FLEGME, ZIARE ȘI BĂTRÂNEI

... 35. Oare n-ar fi bine ca, măcar pe durata stării de urgenţă, cel puţin formal, scriptic, legislativ, printr-un punct al unei ordonanţe (militare?!), din motive lesne de înţeles de igienă şi sanitare, să fie interzis scuipatul pe stradă? În Bucureşti, pe trotuare, petele de flegmă sunt mai numeroase decât găinaţii de porumbei şi vrăbiuţe, semn al incontestabilului nivel de civilizaţie atins de mândra noastră naţiune.

36. Așa cum am fost luat mereu prin surprindere de nişte puncte din ordonanţele (militare?!) de până acum când aflam că s-a mai închis câte ceva despre care nici nu-mi imaginam că la vremea respectivă rămăsese deschis, gen aeroporturi (sau măcar zboruri către/dinspre destinaţii periculoase), malluri sau, mai nou, parcurile, încă nu reuşesc să înţeleg de ce mai sunt funcţionale… chioşcurile de ziare, de ai căror vânzători și clienți (la unul chiar era oarece coadă!) m-am lovit întruna ieri, când mi-am făcut şi eu mica ieşire săptămânală, substitut al celor cu bicicleta, din weekenduri, practic recomandate imperios la un moment dat de o doamnă doctor, care mi-a spus că, la modul meu de viaţă, conform căruia nu ieşeam din casă cu lunile, dacă n-o să încep s-o fac măcar de două ori pe săptămână… [Chiar aşa s-a exprimat, lăsând fraza în suspensie, doar că din context, pentru că discutam despre chestiuni literalmente de viaţă şi de moarte, se (sub)înţelegea foarte clar ce sugerează.] Revenind la chioşcurile de ziare: ce mama dracului??!!

37. Încă nu ştiu cum e, dar am impresia că, de la o vârstă (înaintată), oamenii chiar ajung să nu mai aibă răbdare în aşteptarea obştescului sfârşit. Cam de-ăştia trebuie că sunt bătrâneii pe care i-am tot întâlnit în ieşirea mea matinală, ducându-se şi venind de nicăieri (că n-aveau nici măcar celebrele sacoşele, iar cabinetele medicale presupun că sunt închise duminica) agale şi între cu totul alte ore decât cele alocate. Asta, fireşte, doar dacă nu cumva erau nişte mai tinerei de 40-50 de ani decrepiţi în ultimul hal.


P.S. 38. Vorbind despre transportul în comun (altă sursă principală de COVID-19, dacă m-ar întreba cineva pe mine), madam Firea ne asigura că numărul autobuzelor… a scăzut, dată fiind reducerea circulaţiei de persoane, dumneaei neînțelegând încă, pesemne, că acum nu e vorba de poluare, pentru care o astfel de reducere e benefică, ci de coronavirus, pentru care… dimpotrivă, că şansele de a se crea înghesuială cresc.

34. RATE ȘI TICĂLOȘIE

Din fericire, nu am niciun fel de credit la bănci sau ceva de genul ăsta, aşa încât ordonanța de urgență pe tema suspendării ratelor nu mă priveşte în mod direct, şi ca atare nici nu m-am interesat de ea (în sensul de a o citi măcar) mai mult decât să-l ascult aseară pe ministrul Finanţelor, Florin Cîţu, povestindu-ne-o în rezumat.

Ce m-a frapat însă – dincolo de prevederile ei, asupra cărora din considerentele de mai sus şi pentru că nu sunt un mare (şi nici mic) expert în domeniu nu mă pronunţ (deocamdată) – a fost termenul (scurt) până la care potenţialii beneficiari, în speţă… cam toată lumea cu credite, sunt obligaţi să facă cerere, respectiv ceva 15 zile de la data publicării, parcă, şi/sau până la expirarea stării de urgenţă, care, în paranteză fie spus, oricum e destul de probabil să fie prelungită.

Ei bine, cu toate că sunt adeptul teoriei că oamenii [(nu doar) politici] sunt în general mai degrabă pur şi simplu proşti decât propriu-zis ticăloşi, având părerea pe care o am despre Cîţu & Co., aş fi tentat să cred că de data asta este în principal o manevră mârşavă menită să-i tragă în piept pe cetăţeni, în sensul că se speră ca mulţi dintre ei (cu cât mai mulţi cu atât mai bine… pentru bănci) să nu se încadreze în el (la termen mă refer), fie uitând, fie nereuşind, de pildă, să acceseze cine ştie ce site, poate chiar intenţionat blocat, la care să-şi depună cererile, sau scârbiţi să stea în plină epidemie de coronavirus la cozi, dacă autorităţile ar merge chiar atât de departe cu nemernicia încât să-i trimită la vreun ghişeu. În plus, cei care ar putea şi ar dori să-şi achite datoriile la timp, dar ar constata abia pe parcurs, după, să zicem, o lună, două, trei… că s-au înşelat (eventual fiindcă această criză s-ar prelungi peste orice limită imaginabilă şi a suportabilităţii), nu mai pot beneficia de facilități, deoarece termenul a expirat.

Ultima situaţie se poate încadra la fel de bine şi la capitolul imbecilitate pură a autorităţilor, pentru că, tocmai pentru a o evita, oamenii (cei prevăzători şi care se prind la vreme de şmecherie) vor fi tentaţi să facă de la bun început cereri pentru întreaga perioadă (tot ce i-ar opri ar fi condiţiile de fapt împovărătoare ale „facilităţilor”, dacă ceea ce deja susţin unii analişti este corect, astfel încât fiecare ar prefera să „beneficieze” de ele cât mai puţin timp), în loc să se limiteze la doar câteva luni, pentru că nimeni nu ştie cum va fi, de pildă, în septembrie sau octombrie, aşa că… ce-i în mână nu-i minciună.

Mult mai raţional ar fi ca, de vreme ce „facilităţile” se aplică până la sfârşitul anului, potenţialii beneficiari să le poată accesa oricând pe această perioadă (poate cu condiţia să se aplice doar din momentul depunerii cererii, nu şi retroactiv), astfel încât, chiar şi presupunând că nebunia cu coronavirusul va trece încă de la 1 mai, cineva lovit de ea mai târziu, sau care constată că e mai rău decât crezuse (de pildă, să vadă că şi după ce-şi reia activitatea ea nu mai e la fel de înfloritoare ca înainte), să aibă practic aceleaşi drepturi cu „prevăzătorii”. Cum spuneam, însă, probabil că guvernanţii mizează tocmai pe această păcălire a unora, chiar cu riscul de a se pomeni până la urmă cu mai multe cereri (sau pentru perioade mai lungi, respectiv cea maximă, de nouă luni) decât ar fi fost dacă n-ar fi impus acest termen-limită absurd, ci l-ar fi împins până spre sfârşitul anului şi al perioadei… de graţie.

Dincolo însă de toate astea, e de văzut cum vor arăta şi normele de aplicare, pentru că ideal ar fi ca beneficiari să fie doar cei afectaţi cu adevărat, nu toată lumea de-a valma, inclusiv, de-o altă pildă, patroni de supermarketuri sau de lanţuri de farmacii care vând măştile chirurgicale şi dezinfectanţii la suprapreţ.

ALTE 8 CHESTII ŞI CHESTIUNI…

... 26. Care este legătura dintre şoferul Loganului din fruntea uneia dintre multele coloane de maşini formate ieri prin Bucureşti din cauza poliţiştilor şi militarilor (care sper că au armele doar de paradă, fără niciun fel de muniţie, nici măcar de manevră, cum le-am plimbat şi eu un an şi patru luni pe vremea altui dement) care au înţeles că scopul principal al Ordonanţei (Militare?!) nr. 3 e să se adune bani la buget din amenzi (măcar dacă s-ar duce către Sănătate, nu pentru cei 2% daţi Armatei Române cu cai de lemn să se simtă Trump în siguranță că nu-l atacă teroriştii care nu l-ar ataca dacă n-ar ataca el pe te miri cine) şi şoferul furgonetei aflate cu două Forduri şi un Opel mai în spate? În principiu niciuna, că şi-ar fi văzut fiecare de drum şi treabă (greu de crezut că ieşiseră doar să consume nişte benzină degeaba) şi s-ar fi întors fiecare la familia lui cu două ceasuri mai devreme. Aşa însă, îi leagă mănuşile de cauciuc sau mâinile necurate goale ale agentului, care a plimbat virusul de pe buletinul şi Declaraţia primului pe documentele celuilalt. Să nu ne mire dacă următorul focar important de răspândire a coronavirusului în România, după spitalul judeţean din Suceava (pentru care ministrul Sănătăţii tot n-a demisionat!), vor fi miile de tot felul de tab-majori de la toate instituţiile, care se plimbă aiurea pe străzi, în pâlcuri de câte patru, că poate unul ştie să citească, altul să numere, iar ceilalţi doi sunt doar superiorii lor ierarhici.

27. Care este legătura dintre ministrul Sănătăţii de la noi, Parcă Costache, şi Boris Johnson, premierul de circ al Marii Britanii? În afară de privirile bovine inteligente, faptul că şi unul şi celălalt vehiculează cifre absurde cu cetăţeni care vor fi testaţi (rapid) pentru coronavirus în următorii… 10-12 ani.

28. Nu ştiu de ce, dar multă lume, în frunte cu vajnici reprezentanţi ai autorităţilor şi chiar madam Firea, indiferent ce treabă crede că ar mai avea şi ea, pare să fie convinsă că testarea de sau pentru coronavirus echivalează cu vaccinarea. Sigur că e bună, dar nu e chiar panaceul mult visat. Excesiv mediatizatul exemplu al Coreei de Sud are şi el un sens doar până la un punct: respectiv exact acela al numărului real de infectaţi, indiferent care ar fi el. Faptul că, de pildă, conform unui site (din păcate, până acum n-am găsit niciunul foarte precis, fiecare actualizându-se când se trezeşte vreun administrator, iar cel mai prost e cel pe care-l citează Antena 3 şi Digi, care umflă aiurea cifrele, şi-aşa înspăimântătoare, cu noii infectaţi din Italia, în loc să apeleze la sursa oficială, cu canal pe YouTube şi aşa mai departe), în ultimele 24 de ore au fost „numai” 104 cazuri noi, iar totalul e la un relativ (comparând cu alţii) scăzut nouă mii şi ceva, nu se datorează celor, poate, 20.000 de testări (spre deosebire de cele vreo mie de la noi), ci împrejurării fericite că nici în realitate nu sunt multe cazuri. Pe scurt, dacă, de exemplu, există, la un moment dat, în absolut, (doar) 10 cazuri, ele tot 10 vor fi şi dacă se fac 10 teste (ţintite la fix, e adevărat) şi 1.000 şi 10.000 şi 2 milioane.

29. Pe de altă parte, în măsura în care testele rapide, cu o marjă de eroare, dacă am înţeles eu bine, de vreo 20%, ar da chix doar în sensul că pot apărea ca negative chiar şi la oameni infectaţi (nu şi invers, recte pozitive la cei sănătoşi), tot au utilitatea lor: când iese negativ, cei interesaţi (medici, în primul rând, la care s-a prezentat un astfel de pacient) pot continua să fie prudenţi, că nu se ştie, dar când iese pozitiv, lucrurile sunt clare (indiferent ce ar presupune asta, pentru că tot nu m-am lămurit cum se procedează dacă depistezi un pozitiv într-un loc… neconvenţional, gen cabinet de medic de familie sau în trafic, cum circulau imaginile cu testări în masă de la americani: chemi izoleta, punându-l să aştepte în curte/pe stradă/sală de aşteptare?; îl trimiţi acasă pe picioarele lui sperând că nu se mai întâlneşte cu nimeni pe drum?... )

30. Ieri, pe pagina oficială de Facebook a postului Antena 3 apăruse o postare (mai e şi-acum) conform căreia pe străzile Capitalei circulă TANCURI. Chiar şi presupunând că textul a fost redactat de o fătucă toantă de 19 ani care nu face distincţie între şenile şi pneuri, pentru o asemenea dezinformare ordinară un site a fost închis în prima zi după instituirea stării de urgenţă. N-ar merita şi A3 măcar o amendă pe cinste? (Care să alimenteze bugetul Sănătăţii, desigur.)

31. Apropo de amenzi, cetăţeanul acela borât care s-a filmat cu telefonul în timp ce suna la 112 să anunţe că-l doare în cur de coronavirus a fost identificat şi amendat cu… 1000 de lei, considerându-se, probabil, că, de vreme ce suna de-acasă, respectând cu stricteţe prevederile Ordonanţelor (Militare?!), nu poate fi încadrat juridic la „zădărnicirea combaterii epidemiei”, pentru care s-ar fi ales cu un binemeritat dosar penal. Cum la cocalari de genul lui „banii nu e o problemă”, iar plictiseala între patru pereţi începe să-şi spună cuvântul, să nu ne mire dacă ocupatul abuziv al liniilor de urgenţe cu glumiţe oligofrene care să atragă mii de like-uri pe Facebook va deveni sport naţional de masă .

32. Ce bine-ar fi fost ca nemernicul ăsta de coronavirus să poată fi stârpit cu arme de orice fel, convenţionale, chimice, atomice… Toate naţiunile lumii ar fi fost pregătite să-i facă faţă cu brio, nu ca acum.

33. Mă întreb câte zile (dar mai curând ceasuri) vor trece până să apară primele știri despre infractori care sună la uși pretinzând că sunt de la primărie, să facă testele alea anunțate iresponsabil cu surle și trâmbițe de Gabriela Firea și Parcă Costache.

33 bis. Ministrul Sănătății, Parcă Costache (sincer, nu i-am reținut niciodată prenumele și chiar în privința numelui aveam dubii), a demisionat. Una din puținele vești bune din ultimele zile. 

RĂZBOIUL CU CORONAVIRUSUL

Ar fi, cred, momentan, al 24-lea punct la articolul de ieri, dar, pentru că e, cumva, mai complex, îl tratez, iată, separat. Este vorba de controversele dintre adepţii strategiei „imunităţii colective” sau „de turmă” şi cei care propovăduiesc izolarea sau „distanţarea socială”, ca principală armă în lupta cu coronavirusul.

Sigur, numai în epidemiolog nu pozasem până acum, după ce mi-am dat, de-a lungul timpului, cu părerea cam despre orice, ca tot românaşul cu veleităţi de homo universalis, însă abordarea mea este doar pe considerente de logică şi bun-simţ comun, nicidecum ca mare expert ce categoric NU sunt şi nici măcar nu mă pretind.

Aşadar, din punctul meu de vedere, cele două metode nu se exclud, ci, într-un fel, se completează, sau, în fine, la o adică, ar putea să o facă, dar cu condiţia să fie aplicate pe rând, începând, desigur, cu scenariul în care majoritatea ţărilor (europene), inclusiv România, iar mai de curând chiar Marea Britanie (spre lauda lui Boris Johnson, căruia măcar în chestiunea asta i-o fi venit mintea cea de pe urmă), se află deja, cel în care oamenii sunt sfătuiţi sau de-a dreptul obligaţi să stea departe unii de alţii. Pe lângă faptul că el (scenariul) este oarecum deja testat, pare-se cu rezultate bune (nădăjduind că nu e doar propagandă), de chinezi (ce-i drept, în condiţiile lor… specifice, mai greu de replicat pe bătrânul continent), marele avantaj este că, dacă eşuează, putem aplica ulterior metoda cealaltă, a imunizării colective, în timp ce invers e practic imposibil: odată ce ai lăsat virusul la liber, nu mai e cale de întoarcere (la metoda izolării), iar consecinţele sunt, literalmente, incalculabile, că nimeni nu ştie cu adevărat ce s-ar întâmpla.

De altfel, se prea poate ca şi aplicând strategia izolării, oricât de strict/ă, să ajungem, mai devreme sau mai târziu, chiar şi împotriva voinţei noastre (sau a politicienilor sau a specialiştilor…), adică fără o declaraţie expresă de tipul „gata, ieşiţi din case!”, tot la chestia cu „turma”, aşa că de ce să ne grăbim? Singurul efect advers al izolării ar putea fi o oarecare scădere a imunităţii oamenilor, din cauza lipsei de mişcare în aer liber şi, poate, a unei alimentaţii cam… în ghiolduri, ceea ce ne-ar face şi mai vulnerabili în faţa inamicului, dar poate că doar două-trei luni, cât stăm baricadaţi în case, nu se vor simţi chiar aşa mult. Plus că, totuşi, în ciuda scepticismului unor specialişti, sperăm să ne vină întăriri din partea verii.

În concluzie, un război de gherilă (urbană), cel puţin în prima fază, pare mai raţional decât unul în câmp deschis, în care să ne aruncăm orbeşte, cu piepturile (şi mâinile) goale, în speranţa că vom copleşi duşmanul coronavirus doar prin număr, indiferenţi la pierderile suferite.

P.S. În chip de… numărul 25, că se mai petrecură lucruri: Dacă tot s-a ajuns la faza cu Armata scoasă pe străzi, fără să ni se spună de ce Poliţia, Jandarmeria şi Poliţia locală nu sunt suficiente (dincolo de eterna poveste pedelisto-băsistă criminală cu… „statul obez”, chipurile suprasaturat cu bugetari de genul medicilor şi poliţiştilor, angajaţi în guvernările mai de stânga, şi din care, de câte ori vine „dreapta” la butoane, simte nevoia să mai dea afară sau să scoată/treacă forţat la pensie/în rezervă), eu propun să fie mobilizate şi câteva contingente de rezervişti, ca să ajungem de unde am plecat, recte cu mai mulţi oameni pe străzi decât în case.

Apropo, voluntarii sunt acceptaţi? Că am făcut armata, și acum am început să mă cam plictisesc între patru pereți…


P.P.S. Zilele trecute circula pe Facebook o mostră de umor negru autohon, cineva întrebând(u-se), mai mult sau mai puțin retoric, cât timp va mai trece până când, conform tradiției, România va întoarce armele și va trece de partea coronavirusului...

23 DE CHESTII ȘI CHESTIUNI DESPRE CORONAVIRUS

Fără nicio (sau, în fine, cine ştie ce, dat fiind că şi asta e un fel de) introducere şi fără prea mare ordine, am să consemnez în cele ce urmează, pe puncte (că e mai facil), cam tot ce (îmi amintesc că) mi-a trecut prin cap în zilele scurse de la precedentul articol:

1. Încep prin a spune/scrie că, dacă ar fi fost să aleg în ce film artistic SF horror de catastrofă, devenit peste noapte reality-show, să joc, n-aş fi optat niciodată pentru unul cu epidemii globale ucigaşe, ci le-aş fi preferat pe cele în care omenirea e atacată de o civilizaţie extraterestră sau Pământul e ameninţat de coliziunea cu un meteorit gigantic.

2. Tot la capitolul „ce aş fi ales dacă mi s-ar fi dat ocazia”, aş fi preferat ca oricare dintre chestiile de mai sus, deci şi cea cu care ne confruntăm cu adevărat, să aibă loc pe tura unor lideri ai lumii şi ai ţării mai întregi la minte şi mai destoinici decât alde Trump, Boris Johnson, Macron, Orban (al ungurilor), Putin… şi chiar Merkel sau Iohannis, cu menţiunea că, în ceea ce ne priveşte, nu mă pot gândi, cu evidentă deșartă nădejde, din toată istoria, decât la vreun Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare, iar al nostru de-acum oricum e o figură aproape luminoasă comparativ cu ai celorlalţi. În plus, mi-aş fi dorit ca şi în fruntea OMS să fie un cetăţean ales pe alte criterii decât al „diversităţii”, fiindcă principiul rotaţiei cadrelor tocmai ajunsese la… Etiopia (??), şi care, de pildă, să nu ne fi vorbit multă vreme despre pandemie în termenii copilăreşti ai unor jocuri precum „Regina pe furate”, „Cald și rece” sau „De-a v-aţi ascunselea”, cu „aproape că e...”, „încă puţin şi devine…”, „e pandemie fără trei sferturi… fără jumătate… fără un sfert… cine nu e gata îl iau cu lopata”. 

3. Apropo de Merkel, şi ca un soi de explicaţie tangenţială la punctul anterior, declaraţia ei cu cei 70% dintre nemţi care vor contracta COVID-19, mai degrabă profund iresponsabilă dacă n-o fi fost făcută într-un context atenuant neprecizat de presa noastră ca vai de mama ei (şi la care voi reveni pe larg), coroborată cu tot ce s-a (mai) întâmplat, m-a făcut încă de-acum câteva zile bune să mă întreb dacă nu cumva suntem deja în acest scenariu, chiar într-o fază avansată, în sensul că oricum epidemia are cu totul şi cu totul alte proporţii decât cele reflectate de cifrele oficiale cu „cazurile depistate”. De pildă, mi s-a părut încă de la bun început suspect cum foarte multe dintre încă puţinele (chiar şi-acum, dar mai ales atunci) cazuri de la noi sunt reprezentate de români întorşi din ţări care la vremea respectivă aveau, la rândul lor, chipurile, doar câteva (maximum zeci) de cazuri, nefăcând parte din „zona roşie” (sau măcar portocalie ori doar galbenă). Adicătelea, cât ghinion să avem şi noi, românaşii, dacă din, să zicem, (fie şi, maximum) 200 de cazuri (oficiale!) în Franţa, Israel, Germania, Austria,  Marea Britanie, SUA etc. se nimerea pozitiv şi câte unul de-al nostru… nedescoperit decât acasă?! Orice calcul probabilistic simplu pare să ducă la concluzia că în respectivele ţări, ca şi în multe altele, inclusiv (acum) la noi, cazurile erau/sunt cu mult mai numeroase, dar formele (benigne) de manifestare a bolii i-au făcut pe oameni să creadă că au avut un guturai sau cel mult o gripă banal-sezonieră.

4. Cam pe aceeaşi (i)logică, e foarte straniu cât de răspândită pare să fie – conform statisticilor oficiale – noua afecţiune în rândul personalităţilor: Tom Hanks şi soţia lui, de pildă, plus un membru al staffului echipei de Formula 1 McLaren, s-au îmbolnăvit în… Australia când acolo erau oficial doar câteva zeci de cazuri, iar antrenorul lui Arsenal (echipa mea favorită de fotbal, aşa cum McLaren e cea de F1) a fost „depistat” pozitiv când în Anglia nici nu se vorbea de epidemie. Plus că, acum, practic nu trece zi să nu mai aflăm că (măcar) un mare star de cinema, un fotbalist celebru, un politician de vârf etc., başca… favoritul meu Lewis Hamilton, e suspect sau deja pozitiv, încât totul începe să semene cu mişcarea aceea stupidă din urmă cu doi-trei ani, „#MeToo”.

5. Ca unul care oscilez constant între, pe de-o parte, panica ipohondră, apărută de fiecare dată când strănut sau tuşesc (inclusiv când mă înec cu vreo înghiţitură de gutuie!), că… am intrat şi eu în rândul personalităţilor enumerate, şi, pe de alta, convingerea, la fel de neîntemeiată ştiinţific, că sunt imun la orice fel de virus sau bacterie, am consemnat cele două puncte de mai sus ca pe un fel de speranţă că dracul nu e chiar atât de negru, nicidecum ca „dovezi” că ni se ascunde ceva şi suntem în vreun pericol mai mare decât se recunoaşte.

6. În aceeaşi notă, o întrebare la care mi-ar fi plăcut să mi se răspundă, încă de pe la începutul crizei din România, şi pe care deocamdată n-am auzit-o pusă specialiştilor, e aceea dacă n-ar fi posibil ca primele cazuri să fi apărut nu prin decembrie, ci, dacă nu cumva încă de prin iarna trecută (în sensul că vara e de sperat că nu, aşa cum acum sperăm să scăpăm de coronavirus în sezonul estival ce va să vie), măcar de pe la începutul toamnei, dar nimeni să nu-i fi dat atenţie, confundând ceea ce avea să devină temutul (sau temuta) COVID-19 cu răceala, gripa sezonieră, iar în cazurile mai grave, necesitând chiar spitalizare, vreo pneumonie „obişnuită”. [De altfel, în weekend chiar am citit mărturia unui pacient care, diagnosticat cu pneumonie, crede că a suferit de fapt de „gripa nouă” pe la începutul lui decembrie, (tot) în China (unde oficial a apărut la sfârşitul lunii), şi cea a unui medic italian care avansează exact teoria că aşa-numitul „pacient zero” ar fi (sau, mai degrabă, O fi) apărut în peninsulă prin noiembrie.]

7. Din păcate, dincolo de pericolul real reprezentat de coronavirus, constat cu îngrijorare schizoidia cvasigeneralizată ce bântuie cam la toate nivelurile societăţii, inclusiv (sau mai ales) în rândurile celor care, într-un fel sau altul, trebuie să gestioneze criza. O să le înşirui tot pe puncte, deşi acum probabil că ar trebui să fie nişte subpuncte ale punctului 7.

8. Tot weekendul, întreaga presă scrisă şi (mai ales) audiovizuală, plus reţelele de socializare, au fost pline de relatări despre „oamenii iresponsabili care…”. Respectiv, mai întâi, care ies în parcuri, păduri şi/sau la grătare în ciuda recomandărilor… şi aşa mai departe. Trecând peste pletora de fotografii şi clipuleţe postate (pe Facebook) de mii de oameni indignaţi că găsesc în astfel de locuri… mii de (alţi?!) oameni, chiar împărtăşesc această indignare, deşi cu anumite nuanţe, asupra cărora voi reveni. Schizoidia (presei) apare atunci când, exact în această categorie, a oamenilor inconştienți, îi plasează şi pe cei care… stau la cozi la hiper/supermarketurile cu produse alimentare şi/sau de igienă! Adicătelea, tot aşa, de o plăcere profund vinovată (iar în plus şi masochistă!) stau şi mai tinerii şi mai bătrânii aceia la cozi, cum altora le place în parc sau la iarbă verde cu prietenii şi copilaşii! Stupid.

9. Cam în aceeaşi ordine de idei, încă n-am înţeles raportul precis, conferit inclusiv de autorități, în frunte cu însuşi Raed Arafat (pe care îl respect la fel de enorm ca oricare alt român cu mintea întreagă), dintre îndemnul „#staţiacasă!” şi necesităţile de aprovizionare „cumpătată”. Ceva nu se leagă: dacă luăm doar „ce ne trebuie” (pe un sistem uşor comunistoid, că avem cu toţii aceleaşi nevoi), fără să facem stocuri, pentru că „nu mai ajunge şi pentru alţii”, înseamnă să ne vânturăm tot mai des la magazine. Adicătelea… să ieşim din case, şi anume fix în locurile cele mai aglomerate (chiar şi) în condiţiile respectării „recomandărilor” [fie şi devenite la un moment dat „ordine” (militare?!)] date de autorităţi. Înţelegeți ironia/paradoxul/schizoidia? Eu, dacă aş fi jurnalist (bine, în principiu chiar sunt, dar nu „practicant”), la toate îndemnurile acestea isterice cu „#staţiacasă!” n-aş pune decât, obsesiv, compulsiv, iritant, o singură întrebare, absolut deloc retorică: „Şi de mâncat?”

10. Am văzut vehiculată varianta unui soi de „raţionalizare” în magazine: două/trei… chestii (sticle de spirt, suluri/baxuri? de hârtie igienică…). Asta ce înseamnă pentru o familie cu (măcar) trei sau patru membri? Să meargă cu toții împreună la cumpărături?! Păi îndemnurile sunt să meargă doar câte unul (ceea ce are sens, fireşte, în contextul „#staţiacasă!”). Poate că o idee ar fi să cumpărăm „cu buletinul”, film pe care eu l-am mai văzut, că mi-s de-o vârstă cam spre categoria de risc (exagerez puțin), dar acum ar face sens.

11. Luat de val, însuşi domnul Arafat, aseară, într-o emisiune televizată, s-a codit la întrebarea unui telespectator dacă ar fi vreo problemă să iasă la „un tenis”. Că, vezi Doamne, sunt doar doi jucători (omul n-a precizat dacă vrea la dublu), la distanţe sigure… Bun, atunci să nu se mire domnia sa dacă următoarele cozi despre care vor relata posturile TV vor fi la închirat terenuri de tenis! Ce vreau să spun e că, dacă am înţeles eu bine [şi, fără falsă modestie, cred că am înţeles mai bine decât mulţi dintre reprezentanţii autorităţilor, care au înţeles propriile reguli (de fapt preluate din alte ţări) fix cât ceferistul ieşit la pensie şi care nu ştia de ce trebuise să lovească toată viaţa cu ciocanul în roţile vagoanelor], ideea e să stăm în case pentru a nu risca să ne înghesuim în cine ştie ce locuri unde am fi tentaţi să ne ducem tocmai pentru că ar fi mai liber… dacă toţi ceilalţi ar sta în case. Aşa, nici familia (cu indiferent câţi membri locuind în aceeaşi casă) care iese la grătar în pădure nu e mai expusă riscului de contaminare decât într-un autobuz sau într-un hipermarket… decât dacă încep să iasă şi toţi ceilalţi în aceeaşi pădure. (Cred că aşa ceva aveau de comentat şi cei luaţi la întrebări de poliţişti: „Păi nu vezi, domnule, că sunt la zeci de metri de alţi oameni?; ăştia de-aici sunt nevastă-mea şi copiii, cu care oricum stau într-un apartament de bloc cu două camere. Ce dreacu, că doar nu e după Cernobîl, să luăm ceva din aer!”) De-aia prin unele ţări s-au închis plajele (altminteri uşor pustii în acest anotimp, cam prin toată Europa), iar eu nu mă apuc să întreb dacă mai am voie cu bicicleta, pe care sigur nu-mi strănută nimeni în nas, dar, dacă mi s-ar da voie în mod oficial, mi-ar strănuta sute de alţi biciclişti. Se poate, domnu Raed?

12. Fiindcă am vorbit mai devreme de şeful OMS, tot uşor schizoide sunt şi apelurile practic concomitente ale dumnealui de a sta în casă şi oricum a nu cumpăra prea multe alimente ca să nu creăm o criză „artificială”, dar şi de a ne întări imunitatea hrănindu-ne bine şi practicând mişcarea… bine, n-a zis chiar în aer liber, ci tropăind prin apartament, spre disperarea vecinilor de dedesubt, că la dumnealui în ţară… nu vreau să insinuez cum o fi, dar nu cred să abunde blocurile.

13. Alt paradox: într-o ţară unde mai nimeni nu-şi face analizele medicale la zi, toată lumea vrea să se testeze pentru coronavirus, oricum neînţelegând că un rezultat negativ poate fi valabil fix până iese din cabinetul medical şi îi tuşeşte în faţă următorul aflat la coadă sau până „se coace” virusul, iar cu unul pozitiv, în condiţiile în care se simte bine, nu face decât să intre în panică degeabă, pentru că, mai ales de la un moment dat, cazurile se vor trata la domiciliu; iar dacă Doamne fereşte e grav, ajunge la spital şi fără test (e adevărat, însă, că ştie, ca să îi avertizeze pe medici, dar sigur nu de-aia vor toți disperaţii, inclusiv cei din curentul antivaccinare, să-şi facă teste.)

14. Fără nicio conotaţie critică sau măcar profetică, mă gândeam zilele trecute că, în câteva cel mult săptămâni, chiar şi dacă n-or să înceapă să curgă ştirile cu oameni care şi-au pierdut minţile din cauza izolării şi se aruncă pe ferestre sau fac cine ştie ce (alte) trăsnăi, o să asistăm la apeluri disperate din partea autorităţilor să IEȘIM din case, că se duce de râpă economia şi riscăm să murim (şi) de foame. (Bine, sper să nu ajungem şi în situaţia în care să nu mai vrea oamenii să iasă, nici obligaţi, exact cum acum nu vor să stea!)

15. Câte ceva despre sfaturile medicilor/specialiştilor. Vă mai amintiţi seninele vremuri din urmă cu două-trei săptămâni, când ni se spunea că pentru a ne feri de virus e suficient să stăm la o distanță de un metru de interlocutor şi să nu vorbim cu el mai mult de 15 minute?! Ei, ultimele descoperiri arată că nemernicul e mult mai rezistent decât credeam şi supravieţuieşte îndelung pe tot soiul de suprafeţe, telefonul mobil părând să se dovedească inamicul public numărul 2, fiindcă avem tendinţa să punem întruna pe el mâinile înmănuşate degeaba, dacă după aia îl ducem la ureche/buze. Iar între timp s-a lămurit și chestiunea cu părul, care de asemenea m-a frământat zile în șir (că nu punea nimeni întrebarea public), în sensul că, dacă încă îl ai, ar cam trebui să-l speli la fel de des ca pe mâini, până poate și scapi de el.

16. Treaba mai nasoală e cu alte sfaturi/recomandări. De pildă, un cetăţean medic şi (fost?) europarlamentar sau ceva ne-a comunicat la un moment dat la televizor şi apoi pe Facebook (sau invers) că scârbavnica entitate are o mare plăcere să se ascundă în covoare şi deci e preferabil să stăm în încăperi cu podele lavabile. Ca unul care am atât în birou cât şi, mai ales, în dormitor mochetă, inițial m-am socotit deja damnat, cu soarta pecetluită, fiindcă nu-mi venea să mă mut, de pildă, într-o sală de conferinţe sau de clasă, dar oarecum m-am liniştit (spre, mă tem s-o spun, NEliniştea paroxistică a celor bucuroşi până să lectureze aceste rânduri că au prin case doar gresie şi parchet), gândindu-mă că tare mi-ar fi plăcut să-l întreb pe Bunul Doctor cum e, de pildă, cu aşternuturile de pat sau cu canapelele, başca draperiile, fiindcă doar nu ne-o sfătui să dormim pe un „ţambal” de tip militar. Despre materiale textile e vorba, nu?

17. Un alt medic reputat ne spulbera speranţa că vom scăpa de belea la vară, dar nu bazându-se pe cercetări, ci aducând drept argument – aşa, ca pentru… neofiţi – faptul că există (câteva) cazuri şi prin ţările cu climă mai caldă (în această perioadă), fără să facă distincţie între cazurile izolate, aduse din exterior, şi o eventuală proliferare a virusului pe scară largă. Că aşa şi peştii trăiesc pe uscat, doar că tot cam atât cât sunt şi oamenii amfibieni. Din fericire, tocmai citeam declaraţia unui epidemiolog italian optimist, care chiar remarca faptul că sudul ţării (lui) pare să fie mai ferit decât nordul.

18. La capitolul „recomandări oferite cu mare bunăvoinţă, dar perfect utopice”, de genul „pentru a fi în siguranţă, pe durata pandemiei plecaţi pe planeta Marte”, le-aş încadra şi pe cele conform cărora bătrânii din familii, care locuiesc în acelaşi apartament, ar fi bine să fie izolaţi într-o cameră (?), să nu mănânce din vase comune, să-şi spele hainele separat, să primească mâncarea pe sub uşă etc. Despre ce lume vorbim oare? Sau, mai exact, pe ce lume trăiesc cei care le emit?

19. Deloc liniştitoare, şi cu atât mai puţin edificatoare, pentru oamenii de rând sunt controversele dintre specialişti: ba că masca e bună pentru oricine, ba că ar trebui s-o poarte doar cei suspecţi că sunt bolnavi (logică în care, preventiv, tot ar fi mai bine s-o poarte toți – desigur, dacă s-ar găsi); ba că trebuie să dezinfectăm inclusiv ambalajele produselor şi sacoşele în care le-am cumpărat [chestia cu să ne spălăm pe mâini după ce le-am adus acasă şi le-am depozitat are sens doar în măsura în care nu uiţi peste zece minute şi pui iarăşi mâna şi nu te speli imediat, sau te speli, dar pui mâna şi pe alt ambalaj tocmai adus (am lămurit mai sus că n-ar fi o idee bună să cumperi câte un produs la o ieşire din casă)… şi tot aşa], ba că e o risipă de dezinfectant, iar dacă am proceda toţi aşa nu s-ar putea fabrica în veci destul; spirtul ba e perfect ca dezinfectant, ba e nici măcar cât apa sfinţită şi ne trebuie cine ştie ce substanţe de negăsit (nici când nu e criză), cu denumiri de nereţinut…

20. În privinţa celor care se dau de ceasul morţii (deşi expresia e uşor nepotrivită în actualul context internaţional) că în România nu mai producem nimic, şi cu atât mai puţin din ce ne trebuie acum, trebuie să spun că, deşi până la un punct le împărtăşesc indignarea, de la un punct încolo îmi amintesc cum, ca mare adept al globalizării, integrării euro-atlantice etc., înţelesesem că, odată intraţi în UE, nu prea mai contează cine ce produce, şi că dacă un anume bun de (larg) consum e făcut în Bulgaria şi altul în Spania, e ca şi cum primul ar fi făcut la Focşani şi celălalt la Baia Mare. Plus că, am senzaţia, nici nemţii sau francezii sau oricare alţii (presupun că scandinavii nici atât) nu sunt mai liniştiţi, dat fiind că nici ei nu se omoară cu munca prin fabrici şi uzine, ci au lăsat asta în seama chinezilor, indonezienilor, vietnamezilor… Cert e că două din săpunurile mele favorite, aparţinând unor firme occidentale de profil gigantice, sunt „made în Turkey”. Poate de-aia şi criza de asemenea produse apărută deja în Marea Britanie.

21. E adevărat, chiar doar doi neuroni nu sunt suficienţi, dar nici cine ştie ce geniu de Einstein sau aptitudini de mare psiholog nu-ţi trebuie ca să înţelegi că dacă le spui (pe un ton tot mai țâfnos, semn că primii care-și pierd cumpătul, oricum prematur, sunt cei care ar trebui să și-l păstreze mai mult ca oricine) oamenilor că trebuie musai să stea trei sau chiar patru luni (adică până adânc în vară) în izolare, pornirea lor aproape firească e să-și bage picioarele şi să iasă de-acum, ca să nu mai prelungească suspansul, lipsiţi de orice speranță că s-ar putea să dureze ceva mai puțin. Mult mai raţional e să le ceri două săptămâni, sau măcar luna asta de stare de urgenţă, după care să le mulţumeşti pentru înțelegere şi că au rezistat atât şi să le mai ceri încă două săptămâni… A, stați, cam aşa fac alţii, mai deştepţi!

22. Mi-aş dori ca un superexpert în economie/finanţe/bănci să-mi explice de ce leul se tot devalorizează în raport cu euro. E chiar aşa bine prin Italia, Franţa, Spania…? Şi, în plus, puhoaile astea de diasporeni nu au venit cu valută, care, dacă înţelesesem eu cândva cum e cu economia de piaţă, de vreme ce ar abunda ar trebui să se ieftinească?

23. Cumva, mai ales când te gândeşti că s-ar putea să ne petrecem în propriile apartamente nu doar Paştele, ci şi toată primăvara, plus o parte din vară (eu am mare speranţă că nu va fi aşa, da’ specialistu’ e ferm pe poziţii), parcă nu mai pare că timpul zboară. Deja parcă această criză durează de o veșnicie!

Nu închei nicicum, pentru că, pe măsură ce-mi vor mai veni sau îmi voi mai aminti, am să înşir şi altele.

TOTUL (ȘI NIMIC) DESPRE CORONAVIRUS

După mai bine de vreo zece zile în care m-am uitat la televizor, pe canalele de ştiri, mai mult decât în ultimii cam tot atâţia ani, m-am lămurit buştean pe deplin: coronavirusul este un fel de guturai banal, care se vindecă de la sine numai cu medicamente pentru SIDA, dacă te tratezi singur acasă după ce ai ajuns de urgenţă la spital pe mâna celor mai buni specialişti care nici măcar n-au demisionat, în special de la Institutul Balş, unde amintitele medicamente nu sunt pe stoc nici în perioadele normale de guvernare liberală. Cu alte cuvinte, atribuite pe nedrept lui Gică Hagi într-un fals citat plauzibil dintr-o glumă de pe Facebook: „Unii a şi murit, şi n-a păţit nimica”.

În plus, am remarcat obişnuita iresponsabilitate a jurnaliştilor autohtoni de toate orientările apolitice, care prin îndemnuri la calm ca din gură de şarpe ne asigură că vom muri curând cu toţii, aşa că să stăm liniştiţi în casele noastre, de unde putem lucra la domiciliu exact cum fac ei de-o viaţă întreagă, realizând incisive anchete şi reportaje telefonice sau pe internet, pentru a mai descoperi nişte clipuleţe în care savanţi decrepiți de renume mondial, în special britanici, sau modele de oameni de stat destoinici şi responsabili germani, precum madam Merkel, le dau şi lor perfectă dreptate să fie idio panicaţi.

Altfel, n-am înţeles (să spunem… din presă) nici până în ziua de azi, de pildă, ce presupune cu adevărat (auto)izolarea la domiciliu, deşi, ca unul care de ani de zile îmi permit să o cam practic benevol şi fără constrângeri măcar lăuntrice, ieşind din casă numai în weekenduri, câte două-trei ore, în zori, cu bicicleta, însă doar pentru că am o soţioară harnică şi iubitoare care mă aprovizionează cu toate cele necesare unui trai zilnic decent colindând singurică magazinele, trebuia să fiu oarecum expert, dar tot nu (vreau să) îmi imaginez ce s-ar întâmpla dacă am fi nevoiţi să ne închidem amândoi în altminteri spaţiosul nostru apartament de bloc ceauşist de la etajul 10, poate fiecare în câte o cameră (?!), în apocaliptica perspectivă zugrăvită cu mult realism exagerat de către televiziuni, şi care mă face să rezonez cu altminteri pe bună dreptate ironizaţii cetățeni prevăzători care-şi fac provizii de medicamente şi alimente măcar până la sfârşitul deceniului următor, pentru că doar din reclamele de la televizor, din pauzele de isterie, la „şunculiţă ţărănească ca la mama acasă”, „spată de porc dezosat afumată proaspăt la numai 29,99 lei kilogramul”, „icre de crap românesc delicios” şi „apă plată la bax verde” nu cred să ne putem îndestula mai mult de două-trei zile de post negru. Poate ne lămureşte Radu Tudor.


P.S. Aşa cum italienii adevărați presupun că speră ca, odată trecută nebunia cu coronavirusul, toţi diasporenii români să rămână în ţărişoara lor dragă şi natală unde s-au întors din sincer patriotism la mai binele (decât în „cizmă”) de conjunctură, trag şi eu nădejde ca toți „bucureştenii” ăştia care s-au repezit prin gări de îndată ce s-a zvonit că urbea se închide să râmână la cozile lor de vaci de prin cătunele din care au venit şi unde, iată, preferă și pot să se întoarcă la o adică, nu ca mine, care n-am decât să stau cuminte în oraşul meu natal, de reşedinţă şi, probabil (doar că sper ca nu chiar începând cu această ocazie!), de veşnică odihnă.

CEVA DESPRE DEZINFECTANT

Tot ce pot [sau, în fine, ce vreau (deocamdată)] să spun despre aşa-zisa Finală Naţională a Eurovision de anul acesta este că fata asta (Roxen) care nu-i frumoasă, n-are cine ştie ce voce, e ca un băţ (cu ţâțe goale) pe scenă, face ca toate visele urâte, e plină de abţibilduri pe faţă şi falsează îngrozitor când cântă „live” nu ar fi trecut de nicio (pre)selecţie naţională din anii trecuţi, nici măcar cu pilele şi şpăgile care au adus-o şi acum până aici, iar dacă, totuşi, s-ar fi strecurat (cu pile şi şpăgi încă şi mai mari), ar fi luat fix atâtea voturi de la telespectatori (o parte din familie şi două prietene bune de-ale ei) cât să aibă convingerea că numai la ea s-au blocat telefoanele şi o fură TVR-ul doar ca s-o facă de râs şi să termine pe ultimul loc, învinsă de dinozaurii ăştia afoni de Trăistariu, Luminiţa/Monica Anghel, Paula Seling, Laura Bretan... Că parcă vocile ne-ar fi lipsit şi până acum!

Chiar și așa, iniţial am fost înclinat să-i scuz prestaţia (vocală) îndoielnică, punând-o pe seama sonorizării deficitare [ce să facă şi bătrâna TVR, într-o săliţă (a sporturilor) din… Buzău?!], însă numai până când pe aceeaşi scenă şi cu aceleaşi microfoane, difuzoare şi aşa mai departe a evoluat (excelent), ca invitată mai mult sau mai puţin specială (pe lângă Loreen, cu care n-avea rost s-o compar), aproape la fel de tânăra viitoare reprezentantă a Norvegiei, Ulrikke Brandstorp, care pariez că nici n-a beneficiat de atâtea repetiţii şi cu atât mai puţin de întreaga atenţie a organizatorilor. Bine măcar că anul ăsta e cam moartă şi capra vecinului din Moldova, Natalia Gordienko!