STAN ȘI BRAN DE LA ANTENA 3

De parcă n-ar fi fost de-ajuns că, începând de anul acesta și până dracu știe când, teoretic vreo trei sezoane întregi, dar încă mai există speranțe să apară un miracol, iar drepturile TV să fie, cumva, subînchiriate, Formula 1 este și va fi transmisă de Antena 3 CNN (!?), ceea ce mă îndoiesc să ajute în vreun fel audiența postului... de știri, a cărui grilă de programe pare deja mai degrabă încurcat-răvășită de calificări și curse (antrenamentele sunt oricum ostracizate pe platforma online, dimpreună cu competițiile-suport, F2 și F3, unde pot fi văzute doar în schimbul fix aceleiași taxe lunare cu care le poți urmări, la o calitate, inclusiv sau mai ales a comentariilor, infinit superioară, pe platforma originală, F1TV), care numai că nu sunt (încă) întrerupte abrupt pentru a face loc vreunui buletin informativ cu știrile proaspete din urmă cu două, trei sau chiar patru ore, dacă nu chiar zile (că-n weekenduri oricum nu prea sunt evenimente majore), și sunt convins că se va întâmpla și asta cu prima ocazie când pe un circuit se va ivi vreun incident sau o aversă de ploaie care să prilejuiască un steag roșu de mai lungă durată, mai cu seamă dacă se va suprapune și cu vreo conferință de presă a cine știe cărui politician de doi bani de frunte, gen Iohannis, Ciucă sau Ciolacu, ca să nu mai spun Simion sau Șoșoacă, cel mai și cu adevărat slab dintre cei doi comentatori de la Digi Sport care se ocupau de competiție până anul trecut s-a transferat, după bunul lui obicei prost de a se gudura pe lângă oricine deține drepturile de televizare ale principalelor întreceri pe două și patru roți ca să-și asigure locul de muncă favorit, la postul grupului Intact, de unde continuă demonstrațiile de incontestabil retard mintal de a-și găsi ceva foarte interesant, pentru el, de spus exact atunci când intervin comunicații radio între echipe și piloți, semnalate ca atare pe ecran, încât n-ai nevoie nici de un neuron stingher ca să-nțelegi dracului și să taci în cele 10-15 secunde ale dialogului, mai ales când ar fi trebuit să înveți asta în cele poate spre trei decenii de când te ocupi cu astfel de transmisiuni (de unde și „diagnosticul” meu, pe care mi-l mențin și în fața unor autorități medicale, la o adică, de vreme ce nu e-n stare să învețe ceva atât de simplu într-un interval de timp atât de mare), de-acum fiind secondat de un alt cetățean bizar, suferind, printre altele, de n-am reușit să-mi dau seama ce afecțiune gravă la nivel capilar, în afară, presupun, de o banală chelie sau o severă prostie, încât e nevoit să poarte o bască proletară chiar și în incinta studioului din care transmite, cu căștile peste ea și urechi, și care, de pildă, e perfect în asentimentul colegului său oricum încă și mai greu de cap atunci când nu reușesc să facă distincție între situațiile absolut diferite de pe un circuit și le compară, socotindu-le identice, pe cea în care un pilot taie o șicană pentru că este în luptă directă cu un altul, și practic nu mai are loc pe pistă, după care, eventual, ar trebui să cedeze poziția câștigată, dacă e cazul – dar aici se mai poate discuta, inclusiv în contradictoriu, pentru că și cei mai în drept să decidă, comisarii de cursă, dau uneori verdicte diametral opuse –, și cea în care un (alt) pilot taie acea sau altă șicană atunci când se află, mai mult sau mai puțin, singur pe traseu, nestânjenit de nimeni, în urma unei vădite erori de pilotaj (presupunând că nu e chiar o încercare intenționată de a trișa) și își procură în acest fel un avantaj necinstit (am scris aici pe larg despre exact incidentul cu Vettel pe care caraghioșii ăștia îl comparau, în mod stupid, cu alte incidente, ale lui Hamilton, aflat însă în prima situație descrisă mai sus, de obicei scos în decor de Verstappen sau de același Vettel),  la fel cum, de-o altă pildă, chiar în ultima cursă, cea de la Miami, acești Stan și Bran ai transmisiunilor de F1 vedeau similarități existente doar în capetele lor între o manevră a lui Perez, care a „plonjat” pe interiorul unui viraj, dar a blocat roțile și a măturat întreaga pistă, ieșind în decor pe partea opusă după ce i-a obligat pe câțiva concurenți să frâneze și să-l ocolească, și un astfel de plonjon al lui Hamilton, care, însă, nici n-a blocat roțile, iar de ieșit n-a ieșit (respectiv intrat) decât cel mult până pe la jumătatea pistei, lăsând, așadar, cealaltă jumătate liberă, doar că pe ea încercau să se... strecoare alte două monoposturi, care, firește, n-au avut loc și s-au acroșat, numitorul comun al tuturor acestor aberații fiind, după cum se vede, britanicul de la Mercedes, pe care, ca să nu (mai) fie acuzați că-l simpatizează de către cohortele de susținători imberbi ai lui Verstappen, care mi-e foarte clar că alcătuiesc majoritatea consistentă a postacilor de pe grupul de WhatsApp pe care cei doi anteniști l-au creat și-l promovează insistent pe post, preferă să-l boscorodească practic nonstop de dragul audienței și pentru a intra în grațiile noului public-țintă cvasiadolescentin și la fel de (NE)priceput într-un sport pe care, însă, spre deosebire de ei doi, are scuza că-l urmărește de vreo doi-trei anișori, în cel mai bun caz, nu de încă și mai multe decenii, degeaba, ca ei.

 

P.S. Chiar și la, deja, câteva luni de la primele transmisiuni, fătucile de la Antena 3 care se nimeresc de serviciu înainte de curse sau calificări, dar în mod vădit n-au nici în clin nici în mânecă cu Formula 1, continuă să pară că nici măcar n-au auzit vreodată în viața lor o știre din acest sport, astfel încât, în ciuda informațiilor pe care le declamă papagalicește citindu-le pe promptere sau de pe modernele pupitre multifuncționale și complet inutile în acest domeniu, trântesc, de fiecare dată când rostesc fie și doar două vorbe la liber, câte o gogomănie perfect edificatoare, cum ar fi stâlcirea unui nume de pilot sau echipă, ori o formulare de genul „va pleca în cursă DE PE pole position” sau „e LA linia a treia la start”. (#anaciuvică)

INCURABILII

După aproape treizeci și cinci ani de libertate și democrație, cu sau fără ghilimele, în România încă se practică pe scară largă pseudojurnalismul bazat pe zvonuri și minciuni sfruntate lansate cu nonșalanță și fără scrupule în mass-media de toate felurile, inclusiv, sau mai ales, audiovizuală, recte „la televizor”, chipurile... pentru a fi dezmințite, pe sistemul «am aflat, „pe surse”, că domnul Cutare este criminal în serie și și-a mai omorât și mama», prilej ca, după ce, într-un târziu, domnul Cutare neagă cu vehemență, să mai apară și un titlu (pe burtieră) de genul „Domnul Cutare nu recunoaște că e criminal în serie și că și-a mai omorât și mama”, cel mai recent exemplu elocvent fiind cel de duminica trecută, când, fix în ziua în care Dinamo juca meciul final și decisiv pentru salvarea de la retrogradarea directă din Superligă, s-a lansat „știrea” că în locul unui jucător cu ceva pedigri, trecut pe la câteva echipe semnificative din Europa, fusese transferat la formația bucureșteană fratele lui geamăn și fără nicio legătură cu fotbalul, dar cum oficialii clubului erau ocupați cu partida, „n-au putut fi contactați”, adicătelea pentru un punct de vedere oficial, ore în șir, cât gogomănia să facă ocolul tuturor televiziunilor și al site-urilor de profil, după care, când, într-adevăr, unul dintre mai-marii dinamoviști, iritat, a dezmințit-o, a apărut și celălalt model autohton de crasă DEZinformare, și anume trunchierea și scoaterea din context a mesajului, pentru că, de pildă, dintr-un șir întreg de argumente trecute în revistă, cu titlu exemplificativ, de dinamovist, printre care faptul că jucătorul cu pricina a fost înregistrat la Federație, i s-au făcut actele necesare, cu „carte verde” cu tot, a fost recomandat de o agenție serioasă de impresari și, pe de altă parte, nici măcar nu seamănă foarte bine la față cu frate-său, încât să fie confundat, un vajnic reprezentant al celei mai joase și josnice spețe de așa-ziși gazetari ai sportului, prezent în studio în timp ce declarația era transmisă în direct și INTEGRAL, la sugestia unui biet doar fost fotbalist, nicidecum jurnalist, care n-are vreo treabă cu deontologia profesională, a luat, din toată intervenția, doar partea cu agenția de impresari, ca și cum ar fi fost argumentul nu doar suprem, ci și absolut unic, în sensul că, vezi Doamne, ditamai clubul de mare tradiție s-ar fi lăsat doar în baza respectivilor impresari, ceea ce era, bineînțeles, absolut fals (și nu vorbesc despre cât de adevărate sau nu puteau să fie explicațiile oficialului dinamovist), dar nu l-a împiedicat pe trepăduș să debiteze o nouă tiradă împotriva celor pe care-i cășunase, ceea ce, la un nivel al lipsei de profesionalism totuși mai scăzut, mi-a amintit de momentul în care un coleg de-al său de la Digi Sport, moderator mai puțin vedetă decât celebrii Bâlbâilă și Gângăvilă, despre care am mai scris, și anume Șușotilă, cel care sunt convins că nu se aude nici el atunci când vorbește cu telespectatorii și invitații, în afara primelor două sau trei cuvinte la început de intervenție, de obicei „Bună ziua!” sau „Bine v-am găsit!”, pe care le răcnește cât poate el de tare, adică pe un ton aproape normal pentru orice om de pe stradă, nicidecum lucrător în televiziune, îl avea drept invitat prin telefon pe președintele clubului Rapid, proaspăt urmărit penal într-un dosar în care, dincolo de alte (ne)vinovății, exista și un punct întocmit de procurori după cel mai tradițional model mișelesc al DNA, instituție pe care sunt sigur că Șușotilă, ca și întregul său trust media de pupincuriști, a adorat-o pe vremea idolului lor Băsescu, și anume cel în care un cetățean, să zicem C, devine suspect principal exclusiv pe baza interceptării unei convorbiri telefonice între cu totul alți doi cetățeni, să zicem A și B, dintre care unul, de pildă B, spune despre el, C, că a săvârșit o infracțiune, în cazul de față președintele Rapidului spunându-i șefului de galerie al echipei că s-ar fi înțeles cu un arbitru să... nici nu contează ce, respectiv să facă ceva nelalocul lui, doar că marele gazetar Șușotilă (devenit abia la bătrânețe și moderator TV), probabil pe un alt principiu sfânt al ziaristului de doi bani dâmbovițean, și anume să nu supere invitatul sau intervievatul de teamă că altădată nu-i va mai răspunde la telefon și se va duce, Doamne ferește!, la concurentul încă și mai de doi bani (recte de unul singur) și mai blând cu invitații și intervievații, n-a îndrăznit sau nu și-a dat seama că e și la mintea unui cocoș (de) jurnalist să-l întrebe pe ce se baza respectiva declarație consemnată în stenogramă, cu alte cuvinte dacă, pe de-o parte, rapidistul chiar vorbise cu arbitrul, ceea ce era condamnabil, poate inclusiv din punct de vedere penal, sau, pe de alta, pur și simplu îl mințise sfruntat pe șeful galeriei, pretinzând, doar, că a vorbit cu arbitrul, ceea ce nu era condamnabil decât la nivel moral, prilej cu care am fi aflat și noi, o dată în plus, iar pupincuriștii poate pentru prima oară, că de-aia sunt pupincuriști și nu-i duce capul să înțeleagă singuri, cu neuronul lor, nici după sute de alte exemple similare, cam cum funcționează cu adevărat justiția în România.

EUROVISION 2024: SPLENDOARE ȘI EXTAZ

Și totuși, așa cum și scriam că se întâmplă de (cele mai) multe ori (în România), când un subiect oarecare „împarte țara în două”, sau în și mai multe, iar cât de curând realizezi că amân... toate taberele au, de fapt, argumente stupide chiar și când susțin o cauză aproximativ corectă, a trebuit ca Eurovisionul să fie câștigat de o piesă bună, cu o linie melodică variată, trecând de la rap la operă, interpretată absolut impecabil de unul dintre, până la urmă, cei mai puțin ciudați dintre toți ciudații perindați pe scenă în cele trei zile de concurs, un fel de băiețel cu opțiuni sexuale și de gen încă necristalizate pe deplin, care i-a subtilizat costumația de... fetiță, roz, cu pene și cu fustiță cu vedere la chiloței, concurentului nostru de anul trecut (care avea, totuși, pantalonași scurți, acum văd) parcă doar ca să demonstreze că numai vestimentația fistichie de scenă nu e suficientă pentru a triumfa într-o competiție oarecum muzicală dacă ai o porcărie de piesă, cum a schimonosit-o al nostru pe cea cât de cât decentă cu care câștigase la Selecția Națională, cu o voce de excepție (la Nemo, reprezentantul Elveției, mă refer), care mă face să am doar teama de a nu se descoperi că a trișat, făcând play-back, la cât de perfect a sunat live, și un „show” original, în care (părea că) se plimba de colo-colo pe un soi de antenă parabolică-titirez ce se rotea eliptic în toate felurile și planurile, lăsând impresia că are și abilități de echilibrist, fără ca asta să-i afecteze câtuși de puțin acuratețea partiturii vocale, încât, trebuie să recunosc, în clipa în care și-a încheiat evoluția din finală mi-am spus că ar merita din plin să devină câștigător, chiar dacă au fost vreo două-trei piese și cam tot atâtea fete frumoase care... m-au mișcat mai mult, dar interpretările nu s-au ridicat nici pe departe la înălțimea celei a elvețianului, iar faptul că a obținut, cred, un record de puncte de la juriile de, totuși, specialitate din zeci de țări, nu (doar) de la publicul imberb cu gusturi îndoielnice din întreaga lume, ar putea să le spună ceva și detractorilor, a trebuit, așadar, să câștige el ca să se trezească toți criticii muzicali, vestimentari și de moravuri de pe Facebook să descopere subit ce concurs de rahat a ajuns Eurovisionul, în ce hal s-au degradat oamenii din ziua de azi și unde o să ajungem dacă..., folosind tirade ucigătoare și distribuind din greu un cvasieseu delirant al purtătorului de cuvânt al BOR postat nu pe oficiosul Patriarhiei, dacă există așa ceva, ci, desigur, tot pe Facebook, unde a strâns mii de like-uri de la, n-am nicio îndoială, urmașii de nădejde (inclusiv la modul biologic vorbind, ca fii și nepoți buni, de sânge) ai celor care în anii optzeci ai tinereții mele vedeau în orice concert rock trimiteri la ritualuri satanice și puteau să-și bage mâinile-n foc, cu trupuri cu tot, că unele texte, inclusiv ale încă de pe-atunci bătrânilor Beatleși, aveau sensuri diabolice sau îndemnau la lucruri necurate dacă le citeai de la coadă la cap, iar o „prietenă” de-a mea de pe Facebook, încă și mai toantă decât media celor amintiți, făcea referiri la, vezi Doamne, decența cu care se manifestau artiștii homosexuali de odinioară, aducând exemple celebre, printre care și pe Elton John, ceea ce nu dovedește decât că respectiva n-a văzut nici măcar filmul dedicat britanicului, Rocketman, pentru a-și face o oarecare idee despre ce costume țipătoare și strigătoare la cer purta și el încă de acum zeci de ani, chiar și fără să fie, ca Nemo, reprezentant declarat al nici nu mai contează cărui curent de sărmani derutați sexual din ziua de azi, cu stindard și așa mai departe (sincer, eu n-am înțeles nici până acum ce hram poartă, fiindcă bucata aia de cârpă mi se părea mai puțin colorată decât cele de pe la paradele gay, ale comunității LGBT, dar nici nu mă interesează prea mult, câtă vreme cântecul a fost OK, așa cum n-am înțeles nici până acum, după două triumfuri la Eurovison și un microrecital plus o înmânare de mare premiu chiar la ediția asta, ce fel de ființă – bărbat, femeie, gnom... – este Loreen, dar de asemenea nici nu mă interesează, fiindcă mi-au plăcut piesele ei), la fel cum nu era nici Freddie Mercury, devenit, abia după ce a trecut în neființă, un idol al celor care-l auziseră în cel mult două piese foarte slabe, cu tentă de discăreală ordinară, de pe la finalul tragic și prematur al carierei lui și al trupei Queen, și care au uitat sau, mai degrabă, nici n-au știut vreodată ce costume și posturi mai degrabă dezgustătoare etala și el prin concerte, asta ca să nu mai spun, cum de fapt cam aminteam în primele cuvinte, că unii dintre cei care deplângau victoria Elveției își exprimau regretul amarnic că nu a câștigat... Croația, cea despre care, trebuie să amintesc și asta, îmi spusesem, încă de la prima audiție, că mă tem serios să nu câștige, dat fiind că avea o piesă suficient de kitsch, cu ritmuri obsedante, iritante, provocatoare de dureri de cap (chiar dacă pe alocuri cu adevărat antrenante) și greu de uitat prea curând după ascultare, oricât de mult ți-ai dori, dovadă în plus nu că gusturile nu se discută și punct – pentru că unele sunt cu adevărat discutabile, iar altele pur și simplu proaste, ca-n sintagma „de prost gust” –, ci doar că e mai cuminte să nu te apuci s-o faci.

P.S. Trebuie, totuși, să mai adaug, separat și distinct, ca să fie mai ușor de înțeles și pentru eventualii mei cititori neimaginari, recte reali, dar ocazionali, că mulți, dacă nu chiar covârșitoarea majoritate a „prietenilor” mei de pe Facebook care înfierează cu mânie tradițională prestația și orientarea sexuală a lui Nemo sunt fix dintre cei care, până ieri și începând iarăși de azi, au făcut și fac mare paradă, pe de-o parte, de „toleranță”, „diversitate”, „deschidere”, „liberalism” și așa mai departe, cu feminism și „corectitudine politică” cu tot, iar pe de alta de „bun-gust”, „rafinament” și „orizonturi largi”,  admiratori, de pildă, ai poeziei moderne, aia care se distinge de proză mai degrabă pe criterii strict grafice, prin faptul că e alcătuită din cuvinte mai puține, fără punctuație, fără majuscule și fără sens, dispuse aleatoriu, dar de la cap de rând, și împănate cu englezisme, de genul:

SPLENDOARE ȘI EXTAZ

te văd

când ascult cu

gura mea shut up

în pântecul încătușat

de zbor

al

pizdei

BÂLBÂILĂ ȘI GÂNGĂVILĂ

Atunci când Bâlbâilă și Gângăvilă, cei doi moderatori-vedetă de la Digi Sport, au, indiferent în ce ordine, emisiuni succesive, festivalul de gogomănii e asigurat, așa cum s-a petrecut nu mai departe de zilele trecute, când, mai întâi, Bâlbâilă, cel a cărui minte este, în mod evident, mai înceată decât rostirea, de unde și surprinderea pe care o manifestă el însuși atunci când pe gură îi iese cu totul altceva decât NU a gândit încă și trebuie s-o ia de la capăt, uneori și de câte trei-patru ori, a readus în discuție, pasager, un subiect mai vechi, pe care eu însumi îl sărisem tocmai pentru că n-am apucat să-l consemnez la timp, iar apoi mi s-a părut că se cam perimase, prilej cu care și-a reafirmat și, așadar, menținut opinia fermă și stupidă de atunci conform căreia a fost o greșeală de proporții de-a dreptul cosmice faptul că un oficial de la Dinamo și-a făcut o fotografie în fața vitrinei cu trofee de la CFR Cluj, unde se afla o ceva Cupă a României pe care era gravat și numele formației bucureștene, asta în condițiile în care n-am nicio îndoială că, dacă același lucru s-ar fi petrecut cu un oficial de-al lui Liverpool – formația preferată a lui Bâlbâilă, după cum nu se sfiește s-o recunoască – în fața vitrinei lui, să spunem, Manchester United sau Everton, gestul ar fi fost interpretat de fix același Bâlbâilă, care și-ar fi încheiat apoteotic tirada cu vreun clișeu caracteristic de genul „nu ne mai facem bine!”, ca unul de normalitate, fair-play tipic britanic, respect între cluburi rivale și, în general, dovada unui nivel de civilizație la care noi nu vom ajunge prea curând, dacă vreodată, după care, Gângăvilă, cel a cărui gură, dimpotrivă, nu poate ține pasul cu gândirea-i sprințară și împrăștiată, fără urme de logică, încât se trezește mâncând litere și chiar cuvinte întregi de teamă să nu-și uite ideea încă înainte s-apuce s-o rostească până la capăt, s-a dovedit un fel de adept in- sau subconștient (cum spunea el că e Colțescu rasist fiindcă l-a indicat cu termenul „negru” pe un jucător... negru) al teoriei că orice femeie care se îmbracă provocator, cu fuste scurte și decolteuri adânci, și e violată poartă o vină cel puțin la fel de mare cu a agresorului, dacă nu chiar exclusivă, susținând sus și tare, vehement și chiar în mai multe ediții ale emisiunii, că adevăratul vinovat pentru o eliminare pe nedrept nu este arbitrul care – după cum o demonstrau toate reluările – a arătat un prim cartonaș galben în mod absolut gratuit unui jucător, după care, la o altă fază, i-a mai arătat unul, de data asta pe merit, dându-l afară, ci jucătorul însuși, care, vezi Doamne, de vreme ce știa că are deja un cartonaș, fie și nemeritat, trebuia să nu mai facă un fault „de galben”, uimirea mea și mai mare fiind, în aceste condiții, că nu l-a învinovățit și pe antrenorul jucătorului respectiv, care, știind, la rândul lui, că acesta are un cartonaș acordat aiurea, ar fi trebuit să-l înlocuiască, cum se mai procedează, tocmai pentru că altfel era greu de băgat mâna-n foc că, în vâltoarea jocului, nu l-ar fi luat oricum și pe al doilea, poate acordat la fel de aiurea ca și primul, caz particular în care poate că bietul Gângăvilă ar fi realizat și el că, totuși, numai și numai violatorul (recte arbitrul care ar fi greșit... de două ori) e vinovat pentru agresiune, indiferent dacă femeia e îmbrăcată cu fustă mini și decolteu până la buric sau încotoșmănată cu un costum de astronaut.

ZOOVISION

Nu există ilustrare mai elocvent-concludentă, fără putință de obiecții și tot felul de nuanțe și scuze politicianist-naționaliste, în care altminteri excelăm penibil, a expresiei „suntem ultimii oameni”, cu referire la, în general, noi, românii, iar în particular la nenorociții care ne conduc într-un fel sau altul, decât faptul că, anul acesta, România, spre deosebire de aproape oricare țară din Europa, fie și de dimensiunile Sloboziei sau cu populația Afumațiului, ori despre care mulți nici nu știau că se află pe continent, ori că e națiune de sine stătătoare, nu participă la Eurovision, din rațiuni de imbecilitate, impotență și nemernicie a indiferent cui și a tuturor celor implicați în decizie, cu siguranță NU doar din TVR, lucru care, firește, are în schimb avantajul de a ne scuti să ne mai facem o dată în plus de rușine – de data asta cu eventualele nuanțe ce țin de absurdul dicton că gusturile nu se discută – trimițând cine știe ce afon/ă sau păcălici/fufă, ca să fim tot ultimii, dar măcar dintre cei care cumva există, viețuiesc, nu fac figură de fantome sau zombi, ca noi anul ăsta, când, culmea ghinionului nostru tradițional, poate că am fi avut o șansă de a trece măcar de semifinale, mai ales dacă nimeream în cea de ieri, când am asistat la un spectacol grotesc al celor mai felurite forme de aproape viață de la un circ sau o grădină zoologică și-așa improbabil/ă, (NE)demn/ă de imaginația prodigioasă, dar uneori aflată la limita patologicului, a celor mai mari maeștri ai genului SF, cu concurenți de nenumărate sexe variate și incerte, dar care s-au întrecut în a-și etala nuditățile și înclinațiile sexuale maladive, și unde absolut toate cele ce, pesemne, se identifică, în mod personal, dar categoric eronat, a fi mai aproape de unul aproximativ feminin au apărut desculțe și cu niște zdrențe băgate prin toate găurile și mulate la limita plesnitului pe toate rotunjimile plasate în locurile unde femeile adevărate au organele genitale, sânii sau, respectiv, fundul curului, și cu cei care odinioară ar fi fost luați drept mai aproape de bărbați fluturându-și ce-ar fi vrut ei (?) să aibă acolo, dar s-au rușinat operatorii să filmeze, ca să nu demonstreze contrariul, toate astea fără să mai pomenesc de partea așa-zis muzicală, care a lipsit practic cu desăvârșire, inclusiv în cazul Moldovei, care, sărmana, deși s-a dovedit oricum mai bogată ca România, permițându-și măcar să organizeze o selecție națională și să trimită o ceva solistă nici chiar frumoasă, dar nici cu adevărat tânără, care și-a fâlfâit și ea cum a putut și ce a avut pe sub o eșarfă pusă câș în chip de sutien sau bustieră mai potrivit/ă pentru o dihanie cu mamele inegal dimensionate și aleatoriu dispuse, a dat faliment în cele nici două luni scurse între timp, astfel încât n-a mai găsit resurse financiare să le trimită pe toate cele vreo cinci interprete apărute pe scenă în finala de acasă, ci doar pentru una singură, cântăcioasa propriu-zisă, parcă rătăcită din culise pe când căuta bufetul cu gustări gratuite, singurele lucruri pozitive de aseară fiind, pe de-o parte, mintea de pe urmă a organizatorului european al festivalului, care, la deja spre douăzeci de ani de când o tot spun, s-a gândit în sfârșit și el să-i oblige sau, mai curând, să le dea șansa celor „cinci (țări) mari”, calificate an de an din oficiu, alături de câștigătoarea din anul precedent, să-și prezinte live și integral pe scenă piesele, câte trei în fiecare din cele două semifinale, lucru pe care ar fi trebuit să-l ceară chiar ele încă de la prima ediție când s-a inventat această fază preliminară, pe atunci de fapt o „semifinală” unică și organizată doar pentru cele mai defavorizate dintre națiuni, dar care atunci au ajuns să devanseze in corpore piesele celor intrate direct în finală, demonstrându-se, în felul acesta, secretul lui Polichinelle, și anume că e un avantaj decisiv ca o melodie să poată fi auzită (și interpretată, inclusiv pentru perfecționare) de două (sau cât mai multe) ori, pe de alta (mă refer așadar la părțile bune ale spectacolului de ieri) piesa și, la drept vorbind, întreaga apariție a reprezentantului Germaniei, unul din cei/cele maximum trei (din 18!) care s-au prezentat aproape decent, și, în fine, prestația Luxemburgului, revenit, din câte am înțeles, în concurs după 31 de ani (ceea ce le poate da idei crețe și dobitocilor noștri!), și care, din punctul meu de vedere, se numără printre favorite, chiar dacă simpatica solistă cu siguranță tânără și, la fel de cert, femeie a avut o interpretare semnificativ mai slabă în concurs decât în clipul de prezentare, pe care îl văzusem deja, zilele trecute, alături de absolut TOATE celelalte, ceea ce mă face să fiu sigur încă de pe-acum că ne aflăm în fața celei mai slabe ediții internaționale din ultimii mulți (dacă nu toți!) ani de când mă uit eu cu statornicie, perseverență și chiar un soi de eroism la Eurovision, inclusiv când, ca anul acesta, noi n-avem nicio legătură cu el.

ACTUALIZARE: În condițiile în care, după socotelile mele, absolut nicio porcărie sinistră din cele două semifinale NU a ratat calificarea în marea finală, în schimb, de pildă, favorita mea, Belgia, care, chiar și cu rateurile vocale ale solistului din concurs, ar fi meritat-o, n-a obținut-o, la fel ca și alte câteva piese cât de cât decente, ceea ce spune totul despre gusturile publicului din ziua de azi, trebuie totuși remarcat că a doua semifinală a fost infinit mai bună decât prima, ceea ce, totuși, desigur, nu înseamnă mare lucru, la cât fusese... coborâtă ștacheta, însă per total am reușit să adun vreo trei sau patru aproape melodii, cum ar fi ale Lituaniei, Israelului și Elveției, plus precalificata Italia, pe a cărei reprezentantă, cum spuneam și-n urmă cu trei ani, când a câștigat Måneskin, o știu... de mică, fiindcă i-am urmărit practic toate evoluțiile de la Sanremo, și, în fine, ca o notă strict subiectivă, mai degrabă pentru... prezența scenică a solistei, Austria.

(UN) DICȚIONAR INEXPLICATIV

Printre deja nenumăratele și parcă din ce în ce mai multele exemple de cuvinte și/sau expresii din limba română despre care eu unul, cel puțin, știam sau mai degrabă credeam că sunt corecte într-un fel, dar la un moment dat, fie pentru că, între timp, de când le-am învățat eu, regulile chiar s-au schimbat, când vreun cercetător oarecare de la vreun institut lingvistic de prestigiu s-a aplecat mai mult asupra chestiunii arzătoare și a dat verdictul că până la el vorbeam cu toții greșit, fie pentru că, într-adevăr, și mai din păcate pentru mine, chiar le reținusem eu aiurea, am constatat că sunt de fapt (profund) eronate, iar forma admisă de norme și dicționare (sau cel puțin unele dintre ele, că așa-i la noi, dar despre asta cu altă ocazie) e alta, cam cum, de-un exemplu mai general și cu o legătură doar vagă cu subiectul, ni s-a întâmplat multora când am aflat, dacă nu efectiv peste noapte, în orice caz de la un an la altul, că e interzis cu desăvârșire să-i spui unui Marian sau unei Mariane „la mulți ani!” pe 15 august, când se sărbătorește, de fapt, Adormirea Maicii Domnului, astfel încât nu se cuvine să faci o urare de viață lungă la un moment mai degrabă comemorativ, ceea ce are și un sâmbure de logică și bun-simț, este și acela că, (tot) până mai an, la momentele respective, uram „Crăciun fericit!” și „Paște fericit!”, ca (mai) toată lumea, în schimb, la fel ca, se pare, tot mai puțini, rămăsesem, nu știu de unde, cu reflexul de a folosi „Un An Nou fericit!”, după care, întâlnind tot mai des formula, oarecum simplificată, „An Nou fericit!”, pe de-o parte am realizat că există și aici o logică, neavând mare sens să pui un articol nehotărât în plus în față, când sintagma „An Nou” poate fi echivalată perfect cu „Crăciun” sau „Paște”, astfel încât să ai formulări similare, iar pe de alta m-am uitat și în DOOM 3, unde, întâmplător, ca exemplu fără legătură directă cu chestiunea în sine, dar edificator, era folosită în întregime chiar urarea cu pricina, în forma ei literalmente „nouă”, cel puțin pentru mine, și anume fără „un”, doar că, zilele trecute, căutând eu de fapt cu totul altceva, dar ajungând, tot în DOOM 3, la cuvântul „Paște”, am dat peste formula, folosită tot ca un exemplu fără legătură directă cu corectitudinea urărilor, „Un Paște fericit!”, ceea ce, firește, mi-a dat peste cap întregul univers de cunoștințe proaspete dobândite la o vârstă așa coaptă, plus logica pe care încerc și eu, cu câtă inteligență m-a făcut mama și cu relativ modestele mele cunoștințe la nivel academic de limba română, s-o aplic la situațiile de genul ăsta, pentru că iarăși apare acel „un” de care tocmai mă debarasasem când venea vorba de „An Nou” și nu-l folosisem niciodată la „Crăciun” și „Paște”, dar iată că va trebui să-mi lărgesc din nou paleta lingvistică și, desigur, să mă fac de râs în fața tuturor celor care n-au consultat ultima ediție a dicționarului și mă vor crede mai idiot decât sunt când le voi adresa „Un Paște fericit!”, chiar și dacă această inconsecvență, din punctul meu de vedere, a DOOM (una printre multe altele, la drept vorbind) se datorează sau e cauzată de faptul simplu că de litera „P” s-o fi ocupat un alt cercetător decât cel sau cei de la „A” și „C”, respectiv probabil unul mai în vârstă (inclusiv decât mine!), care a pus și el formula așa cum o fi auzit-o în copilărie de la bunică-sa, Dumnezeu s-o ierte, sau s-o fi gândit să elimine orice fel de confuzie și subiect de glume, având în vedere că încă se mai găsesc destui cretini, ignoranți și agramați care să interpreteze urarea fără articol nehotărât drept un îndemn la păscut voios.