MAI RAR ȘI MAI ÎNCOLO!

E doar o simplă constatare puțin spus amară, datorată adesea inadecvatei mele lucidități (prea) reci, pe alocuri îngrijorător (chiar și pentru mine) și, presupun, deranjant (pentru alții) de asemănătoare cu cinismul, dar începând de marți, 5 martie 2024, în mod oficial, pe număratelea, se poate spune că am luat parte, de-a lungul vieții, la mai multe înmormântări decât nunți ale prietenilor mei.

Firește că, măcar într-o oarecare măsură, asta e și deoarece, pe lângă că un procent neobișnuit de însemnat dintre apropiații mei sunt în continuare celibatari, nici în general n-am participat la prea multe nunți, preferând să-mi asum și însușesc drept pe deplin meritate toate boscorodelile protagoniștilor pricinuite de refuzurile mele extrem de politicoase, dar absolut ferme, ceea ce, în mai degrabă întunericul decât lumina ultimelor evenimente tragice, e funest de paradoxal și, ca să fiu sincer, mă și pune puțin pe gânduri la o autoanaliză severă, cum de asemenea îmi stă în obicei să(-mi) fac, fiindcă nu doar că, iată, m-am ferit toată viața, și mai ales în tinerețe, ca ăla negru de tămâie de petreceri și alte manifestări în principiu de bucurie, în timp ce acum, la nu încă de-a dreptul bătrânețe, dar sigur deplină maturitate, sunt, practic, nelipsit de la exact opusul lor, dar, spre deosebire de primele, unde ar fi funcționat chiar și un soi de principiu al reciprocității, relativ răspândit în societate, acum nici măcar nu am argumentul că mă duc la înmormântarea cuiva ca să-l oblig, moralicește, să vină și el la înmormântarea mea. Pur și simplu constat că mi se pare de neconceput să nu fiu alături de el pe ultimul drum.

Cele mai recente două astfel de momente dureroase au avut loc la nici trei luni distanță între ele, iar întâmplarea face ca unul dintre cei doi prieteni să fi fost cu aproximativ fix un an mai mare decât mine, iar celălalt cu aproximativ fix un an mai mic, asta în timp ce, tot ca un element inedit, pe primul îl cunoșteam încă din adolescență, adică de vreo patruzeci de ani, iar o vreme am fost chiar nedespărțiți, dar acum nu mai vorbiserăm de peste un deceniu, în schimb pe celălalt îl cunoșteam, propriu-zis, de mult mai puțin timp, dar am petrecut împreună ultimele două concedii superbe, câteva reuniuni de familie și, mai cu seamă, revelionul parcă abia trecut, ceea ce e, cumva, filosofic de tulburător și derutant în privința sentimentelor mele față de pierderea lor.

În orice caz, ca să parafrazez o replică zguduitoare dintr-un recent film de Oscar greu de privit din mai multe puncte de vedere, i-aș ruga și eu fierbinte pe prietenii mei, indiferent de cât timp ne cunoaștem sau de când nu ne-am mai văzut/auzit, să nu mai moară așa de curând și des.