ŢARA UNDE COŞMARURILE DEVIN REALITATE

Suntem, fără îndoială, un popor blestemat! Şi nu mă refer – deşi aş putea foarte bine s-o fac – nici la celebra replică a lui Băsescu din 2004 şi nici măcar la rezultatele din sport, unde pierdem întruna calificări şi trofee la mustaţă, înecându-ne… la mal, aşa cum s-a întâmplat nu mai departe de ieri şi alaltăieri la Olimpiadă, când Alina Dumitru a fost învinsă în finala mare la judo, obţinând doar medalia de argint, iar sabrerul Rareş Dumitrescu a pierdut-o pe cea mică de la scrimă, alegându-se cu praful de pe tobă, chestie care mi-a amintit şi de vremurile copilăriei mele, când naţionala de fotbal rata turneu după turneu, pentru că la Europene, când se califica din grupa preliminară o singură echipă, termina pe locul doi, iar la Mondiale, unde se calificau două, termina pe trei, de obicei obţinând în ultimul meci câte un egal pe teren propriu, deşi i-ar fi fost necesară o victorie la limită sau pierzând la limită când avea nevoie de un egal. Nu. Mă refer aşa, în general, la toată istoria noastră, culminând cu cea recentă.

De pildă, iată că, după toate probabilităţile, referendumul de ieri nu va fi validat. Pe sistemul (tipic românesc şi el) “când fu Tică, nu fu Tache…”, după ce în 2007, neexistând cvorum, ar fi fost suficient un vot în plus pentru demiterea lui Băsescu, dar s-a votat masiv ÎMPOTRIVA ei, acum, când s-a votat masiv PENTRU, ea nu se poate realiza deoarece nu se atinge pragul de 50% plus 1!

Oarecum în aceeaşi ordine de idei, am mai remarcat ceva. După ce runde întregi de alegeri prezidenţiale s-au tranşat la limită, candidaţii din finală obţinând cam acelaşi număr de voturi (în jur de 5 milioane), acum, când în sfârşit există 7-7,5 milioane de români care vor, aproape fără nuanţe, acelaşi lucru (chestie care nu ştiu dacă s-a mai întâmplat din 1990 încoace!) nu-l vor obţine, din cauza unei decizii oligofrene a Curţii Constituţionale.

Fireşte, n-am să mă apuc să mă declar dezamăgit sau supărat pe popor ca văcarul pe sat, doar pentru cele câteva sute de mii de voturi care lipsesc pentru realizarea cvorumului, la fel cum nu m-aş fi declarat entuziasmat şi mândru nevoie mare că-i aparţin, doar pentru câteva sute de mii în plus. În linii mari, îmi păstrez aceeaşi părere (proastă) despre el. Nu pot totuşi să nu-i dau dreptate lui Băsescu atunci când – dincolo de aberaţiile ce ţin de aspectele patologice ale personalităţii lui, cu lovituri de stat şi alte asemenea inepţii – spune că românii nu şi-au dorit cu adevărat să scape de el. După tot ce-a făcut (măcar) în aceşti ultimi opt ani, participarea ar fi trebuit să fie de minimum 12-13 milioane, fie şi din numai 15 milioane cu drept de vot, deşi aici e o discuţie lungă, pentru că ăia vreo 3 milioane de compatrioţi plecaţi prin Spania şi Italia nu pot fi buni doar când trimit bani în ţară şi contribuie decisiv la economia naţională şi răi când nu votează sau o fac aiurea.

În final, vreau să anunţ că – aşa cum aş fi socotit onorabil şi cuviincios din partea unor Cristoiu, Turcescu, Pora, Turturică, Bădin, Tăpălagă etc. să facă ciocu' mic şi să intre, măcar câteva zile, în gaură de şarpe după o înfrângere a idolului lor – pentru că s-a întâmplat viceversa, îl fac eu şi intru… într-o pauză de vreo săptămână - două, decizie care, ca să fiu cinstit până la capăt, are legătură mai degrabă cu transmisiunile de la Jocurile Olimpice, şi pe care, în plus, la o adică, dacă voi reevalua din mers situaţia, s-ar putea s-o respect cum şi-a respectat Băsescu mai toate angajamentele…




ACTUALIZARE: Ca un soi de infirmare a celor spuse de mine în primul paragraf din scrierea de mai sus, Alin Moldoveanu tocmai a obţinut medalia de aur la tir. Felicitări!


Culmea este însă că, în scepticismul meu legendar, chiar avusesem de gând să scriu că atunci când, totuşi, în urma unei surprize plăcute, ţinând aproape de miracol, obţinem câte o medalie, ratăm cât de curând una sau mai multe pe care le consideram ca şi sigure. De-aia am mari emoţii la gimnastică feminină, canotaj, scrimă…