GLOABELE ȘI GLOBALIZAREA

Spre deosebire de multe alte situații, cu bătaie spre absolut toate, în cazul episodului de marți, când meciul de fotbal din preliminariile EURO 2024, dintre România și, din punctul de vedere oficial al țării noastre, inexistentul stat Kosovo a fost întrerupt zeci de minute din cauza unui banner care susținea... fix poziția, cum subliniam, oficială a autorităților românești, și anume „Kosovo e Serbia”, chiar nu găsesc vreo mare vină huliganilor din altminteri sinistra grupare „Uniți Sub Tricolor”, autorii „reprobabilului” gest de a clama... un adevăr, conform diplomației noastre (la fel ca și „Transilvania e România”, de pildă), de care primii care ar fi trebuit să țină cont erau diriguitorii FIFA și UEFA, care puteau foarte bine să evite astfel de momente dacă, la fel ca în alte cazuri, pentru că precedente – din păcate sau din fericire – există, gen echipele din Ucraina și, pe vremea când nu fuseseră încă excluse cu totul din competiții, cele din Rusia, sau, cred, chiar Kosovo și Serbia, ar fi organizat de așa natură tragerea la sorți încât statul-enclavă să nu poată cădea în aceeași grupă cu vreuna dintre cele (doar) cinci țări europene care nu-i recunosc existența, inclusiv – repet pentru a patra sau a cincea oară, să priceapă și cei mai spălați pe creiere și îndobitociți cu „corectitudinea politică” analiști/ comentatori/ jurnaliști (sportivi), cei care, după ce l-au bălăcărit și l-au făcut pe arbitrul Colțescu mai rasist decât îndrăzniseră să-l facă jucătorii aceia de culoare de la care a pornit conflictul, amestecă și încurcă acum borcanul ultranaționalismului lipsit de temei juridic, în care, de pildă, unii unguri visează la Ungaria Mare sau niște rromânii își revendică Basarabia ori Cadrilaterul, cu (iată că repet și a șasea sau a șaptea oară!) poziția oficială a statului român, enunțată pur și simplu de niște spectatori – România.

În aceste condiții, pe lângă că mi s-ar părea mai mult decât absurdă o sancțiune din partea UEFA care să ne oblige, de pildă, să disputăm vreun meci fără spectatori sau, și mai rău, după cum propovăduiesc, aproape jinduind, unii și alții, să pierdem partida la masa verde, în mod logic cei care ar fi trebuit să piardă cu 3-0, marți, ar fi fost nu ai noștri, ci fix kosovarii, care au părăsit terenul de joc în mijlocul reprizei, deranjați, mai degrabă, din câte am înțeles, nici măcar de bannerul acela, ci de scandările din tribună „Serbia, Serbia!”, lucru ce mă face să mă gândesc că nici nu suntem prea departe de momentul când orice fel de astfel de „discriminare”, în care niște oameni afișează steagul și scandează numele unei anumite țări (proprii sau nu) vor fi acuzați că îi marginalizează pe bieții adversari, din țara cealaltă, tratându-i cu dispreț și făcându-i să se simtă jigniți, astfel încât se văd îndreptățiți să-și ceară „drepturile” la un tratament egal și așa mai departe, fiindcă într-o lume globalistă nu mai e loc de astfel de manifestări de „naționalism”. Hai Mapamondu’!

O VIAȚĂ MINUNATĂ

Spre deosebire de situația din bancul acela cu „mi se pare mie sau tu nu ești porcul de anul trecut?!”, la Digi24 pupincuriștii băsiști invitați să „analizeze” știrile zilei sunt tot aceiași, în păr, la fel de incisivi și sentențioși, încă din vremurile de glorie ale idolului lor cu dos(ar) (de Securitate) (ne)curat, și doar opiniile ferme, principiile călăuzitoare și convingerile de-o viață li se schimbă întruna în funcție de împrejurări.

Așa, de pildă, văzându-i cum plângeau de săreau cămășile de pe ei de mila „dascălilor noștri dragi” cu prilejul grevei din învățământ, tocmai suspendată, îmi zugrăveam aievea în minte, fără să fac un efort de imaginație deosebit, ci mai degrabă un vag apel la memorie, din vremurile când bieții nerespectați de astăzi tăceau mâlc după ce li se TĂIASERĂ, nu le crescuseră, salariile cu 25%, cam ce poziție ar fi adoptat față de o asemenea manifestare de protest dacă guvernul n-ar fi fost unul de coaliție, care să cuprindă ȘI pesediști din „ciuma roșie”, ci unul monocolor, alcătuit doar din „adevărații liberali”, recte pedisto-pedeliștii de tip Boc-Blaga-Flutur-Turcan, în frunte cu vreun Orban sau Cîțu (invitat și el, acum, frecvent, pe post să-și dea cu neprețuita părere), iar pretențiile profesorilor, ca – nu-i așa? – niște bugetari îmbuibați ce sunt, urcați în cârca și hrăniți din sudoarea celor care trudesc la privat, ar fi fost, n-am nicio îndoială, socotite drepte exagerate, aberante și așa mai departe, în timp ce reținerile executivului în a le satisface ar fi fost văzute ca dovezi de maximă responsabilitate, pentru a nu da peste cap bugetul și economia României; sau, dimpotrivă, dacă guvernul ar fi fost unul exclusiv „de stânga”, iar cedările în fața greviștilor ar fi fost catalogate drept o incontestabilă demonstrație de populism cu vădit iz electoral, în perspectiva scrutinelor de anul viitor.

NIMIC DESPRE POMPIERI

Dacă aș (mai) fi nu neapărat jurnalist – pentru că asta, în principiu, prin prisma studiilor (inclusiv superioare), (încă) sunt, doar că... retras, așa încât nu (mai) e de datoria mea să-mi pierd vremea cercetând, deși, spre deosebire de majoritatea celor aflați încă în activitate, aș putea s-o și fac –, ci reporter de teren, eventual la una din (prea) multele televiziuni unde se vorbește despre greva profesorilor, aș întreba, nu tendențios sau ceva, ci din pură curiozitate, deoarece chiar nu știu, în ce (alte) țări profesorii la început de carieră, debutanți, intră în sistem, din prima zi de lucru, cu salariul mediu pe economiile respective, adică, de niște eventuale pilde, ale SUA, Germaniei sau Suediei, așa cum cer sindicaliștii de la noi, în condițiile în care, dacă nu mă înșel amarnic, „mediu pe economie” înseamnă că sunt luați în, efectiv, calcul și toți salariații din IT, bănci, multinaționale de mare anvergură etc., cu tot cu directorii lor de toate felurile, și având în vedere că, din ce mai văd și eu pe ici, pe colo, în special prin filme, salariile din învățământul de pretutindeni cam sunt subiect de glume și bancuri, pe de-o parte, și/sau compătimire, pe de alta, în schimb, firește, se face și acolo apel la „devotament”, „dăruire”, „vocație” și așa mai departe.

Cât privește treaba cu „respectul”... măsurat în bani și salarii „decente”, care ar trebui acordat profesorilor, categorie socioprofesională mai cu nu știu ce moț (că de pompieri nu prea mai are nimeni nevoie), mă întreb cum ar arăta, dacă n-ar fi absurdă și, din păcate, oarecum caraghioasă, câtă vreme în România ideea de sindicate e strict legată de salariații la stat, bugetari, în timp ce la privat s-a dezvoltat un soi de exploatare a muncii (ne)demnă de secolul XIX (o să scriu mai pe larg cu altă ocazie), o grevă a, să zicem, scriitorilor din România, care sunt la fel de îndreptățiți să invoce noțiunea de „respect”, fiindcă, la urma urmelor, sunt reprezentanții culturii unei întregi națiuni sau ceva, iar ei, la fel ca și profesorii, sunt care mai buni, care mai slabi, care mai geniali, care mai mediocri sau chiar catastrofali, unii descurcându-se financiar într-un fel sau altul, poate chiar din roadele creației lor literare (vreo doi sau trei), dar mai degrabă din tot soiul de „meditații”, gen scris prin reviste sau apariții la televiziunile comerciale, dacă nu cumva chiar prestând cu totul și cu totul alte activități, iar dacă ar fi să etalăm „salariile” lor (sau orice altă formă de venit, cu tot cu sporuri... „de solicitare neuropsihică” (?!) sau „de dirigenție” și tichete de vacanțe, cum au, totuși, profesorii) pe la talk-show-uri, ar râde lumea în hohote înainte să izbucnească în plâns, dar vocația e vocație și nu cred că scriu neapărat mai bine cei care sunt plătiți mai mult (ci doar în cazurile fericite sunt plătiți mai mult cei care scriu mai bine). 

SUPERSUPERLIGA

Personal, ca unul care, asemenea multora loviți acum de o stranie amnezie selectivă, eram viu, în putere și chiar interesat de fenomen (și) pe vremea când România avea, „la fel ca marile campionate de fotbal din Europa”, un sistem clasic, cu 18 echipe, dar cel puțin o treime din meciurile unei etape îl reprezentau blaturile, iar de pe la jumătatea returului, când deja se cunoșteau echipele retrogradate și, pe de altă parte, cele care urmau să joace în cupele europene, măcar șapte-opt, dacă nu spre zece formații, cele dintre locurile, să zicem, 5 și 15, bălteau, din lipsă de obiectiv, sau vindeau meciurile cui dădea o valiză cu bani mai îndesată, sunt un susținător fervent al actualului sistem cu doar 16 (era și mai bine când erau 14) echipe, cu play-off și play-out, înjumătățire de puncte și baraje pentru cupele europene, inclusiv între o echipă de play-off și una de play-out.

Cu toate astea, și dincolo de schizoidia celor care, pe de-o parte, criticau cu vehemență, de pildă, existența barajului dintre locurile 7 și 8 (1 și 2 din play-out), dar, pe de alta, la fel de absurd, se arătau revoltați că unele echipe nu au licență pentru Europa [ca și cum, de exemplu, femeile de serviciu din instituțiile lor (de media) ar trebui să aibă studii (superioare) cu care să poată ocupa oricând și funcția de director, altfel n-au ce căuta la muncă], astfel încât unele meciuri care ar fi fost decisive pentru ocuparea respectivelor locuri cu miză deveniseră... fără, mai degrabă amicale, mă amuzam zilele trecute amintindu-mi de vremurile când DNA căuta tot felul de noduri în papură politicienilor pentru a-i scoate de corupți, iar la un moment dat, un ministru era cercetat pentru că nu angajase „cu contract” muncitorii care-i renovaseră apartamentul, făcându-mă să-mi imaginez cât de în admirația noastră or fi fost cei de prin Germania și Suedia, închipuindu-și că marile cazuri de corupție fuseseră demult rezolvate și stârpite în România, de vreme ce se trecuse deja la chestii de o asemenea finețe, cam la fel cum acum, dacă CS U Craiova, locul 7 din campionat, i-ar învinge azi la baraj pe cei de la CFR Cluj și ar ajunge în Conference League (cazul fiind unul fericit, pentru că, în lipsa licențelor, putea să ajungă acolo ocupanta locului 9 sau 10!), niște europeni mai naivi ar trage concluzia, caraghios de eronată, că România are un campionat intern mai tare decât cele din Anglia, Germania sau Spania, de unde, chiar și în tot felul de situații speciale (ne)fericite, se califică în cupele europene doar cel mult locurile 5 și/sau 6. 

ENERGIA PROASTĂ

La fel ca mulți dintre „analiștii”, „experții” și „specialiștii” în domeniu, Asociația Energia Inteligentă nu pare deloc așa, teoria vehiculată în ultimele zile de toți aceștia și aceasta fiind că, deși pe „piața europeană” prețurile la gaze și energia electrică au scăzut semnificativ, în România ele au rămas nejustificat de mari, iar asta s-ar datora sau, mai degrabă, ar fi cauzată de faptul că guvernul a plafonat tarifele, astfel încât toate ofertele zecilor de furnizori de la noi se învârt în apropierea acestui plafon, deși ar fi putut să scadă chiar și la jumătate.

Dincolo de idioțenia reală a guvernului, care într-adevăr a stabilit, în 2021, când prețurile începuseră să crească alarmant, plafonul la un nivel aflat ATUNCI cu mult peste cel al pieței, oferind o „marjă” de care toți furnizorii s-au grabit să profite cu nesimțire, ce nu s-a înțeles încă, nici măcar fix din această experiență, este că pe meleagurile dâmbovițene funcționează o economie de piață ROMÂNEASCĂ, un concept care ar trebui să fie introdus în tratatele de economie din toată lumea și studiat ca o materie aparte în școli și facultăți de profil, fiindcă, iată, inclusiv acum, absolut nimeni nu obligă furnizorii să mențină tarifele la nivelul acelui plafon MAXIMAL, de vreme ce și-ar permite să le scadă și cu 50%, iar dacă ar face-o cu vreo, de pildă, 25%, nu doar că ar realiza oricum profituri generoase, dar ar câștiga și o bună cotă de piață, în detrimentul celorlalți mai degrabă bișnițari de energie electrică și gaze care continuă să le mențină prea sus, iar în clipa în care guvernul ar/va renunța la respectivul plafon, n-am nicio îndoială că prețurile ar/vor exploda, depășindu-l în secunda doi, pentru că, așa cum menționam anterior, „economia de piață românească” funcționează pe criterii diferite de economia de piață pur și simplu, specula și lăcomia fiind elementele aflate la baza ei. 

BANI DIN POM

Dacă am înțeles eu bine situația cu greva din învățământ – ceea ce, la drept vorbind, nu e deloc sigur, dat fiind că pare să n-o mai fi făcut nimeni altcineva, lucru destul de greu de crezut, sau, mai degrabă, nu vrea s-o recunoască în spațiul public –, la momentul acesta guvernul n-ar accepta măririle de salariu cerute de profesori nici dacă ar găsi banii necesari (strict pentru ei) pe stradă sau într-un copac, iar asta nu pentru că ar fi el hain prin definiție, cum crede în general lumea, sau că, după cum se amintește de fiecare dată în discuțiile pe această temă, „ar cere imediat și ceilalți bugetari”, ceea ce, de fapt, deja se cam și întâmplă, câtă vreme și medicii, și ceferiștii, ba până și polițiștii amenință cu diferite forme de protest, ci fiindcă ar fi, practic, de-a dreptul obligat să crească toate celelalte salarii, având în vedere „momentul prost” ales pentru greve, când „tocmai” (sigur, e un „tocmai” care dăinuie de ani de zile) trebuie să intre în dezbateri Legea salarizării (unice/unitare/bugetare) sau ceva, care prevede sau ar trebui să prevadă un echilibru salarial între toate categoriile de angajați la stat, situație în care întreaga procedură parlamentară ar fi, cumva, grevată, de vreme ce s-ar pornit de la o ștachetă deja ridicată (prea sus) de către profesori.

Iată de unde și dorința guvernanților de a opri, pe moment, vacanța prematură din școli cu acele carduri sau vouchere sau prime sau sume forfetare sau cum le-or mai numi, care să-i îndestuleze pe greviști doar pe moment, urmând ca grosul revendicărilor (salariale) să le fie satisfăcute (sau, mai degrabă, ce-i drept, nu!) odată cu adoptarea legii și intrarea ei în vigoare, în principiu pe la începutul anului viitor, dar, desigur, nimic (bun) nu e sigur în România, de unde și altminteri justificata neîncredere a profesorilor, care firește că și-ar dori să primească în mână, adică net, direct cioara de pe gard, fără să mai fie duși cu vorba, preșul și vrabia.

AMNEZIE, SPORURI ȘI PENSII SPECIALE

Sigur că există în presă și în politică, la fel ca oriunde, oameni tineri, care, din (ne)fericire pentru ei sau noi, prin forța împrejurărilor, n-au prins în direct, conștienți, și vremurile mai vechi, cum ar fi anii nouăzeci sau chiar începutul anilor două mii, însă uneori am senzația că mai toată societatea românească este alcătuită din indivizi care, la fel ca în unele filme SF, se trezesc în fiecare dimineață de parcă atunci s-ar fi născut, cu toate amintirile șterse peste noapte, în timpul somnului.

Cel mai recent episod care mi-a evocat această imagine este cel al cardurilor „pentru dezvoltare profesională” sau „susținerea activităților didactice”, propuse de guvern sindicaliștilor din învățământ, o formă de plată foarte asemănătoare „sporurilor” de tot felul și cu denumiri dintre cele mai bizare – „de praf”, „de calculator”, „de ventilator”, „de neon”... – pe care politicienii le ofereau odinioară pentru aplanarea unor greve altminteri legitime, fiindcă le era mult mai ușor decât să mărească salariile cu sume ce trebuiau impozitate în fel și chip, intrau la calculul pensiilor, deschideau apetitul altor categorii sociale de a cere și ele „tratament egal” etc., dar care sporuri, acum, după 25-30 de ani, sunt obiect de ironii și miștouri din partea „analiștilor”, inclusiv a celor care trăiau și activau și pe atunci, dar care se arată acum revoltați de existența lor și (se fac că) nu le (mai) înțeleg sensul, fenomen similar cu discuțiile despre pensiile „speciale” sau salariile mari din, de pildă, magistratură, care, și mai paradoxal, erau pe atunci oferite, practic la cererea Occidentului, ca o măsură de stopare a corupției generalizate, când sentințele în justiție erau date pe baza unor mite derizorii, gen trei găini și patru ouă, astfel încât s-a încercat stimularea judecătorilor, punerea lor la adăpost de asemenea „tentații”, dar acum aceiași oficiali europeni se arată revoltați de existența lor, la fel ca și o parte însemnată a românilor, nu doar amnezici, ci și, presupun, atinși de un soi de complex al săracului (inclusiv cu duhul), care îi face să-și închipuie că toate neajunsurile lor, în special de natură financiară, faptul că nu sunt plătiți, vezi Doamne, cât ar merita, sunt cauzate de existența în lume a „bogătanilor”, așa încât sunt scandalizați, de pildă, că un fost procuror general al României sau un președinte al Curții Constituționale (funcții care, oricât de prost au fost îndeplinite de respectivii – iar eu sunt primul care să spun că au fost îndeplinite catastrofal și, spre deosebire de mulți care la vremurile respective, pe durata mandatelor, îi pupau în cur, iar acum i-ar scuipa în față, m-am și exprimat, cu puterile mele modeste, în acest sens –, nu înseamnă că nu sunt importante și, cumva, puține și rare într-un stat, astfel încât trebuie răsplătite pe măsură) au nu știu ce pensii „nesimțite”, în loc să se mulțumească și ei cu câteva sute de lei, acolo, ca tot românul, fir-ar ea de capră rumenă și vie a vecinului!    

CIOCANE ȘI BORMAȘINI

Oricât de greu mi-a venit și, de fapt, pe undeva, încă îmi vine, ca unul care îmi desfășor activitatea în cu totul alt domeniu, dar, pe de altă parte, am trecut în urmă cu niște ani printr-o amplă renovare a propriului apartament, aproape am înțeles că există, sau, măcar, am reușit să identific, mai degrabă imaginându-mi, niște proceduri șantieristice care să necesite utilizarea uneia sau chiar mai multor bormașini simultan, timp de zeci de minute, iar uneori de-a dreptul ore, în șir, continuu, fără absolut nicio pauză în afară de cea de masă a muncitorilor, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în ultimele săptămâni la etajul de sub mine.

Ce n-am reușit să dibui, însă, nici până în ziua de azi, deși mă străduiesc, practic, de o viață întreagă de locuit într-un bloc de oameni gospodari și cu iubire de frumos și noutate în viețile lor, dar cu venituri modeste, care își schimbă periodic faianța, gresia, parchetul și culoarea pereților, dar pe rând, o cameră acum, alta la anul..., iar între timp începe renovarea și vecinul de la trei, și cel de la șase.., astfel încât niciodată nu e cu adevărat liniște, iar eu, din (ne)fericire, îmi și petrec toată ziua și toate zilele în camera de lucru, este de ce, așa cum se întâmplă și în ultimele zile, în, presupun, alte multe faze ale lucrării, când doar se vopsesc caloriferele sau se spoiesc pereții, muncitorii pornesc, încă de la prima oră (legală, ce-i drept, conform prevederilor în vigoare), practic din clipa când se apucă de treabă, un foarte scurt – chiar de până la cinci minute, dar prea destul cât să dea deșteptarea generală în tot cartierul – concert asurzitor de ciocane și bormașini, după care, în mod absolut surprinzător, nu mai au nevoie de respectivele ustensile nici măcar o secundă până la sfârșitul programului, instalându-se o altfel îmbucurătoare liniște relativă, enervantă doar prin contrast cu ce ar fi putut să fie din capul locului, însă ritualul reîncepe a doua zi, când se petrece fix același fenomen, uneori timp de alte săptămâni de-a rândul. Să fie oare doar impulsul de a testa, prevăzători, niște scule de care de fapt nu au neapărată nevoie, dar nu se știe niciodată? Sau e un fel de încălzire a muncitorilor, similară cu a sportivilor înainte de competiții, un fel de intrare în ritm, efectuată cu cele mai solicitante unelte?

Sincer, aștept lămuriri din partea oricui e în măsură să mi le ofere, asta și ca să nu rămân cu teama că doar sufăr eu de un fel de mania persecuției cu accente de paranoia, ajungând să-mi închipui că e ceva făcut strict împotriva mea, la fel cum am impresia că numai muncitorii din jurul meu lucrează, până la ore târzii, inclusiv în weekenduri (da, cu tot cu duminici!) și în timpul sărbătorilor legale (gen recentele Paște și 1 Mai), deși, de câte ori am apelat eu la unii, aveau, pe lângă un program de bugetari, și tot felul de zile trecute cu roșu sau negru în calendarele religioase, când nu veneau la treabă în ruptul capetelor.

FARSENAL

Oarecum paradoxal, dintre toate favoritele mele în acest final de sezon fotbalistic, cea care a ilustrat perfect vorba neaoșă cu înecatul la mal a fost cea mai mare și mai perenă dintre ele, Arsenal, care, după ce a condus, pe alocuri aproape autoritar, mai toată actuala ediție de Premier League, făcându-mă chiar să-i urmăresc toate meciurile de la cap la cap, după ce, în vreo două-trei situații specifice, când „tunarii” au revenit miraculos pe finaluri de partidă pentru a întoarce scorul, ajunsesem la concluzia că le port noroc și trebuie să rezist altminteri caracteristicului meu impuls de a schimba canalul când lucrurile se împut, dar asta, firește, până ce noua (contra)superstiție nu s-a mai confirmat, ba dimpotrivă, fiindcă au pierdut puncte decisive după ce au condus chiar și cu două goluri, a scăpat printre degetele rare și țepene titlul în ultimele câteva etape, în timp ce, pe plan autohton, unde zicala ar fi fost mai potrivită, Farul, pe care o simpatizez, cumva, de mic, însă cu o pauză legată nu neapărat de vicisitudinile prin care a trecut echipa din punct de vedere sportiv, ci cu schimbarea perspectivei mele asupra orașului în sine, doar că acum prevalează slăbiciunea mea pentru Gheorghe Hagi (ca și pentru mai toți reprezentanții „Generației de Aur”, din care, strict în termeni de vârstă, practic fac și eu parte), a demonstrat o forță mentală absolut necaracteristică nouă, românilor, revenind, în penultima etapă, de la un 0-2 care pe mine, probabil spre deosebire de toți cei care și-au exprimat, ulterior, convingerea sau, după caz, temerea că „marinarii” nu mai au nicio șansă, chiar m-a făcut să închid televizorul, convins că, așa cum (până la urmă greșit) prorocisem înaintea partidei, vor pierde, poate chiar la un scor-fluviu, dat fiind că turul de forță al „Regelui” pe telefoanele canalelor de televiziune, unde se omagia de unul singur, mi s-a părut că denotă mai degrabă disperarea lui ca nu cumva, după meci, să nu mai aibă drept argument pentru afirmația „suntem cei mai buni” poziția din clasament și statutul de favorită, Farul, așadar, a întors rezultatul și a obținut titlul, „stricându-mi” doar modul de abordare a prezentului material, pentru că deja îmi și imaginam cum îl scriu făcând paralela perfectă între constănțeni și londonezi, lideri, și unii, și ceilalți, tot campionatul, dar terminând pe locul doi, așa că am mai rămas doar cu cazurile Dinamo, înecată și ea la mal în tentativa de a promova direct în Superligă și ajunsă doar la baraj, unde șansele sunt destul de îndoielnice, și Chindia, cu care oricum simpatizez vag, din motive oarecum istorice, ca „fan” al lui Vlad Țepeș și al cetății lui de scaun, dar mi se părea și un adversar mai accesibil la respectivul același baraj cu aceeași Dinamo, în timp ce acum, fiindcă târgoviștenii au retrogradat direct în urma rezultatelor din ultima etapă, voi avea emoții cu mult mai mari și mai neplăcute, dat fiind că, în schimb, FC Argeș îmi este una dintre cele mai antipatice echipe din Superligă.

Altfel, continuă să mă fascineze incompetența jurnaliștilor (sportivi, dar nu numai) de la noi, care, chiar și... DUPĂ încheierea ultimei etape din play-offul Ligii 2, nu știau cu siguranță dacă una dintre echipe, Unirea Dej, avea sau nu drept de promovare în primul eșalon, asta după ce, de săptămâni întregi, se contraziseseră unii pe alții prin emisiuni, invocând tot felul de „surse” care ba le confirmau, ba le infirmau „informațiile”, deși ar fi fost atât de simplu să afle direct de la Federație, unde cu siguranță acest lucru se știa încă de când expirase termenul-limită pentru depunerea sau acceptarea dosarelor de licențiere, iar dacă nu se știa, abia ăsta ar fi fost un ditamai subiectul de presă, autentic, nu inventat sau tras de păr, în schimb acum se rățoiau prostește la oficiali că „făcuseră publică” INexistența licenței respectivei echipe doar cu o zi sau două înaintea ultimului meci, de parcă FRF are obligația să emită comunicate pe orice temă nu sunt în stare s-o acopere caraghioșii de jurnaliști, transformați în simpli clănțăi care comentează la televizor zvonuri și ce au mai auzit ei prin tramvaie.

ȘTIRI VIRTUALE

„Jurnalist: Ați reușit să acoperiți gaura de la buget?

Ministru: Da, în urma măsurilor luate prin Ordonanță de urgență, situația a fost remediată.

Jurnalist: Măsurile acestea sunt unele de austeritate, nu?

Ministru: Nu neapărat, doar am reușit să tăiem unele cheltuieli care nu erau foarte necesare.

Jurnalist: Și dacă va mai apărea o nouă gaură?

Ministru: Sperăm să nu mai apară.

Jurnalist: Și dacă totuși apare, cum a apărut și prima, va trebui să tăiați din nou cheltuielile, nu?

Ministru: Sigur că da, nu putem să lăsăm găuri în buget.

Jurnalist (triumfător): Domnule ministru, să știți că asta e o știre!”

 

Probabil că titlul ei ar fi: „Ministrul ne anunță noi măsuri de austeritate!”. În cazul unor publicații sau posturi de televiziune mai de Doamne-ajută, poate undeva, într-un colț al paginii sau la coada materialului, se va menționa, cât de cât, în treacăt, că s-a pornit de la o situație ipotetică. Dar mai degrabă nu.

Atât este de ușoară meseria de jurnalist lipsit de bun-simț profesional și deontologie, în stare să stoarcă „știri”... virtuale din orice. Nu trebuie decât să pună întrebările INcorecte:

 

 – Dacă va fi o nouă pandemie precum cea din 2020, vor fi luate iarăși măsuri drastice de restricție?

– Sperăm să nu mai fie, dar dacă va fi, sigur că vom lua!

– Ne-ați dat o știre. („Vom fi din nou închiși în case!”)

 

 

– Dacă domnul președinte al țării se va dovedi, în instanță, un ucigaș în serie sau violator, îl veți suspenda din funcție?

– Sigur că da!

 – Ne-ați dat o știre! („Președintele va fi suspendat din funcție!”)

 

 

– Dacă rușii aruncă o sută de bombe atomice asupra Capitalei, vom muri cu toții?

– Da, vom muri.

– Ne-ați dat o știre cutremurătoare. („Toți locuitorii Capitalei vor muri!”)

Etc.

VAI ȘI VAR

Cu toate că, în general, nu e deloc neobișnuit ca o problemă să suscite două puncte de vedere diferite, uneori chiar diametral opuse, la noi ciudățenia constă în aceea că ambele opinii sunt însușite, concomitent sau alternativ, de câte unul și același individ.

Printre cele mai fascinante și elocvente (mai ales că poate fi extins la orice alt domeniu, printre care, desigur, politica) exemple relativ recente se numără atitudinea față de arbitrajele din fotbal, în speță cele cu asistență VAR, când un același „analist” (replicat însă la covârșitoarea majoritate a celor care apar pe la emisiunile de profil) ba e supărat că, deși avem, în sfârșit, și noi, miraculosul sistem, după ce, dacă ar fi să-i crezi pe unii, se introdusese deja până și în ligile inferioare din Sri Lanka și Myanmar  (când în realitate încă mai există meciuri din cupele europene fără, dar ce să ne mai luăm din nimicuri?), arbitrul vreunui meci nu l-a consultat la cine știe ce fază în care ar fi constatat că a luat decizia greșită și ar fi putut s-o îndrepte, ba e de-a dreptul scandalizat că, la o altă fază, care la VAR-ul de-acasă al oricărui microbist, televizorul, e cât se poate de limpede, „din prima clipă”, pentru oricine a văzut-o în reluare de 20 de ori, la 15 emisiuni, din 14 unghiuri și explicată de alți 18 experți, arbitrul, în loc să ia decizia pe loc, pierde o grămadă de timp să discute cu cei din cabină, să se uite pe imagini și așa mai departe, ceea ce – vezi Doamne – nu face decât să întineze nobilele idealuri ale arbitrajului tradițional, uman, fiindcă odată cu inventarea VAR bieții cavaleri ai fluierului parcă n-ar mai ști pic de „meserie”.

Acum, trecând peste faptul că nimeni nu pare să fi înțeles până acum care sunt regulile cu arbitrajul video – când are „voie” să intervină și când nu, de pildă – sau peste crisparea indusă oricum arbitrilor de la noi, hăituiți pe la emisiuni de aceiași analiști și comentatori care tac mâlc la și mai scandaloasele greșeli de prin campionatele străine sau din cupele europene, toți acești cârcotași cu orice preț, avizi, poate, doar să se bage în seamă și să facă audiențe pentru a fi chemați și pe viitor prin studiouri, unde să se dea iarăși în stambă, ar trebui să aibă, totuși, un minim de decență și personalitate unitară (recte nu multiplă, de tip schizoid) și să se hotărască odată ce vor.

EUROVISION, ETERNUL BLESTEM

Încercam ieri să explic, într-o efectiv paranteză, atât de scurtă încât simt nevoia să revin, ce înțeleg prin sintagma „ghinionul nostru altminteri tradițional în astfel de situații”, cu referire la concursurile Eurovison. Dincolo de nenumăratele cazuri în care piesele cele mai bune din finalele naționale au ieșit fix pe locul doi, în timp ce victoriile au fost obținute de te miri ce porcării, cel mai elocvent exemplu la nivel istoric rămâne, fără doar și poate, cel din 2016, când excelenta „Moment of Silence”, a lui Ovidiu Anton, a întrunit, în mod miraculos, toate sufragiile publicului și ale juriului de specialitate, a câștigat finala națională, dar... TVR a fost exclusă din concursul internațional, astfel încât România nu a mai avut dreptul de a trimite reprezentant.

Ei bine, aseară am asistat, din punctul meu de vedere, la un alt moment oarecum istoric, chiar fără precedent, când, practic, o piesă (aproape bună) care a câștigat finala națională a fost... înlocuită de către interpret/compozitor cu alta, de fapt cu o versiune parodică și mizerabilă a ei. Astfel, dacă în finala națională, ca și în clipul oficial de prezentare (practic o înregistrare a interpretării din finală, dar despre asta am mai tot scris), „D.G.T. (Off and On)” era o melodie în forță, spre rock, destul de originală, cu schimbări de ritm, orchestrație modernă, amplă, cu saxofon și așa mai departe, iar show-ul era unul dinamic, cu dansatori, fete frumoase și o punere în scenă chiar relativ complexă, varianta prezentată în semifinala internațională a fost o lălăială tărăgănată într-un tempo de două ori mai lent, cu interpretul – fardat ca o cocotă (poate pentru a suplini absența dansatoarelor) și îmbrăcat într-o grețoșenie de costumaș roz, cu pantaloni scurți – cântând, solo și îndoielnic, la o chitară, lipsit, în cea mai mare parte, de acompaniamentul care a intervenit de la un moment dat, dar părea executat la un fel de flașnetă din cele cu care mai apar cântăcioșii ambulanți pe la metrou, fără dansatori, în schimb cu fetele de odinioară înveșmântate în niște halate de fantome sau paciente la spitalul de nebuni, bântuind undeva pe un ecran al scenei (aici recunosc modelul TVR, pentru că și în urmă cu câțiva ani am avut niște momâi sau zombi drept „ansamblu de dans”), „show”-ul fiind undeva la granița dintre deloc și mai bine n-ar mai fi fost.

În aceste condiții, ratarea calificării este cel mai bun lucru care i se putea întâmpla lui Theodor Andrei, pentru că așa scapă de rușinea de a se și a NE mai face o dată de râs și în marea finală, unde audiența va fi cu mult mai importantă.

 

P.S. Și uitasem că, într-un fel, am prevăzut ce s-a întâmplat aseară, încă după finala națională.

P.P.S. Mă întreb dacă nu cumva, dincolo de apariția jalnică a reprezentantului nostru, poate fi vorba chiar despre o descalificare din partea organizatorilor Eurovision, dată fiind această efectiv substituire a piesei originale.

CU ȘANSĂ, FĂRĂ ȘANSĂ

După ce ani în șir și ediții de-a rândul ale concursului Eurovision, România s-a prezentat, din punctul meu de vedere, cu piese îngrozitor de slabe, dar, tot din punctul meu de vedere, a avut porcescul noroc de a nimeri în semifinale cu cântece încă și mai rele, încât am și consemnat, în articole parcă trase la indigo, că n-ar fi exclus (ba chiar aproape că ar merita) să se califice în respectivele mari finale, iar de câteva ori a și făcut-o, anul acesta, când, desigur, tot din punctul meu de vedere, ne prezentăm cu o piesă relativ decentă, și, în orice caz, cea mai bună pe care o puteam alege dintre cele ajunse în ultima rundă națională, ghinionul nostru altminteri tradițional în astfel de situații (adică atunci când am merita cu adevărat ceva bun) a făcut să fim repartizați nu doar în semifinala mai puternică, ci și în cea cu mai multe participante.

Astfel, pe lângă că acum trebuie să înfruntăm cincisprezece contracandidate, în loc de paisprezece, câte ar fi fost în cealaltă, în condițiile în care se califică tot zece, marți am numărat, în afară de a Moldovei, cel mult trei piese bune (ce-i drept, erau cam toate favoritele mele – Suedia, Norvegia și Elveția –, în afara celor din țările care se califică din oficiu în finală și care anul ăsta s-au întrecut pe sine, mai cu seamă Germania, Franța și, culmea, chiar Ucraina), restul fiind absolut catastrofale (sigur, vreo două dintre ele oricum au mers mai departe!), în timp ce azi vor fi de vreo două ori mai multe. Chiar și așa, însă, și în ciuda nesimțirii TVR, despre care am scris, de a nu realiza un clip profesionist pentru piesa noastră, astfel încât, din câte înțeleg, bietul Theodor Andrei a trebuit să-și încropească din fonduri proprii unul, deloc grozav și oricum postat numai cu vreo două săptămâni în urmă, când altele sunt pe YouTube de luni întregi, calificarea n-ar trebui să fie o problemă.

ACTUALIZARE (în chip de dopofestival): Tot ce aș vrea să mai știu după prestația lamentabilă a lui Theodor Andrei din semifinală, încununată cu un absolut firesc eșec, este cine au fost imbecilii care au avut ideea de a schimba din temelii nu doar „show”-ul original, din finala națională, înlocuit cu... nimic, ci și piesa în sine, interpretată acum într-un tempo mult mai lent și practic fără orchestrație.

Dacă vinovatul este solistul-(co)autor, să-i fie de bine, a căpătat ce merita, cu toate că eu unul mă simt lovit în mod direct, pentru că în felul ăsta m-am făcut și eu însumi de râs ascultând varianta originală de zeci de ori și promovând-o cât am putut pe blog și printre cunoscuți, însă dacă (prea) tânărul cantautor a ascultat doar de vocile falsânde ale unor binevoitori și „experți” din TVR sau de oriunde, să-i fie cu atât mai rușine.  

SENZAȚIONAL!!!

De parcă nu (mi-)ar fi fost de-ajuns nenumăratele emisiuni de „analiză” de la posturile cu profil de sport desfășurate, uneori, și la 48 de ore după încheierea câte unui meci de fotbal în care a avut loc o accidentare a unui jucător, și în care emisiuni invitații, printre care JURNALIȘTI, își exprimau în continuare „speranța” că nu a fost ceva foarte grav, că jucătorul își va reveni cât mai curând și așa mai departe, deși ar fi avut suficient răgaz să se și intereseze, în calitate de, repet, JURNALIȘTI, care e starea respectivului, dacă are vreo ruptură sau doar o vânătaie, dacă a fost investigat, operat etc., zilele trecute am văzut chiar la Antena 3 CNN (?!), repetată de câteva ori în buletinele informative, o știre, însoțită de genul de imagini cu avertisment că „vă pot afecta emoțional”, conform căreia un jucător de 17 ani s-a prăbușit pe teren la o partidă din Superliga națională, și care știre s-a încheiat hodoronc-tronc, cu o trecere bruscă la următoarea, din cu totul alt domeniu, fără ca telespectatorul să fie pus la curent cu ce s-a mai întâmplat de atunci, fiindcă trecuseră aproape 24 de ore de la incident, astfel încât eu unul efectiv am început să caut informații suplimentare pe internet, aflând că, din fericire, tânărul își revenise încă dinainte să se încheie meciul, cu toate că din imaginile de la, repet, Antena 3 CNN (?!) se putea bănui ce este mai rău, cu el încărcat pe o targă, într-o ambulanță, înconjurat de coechipierii îngrijorați.

Sigur, în ritmul ăsta, deja nu m-ar mai mira ca buletinele de la posturile de știri să ajungă să utilizeze mijoacele din mediul online, cum ar fi metoda „clickbait”, a titlurilor sau frânturilor de informație care doar să agațe cititorul/telespectatorul, astfel încât să asistăm la intervenții ale prezentatorilor de genul: „Breaking News! În Piața Universității din București a avut loc o explozie de proporții gigantice. Pentru mai multe informații, vă invităm să accesați pagina noastră de internet, www... Și acum, buletinul meteo.”

INTRANSIGENȚI DE MUCAVA

Sunt deja zeci de ani de când nu contenește să mă uimească extraordinara capacitate a diverșilor realizatori TV, jurnaliști și analiști în toate domeniile de a se dedubla, practic emisiune de emisiune, la și chiar, mai adesea, dincolo de limita schizofreniei, invocând practic exact aceleași principii chipurile imuabile doar atunci când le convine și contrazicându-le sau, în cel mai fericit caz, ignorându-le – fie din motive cu adevărat patologice, fie din interese de, să spunem, audiență – atunci când le vine mai abitir la socoteală.

Așa, de pildă, cam aceleași ciopoare de invitați în frunte cu fix aceiași doi moderatori de la Digi Sport care au obiceiul de a da întruna drept exemple demne de urmat tot felul de regulamente și reglementări din campionatele străine sau ale organizațiilor internaționale gen UEFA și FIFA, inclusiv în materie de rasism, xenofobie și așa mai departe, cum a fost în recentul caz al întrerupeii și, ulterior, rejucării meciului de fotbal dintre FCU Craiova 1948 și Sepsi, pur și simplu uită de astfel de pilde atunci când se discută, deja pentru a prea multa oară într-un interval nefiresc de scurt, despre jelaniile celor de la Rapid pentru faptul că ar primi prea puține bilete la meciurile din deplasare, deși situația e perfect reglementată de multă vreme la nivel mondial, exemplul cel mai limpede și elocvent pentru mine, ca fan al lui Arsenal Londra, fiind că, deși tunarii joacă acasă cu 60.000 de suporteri (minus sectorul acordat oaspeților, desigur), nu am auzit vreodată să se plângă că nu pot face același lucru și când evoluează doar câțiva kilometri mai la vale, pe stadionul lui Tottenham, unde cu siguranță ar încăpea lejer cu toții, dar, ce să vezi?, n-au loc de cei ai gazdelor și se mulțumesc cu procentul alocat, cu siguranță infim în raport cu doleanțele lor. Ei bine, intransigenții ăia care explicau cum „în țările civilizate” unde-i lege nu-i tocmeală mai că nu se milogesc și ei cot la cot cu giuleștenii pentru încă o sută, două... poate chiar cinci de bilete în plus peste limita legală și statuată ca atare de 5% din capacitatea stadionului, invocând tot felul de chestiuni pe bază de „flexibilitate”, (mică) „înțelegere” și alte ciupeli mioritice.

PAPA BUN ȘI PAPA RĂU

Ca să citez un foarte mic deja clasic încă în viață: „nu mai pot cu...”, respectiv „... criza cerealelor din Ucraina”.

Ce nu s-a spus foarte multă vreme și abia se pomenește din când în când și cu glas șoptit chiar și acum e că toată această nebunie a pornit de la faptul că, alături de nu știu mai care europeni de care mă sinchisesc extrem de puțin spre absolut deloc, românii consumă, de când cu izbucnirea războiului și măsurile de susținere a (exporturilor) Ucrainei, niște cereale, respectiv alimente, mai ieftine (mă rog, eventual și mai puțin sănătoase, dacă normele de toate felurile de-acolo sunt sub standardele celor din UE) decât ar merita dacă „am încuraja” sau „sprijini” sau mai știu eu ce amărâții de fermieri autohtoni care, din diverse motive mai obiectiv-cinstite sau mai subiectiv-hoțești practică, la aceleași produse (primare sau finite), prețuri de câteva ori mai mari, astfel încât acum au dat de greu din cauza „concurenței neloiale”, nu fiindcă sunt obligați să țină producția prin silozuri, ci pentru că fac asta ca să n-o vândă în pierdere sau – că nu m-aș mira – cu profituri mai mici decât trăgeau ei nădejde.

Fix așa stând lucrurile, din punctul meu de vedere o soluție corectă ar fi ca respectivele cereale etc. din Ucraina să continue să fie importate și comercializate, la prețurile acestea relativ (mai) mici, scutite de taxe și așa mai departe, iar producătorii să fie compensați de UE și guverne pe întreaga durată a războiului, altminteri toate bubele spărgându-se (IARĂȘI) în capul consumatorului (respectiv cetățeanului) de rând, asta dincolo de absurdul subiectului conex, cu „tranzitarea” și „sigilarea transporturilor”, de parcă până acum cerealele care ajungeau pe piața noastră cădeau pur și simplu de prin trenuri sau tiruri, ori erau deturnate de te miri ce intermediari dubioși (probabil de-ăia care ne fac antireclamă pentru Schengen), cam în genul produselor „căzute de pe vapor” din glumele cu marfă de contrabandă.

MEREU CODAȘI

Nu știu care va fi soarta bietului nostru reprezentant la concursul Eurovision, Theodor Andrei, și a piesei sale „D.G.T. (Off and On)”, oricum cotat/ți la casele de pariuri cu penultima șansă, însă un lucru este absolut cert: cu doar două săptămâni și un pic înaintea semifinalei în care a fost repartizată, dintre cele 37 de țări participante, România este una din cele maximum două sau trei care nu s-au învrednicit să producă un amărât de videoclip cât de cât profesionist, varianta oficială a piesei fiind cea mai degrabă improvizată și interpretată live din finala națională, în condițiile în care, de pildă, frații noștri de peste Prut au fost în stare să facă un clip superb (chiar dacă, paradoxal, interpretarea strict muzicală e, cumva, sub cea din finala lor națională) și cu subtitrare în engleză pe YouTube (altminteri moldovenii nesfiindu-se nici anul acesta să cânte piesa integral în română, parcă în ciuda și disprețul snobilor de pe la noi care pretind că așa ceva e câh și că doar cu o cântare într-o limbă de largă circulație internațională avem șanse să facem vreo brânză, deși tot moldovenii le demonstrează, bătându-ne an de an, că asta e o imbecilitate), iar Polonia efectiv (mi-)a luat fața cu un clip în care solista, drăguță și nostimă, aducând izbitor cu actrița Jessica Alba, apare adesea într-un costumaș de baie sumar și interpretează, relativ bine, sau măcar corect, un cântecel antrenant, deși când am avut curiozitatea s-o văd în prestația live din finala lor națională falsa îngrozitor și arăta complet nesemnificativ, însă sute de mii de oameni (câte vizualizări are clipul) probabil sunt deciși deja s-o voteze.

Așa stând (degeaba) lucrurile, n-ar fi nicio surpriză ca, spre marea satisfacție a urâtorilor care și-așa l-au contestat îndelung pe Theodor Andrei și votul publicului autohton, să nu trecem NICI anul acesta de semifinală, fără vreo consecință drastică pentru cei din TVR, care firește că-și vor lua liniștiți toate salariile și primele din bani inclusiv (sau mai ales) publici.

PRAGUL PROSTIEI

Fără să mă fi pronunțat până acum pe această speță, în care, de altfel, n-am niciun fel de expertiză (juridică) în afara bunului-simț comun, mă gândeam zilele trecute, când a apărut în spațiul public știrea conform căreia niște polițiști din București i-au cerut unui bărbat care anunțase, prin telefon la 112, că a găsit un dispozitiv exploziv improvizat sub mașină să-l aducă, pur și simplu, la secție pe bancheta din față a autoturismului personal, că, mai cu seamă dacă, așa cum e de presupus, „oamenii legii” i-au pretins acest lucru pe un ton hotărât, gen „vă rugăm să vă prezentați de îndată cu dispozitivul la secție!”, prevalându-se de calitatea lor de „reprezentanți ai autorităților statului”, atitudinea lor s-ar putea încadra foarte bine la infracțiunea de abuz în serviciu, doar că, „paguba” fiind greu de estimat (ca să nu spun „inestimabilă”) câtă vreme, efectiv slavă Domnului, bomba n-a explodat, așa încât niciun „prag”, fie el de 250.000 de lei, de 9000, de nu știu câte salarii medii sau minime pe economie ori, vorba unui politician mai cu moț pe creier, „simbolic”, de 5 lei, n-a fost atins, siniștrii caraghioși de la secția cu pricina pot scăpa chiar și basma curată, cel puțin din acest punct de vedere, ei fiind acum cercetați, dacă am înțeles bine, (doar) pentru „nerespectarea regimului armelor și munițiilor” sau ceva.

Concluzia ar cam fi că legătura dintre abuzul în serviciu și „prag” e precum cea dintre sulă și prefectură, indiferent chiar și de băsnirile CCR.

NICI DREAPTA NU MAI E CE-A FOST ODATĂ

Practic am crescut în și mi-am însușit pe deplin spiritul devizei (cu aspect de lozincă) „statul este un prost administrator”, laitmotiv al celor cu orientare de dreapta, ca mine, la începutul anilor 90, doar că, între timp, mai degrabă date fiind schimbările radicale ale vremurilor, decât ale concepțiilor mele despre lume și viață, ea a început să sune ca un soi de glumă proastă, chestie la care mă gândeam urmărind o dezbatere pe tema frământărilor de pe piața asigurărilor RCA, unde actualii oameni „de dreapta” se pronunțau, pe de-o parte, categoric împotriva ideii apariției unei societăți de stat în asigurări, dar, pe de alta, tunau și fulgerau împotriva ASF, organismul... de stat care nu a supravegheat cum trebuie activitățile altminteri excelenților administratori privați care au falimentat, fie din nepricepere, fie fraudând, vreo două megacompanii (așadar, private, nu de stat) în ultimii cam tot atâția ani, astfel încât sarcina de a-i despăgubi pe beneficiari va cădea, în cele din urmă, desigur, tot în cârca statului, prin bani de la buget, situație ce, de altfel, se regăsește tot mai des în întreaga lume, unde marile companii private, de la bănci la constructori auto, sunt salvate, la o adică, de pildă când apar crize financiare de genul celei din 2007-2008 sau alte „situații nefericite” punctuale, tot de către bietele state... capitaliste. Inclusiv Elveția, zilele astea, în cazul Credit Suisse!

DESPRE (IN)COMPETENȚĂ

1. Nu mai departe de ieri dimineață, la buletinele informative ale Antenei 3, prompterista de serviciu prezenta, cu o morgă solemnă și avertizându-ne că urmează imagini care ne pot afecta emoțional sau ceva, o „știre” conform căreia, „într-un mall din apropiere de Ploiești”, a avut loc o bătaie generală. În imaginile blurate (că așa cică e profesionist) filmate cu telefonul mobil de undeva, de la un etaj, de către, foarte probabil, o elevă de liceu, care chicotea de încântare c-o să trimită la televiziune, pe WhatsApp, la numărul afișat, o ditamai bomba de presă, mai mult NU se vedea o mulțime de oameni care puteau să se afle în orice loc de pe mapamond, inclusiv în China sau India, eventual chiar într-un mall (dar nu era deloc sigur) și care, într-adevăr, păreau să se îmbrâncească și să strige unii la alții. După care, fără vreo explicație privind motivele incidentului, victimele rezultate, intervenția autorităților, durata (presupunând că nu se mai bat și acum, încă de prin ianuarie 1973) etc., s-a trecut la următoarea știre. Bravo, CNN-ule de Dâmbovița!

2.  Fără să fiu împotriva implicării tinerilor în diverse activități obștești, ba chiar dimpotrivă, tot mai des am sentimentul că, în presă, o mare parte din sarcinile editoriale au început să revină unor minori, cu foarte precare cunoștințe de... orice fel, de la limba română la cultură generală, angajați pe pile și pentru cu totul alte lucruri decât cele de care ajung să se ocupe.

Așa, de pildă, în urmă cu câteva zile, pe „burtiera” unuia dintre posturile noului megatrust cu profil sportiv Prima Sport, care, în mod ușor straniu, în grila mea de la Digi are trei canale, în cea de la Orange (ex-Telekom), patru, iar în cea de la Vodafone (fostul UPC), cinci, plus vreo trei PPV, și care, în altă ordine de idei, n-a scăpat nici acum, după rebranduire (de la Look), extindere la nivel național și așa mai departe, de puhoiul de comentatori cu accent specific unei anumite părți a țării, ceea ce e în regulă, dar conferă o notă de... regionalism întregului concern, trona, așadar, sub formă de titlu al materialului video informativ ce se derula pe ecran, textul „Petrolul – UTA Arad 2-1”, ceea ce m-a făcut să-mi imaginez că puștiul, dezorientat, inițial, de un prea telegrafic „Petrolul – UTA...”, unde numele formației bănățene părea, cumva, ciuntit sau cam neserios, s-a gândit să completeze cu Arad, fără să realizeze (așa cum n-o fac nici unii mai vechi în branșă, între noi fie vorba) că UTA înseamnă, cel puțin la origini, Uzinele Textile Arad, așa încât UTA Arad e un soi de pleonasm, iar, pe de altă parte, nici n-a mers mai departe cu acuratețea, încât să scrie, măcar, și „Petrolul Ploiești”.

Toate astea sunt, însă, absolut nesemnificative în comparație cu faptul că, așa cum reieșea foarte limpede inclusiv din comentariul ce însoțea imaginile, scorul partidei fusese... 1-0.

3. Și tot la Prima Sport, la care mă uit, în medie, cumulat pe toate canalele, câteva secunde pe săptămână, cu excepția weekendurilor în care sunt curse de Formula 1, când urmăresc, pe două televizoare, transmisiunile în paralel cu cele de pe Digi Sport (am și eu piticii mei pe creier), vedeam duminică, în colțul ecranului, unde sunt prezentate principalele evenimente ce vor fi difuzate în curând, o (dez)informație care m-a și bulversat, făcându-mă să mă tem că, în urma meciului rejucat dintre Sepsi și FC U Craiova, încheiat cu 4-0 și despre care, printr-o coincidență destul de stranie, am tot scris chiar eu în ultimul timp, s-a lăsat cu niscai descalificări, penalizări și așa mai departe despre care n-am aflat, iar echipa din Sfântu Gheorghe n-a mai ajuns în play-off, deoarece reieșea că primul meci din această fază va avea loc între Farul și... FC U!  Sigur, o vreme, când încă nu se știa rezultatul, decisiv în privința echipei calificate, televiziunile au scris ceva gen „Farul –Sepsi/FC U Craiova”, însă iată că adolescentul indolent de serviciu de la Prima Sport, proaspăt detașat de la departamentul de baschet sau cel de oină, așa că n-are de unde să știe ce se petrece în fotbalul autohton, a bifat, ulterior, echipa greșită, și nici nu i-a atras nimeni atenția (presupunând că măcar unul dintre responsabilii cu fotbalul de-acolo chiar știa ce și cum)... până la ora partidei.

4. În funcție de sistemele de referință ale fiecăruia, vestea bună sau cea și mai rea este că nici alții nu sunt mai breji. De pildă, cursa de Formula 1 de duminică seara, din Arabia Saudită, a prilejuit ieșirea la rampă a unui șir întreg de caraghioși înfipți în cele mai înalte funcții de conducere și responsabilitate din Marele Circ.

După ce „bobocul” Fernando Alonso, proaspăt debutant în competiție în urmă cu nici peste două decenii, astfel încât încă n-a apucat să învețe cum se poziționează corect un monopost pe grila de start, a încasat o penalizare de cinci secunde, echipa sa, Aston Martin, ce-i drept, cu ceva mai proaspete state de serviciu, a făcut o greșeală în momentul ispășirii, la boxe, ceea ce a declanșat un adevărat lanț al slăbiciunilor și incompetenței, în frunte cu ale organizatorilor cursei, care, cu toate că au avut la dispoziție zeci de minute pentru a constata deficiența, iar „zvonurile” privitoare la o penalizare suplimentară au început să apară, prin intermediul comunicațiilor radio din cadrul echipelor interesate, cu (alte) tururi bune înainte de final, pedeapsa a fost anunțată oficial abia fix DUPĂ încheierea festivității de premiere, unde Alonso se bucurase ca un copil pentru locul de pe cea de-a treia treaptă a podiumului, doar ca să afle că la timpul său final s-au adăugat zece secunde, ajungând pe poziția a patra.

În același timp, cu toate că, nu mai departe de cursa precedentă, pentru o situație similară pedeapsa a fost (TOT) de zece secunde (în sensul că o eroare la ispășirea celei inițiale, de cinci secunde, conduce, practic, la dublarea ei), catastrofalii mai-mari (există și unii mai-mici) de la Mercedes, auzind ei câte ceva, dar neînțelegând mai nimic, i-au cerut lui George Russell, aflat cam la cinci secunde în urma lui Alonso, să forțeze, pentru a nu depăși acest interval la final, în eventualitatea că..., în schimb nu l-au atenționat și pe Lewis Hamilton, aflat, la momentul acela, cam la zece secunde de spaniol și care, cu cauciucuri mai aderente (e drept că și mai uzate, dar cine știe?), poate ar fi reușit să se mențină într-un ecart mai mic, astfel încât, cu penalizarea de – firește, cum era la mintea cocoșului, dar nu și la ale celor de la Mercedes – zece secunde, Alonso să termine și în urma lui, nu doar a lui Russell, cum s-a întâmplat, pentru numai vreo două zecimi. Și ne mai mirăm că ditai constructorul de mașini german e bătut măr de un producător de băuturi energizante!

ACTUALIZARE (ca un fel de corolar): Aston Martin a făcut contestație, a câștigat, iar Alonso e iarăși pe locul trei!

GEMENII ABSURDULUI

Cu scuzele de rigoare adresate (tot) pe această cale moderatorului de la Digi Sport la care m-am referit ca înțelegând, în general, mai puțin(e) decât oricine, trebuie să spun că există un altul, realizatorul celeilalte emisiuni zilnice de mare succes a postului, care înțelege încă și mai puțin(e), astfel încât, de pildă, în același caz al meciului întrerupt dintre Sepsi și FC U Craiova 1948, reușește contraperformanța de a nu fi de acord... cu el însuși, de vreme ce, pe de-o parte, e revoltat că observatorul partidei nu a fost sancționat fiindcă n-a depus toate eforturile ca spectatorii care au scandat mesaje xenofobe să fie pur și simplu evacuați, astfel încât partida să poată continua, iar pe de alta, de-a dreptul scandalizat de hotărârea „rușinoasă” a Comisiei de Recurs, care a anulat decizia inițială a celei de Disciplină, prin care oltenii pierdeau la masa verde cu 3-0!

Pe cale de consecință (i)logică a unei asemenea opinii schizoide, decurg două concluzii care ilustrează perfect la ce aberații pot ajunge fanaticii „corectitudinii politice”, oamenii care își fac un titlu de glorie din a da impresia (falsă) că luptă, efectiv cu orice preț, inclusiv călcând în picioare orice urmă de bun-simț, împotriva extremismului... altora:

1. FC U Craiova trebuia sancționată cu 3-0, deoarece... observatorul nu și-a făcut datoria, evacuând spectatorii care au scandat, astfel încât partida să continue!

2. Dat fiind că, în conformitate cu legile și regulamentele ÎN VIGOARE (chiar dacă, firește, sunt perfectibile), evacuările se pot face numai în urma unor violențe fizice, nu și verbale, astfel încât, pentru ca lucrurile să meargă așa cum ar fi vrut amintiții fanatici, ele trebuiau să se petreacă fix ca în cazul ingineriilor financiare sau schemelor piramidale, unde apar dobânzi, dividende și comisioane fabuloase (evident fictive, doar pe hârtie) la sume de bani... care nu există, fiindcă, mai întâi era necesar ca xenofobia să fie „asimilată” rasismului (singurul termen ce apare în regulamente), iar apoi violența verbală să fie și ea „asimilată” celei fizice, singura în urma căreia se pot evacua spectatorii, FC U Craiova trebuia pedepsită cu 3-0 la masa verde deoarece... suporterii ei doar au strigat, în loc să se ia și la bătaie, cu vărsare de sânge și așa mai departe, caz în care ar fi fost evacuați, iar meciul ar fi continuat nestingherit!

Bine măcar că, în urma rejucării de ieri, „s-a făcut dreptate”, cum ar zice unii, sau „s-a arătat oftica”, după cum s-ar exprima alții, mai puțin formali, iar Sepsi a câștigat cu... 4-0, rezultat ce poate fi întors la TAS, astfel încât echipa din Sfântu Gheorghe să se mulțumească doar cu 3-0-ul de la masa verde, dacă oficialii ei se țin de cuvânt (cum știm că fac în general etnicii maghiari, spre deosebire, nu-i așa?, de românii verzi) și reclamă cazul la forul amintit, ceea ce personal mi-aș dori, din foarte multe motive.

SCANDARE ȘI PEDEAPSĂ

Poate să fie una din chestiile alea de la sine înțelese, ori pe care o știe absolut toată lumea, în afara incultului de mine, însă, cu toate că, de pildă, există un moderator de la Digi Sport care, atunci când vine vorba despre cazul meciului cu bucluc dintre Sepsi și FC U Craiova 1948, citește, și de câte trei ori la rând, cu un soi de exasperare deja ridicolă, pasajul din regulament care menționează că, în caz de scandări rasiste și – printr-un artificiu sofistic până la un moment dat acceptabil – xenofobe, un meci de fotbal trebuie întrerupt, cu respectarea unor pași pe care arbitrul celui amintit se pare că i-a urmat întocmai, n-am auzit pe nimeni care să citească, fie și o singură dată în tot acest timp în care s-a discutat la nesfârșit pe subiect, pasajul din indiferent ce articol de lege sau regulament care să stipuleze că sancțiunea după o asemenea situație este, obligatoriu, ca echipa ai cărei suporteri au scandat să piardă meciul la masa verde cu 3-0, așa cum stabilise inițial – în mod absolut exagerat, din punctul meu de vedere – Comisia de Disciplină a FRF, decizie casată de către Comisia de Recurs, care a hotărât rejucarea partidei.

Ce nu pare să înțeleagă nimeni, în frunte cu amintitul moderator, care în general înțelege mai puțin(e) decât oricine, este că nu există o incompatibilitate între corectitudinea cu care au acționat arbitrul și observatorul întrerupând meciul, în conformitate cu regulamentul (cu micul amendament că, totuși, în acesta e vorba doar de rasism, nu și de xenofobie, dar, în fine, cele două noțiuni pot fi, la urma urmelor, „asimilate” una alteia, cum înțeleg că prevede Comisia Europeană sau nu știu cine) și acordarea unei ALTE sancțiuni decât pierderea cu 3-0 de către una dintre echipele implicate, de vreme ce această pedeapsă nu e stipulată nicăieri în mod expres.

Altfel ar fi ca și cum am avea de-a face cu un polițist care a oprit un cetățean să treacă pe culoarea roșie a semaforului, ceea ce e perfect legal, legitim și normal, numai că după aceea l-a arestat și l-a băgat în pușcărie, deși sancțiunea pentru o asemenea faptă e, presupun, doar cel mult o amendă contravențională.   

PREMIILE OSCAR 2023

Din nefericire, anul acesta, la deja tradiționalul film nominalizat la Oscar pe care n-am apucat să-l văd, s-au adăugat încă două, ridicând, așadar, totalul la trei (dintre care două chiar la categoria „cel mai bun film”!), ceea ce reprezintă, categoric, un record negativ al ultimilor mulți ani, așa încât, la drept vorbind, întregul demers de a-mi exprima preferințele devine ușor absurd.

Pentru a nu ruina, însă, și această tradiție, am să postez ciumpăvita listă, adăugând, în paranteze și cu italice, la fiecare categorie în parte, acolo unde e cazul, filmele și protagoniștii pe care nu i-am văzut.

P.P.A.P. (post-scriptum, dar ante... postare): Ca-ntr-un veritabil happy-end de film american, în ultima clipă (a se citi „zi”), am reușit să văd încă două din cele trei filme (fără mari consecințe asupra listei deja finalizate), astfel încât am rămas, din nou, cu efectiv tradiționalul unic film ratat. În aceste condiții, lista arată astfel:

Cel mai bun actor în rol principal: Colin Farrell – „The Banshees of Inisherin”.

Cea mai bună actriţă în rol principal: Ana de Armas – „Blonde”.

Cel mai bun actor în rol secundar: Breendan Gleeson – „The Banshees of Inisherin”.

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Jamie Lee Curtis – „Everything Everywhere All at Once”. 

Cel mai bun scenariu original: „The Banshees of Inisherin” – Martin McDonagh.

Cel mai bun scenariu adaptat: „All Quiet On the Western Front” – Edward Berger, Lesley Paterson & Ian Stockell. („Women Talking” – Sarah Polley)

Cel mai bun regizor: Martin McDonagh – „The Banshees of Inisherin”. 

Cel mai bun film: “Top Gun: Maverick”. („Women Talking”)

VERDICTUL

La fel ca multe altele, spre absolut toate discuțiile din spațiul public, și cea legată de soarta, respectiv rezultatul, meciului de fotbal dintre Sepsi și FC U Craiova 1948, întrerupt în minutul 26, la scorul de 0-0, din cauza scandărilor xenofobe ale galeriei oltene, tinde să devină absurdă.

Astfel, de pildă, partizanii deciziei inițiale a Comisiei de Disciplină, ca echipa (gazdă) din Sfântu Gheorghe să câștige, la masa verde, cu 3-0, pretind că nu există niciun temei legal ca partida să se (re)joace, cum vor ceilalți, susținând că ar trebui, eventual, mai întâi introdus un asemenea punct în regulament, numai că ei par a nu fi capabili să înțeleagă că fix aceeași logică ar trebui aplicată și în privința scandărilor xenofobe, care momentan nu sunt prevăzute în mod special în regulament, ele fiind „asimilate”, de către Comisie, cu cele rasiste, de la punctul nu știu care. De altfel, din câte am înțeles (ce-i drept, din spusele domnului Mititelu, patronul echipei din Craiova, pentru și în care n-am strop de simpatie sau încredere), niciun campionat intern nu are prevederi legate de xenofobie, acestea făcând doar obiectul meciurilor internaționale, în speță interțări, aflate sub patronajul FIFA, din rațiuni altminteri ușor de înțeles... pentru oricine nu are minorități naționale pe teritoriu.

Ei bine, în aceste condiții, mă gândesc că și întreruperea meciului din... excesul de zel al arbitrului Andrei Chivulete ar putea fi „asimilată” cu întreruperile cauzate de condițiile meteorologice nefavorabile, în urma cărora partidele se rejoacă, eventual continuând de la minutul la care au fost oprite.

 

P.S. Pentru cei care tot amintesc faptul că, vezi Doamne, și echipa gazdă a fost „pedepsită”, în urma incidentelor, cu o amendă, pentru deficiențele de organizare, astfel încât n-ar fi chiar așa o gigantică anomalie faptul că... oaspeții sunt cei care pierd cu 3-0, mie mi se pare că amenda aceea, și-așa deloc împovărătoare în cuantum, aduce mai degrabă cu un fel de șpagă dată de către gazde Comisiei, pentru a-i acorda cele trei puncte, mult mai prețioase decât cei 25.000 de lei.

NIȘTE STRUȚI

Se spune că pasul cel mai important pentru redresarea oricărei situații dificile este identificarea corectă a problemelor. În aceste condiții, fotbalul românesc se află, începând de duminică, pe drumul cel bun.

După ce primele două cauze ale declinului accentuat din ultimele decenii fuseseră deja stabilite în persoana fostului selecționer al naționalei, timp de câteva luni întregi, în urmă cu ani și ani, Christoph Daum, îndepărtat prompt și cu rezultate pozitive ce încă se lasă îndelung așteptate, și a regulei conform căreia echipele din primul eșalon sunt obligate să folosească un jucător sub 21 de ani, la care se lucrează în continuare asiduu prin săparea la temelia ei de către unii jurnaliști și/sau analiști (ne)sportivi, a fost găsită și cea de-a treia, burta lui Costică Budescu, fotbalistul de la Petrolul, care, după unanima părere a acelorași jurnaliști și/sau analiști, discreditează întreaga competiție internă, astfel încât, reabilitarea ei depinde practic exclusiv de trecerea jucătorului de îndată la un regim intensiv de slăbire, bazat pe rasol de vită și salată mexicană (rețeta lui Ilie Dumitrescu), abia după revenirea lui în parametri optimi Superliga putându-se număra, în sfârșit, printre campionatele puternice ale Europei, alături de Premier League, La Liga, Serie A, Bundesliga și Ligue 1. Faptul că, potrivit opiniilor fix acelorași și acelorași jurnaliști și/sau analiști, doar că exprimate în cadrul altor ediții ale emisiunilor la care participă seară de seară, 95% dintre jucătorii români fără probleme cu cântarul sunt și vor fi în continuare sub valoarea lui Budescu, pe care – spre nedumerirea mea, de pildă – tânjesc să-l vadă întruna la națională, nu are niciun fel de importanță.

... ȘI PACE PE PĂMÂNT

 Într-o țară năpădită de maneliști și alți amatori de „folclor autentic”, nici nu-i de mirare că o piesă aproape bună, și în orice caz originală, ieșită din tiparele obișnuitelor lălăieli difuzate pe posturile de radio, la terasele de mahala și prin festivalurile Nespus de proaste, precum „D.G.T. (Off and On)” a lui Theodor Andrei, câștigătorul selecției naționale pentru Eurovision 2023, adună cohorte de „hateri” (termenul le aparține, dar, desigur, îl utilizează doar când vorbesc despre... alții), dovadă a minunatei diversități ce caracterizează specia umană, unde indivizii se află pe diferite trepte ale scării evoluției. Mai uimitor e cum, după ani și ani, încă de pe la „Tornero” și „Let Me Try”, cu paranteza de tristă amintire „Moment of Silence”, care a câștigat, în mod la fel de fericit și surprinzător, dar... n-a mai participat România, că așa e norocul nostru, s-au aliniat planetele și voturile publicului, iar Faur și Moculescu au lipsit, pesemne, din țară, de am reușit să nu trimitem (și) la Liverpool vreo catastrofă pseudomuzicală cu adevărat reprezentativă.

Cum însă până la startul ediției internaționale mai sunt trei luni întregi, mă aștept ca, în proasta tradiție mioritică, să se petreacă tot soiul de alte nenorociri și să apară, de pildă, prin TVR, niscai indivizi cu putere de decizie care să considere ba că fetele din „show” sunt prea dezbrăcate, ba că e de porc să se cânte (și) în română (despre curentul acesta inimaginabil de stupid am scris pe larg de nenumărate ori), ba că solistul are părul prea lung, ba că e indecent să-și smulgă hainele până la piele și să lanseze nedemne mesaje antirăzboinice într-o lume în care abia ce s-a instaurat pacea deplină între popoare (da, ca o dovadă că unii efectiv nu știu pe ce lume trăiesc, am văzut și un imbecil de Facebook care se arăta revoltat că „în 2023” s-a venit cu desuetul „Make love, not war”!), ba că, în general, piesa e prea-prea și foarte-foarte și ar mai trebui prelucrată pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, doar cât să sune și ea ca o manea sadea. Ori, de ce nu?, în caz că nimic din toate astea nu funcționează întru „îmbunătățirea” până la kitsch a producției pentru a o aduce la „standardele moderne”, să se apeleze la vechea metodă și TVR să nu-și achite taxa de participare, obținând excluderea din concurs, spre satisfacția celor care și-așa tot trâmbițează de ani de zile că nu se se mai uită la Eurovision și că am face bine să ne retragem definitiv, dar cumva parcă tot știu de fiecare dată ce și cum (nu) ar fi trebuit să se întâmple.

ȘI TOTUȘI... AVEM CU CE

După cea dintâi ascultare a celor douăsprezece piese calificate în finala națională Eurovison 2023, prezentate de TVR, pe YouTube, într-un format parcă de pandemie, cu înregistrări făcute prin băile și sufrageriile concurenților, eram înclinat să spun că ar fi în interesul nostru, în termeni de mândrie patriotică și așa mai departe, pentru a nu ne face de râsul Europei (și) în materie de (anti)talent muzical, ca anul acesta să zicem pas și să nu ne prezentăm la startul propriu-zis, internațional, al concursului, în semifinala în care suntem repartizați. Ce-i drept, audiția mea, în principiu destul de aplicată, efectuată cu maximă atenție, a fost grevată serios de un puternic atac de panică, declanșat după primele vreo trei piese realmente catastrofal de proaste, când am înghițit, sau cel puțin am avut via senzație că am făcut-o, un os de pește (sigur, chiar mâncam pește, deci nu era vorba de un acces așa grav de paranoia!), care – spaima vieții mele – părea să mi se fi oprit în gât. M-am mai liniștit, cât de cât, abia după vreo jumătate de pâine înghițită mai degrabă pe nemestecate și alte câteva melodii, care, mai ales în aceste circumstanțe dramatice, când eram preocupat să dau ture de disperare prin casă și cantități pantagruelice de ce lichide aveam la-ndegură (inclusiv niscai vin alb, care poate să fi avut și el de-a face cu ce s-a petrecut în continuare) pe gât, mi s-au părut la fel de sinistre ca și primele.

Conștient, însă, de posibila alterare a senzațiilor mele, am avut ambiția să reiau procesul de evaluare (care, în atari condiții, a devenit, desigur, mai degrabă unul de băsistă REevaluare) și am avut plăcuta surpriză să descopăr nu mai puțin de patru piese aproape rezonabile, după cum urmează (în ordinea inversă a preferințelor mele):

4. Maryliss – „Hai, vino!” (Un soi de country, cântat în limba română, ceea ce din punctul meu de vedere e un mare plus, principalul minus fiind, în schimb, vocea spartă a solistei).

3. Andrei Duțu – „Statues” (Pe un format muzical destul de standard-banal, dar care poate asigura un loc pe la mijlocul clasamentului unei finale internaționale, că s-au mai văzut cazuri).

2. JaxMan (Erin Dăneț) – „Bad & Cool” (Dacă nu e de-a dreptul plagiată după una din piesele care au triumfat în edițiile trecute – un nene danez sau norvegian, parcă? –, sigur e pe calapodul ei – gen omul și chitara –, dar cu ceva schimbări de registru și ritm inspirate).

1. Amia – „Puppet” (Un fel de variantă decentă a mizerabilei piese din Israel care a triumfat în 2018. Dacă e scoasă la lumină și solista, care în așa-zisul clip e îmbrăcată mai degrabă ca pentru o întâlnire de afaceri, plus un „show” adecvat, cred că poate face o figură... frumoasă.)

Adevărata revelație a fost însă aceasta:

Theodor Andrei – „D.G.T. (Off and On)”

O piesă energică, originală, cu un text parțial în limba română și un solist care, cel puțin în clip, seamănă izbitor cu actorul Paul Dano, e de atât de departe favorita mea, încât n-am nicio îndoială că NU va câștiga, cum probabil n-o va face nici una din celelalte patru, ci, probabil, una dintre cele mai proaste, ca de obicei. Singura mea rază de speranță a răsărit când am aflat că solistul este relativ cunoscut în lumea celor care prizează emisiunile gen „Vocea României” și „X Factor” de pe la televiziunile comerciale.

ACTUALIZARE (la nici o oră de la postarea inițială): Tocmai am ascultat un alt set de înregistrări postate de TVR pe YouTube: cu excepția lui Theodor Andrei și a Amiei (care chiar e și drăguță!), toți ceilalți sună absolut înfiorător de prost (fals, gâtuit...) în regim de „voce live”!