dinspre studioul TV spre casa lui: când se vor centraliza toate voturile, listele suplimentare se vor corela cu cele permanente şi va reieşi clar dacă s-a realizat sau nu cvorumul normal, de 9 milioane.

Unde avea însă el mare dreptate, numai că nu realiza, e că această eroare de calcul va apărea probabil pe tot parcursul zilei atunci când Biroul Electoral Central va comunica datele privitoare la prezenţă. Cifrele vor fi în permanenţă MAI MICI decât cele reale, deoarece ele sunt de fapt estimări făcute pe un eşantion de secţii de votare şi iau în calcul numai listele permanente. Dacă, de pildă, eu mă aflu la mare şi votez acolo, voi apărea ca absent în secţia mea de-acasă, unde se află raportorul BEC. În schimb, nu am cum să apar în statistici pe lista suplimentară, deoarece aceasta e deschisă, neavând un număr fix de alegători aşteptat la urne. Abia după terminarea programului de vot şi centralizarea rezultatelor se va afla că eu am fost prezent şi voi figura ca atare la calcularea cvorumului.

Nenorocirea e alta. Tot mecanismul descris mai sus va da apă la moară celor care clamează frauda, deoarece inevitabil vor apărea discrepanţe mari între cifrele raportate pe estimări (inclusiv ultimele, de pe la orele 20, 21 sau când le va prezenta BEC) şi cele finale. Luând exemplul, probabil exagerat, cu cele 2 milioane de voturi pe listele suplimentare, ele vor apărea în statistică abia mult după ora 23.00. Îi şi văd pe alde Cristoiu, Turcescu, Pora, Turturică… urlând a doua zi ca disperaţii că nu se putea ca 2 milioane de oameni să fi votat între orele 21 şi 23, şi că tocmai ca să facă această “fraudă fără precedent” a prelungit Guvernul programul până în miez de noapte!


P.S. Sigur că dacă BEC are vreun supersoft şi foarte mulţi oameni în teritoriu, cu ajutorul cărora să proceseze toate datele acestea în timp real (adică să mă găsească pe mine, care am votat la Mamaia, pe lista de la şcoala nu ştiu cât din Bucureşti şi să mă ia în calcul ca prezent deja la o oră - două după ce am votat) toate grijile mele sunt inutile şi uşor caraghioase…

miercuri, 25 iulie 2012

CALCULE OPTIMISTE PRIVIND PREZENŢA LA REFERENDUM

Acum, că în sfârşit, cam de ieri de la două fără zece, după opt ani de mandat prezidenţial şi nici nu vreau să mai număr câţi la primăria Capitalei şi în diferite guverne, s-au dumirit până şi cei mai profunzi analişti ai neamului, în frunte cu CTP, că Traian Băsescu e în stare nu neapărat de orice (pentru asta, spre deosebire de mine, respectivii încă mai au nevoie de dovezi), dar măcar să îndemne electoratul să boicoteze referendumul doar ca să se întoarcă el la Cotroceni indiferent de rezultat, sunt de mare actualitate socotelile privind prezenţa la vot. Şi pentru că, în mod inexplicabil, astăzi mă aflu într-o dispoziţie bună, voi da publicităţii versiunea mea optimistă de calcul. Ea este o combinaţie – care unora li se va părea poate bizară şi sociologic absurdă – de date culese din sondajele de opinie şi rezultate concrete de la alegerile locale.

Aşadar, pe 10 iunie, au venit la urne, grosso modo, 10 milioane de cetăţeni, reprezentând cam 56% din totalul ăla oricum umflat. Coincidenţa face că din sondaje, înainte de anunţarea explicită a boicotării, reieşea că tot cam atâţia ar participa şi la referendum, dar deocamdată las asta la o parte. Tot din sondaje aflăm că scorul ar fi în jur de 70% pentru demitere şi 30% împotriva ei, ceea ce, pe cifrele de la alegerile locale, ar însemna cam 7 milioane de alegători la 3 milioane. Date plauzibile, fiindcă – din nou pe cifrele concrete, din 10 iunie – USL a avut aproape 6 milioane de votanţi, care e de presupus că optează, aproape în bloc, pentru demitere. Restul de 1 milion de doritori să-l vadă pe Băsescu prematur la pensie se pot aduna lejer din udemerişti, peremişti, uneperişti etc., plus un contingent solid de dandiaconişti (PP-DD a avut aproape 1 milion de votanţi în urmă cu o lună şi jumătate!), care în schimb vor să-şi vadă idolul cât mai rapid la Cotroceni.

De partea cealaltă, tot pe rezultate concrete, vreo 2 milioane de oameni (circa 20% la alegerile locale) au votat cu PD-L şi diferitele lui avataruri. Milionul “suplimentar” şi aparent surprinzător de care se bucură Băsescu în sondaje se adună iarăşi destul de logic din restul udemeriştilor, peremiştilor, uneperiştilor etc., plus un contingent poate la fel de solid de dandiaconişti derutaţi şi nişte votanţi încă şi mai derutaţi ai unor independenţi bizari, gen Nicuşor Dan de la Bucureşti.

Prin urmare, în principiu, pe 29 iulie vor veni (mai) toţi cei 7 milioane de anti-băsişti, plus, zic eu, milionul “suplimentar” de băsişti derutaţi nu doar din fire, ci şi de mesajele contradictorii ale protagonistului, care când contează pe ei la vot, când îi alungă de la urne, ca să sfârşească prin a le da cumva mână liberă. Pe de altă parte, cele 2 milioane de votanţi disciplinaţi ai PD-L-ului vor asculta indicaţiile de partid şi vor sta acasă. Până acum avem aşadar cam 8 milioane de participanţi, cu un scor fluviu de 7-1 în favoarea suspendării. Numai că…

Fără să am pretenţia că aş constitui, de unul singur, un eşantion reprezentativ la nivelul întregii ţări, trebuie să spun că – deşi n-am votat pe 10 iunie şi foarte probabil n-o voi face nici la alegerile parlamentare din toamnă şi nici la eventualele prezidenţiale anticipate, aşa încât nu figurez printre cele 10 milioane – oriunde mă voi afla pe 29 iulie, mă voi duce cu certitudine să pun ştampila pe DA, chiar şi dacă m-ar lega careva cu lanţuri de băţul umbreluţei de plajă, de vreun stâlp de telecabină sau de patul din care, cel mai probabil, o să mă uit tot restul zilei la televizor la cursa de Formula 1 din Ungaria şi la Olimpiada londoneză.

Ca un fel de concluzie, eu am dacă nu chiar convingerea, în orice caz marea nădejde că duminică vor veni şi mulţi dintre cei care, din diferite motive – în principal dezamăgirea (faţă de USL) – nu au o opţiune “pozitivă”, o formaţiune sau un candidat cu care să ţină morţiş să voteze, aşa cum, de pildă, nu aveau nici în decembrie 1989, ceea ce însă nu i-a împiedicat să aibă una “negativă”, ieşind “să dea jos” pe cineva. C-or fi anarhişti, idealişti, monarhişti (dispuşi să demită orice preşedinte în funcţie, inclusiv pe actualul interimar!), ultraşi, cârcotaşi de profesie sau doar nişte oameni cu pretenţii nefireşti de mari de la o clasă politică precum a noastră, eu contez cel puţin pe milionul ăla şi ceva care ar asigura cvorumul şi ar duce scorul la 8-1.


P.S. Pentru că între timp, la fel de inexplicabil, buna dispoziţie mi s-a cam risipit, am să recunosc că mă tem totuşi de un dureros 47-48% prezenţă la vot (cu 85-90% pentru demitere). Asta ar fi ca şi cum, la fotbal, echipa favorită ar câştiga ultimul meci din grupă cu 5-0, dar ca să se califice ar avea nevoie de 6-0!

marți, 24 iulie 2012

O ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ (ŞI FOARTE RECENTĂ)

Azi-dimineaţă, cam la a doua oră (că la prima încă dormeam), până să citesc, negru pe portocaliu, pe ecranul televizorului meu cu sonorul dat, ca în multe momente, la minimum, că printre cei anchetaţi în acţiunea de mare amploare a nu ştiu căreia dintre instituţiile represive ale statului se numără şi un senator, chestiunea nu m-a interesat absolut deloc. După ce am citit, nivelul de interes mi-a crescut până la aproape deloc.

Totuşi, dintr-o curiozitate stârnită de faptul că, în mod suspect, la Antena 3 nu se menţiona deloc (în scris, că tot nu dădusem volumul mai tare) apartenenţa politică a senatorului, pe numele său Cezar Măgureanu, m-am mobilizat într-atât încât – urmând poveţele înţeleptului nostru conducător actualmente suspendat şi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi a nouă milioane şi ceva de români, de duminică demis – am dat o căutare pe Google. Chiar în capul listei cu rezultate se afla pagina personală a politicianului, de unde, cu oarece satisfacţie şi fără să trebuiască măcar s-o deschid complet, am putut afla că e un nenorocit de pedelist. Din păcate, ulterior, tot de pe ecranul mut al televizorului meu, comutat însă pentru scurt timp pe un alt canal, am aflat, de data asta mai degrabă cu stupoare, că individul nu mai e în PD-L, ci în PSD, recte USL. În urma unei noi incursiuni pe Google, am descoperit şi data schimbării lui la faţă şi doctrină: luna mai anul curent.

Convingerea mea lăuntrică e că undeva sus, cineva cunoscut are o evidenţă strictă a tuturor acestor dezertori dinspre PD-L spre USL care au săvârşit diverse fapte reprobabile (de obicei chiar în beneficiul regimului portocaliu!), iar acţiuni precum cea de azi sunt regizate după o scurtă analiză de genul: “Băi fraţilor, megacoruptul ăla care ne-a făcut atâtea servicii mai e la noi, în PD-L?... Nu?... Cum?!... E la PSD/PNL?!... Perfect, înhăţaţi-l cu toată banda, că dă bine şi la raportul pe Justiţie!”. Aşa că marile titluri din presă, care în urmă cu doar două-trei luni ar fi putut să sune “Senatorul PD-L Cutăreanu implicat în…”, sună acum fix invers: “Senatorul PSD/PNL Cutăreanu implicat în…”.

În fond şi la urma urmelor, din punctul meu de vedere, useliştii primesc exact ceea ce merită, după campania agresivă de “transferuri” dubioase din primăvară. Lucrul care însă mă scoate pe mine din sărite cel mai rău e că dacă, de pildă, după astfel de episoade, la referendum nu se atinge cvorumul sau la toamnă USL obţine un procent mult sub cel scontat, vor veni (iarăşi) unii care să spună că alegătorii sunt ăia proşti!

luni, 23 iulie 2012

TERORIŞTI (ŞI) PEDELIŞTI

Privind siderat la scandalul internaţional care s-a stârnit în legătură cu posibila mazilire – altminteri perfect constituţională – a lui Băsescu, am încercat acelaşi sentiment de furie şi frustrare cu care pe 11 septembrie 2001 urmăream la CNN prăbuşirea turnurilor gemene. Şi atunci, ca şi acum, mă obseda senzaţia că undeva, cineva – respectiv, iniţiatorii – îşi freacă mâinile cu surprinsă bucurie criminală, văzând cum dezastrul capătă proporţii dincolo de orice aşteptare a lor şi chiar imaginaţie.

În 2001, teroriştii s-or fi gândit că mor cel mult câteva zeci de oameni de la etajele lovite direct de cele două avioane, după care incendiile sunt stinse şi se purcede la oricum costisitoarea remediere a daunelor; mai important pentru ei era simbolul. Când colo: mii de morţi, printre care pompieri şi poliţişti, iar cele două clădiri şterse de pe faţa pământului!


Acum, cam la fel: alde Monica Macovei şi restul pârâcioşilor s-or fi dus şi ei cu căciulile în mâini la Bruxelles să se smiorcăie puţin pe motiv că “Ponta şi cu Antonescu ne bate!”(sic!), sperând la o mârâială, două, din partea vreunui pedelist străin din PPE-ul ăla al lor. Rezultatul? Juma’ de Uniune Europeană, în frunte cu ditamai Merkel şi Barroso, urlând absurd şi sinistru de grija lui Băsescu!

Un alt element pe care nu l-au prevăzut însă nici teroriştii din 11 septembrie nici cei de-acum a fost amploarea ripostei!


P.S. Mă întreb totuşi ce dracu se va întâmpla dacă după 29 iulie, cu referendum validat şi Băsescu demis, pedeliştii încep iarăşi să schelălăie că s-a fraudat scrutinul, că s-au făcut presiuni asupra CCR să-l valideze şi aşa mai departe. La cât de stupizi s-au dovedit şi până acum înalţii oficiali europeni… am mari emoţii.

vineri, 20 iulie 2012

"IGNORANCE"

joi, 19 iulie 2012

PLAGIATUL, BALEGA ŞI ANALISTUL

Trebuie să spun din capul locului că mi se cam fâlfâie de plagiatul lui Ponta. Măcar de-ar fi ăsta singurul lui păcat! Da’ nu e. Mult mai penibilă mi s-a părut până şi declaraţia lui de un populism deşănţat, din urmă cu vreo două săptămâni, când promitea ritos că banii pe care îi va încasa ca penalităţi de la nişte firme care au rămas în urmă cu lucrările la autostrada Bucureşti-Ploieşti îi va da imediat la Sănătate, pentru medicamente. Mai credibil ar fi fost dacă spunea că-i dă pentru referendumul de demitere a lui Băsescu, fiindcă întâmplător suma era cam aceeaşi (ba referendumul e un pic mai scump!). Asta ca să nu trebuiască să facă două operaţiuni bancare, luându-i mai târziu tot de la Sănătate! În fine.

Treaba e că zilele trecute m-a enervat foarte tare Cristian Tudor Popescu, care, într-o apariţie surprinzătoare la… Money Channel, se arăta ferm convins că plagiatul ăla e o realitate mai presus de orice îndoială, dincolo de verdictele pro sau contra ale unor comisii apărute şi dispărute peste noapte. Acum, nu-i mai puţin adevărat că eu am o concepţie mai aparte despre ce înseamnă plagiat. După părerea mea, el presupune că autorul speră să scape basma curată, fără să fie dibuit. Când cineva copiază pur şi simplu zeci de pagini dintr-o carte pentru a-şi face o (pseudo-)teză de doctorat se cheamă, eventual, “transcriere”.

Ca să n-o mai lungesc, deşi cam aveam de gând: mie Ponta îmi pare mai degrabă un nătăfleţ decât un plagiator, convingerea mea fiind că omul n-a vrut să-şi însuşească fraudulos opera altcuiva, ci aşa a crezut el că se întocmeşte o teză de doctorat. E ca şi cum cineva care a trăit toată viaţa în sălbăticie s-ar pomeni într-un magazin cu autoservire şi, obişnuit ca pe meleagurile natale, ar înhăţa ce-i trebuie şi ar da să plece pe uşa din faţă fără să plătească. E greu să-l acuzi de hoţie. În schimb, fireşte, îi iei înapoi marfa. Respectiv, doctoratul.

Poată să pară straniu, dar subiectul central al acestui text nu e Ponta, ci CTP, la care promiteam la începutul săptămânii că o să revin. La mare fiind (eu, nu el), l-am auzit mărturisind, în repetate rânduri (!), cu referire la scandalul internaţional iscat de suspendarea lui Băsescu, că e foarte încântat c-am ajuns (iarăşi) în centrul atenţiei europenilor, care uitaseră de noi în ultimii ani. Ei bine, satisfacţia asta prostească manifestată de domnia sa mi-a amintit de bancul acela cu copilul optimist care, deşi primise drept cadou o balegă, era convins că pe undeva pe-aproape trebuie să găsească poneiul.

miercuri, 18 iulie 2012

MINCINOSUL MINCINOŞILOR: RAMOLISMENT ŞI INCONŞTIENŢĂ

Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns că e un mincinos patentat, Băsescu s-a mai şi ramolit, ceea ce practic dublează, dacă nu chiar triplează numărul minciunilor debitate, fiindcă are tendinţa de a le uita repede pe precedentele.

Aşa de pildă, chestionat amical zilele trecute de Ion Cristoiu în legătură cu promisiunea făcută în 2007 că va demisiona la cel mult cinci minute după suspendarea sa de către Parlament, individul a bâiguit mai întâi ceva din cale-afară de caraghios, asumându-şi un mare merit că promisiunea a fost făcută ÎNAINTE de vot (de parcă DUPĂ ar mai fi avut vreun sens!), apoi a explicat cu multă însufleţire că ea n-a fost decât “un joc”, un element de presiune asupra aleşilor, pentru a-i sensibiliza şi a le da prilejul să reflecteze mai profund la gestul lor necugetat de a lăsa ţara fără preşedinte. Cu alte cuvinte, nici pomeneală să fi fost o nevinovată braşoavă spontană, pornită din vreun avânt teribilist. A fost o minciună sfruntată, bine calculată şi îndelung premeditată, fiindcă n-a avut nicio clipă intenţia de a se ţine de cuvânt!

Interesant este că în 2007, chiar în plină desfăşurare a evenimentelor, Băsescu şi stafful său scorniseră o minciună mult mai dibace şi aproape plauzibilă pentru a justifica nerespectarea promisiunii, şi anume că, vezi Doamne, între timp pesediştii şi liberalii ticluiseră un proiect de lege conform căruia un preşedinte demisionar n-ar mai avea dreptul să candideze pentru un nou mandat (dacă-mi amintesc eu bine, circula şi o făcătură de document pe tema asta.) De-aia spun că s-a ramolit, uitând minciuna iniţială!

Cât despre cea servită cancelarului german Angela Merkel, că în Constituţia României nu ar fi reglementată procedura de suspendare şi demitere a preşedintelui, mi se pare o dovadă de inconştienţă frizând de-a dreptul demenţa. Abia acum am înţeles cum au putut apărea declaraţiile aparent inexplicabile şi elucubrante ale unor oficiali europeni care vorbeau despre “subminarea statului de drept” şi “lovitură de stat”! Păi în condiţiile în care într-adevăr n-ar fi existat articolul 95 din Constituţie, iar Parlamentul s-ar fi trezit hodoronc-tronc să-l suspende pe preşedintele în exerciţiu – eventual cu o decizie/hotărâre/declaraţie/gargară, cam de valoarea aproape nulă a celei care-l trimitea pe Ponta la Consiliul European –, asta chiar era o lovitură de stat! Cum însă articolul există… Băsescu e cum am stabilit.

marți, 17 iulie 2012

N-AI CU CINE…

Nu ştiu cât e de bună ideea ca unul dintre principalii purtători de mesaj (cu apariţii inclusiv de la sediile de partid) ai USL pe tema referendumului să fie tocmai ministrul de Externe în funcţie, cu care, în caz de… Doamne fereşte!, Băsescu ar trebui să conlucreze teoretic strâns (şi) după 29 iulie, dar în opinia mea e o idee foarte proastă ca el (adică purtătorul) să fie Andrei Marga, care şi când era în opoziţie mă scotea din sărite cu nenumăratele lui apariţii la Sinteza Zilei, unde perora minute în şir despre naiba ştie ce, că pe mine mă pierdea de muşteriu după primele două fraze, făcându-mă fie să adorm de-a binelea, fie să schimb canalul, dacă în prealabil băusem o cafea tare.

Înţeleg că este ditamai profesorul universitar de renume mondial şi pionierul reformei nesfârşite din învăţământul românesc postrevoluţionar, dar, dincolo de faptul că nici măcar nu acordă chiar întotdeauna subiectul cu predicatul (!), mie îmi pare a fi mai degrabă profesorul lui Mihai Răzvan Ungureanu, de la care fostul premier de recentă amintire tristă a deprins arta de a fi înfiorător de plicticos, exprimând extrem de puţine idei (fixe) în mult prea multe cuvinte pompoase.

Cum însă nici alde Fenechiu sau Ghişe (ca să nu mai vorbesc de pesedişti!) nu sunt alternative mai de soi, aproape că-l înţeleg pe bietul Crin Antonescu, care a simţit nevoia să lase dracului toate nobilele principii despre preşedintele echidistant, propovăduite ani de zile, şi să se implice pe faţă şi chiar până peste urechi, cu discursuri furibunde la mitinguri anemice, în (anti)campania electorală.

luni, 16 iulie 2012

MICA MAJORITATE (PREA) MARE

Ca de obicei, multe lucruri (rele) s-au petrecut (pe scena politică) în amărâta de nici o săptămână întreagă în care am fost şi eu plecat pe litoral, la români, în Neptun, că nu mai fusesem de mult şi simţeam nostalgica nevoie masochistă să-mi amintesc de ce. Şi mi-am amintit!

Cu toate că în general sunt la curent cu desfăşurarea evenimentelor, ele au fost atât de numeroase şi s-au succedat cu asemenea viteză, încât multe au fost şi uitate între timp, de parcă ar fi avut loc în urmă cu ani de zile, iar o revenire asupra lor, după atâta amar de trei-patru zile, poate părea desuetă. Totuşi, am să risc.

Aşa de pildă, în primele momente după ce Curtea Constituţională a decis ca referendumul pentru demiterea preşedintelui să nu fie validat decât dacă participă jumătate plus unu din cetăţenii cu drept de vot, mi-am amintit câţi nervi mi-am făcut în 2009, când nenorocitul de referendum pentru Parlament unicameral, inventat hodoronc-tronc de Băsescu pentru meschinele lui interese electorale, a fost validat pentru că, aşa cum scriam la vremea respectivă: “în România până şi oamenii (mai) deştepţi sunt tot tâmpiţi, dovadă toţi cei care au votat NU pentru Parlament unicameral, în loc să refuze dracului să ia buletinele, pentru ca referendumul să nu fie validat, indiferent de scor”. (În paranteză fie spus, presupun că şi acum sunt destui care nu înţeleg ce voiam să spun; tot ce pot să sper e ca printre ei să fie cât mai mulţi băsişti!)

De altfel, tot imediat după decizia CCR de săptămâna trecută, m-am străduit o oră întreagă să le explic câtorva “amici” de pe Facebook cum e cu validarea, şi de ce, dacă băsiştii ar fi deştepţi şi ar boicota referendumul, ar fi nevoie de 9 milioane de oameni care vor demiterea lui Băsescu, pentru ca acest lucru să se şi petreacă. O fată altminteri simpatică, dar teribil de nătângă o ţinea gaia-maţu că şi în cazul în care băsiştii ar sta acasă ar fi nevoie tot de doar 4 milioane şi jumătate de voturi (50% +1) pentru demitere, dacă s-ar prezenta 9 milioane de oameni la vot. Ce nu-i era ei clar deloc era cine dracu sunt restul de 4 milioane şi jumătate de votanţi, dacă susţinătorii lui Băsescu nu participă?! Probabil nişte nehotărâţi care ar veni la urne, dar şi-ar anula voturile! În fine. Dacă pe un biet om de pe stradă (sau, mă rog, de pe Facebook) ca mine nu l-au crezut, poate s-au mai dumirit când le-au spus-o, mai târziu, pe toate posturile de televiziune, marii analişti ai neamului, în frunte cu CTP, care, în altă ordine de idei, zilele astea mi s-a părut a fi în cea mai proastă formă a lui din ultimii ani. Chestiune asupra căreia (poate) voi reveni...

vineri, 6 iulie 2012

MITINGIST

Asta e singura calitate aproape oficială a celui care a fost cândva prim-ministru al guvernului Băsescu şi director al SIE. Nici nu-i de mirare că-şi vrea… caşcavalul înapoi.
(foto: Theodor Pană / Mediafax)

joi, 5 iulie 2012

APROPO DE SUSPENDARE…

Ce mai plictiseală ieri pe scena politică românească: niciun scandal în Parlament, niciun preşedinte de cameră revocat, Avocatul Poporului bine-mersi, Monitorul Oficial la locul lui (cel nou), nici măcar o decizie răsunătoare a… sau împotriva Curţii Constituţionale… Doar demararea procedurilor de suspendare a lui Traian Băsescu. Subţire. Mă aştept la ceva mai multă mişcare azi şi mâine!


Apropo de suspendare, ea mi se pare cea mai legitimă, oarecum raţională şi aproximativ procedural executată dintre acţiunile USL din ultima vreme. În plus, eventualul referendum pentru demitere va fi, foarte probabil, ultimul scrutin la care voi participa pentru mulţi ani de-aici înainte (fără să pierd din vedere alegerile prezidenţiale, anticipate sau nu, fie şi cu Crin Antonescu printre candidaţi!), şi asta doar pentru a mai încerca o dată să-mi spăl păcatul de a fi votat cu Băsescu în 2004.


În schimb, în ceea ce priveşte rezultatul ei, îmi pare rău s-o spun, dar nu sunt extrem de optimist. Mă uitam, de pildă, că deja demenţii de la noi au găsit ecou printre demenţii de-afară (că-s destui şi-acolo!) şi au apărut ameninţări cu suspendarea României din Uniunea Europeană şi alte măsuri drastice. Ameninţări aberante, fireşte, dar care i-ar putea speria pe mulţi români mai sărăcuţi cu duhul şi viteji cu gura, care se vor şi vedea stând la coadă la vize ca să ajungă în Bulgaria să-şi facă deja nelipsitul concediu la Albena sau Nisipurile de Aur!


Cât despre ce ar putea însemna chiar şi o victorie (à la Pirus) pentru USL, cu altă ocazie.

miercuri, 4 iulie 2012

(VREO) DOUĂ CUVINTE

După cum cititorul meu aproape fidel poate a remarcat dacă nu e plecat în concediu, spectaculoasele mişcări politice de ieri, când USL i-a mazilit dintr-o suflare pe şefii celor două camere ale Parlamentului şi pe Avocatul Poporului, m-au lăsat efectiv fără cuvinte! Ba, ca să fiu foarte sincer, nici azi nu mi-am (re)găsit prea multe. Doar vreo două.

Mai întâi, trebuie să spun că, de la instalarea Guvernului Ponta, îmi vin dracii ăia mari (vorba unui amic) ori de câte ori îi văd arătându-se indignaţi de abuzurile săvârşite de USL pe toţi pupincuriştii băsişti, cu sau fără funcţii politice şi grade militare, care ani de zile au susţinut cel mai abject, corupt şi discreţionar regim postdecembrist – ciuma portocalie! În schimb, ca un înverşunat adversar al aceluiaşi regim portocaliu şi (fost) susţinător moderat al componentei liberale a Uniunii, socot că eu chiar am dreptul să mă declar şi profund scârbit şi foarte revoltat de tot ce se întâmplă zilele astea, de la desfiinţarea comisiei care l-a declarat (cum l-a declarat) plagiator pe Ponta şi trecerea Monitorului Oficial peste noapte în subordinea Guvernului doar pentru a întârzia publicarea unei decizii nefavorabile a CCR, până la ce s-a petrecut ieri cu Avocatul Poporului, când useliştii l-au înlocuit pe politrucul celorlalţi cu politrucul lor, manevră pe care se jurau că n-o vor face la niciun nivel odată ajunşi la putere.

În fine, tot la capitolul “scârbă şi revoltă”, am remarcat tonul greţos de triumfalist de ieri al useliştilor care se pupau în…tre ei, lăudau presa şi componentele sănătoase ale societăţii, care au făcut posibilă “revenirea la normalitate”, “reinstaurarea statului de drept” şi “victoria democraţiei”, de parcă tocmai câştigaseră nişte alegeri parlamentare, eventual anticipate, când de fapt întreaga bulibăseală* s-a bazat pe aceiaşi udemerişti şi uneperişti trădători şi pe dezertările oportuniste ale unor pedelişti. Parlamentul are fix componenţa nominală din urmă cu cinci-şase luni, când încă guverna nestingherit Emil Boc, şi, la cum se prezintă lucrurile, tare mă tem că, în linii mari, la fel va arăta şi după alegerile din toamnă!




*bulibăseală = bulirea lui Băsescu

luni, 2 iulie 2012

SOMN UŞOR!

Interesant cum bilanţul de la Campionatele Europene de nataţie, unde România a obţinut doar o medalie de bronz, s-a dovedit în cele din urmă a fi mult mai bun decât cel de la Campionatele Europene de atletism, unde am luat fix praful de pe tobă. Şi când te gândeşti că, animaţi de iubirea lor platonică şi mai degrabă imposibilă pentru fotbal (în sensul că fotbalul nu prea le răspunde), românii au salutat cu tembel entuziasm faptul că noua Arenă Naţională nu mai are nici amărâta aia de pistă de atletism, care pesemne împiedica decisiv obţinerea marilor performanţe în sportul rege!

Apropo de fotbal, iată că am apucat ziua în care să antipatizez o naţională (europeană) mai mult decât pe cea a Germaniei! Mă refer la Spania, a cărei evoluţie are darul de a ucide fie spectacolul, când joacă “pragmatic” (adică urât), fie suspansul, când joacă bine. Aşa se face că, după ce la meciurile ei din sferturi şi semifinale efectiv am adormit, la finala de-aseară am stins televizorul şi m-am culcat din proprie iniţiativă prin minutul 60, când, la 2-0 pentru iberici, italienii au rămas în zece oameni, cu atât mai mult cu cât încă de la pauză anticipam un scor-fluviu. Decât un meci plictisitor, mai bine un somn odihnitor!