CUM SĂ (NU) AJUNGI SĂ SCRII CA SHAKESPEARE

Cred că se întâmplă, într-o formă sau alta, dintotdeauna, dar eu resimt mai acut de la o (multă) vreme, probabil (și) odată cu înaintarea (mea) în vârstă, că, în România, absolut orice dezbatere care „împarte țara în două” este purtată de, într-adevăr, două tabere, dar care de fapt susțin cu îndârjire (două, dacă nu și mai multe) lucruri pe cât de antagonice unul cu altul, pe atât de aberante și în sine, luate separat, exemplul simplist, dar edificator, care îmi vine în minte fiind o ipotetică discuție despre cât fac doi plus doi, în care o tabără e de părere că 2+2=8, iar cealaltă, cu mult mai numeroasă, că 2+2=miercuri, și în care, firește, cel puțin până se potolesc, într-un fel sau altul, spiritele (de obicei cu victoria, măcar aparentă și prin tranșare „la vot”, „democratic”, indiferent dacă e vorba de vreun scrutin propriu-zis, politic, sau nu, celei din urmă) și se trece la chestiuni de amănunt, puținii oameni de bun-simț se plasează de partea celei dintâi, care măcar admite că e strict o chestiune de aritmetică, adică numai cu cifre, și unde o zi a săptămânii nu-și are nicidecum locul în ecuație, cam așa ceva întâmplându-se, de (o altă) pildă, în sinistra epocă a băsescului, când până și eu însumi, ca (fost) simpatizant al liberalilor (mai) adevărați, în frunte cu Crin Antonescu, Tăriceau sau Orban din vremurile lor mai bune, când nu deveniseră la fel de penibili ca orice alt politician, mă vedeam obligat să accept o alianță, la propriu și la figurat, cu pesediștii doar fiindcă ped(el)iștii erau încă și mai absurzi, dar știam că va veni curând vremea când nici răspunsul „8” la adunare nu mai e unul suficient de aproape de realitate și acceptabil pentru o ființă cu adevărat rațională, așa că va (re)începe, mai devreme sau mai târziu, și un război cu foștii vremelnic „aliați”.

Ceva de genul acesta se petrece și acum, în cercurile în principiu (mai) elitiste, sau cel puțin de nișă, respectiv printre scriitori, critici literari și simpli chibiți cu veleități în domeniu, pe marginea celebrelor (tot printre ei) cursuri de „creative writing”, în exprimarea celor mai mulți dintre ei, atât de mari iubitori ai limbii române încât și postările de pe Facebook le fac într-o dezgustătoare romengleză (dar despre asta voi scrie un material separat), sau, mai în graiul nostru strămoșesc, „scriere creativă”, formulă care, oricât de barbar ar suna, mai cu seamă deoarece creativ s-ar presupune că trebuie să fie scriitorul, nu scrierea, măcar subliniază exact că nu e vorba de unele de dactilografie sau (alt)ceva.

Sigur că, tot la fel ca în oricare altă polemică sau dezbatere, unul dintre principalele criterii după care trebuie să te orientezi când judeci combatanții este elementul INTERES, care adeseori falsifică și eclipsează logica și bunul-simț, așa încât susținătorii necondiționați ai acestor cursuri sunt în special cei care le organizează sau o parte dintre cei care le-au frecventat (cealaltă parte, lucru lesne de înțeles la o analiză mai profundă, fiind, dimpotrivă, printre cei mai înverșunați contestatari!), dar cum eu am pornit dintotdeauna de la premisa că în general oamenii sunt mai degrabă pur și simplu proști decât cu adevărat ticăloși, dovadă că și argumentele celor, cum spuneam, interesați sunt mult mai subțiri decât ar putea să aducă dacă ar avea și o inteligență pe măsură, mă voi mărgini să constat că, de câte ori se discută pe Facebook despre asta, cel puțin la început cei „pro” pun problema de parcă cei „contra” ar susține nu doar (sau atât) că un scriitor „se face” exclusiv prin lecturi și alte forme de studiu autodidactic, ci (sau cât) de parcă s-ar declara împotriva oricărei forme de școlarizare și ar pretinde că, de vreme ce n-ar avea nevoie de un asemenea curs, aspirantul la glorie literară poate la fel de bine să fie și analfabet, inclusiv acest tip de exagerare și reducere la absurd în propriile minți mărginite ale celor care apoi combat de fapt o teorie pe care n-a promovat-o nimeni, ci au „emanat-o” ei înșiși, în (și din) creierele lor, fiind tipic pentru societatea românească actuală.

Personal, ca de cele mai multe ori, deși nu mă aștept ca preopinenții mei să înțeleagă vreodată nuanțele unei poziții, am una mai degrabă moderată, pornind de la ideea că orice formă de școlarizare este binevenită, iar dintr-un astfel de curs, cei care-l urmează, dacă au o inteligență corespunzătoare și o personalitate formată, pot foarte bine să învețe și ce NU trebuie să facă din ceea ce li se propovăduiește drept... literă de lege de către cei care le țin, indiferent care ar fi titulatura lor, deoarece, iată, așa cum cei care-l urmează sunt „cursanți”, nicidecum „elevi” sau „studenți”, presupun că nici cei care „predau” nu pot fi numiți chiar „profesori”, ci, eventual, cel mult, „îndrumători”, aceasta fiind și una dintre nu neapărat obiecțiile, ci îndoielile mele la adresa lor, respectiv ce fel de calificare (fie și în sensul peiorativ de „patalama”) au cei care le organizează, fiindcă, de unde principalul lor argument în favoarea învățării „meseriei” de scriitor este o comparație oricum absurdă cu ingineria, arhitectura, medicina sau chiar artele frumoase dar tehnice, de genul celor plastice [deși, pe lângă responsabilitatea (inclusiv pentru viața altora) presupusă în cele dintâi spre deosebire de literatură, la cursurile de scriere creativă presupun că nu se învață cum să amesteci cerneala sau ce unelte (diferite, respectiv când pix, când creion, când stilou, în funcție, poate, de genul literar abordat la un moment dat) să folosești pentru a scrie, așa cum se învață în pictură și/sau sculptură], atunci când vine vorba de „profesori” aceștia nu au, în general, practic nicio altă atestare decât cele dobândite prin „experiență” sau – ironia sorții – „citit”, adică, în limbajul lor, „după ureche”, ori, cel mult, ca absolvenți de facultăți cu profil umanist (nici măcar neapărat Litere), ceea ce-i recomandă, în cazurile fericite, fiind statutul lor de poeți sau prozatori „consacrați”, uneori mai degrabă în vremurile de tristă amintire ale regimului comunist, cam așa cum eu însumi, ca absolvent al unei facultăți particulare de jurnalism, înființată în primii ani nouăzeci, aveam două mari categorii de profesori, pe de-o parte ziariștii formați pe timpul lui Ceaușescu, care firește că nu puteau fi modele de mare nădejde, iar pe de alta cei (sau aceiași) formați de unii singuri, imediat după Revoluție, așa cum mă formasem, de altfel, și eu, care deja publicasem prin presa vremii, așa că pot depune mărturie din propria experiență ce înseamnă o formă de școlarizare din care nu ai mare lucru de învățat în plus față de cât ai învățat și continui să înveți de-a lungul „carierei” de unul singur.

Așa se face că, după ce resping cu îndârjire și spume la tastatură drept nefondat argumentul, altminteri hâtru și vădit incontestabil, că s-o mai fi găsind în istoria literaturii și câte un (mare) scriitor (clasic) care să nu fi urmat niciun astfel de curs și uită cu desăvârșire și tot dinadinsul că, fără nicio îndoială, mai bine de 99% dintre „oamenii de litere” români, inclusiv contemporani, și inclusiv (dintre) cei care acum le țin, au ajuns până aici tot fără ele, de vreme ce, în special la noi, reprezintă o modă apărută mai de curând, cei care le susțin necondiționat le asimilează „cercurilor” și „cenaclurilor” literare de odinioară sau pun un soi de semn de egalitate între ele și relațiile de tip mentor-discipol, existente, în diferite forme, dintotdeauna, făcându-se că nu înțeleg nici măcar diferența simplă, dar, pe undeva, esențială că acestea din urmă erau pe bază de generozitate, oferite în mod dezinteresat, pe când cursurile astea sunt pe bani, putând duce cu gândul, mai ales în cazul unora dintre ele, ținute de te miri cine, la mici găinării sau șarlatanii, unii, mai răi de gură, asemuindu-le cu niște cursuri de băut apă sau de mers pe stradă, pe lângă alte asemenea baliverne întâlnite la tot pasul pe net, mai cu seamă că, după cum am remarcat, pandemia le-a dat ideea genială promotorilor de a le organiza (exclusiv) online, fără să trebuiască să-și mai bată capul cu numărul limitat de locuri în vreo sală sau cu achitarea chiriei ei, așa că, vorba americanului, cerul (sau măcar capacitatea serverelor) e limita câștigurilor și a cursanților ce pot lua parte la fiecare „modul”, toate astea, firește, cu argumentul suprem de tip corolar din partea lor că trăim, dom’le, în capitalism, unde totul se plătește, nu mai suntem în nenorocitul ăla de comunism cu „gratuități” de toate felurile, adus inclusiv de unii care se pretind un fel de salvatori ai literaturii române (contemporane) din mlaștina mediocrității perpetue, figuri providențiale fără de care bieții scribălăi care le-au trecut pe la ore ar fi eșuat lamentabil în ratare, pe când așa, numai și numai datorită lor, au ajuns să publice pe la marile edituri, dar, firește, o astfel de misiune nobilă nu poate să rămână neremunerată în mod corespunzător, 700 de lei zece ședințe, așadar mai ieftin, totuși, decât la psiholog sau dentist.

Pe de altă parte, adevărata utilitate a lor, recunoscută, mai degrabă indirect și/sau din câte o scăpare într-o dezbatere aprinsă, de către cei care le (sus)țin, este că tinerii sau mai puțin tinerii aspiranți la gloria literară (că la bunăstarea oferită de „meseria” de scriitor nu prea speră nimeni întreg la cap din România) au ocazia să intre în gașca potrivită, să fie citiți de cine trebuie și cine știe către ce „stil” de scriitură și încotro să-i îndrume ca să fie publicați de un editor care agreează fix acel „stil” etc., adică efectiv să li se pună pună niște proptele, într-o lume plină de clici, facțiunii, interese (politice) (meschine) și așa mai departe, după cum ei înșiși, susținătorii, admit și se acuză reciproc că e, doar că de obicei în alte contexte și discuții, mai ales când se ceartă între ei (fiindcă așa sunt oamenii de genul ăsta, uită repede, încât ai senzația că se nasc din nou de câte trei ori pe zi și nu mai țin minte ce susțineau fie și cu numai câteva ore înainte, dacă nu cu doar două propoziții mai sus în același text), așa încât până la urmă totul se cam rezumă la un serviciu (de marketing) pe bani, în sensul că respectivii cursanți plătesc pentru a fi promovați în revistele, pe site-urile și pe conturile de Facebook proprii ale îndrumătorilor sau ale prietenilor ori asociaților lor pentru a fi recunoscuți, publicați și premiați, ca ulterior aceștia din urmă să se laude cu realizările lor și să atragă alți cursanți pe care să-i promoveze... și așa mai departe, ceea ce – să nu fiu înțeles greșit –, dacă „maeștrii” sunt împăcați cu ei înșiși și nu au mustrări de conștiință că ar practica un soi de prostituție culturală, cum îi mai acuză unii, e până la urmă OK, într-o lume capitalistă și așa mai departe, doar că ar fi mai onest să se recunoască adevărata natură a îndeletnicirii, pentru că, de pildă, în termeni de presă (audio-vizuală), una e publicitatea onestă, pe față și pe bani fiscalizați, și alta așa-numita reclamă mascată, chiar și pornind de la prezumția de nevinovăție că pentru sumele obținute din acele cursuri cei care le organizează plătesc impozite și ce mai e de plătit.

Pe de altă parte, dacă ar fi să-mi exprim rezerva cea mai mare față de astfel de forme de școlarizare inevitabil standardiza(n)te, cu „profesori” având idei (uneori puține și fixe) precise despre ce înseamnă „literatura” și, mai ales, ce NU înseamnă ea, și care nici măcar nu sunt organizate într-un mediu academic (deși, la drept vorbind, în România asta ar putea să însemne ceva și mai rău!), ea este aceea că ele pot avea chiar efecte dăunătoare, de nivelare a valorilor și de suprimare sau măcar diminuare tocmai a... creativității cursanților, iar teama aceasta nu e una nelămurită, ci se bazează pe exemple concrete pe care le-am descoperit inclusiv la unul dintre cei mai cunoscuți și în principiu respectați astfel de mentori profesioniști (adică pe bani, nu amatori), domnul Cutare, care are (dez)avantajul de a fi și foarte activ pe Facebook, unde îl urmăresc și unde, de pildă, pe lângă multe alte episoade similare, am asistat la un moment în care, criticându-și un inamic de-al său în ale scrisului, îi imputa vehement o formulă retorico-stilistică folosită într-un roman, și anume sintagma „atât de ciudat de emoționată”, folosită însă într-un context bine definit, respectiv când povestitorul, întruchipat de un elev, își văzuse în această stare învățătoarea, care tocmai le relatase despre un recent mare miting organizat de către „Partidul Comunist Român în frunte cu tovarășul Nicolae Ceaușescu”, astfel încât, copilul, care, mă gândesc eu, probabil o mai văzuse la fel de emoționată pe „tovarășa” și când le citise „Moartea căprioarei” sau poate când le dăduse trista veste că mama unuia dintre colegi se îmbolnăvise sau își pierduse viața, era acum nedumerit, de unde și „ciudățenia” acelei emoții, numai că bravul profesor de „scriere creativă” opina că ar fi fost suficient un „atât de emoționată” sau „foarte emoționată”, adică exact cum s-ar fi exprimat și un elev (nu în calitate de narator al romanului) de clasa a patra într-o compunere sau într-o scrisoare către mama sa, redactată din tabăra de la Năvodari, însă și despre tendința aceasta bolnăvicioasă a unor „literați”, în frunte cu cel pomenit, de a milita pentru „simplitate” în exprimare, pentru un stil „minimal(ist)”, în care autorul să nu divagheze, să scrie doar „la obiect” și, DOAMNE FEREȘTE!, să nu cumva să folosească prea multe adjective, care sunt „câh!”, de parcă un roman ar fi un articol de ziar (acolo ne învățau pe noi profesorii să fim „obiectivi”, fără considerații personale și înflorituri stilistice, dar tot ei se extaziau în fața unor texte colorate și marcate de amprenta autorului), voi vorbi mai pe larg cu altă ocazie.

În final, ca un soi de glumă, dar tot... pilduitoare, aș vrea să dau un răspuns pe care unul dintre prietenii mei de pe Facebook l-a ratat sau a considerat că nu merită să se expună și mai mult dându-l în cadrul unui schimb de replici-comentarii la o postare pe această temă, când unul dintre fanii înfocați ai aceluiași domn Cutare (care, în paranteză fie spus, se apărase și el cu înverșunare, pretinzând, printre altele, că 90% dintre cei care parcurg un text nu înțeleg ce citesc, așa că e nevoie să le fie „tălmăcit” de unul ca el, în cadrul respectivului curs, doar că, din polemica iscată, demonstrase că e mult mai priceput să RĂStălmăcească vorbele – tot scrise – celor care aveau altă părere decât a lui, nicidecum să tălmăcească ceva), ca un soi de concluzie la teoria – vezi Doamne profund eronată, pe care doar un ignorant sau un frustrat o putea emite – că un scriitor este în primul rând un autodidact și că „meseria” de scriitor nu e chiar cea mai potrivită pentru a fi predată de la catedră, îl întreba, vădit retoric și închipuit nostim, ceva de genul „să înțeleg că, după părerea dvs., e suficient să-l citești pe Shakespeare ca să ajungi să scrii ca el?”: „Sigur că nu. Mă tem, însă, că există o mică eventualitate ca nici urmând cursul domnului Cutare să nu ajungi să scrii ca Shakespeare”. Cam despre asta e vorba.