PAPA BUN ȘI PAPA RĂU

Ca să citez un foarte mic deja clasic încă în viață: „nu mai pot cu...”, respectiv „... criza cerealelor din Ucraina”.

Ce nu s-a spus foarte multă vreme și abia se pomenește din când în când și cu glas șoptit chiar și acum e că toată această nebunie a pornit de la faptul că, alături de nu știu mai care europeni de care mă sinchisesc extrem de puțin spre absolut deloc, românii consumă, de când cu izbucnirea războiului și măsurile de susținere a (exporturilor) Ucrainei, niște cereale, respectiv alimente, mai ieftine (mă rog, eventual și mai puțin sănătoase, dacă normele de toate felurile de-acolo sunt sub standardele celor din UE) decât ar merita dacă „am încuraja” sau „sprijini” sau mai știu eu ce amărâții de fermieri autohtoni care, din diverse motive mai obiectiv-cinstite sau mai subiectiv-hoțești practică, la aceleași produse (primare sau finite), prețuri de câteva ori mai mari, astfel încât acum au dat de greu din cauza „concurenței neloiale”, nu fiindcă sunt obligați să țină producția prin silozuri, ci pentru că fac asta ca să n-o vândă în pierdere sau – că nu m-aș mira – cu profituri mai mici decât trăgeau ei nădejde.

Fix așa stând lucrurile, din punctul meu de vedere o soluție corectă ar fi ca respectivele cereale etc. din Ucraina să continue să fie importate și comercializate, la prețurile acestea relativ (mai) mici, scutite de taxe și așa mai departe, iar producătorii să fie compensați de UE și guverne pe întreaga durată a războiului, altminteri toate bubele spărgându-se (IARĂȘI) în capul consumatorului (respectiv cetățeanului) de rând, asta dincolo de absurdul subiectului conex, cu „tranzitarea” și „sigilarea transporturilor”, de parcă până acum cerealele care ajungeau pe piața noastră cădeau pur și simplu de prin trenuri sau tiruri, ori erau deturnate de te miri ce intermediari dubioși (probabil de-ăia care ne fac antireclamă pentru Schengen), cam în genul produselor „căzute de pe vapor” din glumele cu marfă de contrabandă.